Sunteți pe pagina 1din 9

George Bacovia - Plumb(1916)

George Bacovia Şi frunze albe, frunze negre;


Copacii albi, copacii negri;
Poezii Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu, funerar...
Plumb(1916)
În parc ninsoarea cade rar...
* Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb, * Amurg


Şi flori de plumb şi funerar vestmânt-
Stam singur în cavou... şi era vânt... Trec corbii- ah, "Corbii"
Şi scârţâiau coroanele de plumb. Poetului Tradem-
Şi curg pe-nnoptat
Dormea întors amorul meu de plumb Pe-un târg înghetat,
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig-
Stam singur lîngă mort... şi era frig... Se duc pe pustii...
Şi-i atârnau aripele de plumb. Pe când, de argint,
În amurg de argint,
S-aprinde crai nou,
* Pastel
Pe zări argintii
Buciumă toamna În vastul cavou...
Agonic- din fund- Iubito, ah, "Corbii"
Trec păsărele Poetului Tradem...
Şi tainic s-ascund.

Ţârâie ploaia... * Lacustră


Nu-i nimeni pe drum;
Pe-afară de stai De-atâtea nopţi aud plouând,
Te-năbuşi de fum. Aud materia plângând...
Sunt singur, si mă duce-un gând
Departe, pe câmp, Spre locuinţele lacustre.
Cad corbii, domol;
Şi răgete lungi Şi parca dorm pe scânduri ude,
Pornesc din ocol. În spate mă izbeşte-un val-
Tresar prin somn, şi mi se pare
Tălăngile, trist, Că n-am tras podul de la mal.
Tot sună dogit...
Şi tare-i târziu, Un gol istoric se întinde,
Şi n-am mai murit... Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prabuşesc.
* Decor
De-atâtea nopţi aud plouând,
Copacii albi, copacii negi Tot trsărind, tot aşteptând...
Stau goi în parcul solitar: Sunt singur, şi mă duce-un gând
Decor de doliu, funerar... Spre locuiţele lacustre.
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar... * Gri

Cu pene albe, pene negre Plâns de corbe pe la geamuri se opri,


O pasăre cu glas amar Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
Străbate parcul secular... "I-auzi corbii", mi-am zis singur... şi-am oftat,
Cu pene albe, pene negre... Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
În parc fantomele apar...

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...


Şi de lume tot mai singur, mai barbar,- * În grădină
Trist cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb Scârţâie toamna din crengi ostenite
Ninge gri. Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn,
Şi frunzele cad ca un sinistru semn
În liniştea grădinii adormite.
* Sonet
O palidă fată cu gesturi grăbite
E-o noapte udă, grea, te-neci afară, Aşteaptă pe noul amor...
Prin ceaţă- obosite, roşii, fără zare- Pe când, discordant şi înfiorător,
Ard, afumate, triste felinare, Scârţâie toamna din crengi ostenite.
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare... * Spre toamnă


Şivoaie-n case triste inundară-
Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară- Pe drumuri delirând,
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare. Pe vreme de toamnă,
Mă urmăreşte-un gând
Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă, Ce mă îndeamnă:
Ori ca Verlaine, topit de băutură- -Dispari mai curând!
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
În casa iubitei de-ajung,
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură, Eu zgudui fereastra nervos,
Prin întunerec bâjbâiesc prin casă, Şi-o chem ca să vadă cum plouă
Şi cad, recad, şi mai tac din gură. Frunzişul, în târgul ploios.

Dar, iată, şi-un mort evreiesc...


* Amurg de toamnă Şi plouă, e moină, noroi-
În murmure stranii semite
Amurg de toamnă pustiu, de humă, M-adaug şi eu în convoi.
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt-
Departe plopii s-apleacă la pământ Şi nimeni nu ştie ce-i asta-
În larg balans lenevos, de gumă. M-afund într-o crâşmă să scriu,
Sau râd şi pornesc înspre casă,
Pustiu adânc... şi-ncepe a-nnopta, Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu.
Şi-aud gemând amorul meu defunct,
Ascult atent privind un singur punct Şi mereu delirând
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha... Pe vreme de toamnă,
M-adoarme un gând
Ce mă îndeamnă:
* Tablou se iarnă -Dispari mai curând...

Ninge grozav pe câmp la abator


Şi sânge cald se scurge pe canal; * Pălind
Plină-i zăpada de sânge animal-
Şi ninge mereu pe-un trist patinor... Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu triste becuri cu pală lumină-
E albul aprins de sânge-nchegat Când sună arama în noaptea deplină,
Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug; Sunt solitarul pustiilor pieţe.
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug,-
Pe câmp la abator s-a înnoptat. Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra
Ce sperie câinii pribegi prin canale;
Ninge mereu în zarea-noptată... Sub tristele becuri cu razele pale,
Şi-acum când geamuri triste se aprind Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra.
Spre abator vin lupii licărind.
-Iubito,sunt eu la uşa îngheţată. Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu jocuri de umbră ce dau nebunie;

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Pălind în tăcere şi-n paralizie,- Sicrie negre, arse, de metal,


Sunt solitarul pustiilor pieţe... Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...

* Amurg violet Vibrau scântei de vis... noian de negru,


Carbonizat, amorul fumega-
Amurg de toamnă violet... Parfum de pene arse, şi ploua...
Doi plopi, în fund, apar în siluete Negru, numai noian de negru...
-Apostoli în odăjdii violete-
Oraşul tot e violet.
* Nevroză
Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă; Afară ninge prăpădind,
Mulţimea toată pare violetă, Iubita cântă la clavir,
Oraşul tot e violet. Şi târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.
Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; Iubita cântă-un marş funebru,
Străbunii trec în pâlcuri violete, Iar eu nedumerit mă mir:
Oraşul tot e violet. De ce să cânte-un marş funebru...
Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

* Decembre Ea plânge, şi-a căzut pe clape,


Şi geme greu ca în delir...
Te uită cum ninge decembre, În dezacord clavirul moare,
Spre geamuri, iubito, priveşte- Şi ninge ca-ntr-un cimitir.
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi plâng şi eu, şi tremurând
Pe umeri platele-i resfir...
Şi mână fotoliul spre sobă, Afară târgul stă pustiu
La horn s-ascult vijelia, Şi ninge ca-ntr-un cimitir.
Sau zilele mele- totuna-
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
* Moină
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape,- Şi toamna, şi iarna
Citeşte-mi ceva de la poluri, Coboară-amândouă;
Şi ningă... zăpada ne-ngroape. Şi plouă, şi ninge,-
Şi ninge, şi plouă.
Ce cald e aicea la tine.
Şi toate din casă mi-s sfinte,- Şi noaptea se lasă
Te uită cum ninge decembre... Murdară şi goală;
Nu râde... citeşte-nainte. Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa- Şi-s umezi păreţii,
Te uită, zăpada-i cât gardul, Şi-un frig mă cuprinde-
Şi-a prins promoroacă şi clampa. Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde...
Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi-nainte, Şi toamna, şi iarna
Te uită cum ninge decembre, Coboară-amândouă;
Nu râde, citeşte-nainte. Şi plouă, şi ninge,-
Şi ninge, şi plouă.

* Negru
* Melancolie
Carbonizate flori, noian de negru...

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Ce chiot, ce vaiet în toamnă.


Şi codrul,sălbatec vuieşte- Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Răsună-n coclauri un bucium, Pe drumuri fac gesturi ciudate-
Şi doina mai jalnic porneşte. Iar frunze de veşnicul somn
Cad grele, udate.
Ascultă, tu ,bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă, Eu stau şi mă duc, şi mă-ntorc,
Ascultă cum greu, din adâncuri, Si-amanţii profund mă-ntristează-
Pământul la dânsul ne cheamă... Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi bureză.

* Seară tristă
* Rar
Barbar, cânta femeia-aceea,
Singur, singur, singur, Târziu, în cafeneaua goală,
Într-un han, departe- Barbar cânta, dar plin de jale,-
Doarme şi hangiul, Şi-n jur era aşa răscoală...
Străzile-s deşarte, Şi-n zgomot monstru de ţimbale,
Singur, singur, singur... Barbar, cânta femeia-aceea.

Plouă, plouă, plouă... Barbar, cânta femeia-aceea...


Vreme de beţie- Şi noi eram o ceată tristă-
Şi s-asculţi pustiul, Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Ce melancolie! Gândeam la lumi ce nu există...
Plouă, plouă, plouă... Şi-n lungu, satanice ecouri
Barbar, cânta femeia-aceea.
Nimeni, nimeni, nimeni...
Cu atât mai bine- Barbar, cânta femeia-aceea,
Şi de-atâta vreme Şi-n jur era aşa răscoală...
Nu ştie de mine Şi nici nu ne-am mai dus acasă,
Nimeni, nimeni, nimeni... Şi-am plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală,-
Tremur, tremur, tremur... Barbar, cânta femeia-aceea...
Orice ironie
Vă rămâne vouă-
Noaptea e târzie, * Note de toamnă
Tremur, tremur, tremur...
Tăcere... e toamnă în cetate...
Veşnic, veşnic, veşnic... Plouă... şi numai ploaia dă cuvânt-
Rătăciri de-acuma E pace de plumb, e vânt şi pe vânt
N-or să mă mai cheme- Grăbite trec frunze liberate.
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic... Deschide, dă drumu-adorato,
Cu crengi şi foi uscate am venit;
Singur, singur, singur... În târg, o fată tristă a murit,-
Vreme de beţie- Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o...
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie! Dă drumu, e toamnă în cetate-
Singur, singur, singur... Întreg pământul pare un mormânt...
Plouă... şi peste târg, duse de vânt,
Grăbite, trec frunze liberate.
* Nervi de toamnă

E toamnă, e foşnet, e somn... * Oh, amurguri


Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol... Oh, amurguri violete...
Şi-i frig, şi burează. Vine

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Iarna cu plânsori de piculine... Pluteşte un lanţ de lebede albe,


Iar visul din parc în lac se răsfrânge-
Peste parcul părăsit Amurgul pe lebede pune culori:
Cad regrete De sineală, de aur, de sânge.
Şi un negru croncănit...
Uitate, statuile albe privesc,
Veşnicie, Albe visând cu-n aer ce plânge-
Enervare... Şi lasă amurgul pe ele culori:
Din fanfare funerare De sineală, de aur, de sânge.
Toamna sună, agonie...

Vânt de gheaţă s-a pornit, * Pulvis


Iar sub crengile schelete,-
Hohot de smintit. Imensitate, veşnicie,
Tu, haos, care toate-aduni...
Nici o urmă despre tine, În golul tău e nebunie,-
-Vine, nu vine?... Şi tu ne faci pe toţi nebuni.
Oh, amurguri violete...
În faţa ta sunt cel mai laş.
Imensitate, veşnicie,-
* Amurg de iarnă Iubesc o fată din oraş...
Învaţă-mă filosofie.
Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă- un imens rotund- Imensitate, veşnicie,
Vâslind, un corb încet vine din fund, Pe când eu tremur în delir,
Tăind orizontul, diametral. Cu ce supremă ironie
Arăţi în fund un cimitir.
Copacii rari şi ninşi par de cristal.
Chemări de dispariţie mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb, * Cuptor
Tăind orizontul, diametral.
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
* Alean Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
E-n zori, e frig de toamnă,
Şi cât cu ochii vezi Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Se-ncolăceşte fumul Cu lutul de căldură asudat;
Şi-i pâclă prin livezi. E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Răsună, trist, de glasuri
Câmpiile pustii,- Toarnă pe covoare parfume tari,
Şi pocnet lung, şi chiot Adu roze pe tine să le pun;
S-aude-n deal la vii. Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet cadavrele se descompun...
C-un zmeu copiii-aleargă,
Copil, ca ei, te vezi,
Şi plângi... şi-i frig de toamnă... * Toamnă
Şi-i pâclă prin livezi.
Răsună din margini de târg
Un bangăt puternic de armă;
* Amurg antic E toamnă... metalic s-aud
Gorniştii, în fund, la cazarmă.
Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă, mai plouă, mai plânge- S-aude şi-un clopot de şcoală,
Şi stropii căzând, în amurg, iau culori: E vânt, şi-i pustiu, dimineaţă;
De sineală, de aur, de sânge. Hârtii şi cu frunze, de-a valma,
Fac roată-n vârteje, pe-o piaţă.

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Omul începuse să vorbească singur...


Se uită în zări catedrala, Şi totul se mişca în umbre trecătoare-
Cu turnu-i sever şi trufaş; Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Grădina oraşului plânge, Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Şi-aruncă frunzişu-n oraş.
Nimic.Pustiul tot mai larg părea...
Şi vine,ca-n vremi de demult, Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt;-
Din margini, un bucium de-alarmă, Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
E toamnă... metalic s-aud Omul începuse să vorbească singur...
Gorniştii, în fund, la cazarmă.

* Panoramă
* Singur
Plângea caterinca-fanfară
Potop, cad stele albe de cristal Lugubru în noapte, târziu...
Şi ninge-n noaptea plină de păcate; Şi singur priveam prin ochene,
La vatră-n para ce abia mai bate- Pierdut în muzeul pustiu...
Azi, a murit chiar visul meu final.
Şi-n lumea ochenelor triste
Şi ninge-n miezul nopţii glacial... Mă prinse sinistre gândiri-
Şi tu iar tremuri, suflet singuratec,- În jurul meu corpuri de ceară,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec,- Cu hâde şi fixe priviri.
Încet, cad lacrimi roze de cristal.
Şi-acea caterincă-fanfară
Îmi dete un tremur satanic;
* Trudit În racle de sticlă- princese
Oftau, în dantele, mecanic,
Iubito, şi iar am venit...
Dar astăzi, de-abia mă mai port- Şi-atunci am fugit plin de groază
Deschide clavirul şi cântă-mi Din sumbrul muzeu fioros,
Un cântec de mort. Oraşul dormea în tăcere,
Flaşneta plângea cavernos.
Şi dacă-am să cad pe covoare
În tristul, tăcutul salon,- Plângea caterinca-fanfară
Tu cântă nainte, iubito, O arie tristă, uitată...
Încet, monoton. Şi stam împietrit... şi de veacuri,
Cetatea părea blestemată.

* Amurg
* Finis
Ca lacrimi mari de sânge
Curg frunze de pe ramuri, Cadavrul impozant pe catafalcul falnic,
Şi-nsâgerat, amurgul Sub gaza de argint visa în vasta sală...
Pătrunde-ncet prin geamuri. Iar sânul ei pierdut în mortuara gală-
Pe veci oprit, înmărmurise falnic.
Pe dealurile-albastre,
De sânge urcă luna, Pustiu...
De sânge pare lacul,
Mai roş ca-ntotdeauna. Departe, în cetate viaţa tropota...
O, simţurile-mi toate se enervau fantastic...
La geam tuşeşte-o fată Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic
În bolnavul amurg; Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat.
Şi s-a făcut batista
Ca frunzele ce curg.
* Plumb de iarnă

* Altfel Iarna, de-o vrame, mă duce regretul


Prin crânguri, pe margini de linii ferate-

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Trec singur spre seară pe ape-ngheţate,


Când fâlfâie, pe lume, violetul. Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine şi de altă lume,
Paloarea, mutismul minează-al meu pipt Dor...
Pe satele ninse crai nou când apare; Plana:
Trec singur pe poduri de fier solitare, Durere fără nume
Şi-aştept în zăpadă... dar ce mai aştept? Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
Hau!... Hau!... depărtat sub stele-ngheţate... La dispariţia lor.
În noaptea grozavă la voi cine bate?... Muzica sentimentaliza
O, vis... o, libertate... Obositor,-
Hau!... Hau!... depărtat sub stele-ngheţate... Dor de tine şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.
* Nocturnă

Stau... şi moina cade, apă, glod... * Plouă


Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur mod-
Un bec agonizează, există, nu există,- Da, plouă cum n-am mai văzut...
Un alcoolic trece piaţa tristă. Şi grele tălăngi adormite,
Cum sună sub şuri învechite!
Oraşul doarme ud în umezeala grea, Cum sună în sufletu-mi mut!
Prin zidurile astea, poate, doarme ea,-
Case de fier în case de zid, Oh, plânsul tălăngii când plouă!
Şi porţile grele se-nchid.
Şi ce enervare pe gând!
Un clavir îngână-ncet la un etaj, Ce zi primitivă de tină!
Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj- O bolnavă fată vecină
Stropii sar, Răcneşte la ploaie, râzând...
Ninge zoios,
La un geam, într-un pahar, Oh, plânsul tălăngii când plouă!
O roză galbenă se uită-n jos.
Da, plouă... şi sună umil
Ca tot ce-i iubire şi ură-
* Plumb de toamnă Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.
De-acum, tuşind, a şi murit o fată,
Un palid visător s-a împuşcat; Oh, plânsul tălăngii când plouă!
E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat...
-Tu ce mai faci, iubita mea uitată ? Ce basme tălăngile spun!
Ce lume-aşa goală de vise!
Într-o grădină publică, tăcută, ... Şi cum să nu plângi în abise,
Pe un nebun l-am auzit răcnind, Da, cum să nu mori şi nebun?
Iar frunzele cu droaia se desprind;
E vânt şi-orice speranţă e pierdută. Oh, plânsul tălăngii când plouă!

Prin târgu-nvăluit de sărăcie


Am întâlnit un popă, un soldat... * Nervi de primăvară
De-acum pe cărţi voi adormit uitat,
Pierdut într-o provincie pustie. Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
De-acum , au şi pornit pe lumea eronată În vitrine, versuri de un nou poet.,
Ecouri de revoltă şi de jale; În oraş suspină un vals de fanfară.
Tot mai citeşti probleme sociale...
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată ? O nouă primăvară de visuri şi păreri...

O lungă deşteptare zvoneşte împrejur,


* Largo E clar şi numai soare.

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

La geamul unei fabrici o pală lucrătoare


Aruncă o privire în zarea de azur. * Poemă în oglindă

O nouă primăvară pe vechile dureri... În salonul plin de vise,


În oglinda larg-ovală încadrată în argint,
Apar din nou ţăranii pe hăul din câmpie, Bate toamna
În infinit pământul se simte tresăltând: Şi grădina cangrenată,
Vor fi acum de toate cum este orişicând, În oglinda larg-ovală încadrată în argint.
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.
În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase,
O, când va fi un cântec de alte primăveri?... Pe când cade violetul,
Tu citeşti nazalizând
O poemă decadentă, cadaveric parfumată,
* Matinală Monotonă.

Aurora violetă Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...


Plouă rouă de culori-
Venus, plină de fiori, Dar pierdută, cu ochi bolnavi,
Pare-o vie violetă. Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat.
Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg ovală,
Bat la geamul tău încet, Pe grădina cangrenată,
Bat cu-o roză sângeroasă- Peste toamna din oglindă-
Vino, floare somnoroasă, Adormind...
Cât pe zări e violet.
Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...
Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit- Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Ca în vise s-a pornit Şi pe masa părăsită- albă marmoră sculptată-
Roata morii, - violetă. În vestmintele-mi funrbre,
Mă întind ca şi un mort,
Gol e-al sânului buchet, Peste mine punând roze, flori pălite-ntârziate
Floare goală, somnoroasă... Ca şi noi...
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet. Zi, finala melodie din clavirul prăfuit,
Or ajunge plânsul toamnei din havuzele-nnoptate.
Aurora violetă Vezi, din anticul fotoliu-
Se pătează de culori- Agonia violetă,
Venus, pală de fiori, Catafalcul,
Pare-o stinsă violetă... Şi grădina cangrnată,
În oglinda lareg-ovală încadrată în argint...

* În parc
* Alb
Acum stă parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer şi ftizie, Orchestra începucu-o indignare graţioasă.
Pătat de roşu carne-vie- Salonul alb visa cu roze albe-
Acum se-nşiră scene de spital. Un vals de voaluri albe...
Spaţiu, infinit, de o tristeţă armonioasă...
Atunci, râdea,
Băteau aripi de veselie; În aurora plină de vioare,
Parfum, polen şi histerie,- Balul alb s-a resfirat pe-ntinsele cărări-
Atunci în parc şi ea venea. Cântau clare sărutări...
Larg, miniatură de vremuri viitoare...
Acum cad foi de sânge-n parcul gol,
Pe albe statui feminine;
Pe alb model de forme fine, * Nervi de toamnă
Acum se-nşiră scene de viol...
La toamnă, când frunza va îngălbeni,

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net


George Bacovia - Plumb(1916)

Când pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni,- Şi jalea de-a nu mai putea face un vers...
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna. Sunt cel mai trist din acest oraş.

Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus,


Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de
sus,-
La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, * Monosilab de toamnă
Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal.
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plânge- Vânt.
ncet... În tăcerea grea, gând şi animal
Va rătăci alcoolizat, în noapte, un schelet,- Frânt.
Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus...
În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus. În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
* Plumb de iarnă Loc.

Ninge secular, tăcere, pare a fi bine, În van feste foi, singur, un condei
Prin oraşul alb, doar vântul trece-ntârziat- Frec.
Ninge, parcă toţi muriră, parcă toţi au înviat... Lampa plânge...anii tăi, anii mei
Trec.
Dorm volumele savante-n îngehţatele vitrine.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid
Printre ziduri,peste turnuri depărtate, Pot.
Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote- În curând, încet va cădea în vid
Numai vântul singur plânge alte note... Tot.

Umbra mea se adânceşte în cartiere democrate. O, va fi cândva altfel natural,


Bis.
Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este, Toamna sună-n geam frunze de metal,
Ning la cinematografe grave drame sociale, Vis.
Pe când hohoteşte-n bulevarde glaciale...

-Dar cine poate să explice această tristă poveste? * Nocturnă

Uitarea venea... a venit,


* Plumb de iarnă O lacrimă cade jos, totul tace.
Lampa obosită a clipit,
Toamna-n grădină şi-acordă vioara, Orice obiect atins şopteşte:- lasă-mă-n pace...
Strada-i pustie...
Oraşul e plin de hambare,- De-acum...
De pânea cea nouă duduie moara. Auzi ploaia plânge pe drum.
Pe un adânc tumult,
O frunză s-a lăsat pe-o mână-ntinsă care cere... Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult.

Oraşul gol... Adorm... ascult...


Cetate depărtată; Afară, la fereastră, toamna a spus:
Frunzişul smuls... - Of!...
De firele electrice, paralizată,
Ca un simbol,
O pasăre cade-n oraş, ca o tristeţe mai mult.

Şi înserează... şi e tăcere...

Şi gândul s-afundă, pierdut vâslaş,


Pe-al vremurilor mers-

Distribuit GRATUIT de www.referat-e.net