ELECTRONICĂ MEDICALĂ – Prof.dr.ing.

Hariton Costin

CAP. 1.4 - Completare

1.4.1 Defibrilarea

Defibrilarea este procesul electric de transmitere a unui curent prin electrozi spre mușchiul
cardiac al pacientului în scopul restabilirii ritmului cardiac. Curentul se poate aplica:
• direct pe mușchiul cardiac – curenți de valoare mică, metode chirurgical invazive;
• transtoracic – metode neinvazive care necesită curenți relativ mari.

Pulsul de curent, de formă sinusoidală amortizată, are durata de cca. 10 ms şi amplitudinea

maximă de 50 A. Dacă impedanţa pieptului dintre electrozi este 50 Ω, energia necesară
defibrilării este:

Iv este curentul de vârf, R este impedanţa

pieptului, iar t este durata pulsului. În
condiţiile date, energia este 320 J. Valoarea
maximă înmagazinabilă este de 400 J.
Datorită pierderilor de energie în C și L,
energia înmagazinată este cu cca. 25% mai
mare decât cea care ajunge la pacient.

Dacă energia din condensator este dată de EC=CUC2/2, de ex. un condensator cu C = 16 µF

care va stoca o energie de 400 J va trebui încărcat cu o tensiune de 7 KV (!). Energia de
defibrilare trebuie redusă pentru adulţi cu greutate mai mică sau pentru copii. Se apreciază că
energia iniţială pentru defibrilare să fie de 3 J/Kg pentru electrozi externi şi de 0.5 J/Kg pentru
electrozi aplicaţi intern. Schema de principiu a unui defibrilator este dată în figura de mai jos.

Comutatorul este dublu, de obicei un releu vidat, pentru evitarea formării arcului electric la
contacte. Condensatorul de înaltă tensiune este umplut cu ulei şi se încarcă printr-o diodă de la
un transformator ridicător de tensiune. Tensiunea din primarul transformatorului este controlată
cu ajutorul unui autotransformator. Electrozii de pacient sunt metalici şi au o formă plată cu
diametrul de 10 cm având mânere izolante. Cardioversie: sincronizatorul cu unda R a ECG
asigură o întârziere de cca. 20 ms între vârful undei R şi declanşarea impulsului de defibrilare, în
vederea evitării zonelor de vulnerabilitate atrială şi ventriculară ( unda T ) .

1
 ELECTRONICĂ MEDICALĂ – Prof.dr.ing. Hariton Costin

R = rezistența
echivalentă între
electrozi

O altă metodă de reglare a energiei înmagazinată în condensator este utilizarea unui circuit de
control al încărcării. Sursa de înaltă tensiune furnizează la ieşire o valoare constantă.

Amplasarea electrozilor la defibrilare se poate face în două moduri: poziţie antero-laterală

(folosită adesea) şi poziţie antero-posterioară. Realizarea defibrilării are loc după ce s-a făcut
anestezierea pacientului în caz că acesta era conştient.

1.4.2 Stimulatoare de ritm cardiac

Inima poate să-şi îndeplinească funcţia de pompă în mod eficient numai dacă primeşte în mod
regulat semnale de stimulare de la nodul Sino - Atrial. Dacă aceste impulsuri nu pot să ajungă la
ventricule, funcţionarea inimii va fi asigurată de impulsuri de frecvenţă joasă ( 30 - 40 imp/min )
provenite de la nodul Atrio - Ventricular. Această afecţiune poartă numele de Bloc Sino-Atrial.
Cauzele acestui sindrom sunt multiple: congenital, de la operaţii chirurgicale, afecţiuni ischemice
ale inimii, artrită reumatoidă sau alte boli. Prezentarea clasică a Blocului cardiac este cunoscută
sub numele de boală Stokes - Adam. Afecţiunea se prezintă printr-o bradicardie extremă sau
tahicardie ventriculară şi are ca rezultat pierderea funcţiei de pompare a ventriculelor, iar
pacientul îşi pierde conştiinţadacă circulaţia cerebrală nu este realizată. Atacurile sunt de scurtă
durată de obicei, iar pacientul redevine conştient după aproximativ 1 min .

Tratamentul Blocului Atrio - Ventricular se face prin utilizarea unui stimulator de ritm (pacemaker)
care este de obicei implantabil. Acest dispozitiv suplinește impulsurile nodului Sino - Atrial şi
restabilește funcţia de pompare a inimii.
Stimulul produs de pacemaker poate fi unipolar sau bipolar. Pulsurile de curent pot fi
injectate fie la suprafata cordului (epicard), fie in muschiul inimii (miocard), fie in cavitatea
cardiaca (endocard). Stimularea bipolară se face cu ajutorul a doi electrozi la capătul unui cateter
introdus printr-o venă până în camera inimii sau prin doi electrozi suturaţi în peretele extern al

2
 ELECTRONICĂ MEDICALĂ – Prof.dr.ing. Hariton Costin
ventriculelor. În stimularea bipolară trombociţii se ataşează de anod, crescând riscul de formare
al trombilor. În aceste condiţii este de preferat simularea unipolară, care presupune plasarea
anodului în organism departe de inimă. Acest fapt va determina apariţia unui semnal mare la
suprafaţa corpului uşor de detectat în vederea urmăririi bunei funcţionări a pacemaker - ului.
Stimulatoarele unipolare sunt influenţate de interferenţe electromagnetice. Au fost construite
stimulatoare care revin la o frecvenţă fixă în cazul în care nivelul de interferenţă este prea mare.
Impulsul de stimulare are în general amplitudinea de 5 V şi durata de 1 ms .

1. Stimulatoare asincrone de ritm cardiac

• Produc o stimulare uniformă, independentă de necesarul organismului, sunt stimulatoare cu
rata cardiacă fixă: 70... 90 impulsuri / min.
• Sunt cele mai simple stimulatoare – nu se mai folosesc în mod curent.
• Pentru generatoarele de impulsuri de tensiune constantă, impulsurile au niveluri de 5...5,5 V și
durate de 500 µs... 600 µs;
• Pentru generatoarele de impulsuri de curent constant, impulsurile au 8...10 mA pe durate de
1...1,2 ms.
• Consum: ~35 µW. Neglijând descărcarea bateriei, o baterie de 2000 mAh ar ține 20 de ani.

Sursa de Circuit de Fire de

energie Oscilator ieșire legătură Electrozi

Stimulatoare asincrone de ritm cardiac – schemă bloc

Stimulatoare unipolare:
• Un singur electrod în contact cu mușchiul cardiac;
• Se generează impulsuri negative;
• Electrodul de masă este localizat în alte parte a corpului.
Stimulatoare bipolare:
• Doi electrozi în contact cu mușchiul cardiac;
• Stimulul este aplicat diferențial.

În mod curent sunt folosite trei tipuri de baterii :

1. Bateria mercur - zinc are o capacitate nominală de 1000 mAh la 20 °C, din care se pot utiliza
cca . 600 mAh la temperatura corpului. Durată de operare de max. 5 ani .
2. Bateriile litiu - iod au o capacitate de 4000 mAh şi sunt larg răspândite în prezent. Nu degajă
gaze şi pot fi închise ermetic. Durata maximă de operare este limitată de rezistenţa internă care
creşte treptat în timp. Durata maximă poate ajunge la 10 ani .
3. Bateriile nucleare folosesc plutoniu 238 şi se bazează pe încălzirea de termocuple ca efect al
iradierii lor cu raze α şi X. Se estimează o durată de operare de peste 10 ani, dar preţul lor este
mare. Pentru fabricarea bateriilor nucleare se poate utiliza şi promețiu 147, care emite radiaţii β.
Electronii generează perechi electron-gol într-o structură semiconductoare, producând astfel
direct electricitate. Durata lor de operare ajunge la 5-7 ani.
Altă problemă importantă: încapsularea pacemaker-ului, care trebuie făcută cu un material
biocompatibil. Nici o izolaţie din plastic sau epoxidică nu este perfect impenetrabilă fluidelor din
organism. Pentru evitarea coroziunii, circuitul electronic este închis ermetic.

2. Stimulatoare sincrone de ritm cardiac

• Se compun din elementele unui generator asincron și o buclă de reacție care sesizează ritmul
natural cardiac
• Circuitul timer generează o frecvență constantă în domeniul 60 ... 80 impulsuri / minut
• După fiecare impuls generat, circuitul timer este resetat
• Detectarea ritmului normal inhibă generatorul

3
 ELECTRONICĂ MEDICALĂ – Prof.dr.ing. Hariton Costin

2.1 Stimulatoare sincrone atrial

• Stimulul generat de nodul SA declanșează generatorul
• Circuitele de întârziere simulează întârzierea propagării stimulului de la nodul SA la nodul AV
(120 ms)
• Circuitul de întârziere de 500 ms simulează perioada refractară
• Circuitul de ieșire comandă direct contracția ventriculară
• Permite nodului SA să controleze contracțiile, înlesnind autoreglajul fiziologic

Schema bloc a unui stimulator cardiac sincron

Acest tip de pacemaker foloseşte un singur electrod atât pentru sesizarea complexului normal
QRS cât şi pentru stimulare. Filtrul bandă sesizează unda R normală cu durată între 18 - 30 ms.
Câştigul amplificatorului trebuie redus în perioada refractară pentru a împiedica reciclarea
eronată a impulsului la mai puţin de 300 ms faţă de QRS sesizat (de ex. declanşat de o undă T
asemănătoare unui QRS ). Dublorul de tensiune din etajul final realizează un impuls "economic"
de stimulare cu amplitudinea de 5 V şi durata sub 1 ms de la o baterie de numai 2,8 V .
Se defineşte "pragul de captură" ca energia minimă necesară obţinerii depolarizării ventriculare.
Acest prag de captură depinde de tipul de electrod folosit, de amplasarea lui şi de excitabilitatea
cordului. În timp, pragul de excitabilitate se modifică după curba de mai jos:

În aceste condiţii se prevede o amplitudine a impulsului de 2 - 4 ori mai mare faţă de pragul de
stimulare pentru a preveni efectele scăderii în timp a excitabilităţii inimii.
S-a arătat că stimulii cu durată mai mică ( 0,5 - 0,6 ms ), amplitudine 5 V / 10 mA pe o rezistenţă
tipică între electrozi de 500 Ω pemit utilizarea unei baterii Li - I care asigură obţinerea iniţială a
unor impulsuri de 5,4 V, care scad la 3,3 V pe o durată sigură de 14 ani .