Georg Trakl

POEZII

Cântec de noapte

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal

Încremeneşte în faţa albăstrimii, a sfinţeniei sale.
Straşnică-i tăcerea în piatră.

Masca unei păsări noptatice. Suave acorduri întreite

Se pierd într-unul. Elai! Fata ta
Se pleacă mută peste apa albăstrie.

O, voi tăcute oglinzi ale adevărului!

La tâmpla solitarului, de fildeş,
Se arată reflexul îngerului căzut.
 În răsărit

Sălbatecelor orgi ale viscolului

Se asemuie întunecata mânie a poporului,
Talazul purpuriu al bătăliei,
Al stelelor desfrunzite.
Cu sprâncenele strivite şi braţe de argint
Noaptea face semne soldaţilor muribunzi.
În umbra frasinului întomnat
Suspină duhurile răpuşilor.
Pustietate de spini încinge oraşul.
Luna goneşte de pe trepte însângerate
Femeile îngrozite.
Lupi turbaţi s-au năputit pe poartă.

Cântec de soare-apune

O, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului:

Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurg
Şi pline de umilinţă urmau sălbăticiunea roşie, floarea verde
Şi izvorul gângăvind. O, străvechiul ţârâit al greierului de casă,
sânge înflorind pe altarul jertfei
Şi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.
O, voi cruciade şi aprinse mucenicii
Ale cărnii, căderea fructelor de purpură
În grădina serii pe unde în vremi de demult treceau evlavioşi
apostoli,
Oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare.
O, delicatul mănunchi de albăstrele ale nopţii.
 O, voi vremi ale tihnei şi ale toamnelor de aur,
Pe când noi, călugări paşnici storceam struguri de purpură
Şi-n jurul nostru sclipeau colina şi pădurea.
O, voi vânători şi castele; tihna serii,
Când în chilia sa omul cugeta la cele drepte,
Şi-n mută rugăciune se răsucea după capul viu al Domnului.
O, amarele ceasuri ale decăderii,
Când în ape negre priveam un chip de piatră.
Dar cu strălucire îşi înalţă îndrăgostiţii pleoapele de argint:
O seminţie. Din perne trandafirii se revarsă fum de tămâie
Şi dulcele cântec al celor ridicaţi din morminte.

Somnul

Blestemate fiţi voi, întunecate otrăvuri,

Somn alb
Această prea ciudată grădină
De copaci în amurg,
Plină cu şerpi, fluturi de noapte,
Păianjeni, lilieci!
Străine! Umbra ta pierdută
În roşul serii,
Un corsar întunecat
În marea sărată a mâhnirii.
La marginea nopţii se ridică păsări albe
Peste oraşe de oţel.
În prăbuşire.

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate

Ne răsar în faţa palidele noastre făpturi.
 Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.
Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.
Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.
Când îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de-atunci.
Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

Inima

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;

O, întunecată spaimă
A morţii, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lângă părăginita poartă a abatorului
Sta fata femeilor nevoiaşe;
În fiecare coş
Cădeau măruntaie şi putredă carne:
Blestemată hrană!
Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecare chemare de trompetă
Străpunse umedul
 Frunziş de aur al ulmilor,
Un drapel trenţuit
Fumegând de sânge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pândeşte un bărbat.
O, voi, timpuri de metal
Îngropate acolo, în roşul amurgului.
Din pridvorul întunecat
Păşi făptura de aur
A adolescenţei
Nimbată de palide lune,
Întomnată reşedinţă princiară,
Brazi negri
În furtuna nopţii
Despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.

De Profundis

E-o mirişte pe care cade o ploaie neagră.

E-un arbore roşietic ce stă aici stingher.
E-un vânt şuierător ce împrejmuie colibele pustii -
Ce tristă e seara!
La marginea cătunului
Blajina orfană adună încă spice sărăcăcioase.
În amurg, ochii i se desfată rotunzi şi auriţi.
 Iar sânul ei aşteaptă cu nerăbdare logodnicul
ceresc.
La reîntoarcerea lor
Ciobanii au găsit trupul cel dulce
Putrezit în mărăciniş.
O umbră sunt departe de satele întunecoase.
Tăcerea lui Dumnezeu
Am sorbit-o din fântâna dumbrăvii.
Pe fruntea mea trece metal îngheţat.
Păianjenii îmi caută inima.
Este o lumină ce se stinge în gura mea.
Noaptea mă aflam pe o câmpie arsă,
Înmărmurit de murdăria şi praful stelelor.
În tufişul alunului
Din nou răsunau îngeri de cristal.

Peisaj

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale

ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale
servitoarei
Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.
Uşor încetează la marginea pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste faţa albastră a eleşteului.
Un copac s-a mistuit în flacăra roşie; cu chipuri întunecate
fâlfâie liliecii.
 Seara

Cu făpturi de eroi dispăruţi

Umpli, tu, lună
Pădurile tăcute,
Secera lunii -
Cu suava îmbrăţişare
A îndrăgostiţilor,
Umbrele glorioaselor vremi
De jur împrejurul putregăioaselor stânci;
Atât de albăstriu luceşte
Înspre oraşul în care
Ticăloşită şi rece
Locuieşte o generaţie în putrezire
Care pregăteşte nepotului alb
Viitor întunecat.
Voi, umbre înghiţite de lună
Adânc suspinând în cristalul gol
Al lacului de munte.

Naştere

Munţi: cernire, tăcere şi zăpadă.

Sângerie, vânătoarea coboară în pădure;
O, privirile moi ale sălbăticiunii.
Liniştea mamei; sub brazi negri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece răsare năruită.
O, naşterea omului. Sub temei de stâncă
Apa albastră vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prăbuşit îşi zăreşte imaginea,
 O paloare se trezeşte în odaia înăbuşitoare.
Îndoită, luna
Iluminează ochii bătrânei împietrite.
Vaierul, strigătele facerii! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele băiatului,
Zăpadă, care cade domol din nor de purpură.

În parc

Din nou hoinărind prin anticul parc,

O, calmul florilor roşii şi galbene.
O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu,
Şi aurul de toamnă al ulmului.
Impercetibil se înalţă trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! Atunci înclină-ţi fruntea şi tu
Înaintea năruitei marmore a strămoşilor.

Pieire

Deasupra eleşteului alb

Păsările sălbatice au plecat.
Seara, dinspre stelele noastre bate un vânt de gheaţă.
Deasupra mormintelor noastre
Se înclină fruntea fărâmată a nopţii.
Sub stejari ne legănăm într-o luntre de argint.
Întotdeauna răsună albele ziduri ale oraşului.
Sub bolţi de spini
O, frate, oarbe arătătoare, ne căţărăm spre miezul nopţii.
 Cântec de noapte

Mă-atinge chinul! Rana-i jar.

Nu-mi pasă de durerea mea!
Din răni îmi înfloreşte iar,
Misterioasă-n noapte,-o stea!
Mă-atinge moartea! Plec cu ea.

Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, când seara

Lângă zidul negru-ncremenesc desfiguraţi copaci,
Prin masca de argint scrutează duhul Răului;
Cu bici magnetic lumina alungă noaptea de piatră.
O, dangătul scufundat al clopotelor de seară!
Prostituata ce-n fiori de gheaţă naşte copilul mort.
Cu turbare mânia lui Dumnezeu biciuie
fruntea posedatului,
Molimă purpurie, foamea ce zdrobeşte ochii verzi.
O, groaznicul râs al aurului.
Dar calm sângerează-n hrubă-ntunecată
o mai tăcută omenire,
Făureşte din metale dure capul izbăvitor.

Bocet

Somn şi moarte vulturi întunecaţi

Toată noaptea plutiţi deasupra capului meu:
Statuia de aur a Omului
E acoperită cu talazul îngheţat
Al Eternităţii. De acest groaznic recif
 Se sfarmă bucăţi purpurii
Şi voci negre jelesc
Peste mare.
Soră a sălbaticei disperări
Iată, se scufundă o navă
Printre stele
Iar chipul nopţii îşi pierde glasul.

Facere

Munte: negru, mut şi înzăpezit.

Roşul codrului înfierbântă alaiul lui Wotan;
O, luciul mlaştinii oglindeşte vânatul.
Alinarea maicii; sub desişul negru de brazi
Se desprinde mâna ce dezmiardă,
Atunci când se stinge sunetul rece al lunii.
O, naşterea omului. Murmurul candelei
Strălucirea sinilie a stâncilor;
Suspinul zărit pe chipul îngăduitor al îngerului.
Albă dezmeticire în odaia cu igrasie
Cealaltă lume
Strălucitorii ochi ai moşneagului împietrit.
Mâhnire, ţipătul facerii. Cu aripa neagră
Atinge virila tâmplă a nopţii
Zăpada, norul său de purpură coboară tiptil.

Reîntoarcere întomnată – I-a variantă

Amintire, speranţă-ngropată
Ocrotesc aceste grinzi brune,
 Deasupra atârnă dalii
Tot mai calmă reîntoarcere,
Pustiita grădină cu răsfrângerea sumbră
A scurşilor ani,
Încât lacrimile de pe pleoape albastre îi cad
Străinului necontenit.

Vară

Seara se potoleşte cîntecul

cucului în pădure.
E pe sfîrşite holda
cu roşii maci.
Se apropie furtună neagră
de după colină.
Cîntecul vechi al cosaşului
moare pe cîmp.
Nimic nu mai clinteşte
frunzişul castanului,
pe scara-n spirală
foşneşte rochia ta.
Feştila pîlpîie tăcută
în camera întunecată.
O mînă argintie
a stins-o.
Fără o adiere, noapte-nnegrită.
 Evenimente biografice
 3 februarie 1887 - s-a născut Georg Trakl la Salzburg, în Austria
 3 noiembrie 1914 (în urmă cu 104 ani) - a murit Georg
Trakl la Cracovia, în Polonia