Nume: Cristescu

Prenume: Andrei-Daniel
Clasa: a XI-a D

Efectuarea temei

 Exercițiul 1

Tehnica romanescă balzaciană este caracterizată de predilecția pentru descrierile

exhaustive atât ale decorului epic, cât și ale personajelor, remarcându-se amploarea
descrierii, generată de frazele arborescente, baroce.
Coordonatele diegetice sunt bine ancorate: „Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă
de licean, intra în strada Antim, venind dinspre Strada Sfinții Apostoli”. La nivelul discursului,
cronotopul bine ancorat constituie pilonul cardinal al veridicității operei, relevând două
funcții esențiale ale descrierii în proza de factură realistă, în accepția lui G. Genette: cea
mimetică și cea reprezentativă.
Prosopografia tânărului Felix Sima este reliefată cu minuțiozitate, înglobând detalii
vestimentare („uniformă de licean, [...] strânsă bine pe talie ca un veșmânt militar”, „gulerul
tare și foarte înalt și șapca umflată”) și fizionomice („fața îi era juvenilă și prelungă, aproape
feminină”, cu „șuvițe mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă”, obrazul de „culoare măslinie”,
iar nasul „de o tăietură elenică” îi dădea o „notă voluntară”, la care se adaugă un „aer
bărbătesc și elegant”). Portretul fizic al tânărului pune în lumină, prin raportare la restul
operei, o pregnantă funcție a descrierii balzaciene – funcția simbolică, deoarece, așa cum
vor demonstra evenimentele ulterioare, trăsături ale personajului precum caracterul
rezolut, tenacitatea, dar și imaturitatea inițială, sunt anticipate încă din expozițiune, opera
putând fi interpretată, din punct de vedere al evoluției lui Felix, un bildungsroman.
Fresca mediului social în care ființează actanții este ilustrativă pentru uzitarea
procedeului descriptiv de inspirație realist-balzaciană, fiind creionată prin intermediul
tehnicii cercurilor concentrice, reflectată prin viziunea „în formă de pâlnie” a naratorului,
care presupune tranziția de la exterior, abstract, general, spre interior, concret, particular.
Strada Antim are „un aspect bizar”, naratorul auctorial consemnând diversitatea de
influențe occidentale, mai precis îmbinarea dezorganizată a elementelor arhitectonice
italiene și grecești. Hipotipoza este una stridentă, tabloul marcat de o profundă distonanță
fiind pus sub semnul comicului, strada bucureșteană devenind nimic mai mult decât „o
caricatură în moloz a unei străzi italice”; contrastul dintre esență și aparență va fi valorificat,
pe parcursul operei, și în construcția personajelor. Astfel, se distinge subtil spiritul critic și
polemic, persiflant, al autorului, care dă o replică literară la cultivarea asiduă în epocă a
formulei proustiene.
Mai apoi, atenția se mută asupra reședinței Giurgiuveanu. Relația omului cu mediul
de viață este un punct focal al observației realiste, fiind un factor esențial în profilarea
etopeelor personajelor. Portretul lui Costache Giurgiuveanu, atât fizic, cât mai ales moral,
este, așadar, în strânsă legătură cu cel al locuinței sale.
 Înfățișare casei are ca punct de plecare kitsch-ul, calchierea derizorie a unor structuri
rafinate („ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu
de catedrală”). Construcția încorporează componente gotice („patru ferestre de o înălțime
absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică”); tendința către linii ascendente și
echilibru a stilului gotic intră în contradicție cu lipsa de armonie a clădirii, oglindind,
concomitent, grandomania locatarului. Decorațiunile interioare sunt, asemenea exteriorului,
o denaturare a modelului impozant al clasicismului, memorabilă fiind imaginea anticamerei
„de o înălțime considerabilă”. Afirmația naratorului auctorial, conform căreia „Ceea ce ar fi
surprins aici ochiul unui estet era intenția de a executa grandiosul clasic în materiale atât de
nepotrivite”, la care se adaugă descrierea zugrăvelii amatoare și a tâmplăriei caricaturale
(„adulterări donatelliene”) subliniază, în mod indirect, avaria lui Costache Giurgiuveanu,
care nu alocase fondurile necesare executării unei lucrări plăcute vizual, menținând, totuși,
pretenția opulenței, specifică tipologiei parveniților; într-adevăr, bătrânul se îmbogățise prin
căsătoria cu mama Otiliei, deținătoarea unei averi consistente, însușită, după moartea
acesteia, prin drept familial.
Portretul bătrânului Costache Giurgiuveanu îl evocă, într-o oarecare măsură, pe cel
al personajului balzacian arhetipal Felix Grandet din antologica lucrare „Comedia umană”,
dar și tabloul casei, care accentuează, prin raportare la personaj, funcția simbolică a
descrierii. Fiecare detaliu din aceasta are importanță și va juca un rol în derularea
evenimentelor, deoarece Balzac postula „dați-mi o mânușă și voi reconstitui personajul”,
similar antropologului care reconstituie un specimen uman dintr-un fragment de os. Așa
cum construcția „avea un singur cat, așezat pe un parter scund”, și unchiul lui Felix este „un
omuleț subțire și puțin încovoiat”. Calviția și lipsa părului facial pot fi puse în referință cu
mitul popular autohton al „omului însemnat”, deoarece, și în cazul de față, personalitatea
lui moș Costache este polarizată în jurul unui defect central: parcimonia, bătrânul amintind,
spre exemplu, de Harpagon al lui Molière.
Sintetizând argumentele ilustrate precedent, expozițiunea operei-suport
demonstrează implementarea de către marele exeget G. Călinescu a tehnicii descrierii
balzaciene în construcția romanului, care asimilează, în mod inedit, spiritul critic și polemic
specific autorului.

 Exercițiul 2

Balzacianismul, ca ramură a realismului, a impus, printre altele, o perspectivă

narativă înalt standardizată: obiectivă, extradiegetică. Naratorul omniscient, detașat,
relatează evenimentele la persoana a III-a, predominantă fiind focalizarea neutră.
Este, însă, un fapt peremptoriu că, deși pare a fi concepută în registrul canonic
balzacian, la o lectură atentă, „Enigma Otiliei” redescoperă balzacianismul într-o manieră
polemică, într-un moment în care romanul se schimbase odată cu clasa socială care îi
dăduse naștere. La această idee subscrie și N. Manolescu în lucrarea sa „Arca lui Noe”,
precizând: „În fine, dacă Balzac are vocația de a crea viață, G. Călinescu o are pe aceea de a
o comenta. Balzacianismul romanului călinescian nu este numai polemic, ci și, prin
excelență, critic”, opera-suport dovedind, în viziunea sa, un „balzacianism fără Balzac”.
 Polemica lui G. Călinescu vizează recondiționarea speciei într-o perioadă în care
spiritul profund („saeculum”, cum îl numește E. Lovinescu) era complet diferit. Se naște de
aici contradicția dintre formula totalizatoare și mecanic-cauzalistă a lui Balzac și structurile
sociale și mentale ale unei lumi disolute și individualiste.
Spiritul de expertiză a naratorului constituie punctul de pornire al diferențierii de
tehnica balzaciană. Descrierea străzii Antim și a casei Giurgiuveanu este presărată cu
elemente de jargon: „parter-soclu”, „frontoane clasice”, „console”, „casetoane”. În opera lui
Balzac, însă, naratorul care descrie, spre exemplu, casa Claës din celebra „La recherche de
l’absolu” folosește același limbaj pe care un observator oarecare, fără un distins fond
academic, l-ar folosi.
Pe lângă focalizarea zero, în roman mai sunt cultivate, ca marcă subtilă a
modernității, cea internă, respectiv externă. În incipit, însă, nu se poate discuta despre o
focalizare internă prin care naratorul auctorial să atribuie gândurile, atitudinile și limbajul lui
Felix, deoarece este puțin probabil ca un tânăr de numai optsprezece ani să posede
cunoștințe elevate de arhitectură. Imixtiunea naratorului extradiegetic în textul construit pe
focalizare internă, ca narator intruziv, este numită de U. Eco „capcană textuală”.
Parafrazându-l pe N. Manolescu, diferența fundamentală dintre stilul balzacian și cel
călinescian este aceea că, în timp ce primul se remarcă printr-un eșafodaj dedalian, în care
toate elementele sunt, într-o oarecare măsură, interconectate, cel de-al doilea prezintă, mai
degrabă, o erudiție lingvistică „fastidioasă” ocazional și „scrupul excesiv”.

 Exercițiul 3

Consider că replica bătrânului decelează interesul autorului pentru elementul

absurd, incipitul prezentând, deci, conotații care plasează romanul lui Călinescu în
avangarda postmodernismului.
Conduita bătrânului este una inexplicabilă, insolită, notabilă fiind utilizarea de către
autor a unei figuri metadiscursive – aposiopeza. Acest comportament bizar poate primi,
însă, o explicație psihanalitică: mizantropia este un prodrom al avariției exacerbate pe care
personajul central și-o va dovedi pe parcurs.
Aprehensiv, bătrânul manifestă o oarecare antropofobie, care nu este, însă,
nefondată, deoarece membrii familiei sale sunt cei ahtiați după averea deținută, iar chiar
unul dintre apropiați – Stănică Rațiu, ginerele surorii sale – îl va spolia, generând șocul
responsabil, în ultimă instanță, de moartea bătrânului.
Așadar, spusele lui moș Costache relevă animozitatea manifestată față de celelalte
personaje (cu excepția Otiliei), derivată din parcimonia maladivă a acestuia. Simultan,
reacția bătrânului va reverbera în memoria lui Felix în desinitul operei, ceea ce indică faptul
că, în realitate, cronotopul pe care se construiește romanul este, în esența lui, absurd,
precum existența însăși.

 Exercițiul 4

Eclectismul compozițional al romanului a determinat reacții critice diverse, unii

exegeți constatând, printre altele, prezența comicului în roman. G. Călinescu insuflă
naratorului său, în general, o atitudine de „homo ludens”, o propensiune spre ironie și joc,
totul realizând-se, însă, prin prisma unui limbaj elegant, superior: „Călinescu urmărind să
repete polemic în romane formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină în mâinile sale
o expresie a comicului și a unui fel de joc estetic de esență barocă”. I. Negoițescu vede în
„Enigma Otiliei” un „roman comic”, „o jucărie perfectă”, care funcționează pe baza unui
material epic „prea pur, prea tehnic, fără altă motivație decât gratuitatea sa estetică prea
evidentă”.
De remarcat este faptul că personajele nu sunt doar tipuri realist-balzaciene, ci,
precum într-o comedie a automatismelor, par a fi lipsite de moralitate, schematice, vidate
de conținut sufletesc, beneficiind în plus față de actanții de sorginte caragialescă doar de un
portret conturat cu scrupulozitate, esența lor fiind, însă, redată prin fapte, gesturi și limbaj.
Ca în operele caragialiene niciun personaj, cu excepția lui Felix, nu evoluează, ci, precum
într-o veritabilă commedia dell’arte, trăsăturile eroilor transpar din atitudini și gesturi
memorabile, prin discursuri elocvente și, mai ales, prin replici de o „nelucrată
spontaneitate” (S. Damian), relevantă în acest sens fiind scena interacțiunii inițiale dintre
Costache Giurgiuveanu și nepotul său, marcată de reticența aproape temătoare a bătrânului
în vorbire, trădând deopotrivă mizantropia și avariția personajului și amintind, chiar, de
teatrul absurd.
Grotescul este, după N. Balotescu, o categorie estetică fundamentală în „Enigma
Otiliei”, care lipsește, însă, din clasicism.
Un prim reper al acestuia o reprezintă deformarea monumentalului și grandiosului în
arhitectură: casa lui moș Costache este un amalgam strident de stiluri, având o structură nu
doar inestetică, ci decrepită și chiar lugubră („lemn umflat și descleiat de căldură sau ploaie
și bubos de vopsea cafenie”, „praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de
ploaie și ale melcilor fără casă”, „infernala ușă”), kitsch-ul imitațiilor vădindu-se în
conturarea salonului casei: „un Hermes de ipsos, destul de grațios, o copie după un model
clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie”, faimoasele „adulterări donatelliene” sau
„sistemul de perspective și festoane” care indica „în chip supărător lipsa de coeziune a
planurilor”. Naratorul intruziv dovedește, prin urmare, un caracter ironic, încorporând
elemente de satiră în descrierea care depășește normele balzaciene.
Portretele personajelor sunt și ele realizate, într-o oarecare măsură, în același stil
grotesc. Prosopografia Aglaei, sora lui moș Costache, este conturată direct de către narator,
într-o manieră defavorabilă: „Fața îi era gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre, nasul
încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau
bulbucați, ca și aceia ai bătrânului, cu care semăna puțin, și avea de altfel aceeași mișcare
moale a pleoapelor.” Etopeea reiese atât din caracterizarea directă, făcută de către celelalte
personaje (Pascalopol, spre exemplu, o numește „malițioasă”), cât și din atitudine și limbaj,
acuzându-l cinic pe fratele său că face un „azil de orfani”, oferindu-le o locuință atât Otiliei,
cât și lui Felix.
Comic este și contrastul dintre așteptările lui Felix legate de moș Costache, pe care îl
considera un om impozant, „de o greutate extraordinară”, și portretul grotesc al bătrânului:
„Capul îi era atins de o calviție totală și fața părea aproape spână și, din cauza aceasta,
pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi
dinți vizibili, ca niște așchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuși
incertă, zâmbea cu cei doi dinți, clipind rar și moale, întocmai ca bufnițele supărate de o
lumină bruscă, dar privind întrebător și vădit contrariat”. Parcimonia acestuia, prefigurată
de elementele portretului fizic, este coroborată de reacția comică pe care o are la
rugămintea surorii sale de a o împrumuta cu niște bani pentru a putea continua jocul de
cărți: „Costache se arătă înspăimântat și se apără bolborosind: / — N-n-n-n-am!”.
În definitiv, „Enigma Otiliei” se îndepărtează de canoanele romanului balzacian,
înglobând și elemente moderne și cultivând categoria comică a grotescului, preluând chiar
caracteristici ale teatrului absurd.

 Exercițiul 5

Fragmente transcrise din descrierea casei Conotarea unor trăsături ale locatarilor
„avea un singur cat, așezat pe un parter „un omuleț subțire și puțin încovoiat”
scund” (Costache Giurgiuveanu)
„ale cărui geamuri pătrate erau acoperite prost gust, kitsch, cabotinism (Costache
cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de Giurgiuveanu, Aglae Tulea), note de
catedrală” parvenitism (Costache Giurgiuveanu)
„Partea de sus privea spre stradă, cu patru
ferestre de o înălțime absurdă, formând în
vârful lor câte o rozetă gotică, deși grandomanie (Costache Giurgiuveanu,
deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici clanul Tulea)
frontoane clasice, sprijinite pe câte două
mensole.”
„Zidăria era crăpată și scorojită în foarte
multe locuri, și din crăpăturile dintre fațada
casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile.
Un grilaj înalt și greoi de fier, ruginit și căzut
decrepitudine (Costache Giurgiuveanu,
puțin pe spate, dovedea, pe dreapta,
Aglae Tulea, Simion Tulea), neglijență
existența unei curți, în care se zărea prin
(Costache Giurgiuveanu)
întuneric atâta frunziș și atâtea trunchiuri,
încât întinderea ei, deocamdată, nu se
putea calcula, impresia trecătorului fiind
totuși de pădure fără fund.”
„ulei cafeniu”, „Hermes de ipsos”, „vopsea
cafenie”, „adulterări donatelliene”, „Pereții
erau grosolan tencuiți și zugrăviți cu
avariție (Costache Giurgiuveanu)
șablonul și cu mâna, imitând picturile
pompeiene, și îndeosebi porfirul, prin naive
stropituri verzi și roșii.”
ramolisment, delicvescență (Costache
„Acest sistem de decorație, precum și
Giurgiuveanu, Aglae Tulea, Simion Tulea),
crăpăturile lungi și neregulate ale pereților
frigiditate, mizantropie (Costache
dădeau încăperii un aer de ruină și răceală.”
Giurgiuveanu)