VENTILATIA PULMONARA.

Este procesul prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre mediu
ambiant si alveolele pulmonare, antrenand astfel patrunderea aerului bogat in oxigen
catre alveole si eliminarea dioxidului de carbon catre exterior.Ventilaţia se realizează
prin mişcările cutiei toracice sub influenţa muşchilor respiratori, plămânii având doar
un rol pasiv.
Muşchii respiratori implicaţi în mişcările cutiei toracice sunt inspiratori (diafragmul şi
intercostalii externi în inspiraţia de repaus la care în efort se mai adaugă scalenul,
sternocleidomastoidianul, pectoralii, trapezul sau dorsalii) şi expiratori(abdominali,
intercostalii interni, patratul lombelor, tringhiularul sternului) care intervin doar în
expiraţia forţată.
Expiraţia de repaus este un act pasiv care se datoreşte revenirii toracelui la forma
iniţială ca urmare a reculului elastic rezultat prin tensionarea structurilor elastice
pulmonare în inspiraţie.Sub acţiunea muşchilor inspiratori cutia toracică îşi modifică
toate cele 3 diametre: vertical prin coborârea diafragmului, transversal.
Primele coaste şi coloana vertebrală reprezintă puncte de inserţie fixe pentru mişcările
inspiratorii de repaus, în timp ce ultimele 2 perechi de coaste au rol în expiraţie
servind ca punct de inserţie pentru muşchii abdominali.
In ventilaţia forţată coloana nu mai rămâne fixă prin mişcările ei de extensie şi flexie
contribuind la mobilizarea costală.La individul normal diafragmul asigură în repaus
2/3 până la 3/4 din volumul inspirator având în vedere suprafaţa (350 cm2) şi
posibilitatea de a se deplasa cu 10 cm în sus şi în jos.
Plămânii sunt solidari cu pereţii cutiei toracice prin intermediul foiţelor pleurale ce
asigură aderenţa şi mişcarea fără frecare.Astfel, modificările volumului pulmonar
antrenează variaţii ale presiunii aerului din alveole urmate de pătrunderea sau ieşirea
acestuia.
Înregistrarea grafică realizează o buclă presiune-volum deoarece traseele în cursul
inflaţiei şi al deflaţiei nu se suprapun realizând o diferenţă ce constituie histereza.
Aspectul acesta se datoreşte prezenţei surfactantului la interfaţa aer-lichid de la
nivelul alveolelor ca şi fenomenului de recrutare, adică de deschidere de noi alveole în
cursul inflaţiei pulmonare. Umplerea plămânului cu soluţie salină sau eliminarea
surfactantului modifică mult bucla de histereză .
Impărţirea plămâniilor în lobi contribuie la realizarea unei distensii relativ uniforme a
ţesutului pulmonar în inspiraţie, fără distorsiunea căilor aeriene şi a vaselor sanguine.
Chiar şi în aceste condiţii există o inegalitate a ventilaţiei, zonele mai puţin mobile
(apicală, paravertebrală, paramediastinală) fiind mai puţin ventilate decât zonele
inferioare mai mobile. Acest lucru nu afectează însă schimburile gazoase în condiţii
fiziologice.
Dinamica ventilatorie cuprinde totalitatea proceselor prin care forţele ce acţionează
asupra sistemului toraco-pulmonar antrenează fluxul de aer necesar schimburilor
respiratorii.
Fluxul de aer în cursul respiraţiei este consecinţa mişcărilor ventilatorii realizate de
muşchii ce acţionează asupra cutiei toracice şi care prin antrenarea plămânilor induc
diferenţe de presiune între aerul atmosferic şi cel din interiorul plămânilor.Forţei
musculare i se opun rezistenţele generate de forţele elastice, vâscoase şi inerţiale ale
sistemului toraco-pulmonar.
Rezistenţa elastică este generată de forţele elastice ce iau naştere la suprafaţa
alveolelor datorită tensiunii superficiale, ca şi de cele produse prin întinderea
elementelor elastice pulmonare.Cu cât variaţia de volum este mai mare cu atât
întinderea şi deci rezistenţa elastică vor creşte.
La încetarea contracţiei muşchilor inspiratori rezistenţa elastică va căuta să readucă
sistemul în starea iniţială de repaus constituind reculul elastic pulmonar.Valoarea
rezistenţei elastice este de 5 cm apă/L aer şi a fost inţial exprimată prin aşa numita
elastanţă care reprezintă diferenţa de presiune transpulmonară necesară pentru a
introduce în plămâni 1 L de aer.
Deoarece valoarea elastanţei creşte odată cu scăderea elasticităţii pulmonareceea ce
poate duce la confuzii, termenul a fost înlocuit cu cel de complianţă care este inversul
elastanţei şi reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni pentru fiecare
cm apă diferenţă de presiune transpulmonară.Valoarea normală a complianţei este de
0.2 cm apă/L aer.
Complianţa statică se determină la volume fixe în absenţa fluxului de aer, în timp ce
complianţa dinamică se determină în cursul unui ciclu respirator obişnuit.Raportarea
complianţei la capacitatea vitală (ea scade odată cu volumul plămânilor) reprezintă
complianţa specifică.
Complianţa pulmonară creşte în emfizemul pulmonar în care reculul elastic scade
datorită distrugerii pereţilor alveolari. Ea scade în afecţiunile care duc la fibrozarea
ţesutului pulmonar.Complianţa toraco-pulmonară este de doar jumătate (0.1 L/cm
apă) din valoarea celei pulmonare din cauza rigidităţii mai mari a cutiei toracice.
Rezistenţa vâscoasă (vâscanţa) este dată în special de rezistenţa la frecare şi are o
valoare de 2 cm apă/L/s fiind alcătuiră din 2 componente:-tisulară datorită
elementelor neelastice pulmonare-gazoasă (80%) datorită frecării aerului de pereţii
conductelor aeriene (rezistenţa la flux).
Rezistenţa la flux.Trecerea aerului prin căile aeriene întâmpină o rezistenţă de frecare
datorită interacţiunii moleculelor de gaz şi datorită frecării aerului de pereţii
conductelor.Rezistenţa la flux reprezintă cea mai mare parte a rezistenţei vâscoase şi
depinde în condiţii de repaus de:volumul pulmonar,dispoziţia căilor aeriene,fazele
respiraţiei,
regimul de curgere al aerului (laminar sau turbulent) şi calibrul bronşic.
Bronhomotricitatea, aflată sub control neuroumoral,se realizează prin intermediul
muşchilor netezi prezenţi în proporţie variabilă în pereţii căilor aeriene.
Muşchii netezi posedă receptori prin care interacţionează cu diferite substanţe:
*receptori colinergici (bronhoconstrictori)
*receptori adrenergici (α1 constrictori, β2 dilatatori)
*receptori histaminici (H1 constrictori, H2 dilatatori)
*receptori purinergici (dilatatori).
Parasimpaticul produce o puternică bronhoconstricţie prin intermediul acetilcolinei
care acţionează asupra receptorilor colinergici muscarinici. Aceştia pot fi blocaţi de
atropină.
Simpaticul determină bronhodilataţie prin intermediul β2 receptorilor sau
bronhoconstricţie prin α receptori.
Numeroase influenţe umorale acţionează la nivelul căilor aeriene:acetilcolina,
histamina, bradikinina, substanţa P, neurokinina A, leucotrienele, tromboxanii,
serotonina, cGMP, pulberile, scăderea CO2 în căile aeriene mici produc
bronhoconstricţie;epinefrina, izoproterenolul, NO, unele prostaglandine (PGI2, PGA,
PGE), peptidul intestinal vasoactiv, cAMP, atropina sau creşterea CO2 şi scăderea O2
în căile aeriene mici produc bronhodilataţie.
Muşchii respiratoricare prin contracţia lor înving rezistenţele sistemului toraco-
pulmonar realizează un lucru mecanic în funcţie de presiunea necesară pentru a
deplasa un volum de aer.
Cea mai mare parte (70%) din acest lucru este folosit pentru a învinge rezistenţele
elastice, iar restul pentru rezistenţa la flux.In condiţii de repaus la o ventilaţie de 6 L
aer pe minut lucrul mecanic realizat este în jur de 0.3 kgm/min sau 0.05 kgm/L de aer.

Circulatia alternativa a aerului se realizeaza ca urmare a variatiilor ciclice ale

volumului cutiei toracice urmate fidel de miscarea in acelasi sens a plamanului care
este solidarizat de aceasta prin intermediul foitelor pleurale.
Variatiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizeaza in cursul a
doua miscari de sens opus, definite ca miscarea inspiratorie si miscarea expiratorie.
In timpul miscarii inspiratorii are loc cresterea volumului cutiei toracice si o crestere a
volumului pulmonar. Cresterea volumului cutiei toracice se realizeaza ca o consecinta
a cresterii celor trei diametre ale sale anteroposterior, longitudinal si transversal.O
data cu cresterea volumului cutiei toracice are loc o expansiune a
plamanilor,favorizata de bogatia fibrelor elastice din structura parenchimului
pulmonar si determinata de existenta unei aderente functionale intre cutia toracica si
plaman.
Expansiunea plamanilor si cresterea volumului lor in cursul inspiratiei au drept
consecinte o scadere a presiunii aerului din interiorul plamanului sub presiune
atmosferica (aproximativ cu 2-3 mm Hg) realizandu-se astfel un gradient de presiune
datorita caruia aerul atmosferic patrunde in interiorul plamanilor.
Punerea in miscare a aparatului toracopulmonar ca fortele ce iau nastere prin
contractia muschilor respiratorii sa depaseasca o serie de forte opozante de sens
contrar, generator de insasi particularitatile structurale ale aparatului toraco-pulmonar.
Dintre fortele opozante o deosebita semnificatie functionala o prezinta fortele elastice,
vascoase, inertiale.
Miscarea expiratorie (expiratia) reprezinta miscarea de sens contrar inspiratiei, in
cursul careia are loc revenirea la volumul initial al cutiei toracice si al plamanului.
In conditii de repaus, expiratia este un act pasiv ce nu necesita contractia musculaturii
respiratorii. Revenirea cutiei toracice si a plamanului la volumul initial este consecinta
refractiei tesuturilor elastice ale aparatului toraco-pulmonar care au fost desprinse in
cursul inspiratiei si care elibereaza sub forma de energie cinetica, energia potentiala
acumulata. Ca urmare a scaderii volumului pulmonar in cursul respiratiei, presiunea
aerului va creste peste presiunea atmosferica (cu 2-3 mm Hg), ceea ce are drept
consecinta crearea unui gradient de presiune de-a lungul careia aerul din plamani iese
catre exterior.
In cursul miscarilor ventilatorii, patrund si ies din plamani cantitati de aer a caror
marime este in functie de talia persoanei de varsta, de sex, de postura, etc. si a caror
cuantificare poate aduce informatii asupra integritatii aparatului toraco-pulmonar.
Evaluarea volumelor se face prin spirometrie si mai ales prin spirografie.Spirometria
se efectueaza cu ajutorul spirometrelor.
Spirometrele sunt de mai multe feluri: spirometre cu apa si spirometre uscate. Metoda
spirografica utilizeaza spirograful, un aparat care permite inregistrarea grafica a
volumelor expirate si efectuarea unor succesiuni de miscari inspiratorii si expiratorii.
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
VENTILATIA PULMONARA

Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice.

VENTILATIA – consta in succesiunea inspiratiei si expiratiei.
Frecventa miscarilor respiratorii in repaus este de 16 respiratii / minut la Barbat
18 respiratii / minut la femei
Acest ritm creste in activitati sportive si scade in timpul somnului.
 Ventilatia pulmonare depinde si de activitatea organismului.
În timpul inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori:
diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică.
Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. Presiunea
intrapulmonara scade si astfel aerul patrunde in plaman.

În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o dată cu cel al
cutiei toracice, eliminând aerul.
Inspiraţia este, deci, faza activă a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă.

Sistemul respirator este caracterizat de anumite valori.

Capacitatea pulmonara totala reprezinta suma mai multor volume pulmonare.

- Volumul curent: (VC) = 500 cm ; reprezinta volumul de aer introdus in timpul inspiratiei si
eliminat prin expiratie.
- Volumul inspirator de rezerva ( VIR ) – este un volum de circa 1500 cm care este introdus in
tiimpul unei respiratiii fortate.
- Volumul expirator de rezerva – (VER) – 1000- 1500 cm – aerul eliminat printr-o expiratie fortata.
- Volumul rezidual – (VR ) - 1500 cm - este cantitate de aer care ramane in plaman, deoarece
acestia nu pot fi complet goliti de aer.

[ CP = VC+ VIR + VER + VR ]

CAPACITATEA VITALA = VIR + VC+ VER.

Cantitatea de are mobilizata /minut = DEBIT VENTILATOR = 500ML x 16 RESPIRATII /’ MINUT

* Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot, 0,03%
dioxid de carbon şi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele
ale aerului expirat.
SCHIMBURILE GAZOASE

După ventilaţia alveolară, urmează o nouă etapă a procesului respirator;

aceasta este difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar şi difuziunea
în sens invers a dioxidului de carbon.
Procesul se desfasoara in 3 etape:
1. Etapa pulmonara – trecerea O in sange si a CO in alvelole

Schimbul are loc doar în condiţiile în care există o diferenţă de presiune, iar
sensul procesului va fi totdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare câtre zona
cu presiune mică.

2. Etapa sanguina – transportul gazelor prin intermediul sangelui.

Sub forma de oxihemoglobina si si carhemoglobina
3. Etapa tisulara – reprezinta schimbul de gaze la nivelul tesuturilor.
Se realizeaza tot in sensul gradientului de presiune partiala.

*Membrana alveolo-capilară (respiratorie) este alcătuită din:

la acest nivel are loc schimbul de gaze.
Peretele alveolar este format din
-1 - epiteliu alveolar –unistratificat
 -2 - asezat pe o membrana bazala
-3- tesut conjunctiv cu fibre elastice si capilare sanguine
1. endoteliul capilar; 2. interstiţiul pulmonar; 3. epiteliul alveolar; 4.
surfactant. Grosimea sa medie este de 0,6 microni, putând atinge în anumite
locuri 0,2 microni. Suprafaţa sa totală este de 50-100 m 2.
Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele din
capilarele pulmonare, deoarece presiunea parţială a O 2 în aerul alveolar este
de 100 mm Hg, iar în sângele care intră în capilarele pulmonare este de
40mmHg. După ce traversează membrana respiratorie, moleculele de O 2 se
dizolvă în plasmă, ceea ce duce la creşterea presiunii parţiale a O 2 în plasmă;
consecutiv, O2 difuzează în hematii, unde se combină cu hemoglobina. În
mod normal, egalarea presiunilor parţiale, alveolară şi sangvină, ale O 2 se
face în 0,25 secunde. Hematia petrece, în medie, 0,75 secunde în capilarul
pulmonar; dacă echilibrarea apare în 0,25 secunde, rămâne un interval de
0,50 secunde, numit margine de siguranţă şi care asigură o preluare adecvată
a O2 în timpul unor perioade de stress (efort fizic, expunere la altitudini mari
etc.).
Difuziunea CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre
alveole, deoarece presiunea parţială a CO 2 în sângele din capilarele
pulmonare este de 46 mm Hg, iar în aerul alveolar, de 40 mm Hg. Deşi
gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din cel al O 2, CO2
difuzează de 20 de ori mai repede decât O 2, deoarece este de 25 de ori mai
solubil în lichidele organismului decât O 2. În mod normal, egalarea presiunilor
parţiale, alveolară şi sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.
* Transportul gazelor
            Transportul sanguin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub
formă dizolvată în plasmă şi restul sub forma unei combinaţii labile cu
hemoglobina (Hb), denumită oxihemoglobină.
            Datorită fierului bivalent pe care îl conţine, Hb se combină foarte rapid
cu oxigenul, fiecare din cei doi atomi de fier ai grupărilor hem putând fixa o
moleculă de oxigen. În repaus, sângele arterial transportă, sub formă de
oxihemoglobină, 97,5% din cantitatea totală de oxigen. Forma dizolvată, deşi
minimă comparativ cu cea combinată cu Hb, din punct de vedere funcţional
este cea mai importantă, deoarece se află în schimburi directe cu lichidele
interstiţiale şi, prin acestea, cu celulele.
            Transportul sanguin al dioxidului de carbon se face în mică măsură
(aproximativ 8%) sub formă dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub
forma unor combinaţii chimice labile (bicarbonaţi, carbohemoglobină).
Dioxidul de carbon rezultat din oxidările celulare ajunge prin difuziune în
lichidul interstiţial. În sânge, se dizolvă în lichidele plasmatice şi pătrunde cu
uşurinţă în eritrocite, datorită difuzibilităţii sale ridicate.
            Atât în plasmă, cât şi în eritrocite, sub influenţa anhidrazei carbonice,
dioxidul de carbon se hidratează, rezultând acid carbonic care se disociază
rapid, eliberând anionul bicarbonic, care se combină cu ionul de potasiu în
eritrocit şi cu cel de sodiu în plasmă. Sub formă de bicarbonaţi se transportă
în sânge aproximativ 80% din dioxidul de carbon, din care 10% în eritrocite şi
70% în plasmă.
 

REGLAREA MISCARILOR RESPIRATORII

Reglarea respiraţiei
Reglare nervoasa.
1. Reglarea comportamentala si voluntara

Muşchii respiratori sunt muşchi scheletici, aşadar, pentru a se

contracta, au nevoie de stimuli electrici transmişi de la nivelul sistemului
nervos central. Aceşti stimuli sunt transmişi prin neuroni somatici.
Respiratia poate fi oprita – apnee-
Poate fi amplificata sau incetinita.

2 Reglarea automata realizata de structuri nervoase din formatiunea

reticulata bulbo-pontina

Centrii bulbari
Ritmul de bază, involuntar, automat al respiraţiei este generat în bulbul
rahidian.
Respiraţia spontană are loc atât timp cât bulbul şi măduva spinării sunt
intacte.
Bilateral, în bulb există două grupuri de neuroni care generează ritmul
de bază: ( grupul respirator dorsal (GRD) şi grupul respirator ventral (GRV). )
o unitate inspiratorie si o unitate expiratorie
Exista neuroni inspiratori si neuroni expiratori .Activitatea celor 2 tipuri
este complementara. Cand cei inspiratori sunt inhibati functioneaza cei
expiratori

 Activitatea acestor centri este influentata de activitatea centrilor pontini

Centrii pontini
Sunt arii ale trunchiului cerebral care modifică activitatea centrilor
bulbari respiratori.
Centrul apneustic se găseşte în zona inferioară a punţii, Eferenţele de
la acest centru determină creşterea duratei inspiraţiei, micşorând frecvenţa
respiratorie; rezultatul este un inspir mai adânc şi mai prelungit.
Centrul pneumotaxic, localizat dorsal, in puntea superioară, transmite
continuu impulsuri câtre aria inspiratorie.
Are actiune antagonica a centrului apneustic limitează inspiraţia /
inhiba respiratia ). În acelaşi timp, însă,
*un semnal pneumotaxic puternic poate creşte frecvenţa respiratorie
până la 40 pe minut.

Muşchiul inspirator cel mai important, diafragma, este inervat prin fibre
motorii ale nervilor frenici, care îşi au originea în regiunea cervicală a măduva
spinarii
Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe căi voluntare sau
involuntare ale SNC.
Această dualitate a căii de conducere permite controlul voluntar al
respiraţiei în timpul unor activităţi cum sunt vorbitul, cântatul, înotul, alături de
controlul involuntar, care permite oamenilor să respire automat, fârâ efort
conştient.
 Reglarea umorala
Prin intermediul presiunilor partiale ale gazelor si prin concentrati lor in
sange. In mod special a CO2

* Chemoreceptorii centrali. (aria chemosenzitivă a centrului respirator),

localizaţi la nivelul bulbului rahidian, sunt stimulaţi de creşterea concentraţiei
ionilor de hidrogen din lichidul cefalorahidian (LCR) şi din lichidul interstiţial.
lonii nu pot traversa bariera hematoencefalică; CO 2 poate traversa această
barieră, apoi se hidratează, rezultând H2CO3 care disociază în H- şi HCO3-,
ceea ce modifică concentraţia H - în LCR şi ţesutul cerebral: astfel, dioxidul de
carbon sangvin are un efect foarte mic de stimulare directă asupra acestor
chemoreceptori, în schimb, efectul său direct, prin H - este remarcabil.
Aproximativ 85% din controlul bazal al respiraţiei prin mecanism chimic se
realizează prin efectul stimulator al dioxidului de carbon asupra
chemoreceptorilor centrali. Restul de 15% se realizează cu ajutorul
chemoreceptorilor periferici.

* Chemoreceptorii periferici
Se găsesc în afara SNC, la nivelul corpilor aortici şi carotidieni. Ei sunt
stimulaţi de scăderea presiunii parţiale a O 2, creşterea presiunii parţiale a CO 2
şi scăderea pH-ului în sângele arterial. Chemoreceptorii periferici sunt singurii
din organism care detectează modificarea presiunii parţiale a O 2 în lichidele
organismului. Sunt stimulaţi de scăderea presiunii parţiale a oxigenului în
sângele arterial sub 60-80 mmHg. Impulsurile aferente de la aceşti receptori
sunt transmise sistemului nervos central prin nervii vag (de la corpii aortici) şi
glosofaringian (de la corpii carotidieni), consecinţa stimulării lor fiind creşterea
frecvenţei şi amplitudinii respiraţiilor.

In inspiratie aerul atmosferic patrunde prin caile respiratorii pana la nivelul alveolelor
pulmonare, iar in expiratie o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior.  Acest
proces se numeste ventilatie pulmonara.

Ventilatia pulmonara reprezinta schimburile de gaze dintre organism si mediul abiant(

incorporarea O2 si eliminarea CO2). Procesul cuprinde doua etape:

 inspiratia
 expiratia

Aerul inspirat este bogat in oxigen( O2), iar aerul expirat in CO2. Miscarile
respiratorii se repeta ritmic, fara pauza , in tot cursul vietii. Frecventa respiratorie in
stare de repaus este de 18 respiratii/ minut la femeie si de 16 respiratii/ minut la
barbat.

Inspiratia:
Inspiratia este un proces activ prin care aerul atmosferic patrunde prin caile
respiratorii pana la alveolele pulmonare.

Pentru ca aerul din exterior sa intre in plamani trebuie ca presiunea din interiorul
acestora (intrapulmonara) sa scada. Aceasta se realizeaza prin marirea volumului
cutiei toracice .

In inspiratie muschii diafragm si intercostali(dintre coaste) se contracta. Coastele se

ridica si sternul este impins inainte, muschiul diafragm coboara; se mareste astfel
volumul cutiei toracice.

Plamanii, fiind organe foarte elastice, urmeaza expansiunea cutiei toracice de care
sunt solidarizati prin pleure.( Pleura parietala fiind lipita de peretii cutiei toracice si
fiind solidarizata cu cea viscerala prin lichidul pleural, face ca odata cu cutia toracica
sa se mareasca si volumul plamanilor).

Presiunea aerului din interiorul plamanilor scade si aerul atmosferic poate patrunde in
plamani. Cand inspiri mai adanc (tragi mai mult aer in piept) – in inspiratia fortata- si
alti muschi se contracta, marind suplimentar volumul cutiei toracice.

Expiratia:

Acesta este un proces pasiv, de revenire a volumului cutiei toracice la dimensiunile

initiale. In expiratie:

 muschii intercostali si muschiul diafragm se relaxeaza;

 coastele coboara, iar muschiul diafragm urca.
 plamanii fiind elasici revin la volumul initial astfel ca presiunea din interiorul
lor creste;
 aerul incarcat cu CO2 este eliminat prin caile respiratorii in mediul extern.

In timpul efortului sau in anumite meserii (solist vocal), expiratia devine activa: intra
in contractie unii muschi toracici si abdominali care trag si mai mult coastele in jos.