Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H.

Costin 1

6. AMPLIFICATOARE ÎN INSTRUMENTAŢIA ŞI ELECTRONICA BIOMEDICALĂ

6.1 Introducere

Semnalul fiziologic este generat permanent sau cvasiperiodic, însoţind un proces

fiziologic autonom sau episodic, ca urmare a unei acţiuni voluntare, fie în impuls,
reflectând răspunsul involuntar la un stimul. Semnalul cu semnificație fiziologică este
disponibil fie direct, ca variaţie electrică detectabilă cu electrozi, fie sub forma variaţiei
unei mărimi neelectrice, transformată în semnal electric cu ajutorul unui traductor.
Aşa cum se poate observa din diagrama principială a sistemului de instrumentaţie
biomedicală din Figura 6.1, indiferent de sursă, semnalul electric purtător de informaţie
fiziologică necesită în primul rând o amplificare care trebuie să ţină cont de problemele ce
apar la interfaţa dintre mediul electronic şi mediul fiziologic.

Electrozi
Prelucrare
Stimulare SUBIECT Amplificare
primară
Traductor

Figura 6.1 Un sistem de instrumentaţie biomedicală

În Figura 6.2 este prezentat o configuraţie tipică de culegere a semnalului bioelectric.

SUBIECT
Z1
+ • Semnal util
Interferenţă de la • Brum inerent
reţeaua de GND Zin
v in A (CMRR finit)
e v out=A⋅v in=
alimentare de c.a. Zin • Brum adiţional
(50Hz, 220V) (Z1≠Z2)
-
Z2
E

Figura 6.2 Configuraţia tipică de culegere a semnalelor electrofiziologice

În Tabelul 6.1 sunt sintetizate o serie dintre caracteristicile semnalelor electrofiziologice

prelevate des la intrarea sistemului instrumentaţiei biomedicale.
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 2

Tabelul 6.1 Caracteristici ale semnalelor electrofiziologice

Parametrul Variabila Traductorul Val. tipică Caracteristica de

fiziologic măsurată sau procedeul vârf la vârf frecvenţă
Funda- Spec-
mentala trul
(Hz) (Hz)
SISTEMUL Electrocardio- Electrozi de suprafaţă 2 mV 1,3 0,05 ÷
CIRCULA- grama 100
TOR (ECG)
Electrozi 50 mV 1,3 0,05 ÷
Activitatea epi/endocardici 100
electrică a
cordului
Vectorcardio- Electrozi de suprafaţă 2 mV 1,3 0,05÷60
grama
(VCG)
Electrocardio- Electrozi de suprafaţă 10 μV 2,5 2 ÷ 100
grama fetală (abdomen matern)
(F-ECG)
SISTEMUL Electroencefa- Electrozi pe scalp 50 μV 10 0,5÷100
NERVOS lograma
(EEG) Electrozi intracranieni 500 μV 10 0,5÷100
Activitatea
electrică a
creierului
Potenţiale Microelectrozi 100 μV --- 1÷10
evocate kHz
intracelulare
Potenţiale Electrozi - ac 50 μV --- 1÷1000
evocate
extracelulare
SISTEMUL Electromio- Electrozi - ac sau de 1 mV --- 10÷
MUSCULAR grama suprafaţă 5.000
(EMG)
Activitatea
electrică
musculară
Electromio- Electrozi - ac sau de 10 mV --- 100÷
grama cu suprafaţă, stimulare 5.000
stimulare cu electrozi de
(potenţial suprafaţă
muscular
evocat)

Pentru Figura 6.2:

• e semnifică tensiunea vârf-la-vârf a unui generator sinusoidal cu frecvenţa de câţiva
Hz, care modelează semnalul util, bioelectric;
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 3
• E semnifică tensiunea vârf-la-vârf a unui generator sinusoidal cu frecvenţa de 50 de
Hz, modelând semnalul interferent ce apare datorită vecinătăţii reţelei de alimentare în
curent alternativ;
• Zin este impedanţa de intrare a amplificatorului, la 50 Hz;
• Z1 şi Z2 sunt impedanţele electrozilor.

La 50 Hz, impedanţele de contact ale electrozilor au uzual modulele între 1 kΩ şi 50 kΩ,

iar diferenţa între ele poate ajunge la 10 kΩ. O bună tehnică de electrod poate menţine
valoarea absolută a impedanţelor în jurul a câţiva kΩ, ceea ce înseamnă o diferenţă mică

Z1 − Z 2 , care este un obiectiv important al achiziției.

În această configuraţie amplificatorul diferenţial trebuie să amplifice semnalul bioelectric
şi să atenueze (sau să rejecteze) semnalul interferent; tratarea diferită a celor două
semnale este posibilă datorită faptului că, prin natura sa, semnalul util este generat între
electrozii cuplaţi la intrarea amplificatorului - deci ca semnal diferenţial - în timp ce
semnalul interferent, reflectând o influenţă relativ uniformă a reţelei de curent alternativ
asupra structurii investigate, este practic acelaşi la ambii electrozi - deci se prezintă ca
semnal comun. Semnalul diferenţial este, aşadar,

Vd = Vin = V + − V − ,

iar semnalul de mod comun se defineşte prin

V+ + V−
Vmc = ,
2

unde V+ şi V− sunt tensiunile (faţă de masă) la intrările amplificatorului diferenţial.

În literatura de specialitate acest tip de amplificator se întâlneşte sub denumirea de
amplificator de instrumentaţie.

6.2 Modelul ideal al amplificatorului de instrumentaţie

În mod ideal, amplificatorul de instrumentaţie răspunde numai la diferenţa între cele două
semnale de intrare şi manifestă impedanţe extrem de ridicate între cele două borne de
intrare şi între fiecare dintre acestea şi masă. Tensiunea de ieşire este furnizată în mod
asimetric faţă de masă şi este egală cu produsul dintre câştigul amplificatorului, G şi
diferenţa dintre cele două tensiuni de intrare, (e2 − e1).
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 4

Simbolul unui amplificator instrumentaţie ideal este prezentat în Figura 6.3.

Figura 6.3 Simbolul unui amplificator de instrumentaţie ideal

Câştigul amplificatorului, G, este în mod normal fixat din exterior de către utilizator cu
ajutorul unui singur rezistor. Proprietăţile acestui model ideal pot fi enunţate sintetic astfel:
- impedanţă de intrare infinită;
- impedanţă de ieşire nulă;
- tensiune de ieşire proporţională numai cu diferenţa de tensiune (e2 - e1) ;
- câştig controlat şi cunoscut cu precizie (fără neliniarităţi);
- bandă de trecere infinită;
- rejecţie totală a componentelor comune ambelor intrări;
- nu prezintă tensiuni de decalaj la intrare;
- nu prezintă derivă de tensiune.

Evident, nu poate exista în practică un circuit care să satisfacă aceste proprietăţi, ci

doar care să satisfacă anumite cerinţe apropiate modelului ideal. Schemele se aleg după
anumite criterii privind impedanţa de intrare, câştigul de mod comun, erorile statice şi
dinamice, acurateţea câştigului etc.

6.3 Caracteristicile amplificatorului de instrumentaţie real

Pentru optimizarea performanţelor trebuie cunoscute caracteristicile

amplificatoarelor de instrumentaţie reale.
Un model simplificat al ansamblului electrozi - amplificator de instrumentaţie real
este prezentat în Figura 6.4.
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 5

Figura 6.4 Model al circuitului electrozi - amplificator de instrumentaţie real

6.3.1 Rejecţia modului comun

Reprezintă capacitatea unui amplificator diferenţial de a trata diferit semnalul diferenţial

faţă de semnalul de mod comun. În aplicaţiile biomedicale acest factor de merit al
circuitului este vizat în principal şi este caracterizat numeric prin raportul de rejecţie a
modului comun (CMRR):

semnalul de mod comun VV

CMRR =
semnalul diferential VV care produce aceeasi iesire VV

Obişnuit, CMRR se exprimă în decibeli:

CMRR (dB ) = 20 ⋅ lg CMRR .

Amplificatorul diferenţial real, chiar monolitic, nu poate evita o uşoară asimetrie

constructivă (cea a etajului de intrare este determinantă) datorită căreia un semnal comun
celor două intrări se regăseşte la ieşire: Vo,cm ≠ 0 .

Se defineşte drept amplificare de mod comun raportul

Vo,cm
A cc = .
Vcm

Astfel, rezultă o definiţie echivalentă a raportului de rejecţie a modului comun,

Ad
CMRR = .
A cc
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 6
Prin urmare, aplicând principiul suprapunerii efectelor, rezultă pentru tensiunea de ieşire
expresia
Ad
Vo = A d ⋅ Vd + ⋅ Vcm .
CMRR
Ceea ce interesează în principal este modul în care se reflectă la ieşire tensiunile
simţite la electrozi, e şi E (vezi Figura 6.2). O analiză simplă, bazată pe principiul
suprapunerii efectelor, arată că tensiunile e şi E produc la intrările amplificatorului
diferenţial următoarele efecte:
• un semnal diferenţial net (e);
• un semnal de mod comun net (E);
• un semnal diferenţial derivat din semnalul de mod comun prin asimetria impedanţelor
de contact,

Z1 Z2 Z − Z2
E⋅ − ≈ E⋅ 1 ,
Z in + Z1 Z in − Z 2 Z in

dacă Z in Z1 , Z 2 .

La ieşire, tensiunea va conţine cele trei componente,

Ad Z − Z2
Vo = A d ⋅ e + ⋅ E + A d ⋅ E⋅ 1 ,
CMRR Z in

dintre care prima reprezintă semnalul util iar celelalte semnalul de interferenţă.
Proprietatea de rejecţie a modului comun pentru sistemul amplificator-electrozi este
descrisă prin CMRRefectiv , definit prin

−1
⎛ 1 Z − Z2 ⎞
CMRR efectiv =⎜ + 1 ⎟ .
⎜ CMRR Z in ⎟
⎝ ⎠

Metodele de creştere a raportului de rejecţie a modului comun, sugerate de relaţia

precedentă, sunt:
• reducerea diferenţei dintre impedanţele de contact;
• mărirea impedanţei de intrare a amplificatorului diferenţial;
• utilizarea amplificatoarelor cu CMRR cât mai ridicat.

Diferenţa între impedanţe se reduce, practic, prin contacte mai bune la electrozi.
În ceea ce priveşte CMRR, experienţa a arătat că sporirea sa peste un anumit nivel –
100 dB - nu mai produce efecte notabile asupra semnalului de interferenţă la ieşire. Cauza
o constituie prezenţa la intrarea amplificatorului diferenţial a unei a patra componente: o
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 7
tensiune de brum autentic diferenţială, generată prin circulaţia unor microcurenţi cu
frecvenţa reţelei prin rezistenţa finită prezentată de subiect între electrozii calzi.
În multe amplificatoare de măsură de semnal bioelectric nu este necesară extinderea
limitei inferioare a benzii de frecvenţă până la curent continuu (0 Hz); cuplajul în curent
alternativ, începând chiar de la intrare, are avantajul eliminării oricărei influenţe a
decalajului electrochimic asupra configuraţiei de intrare. Acest procedeu poate degrada
considerabil rejecţia efectivă de mod comun ca urmare a neîmperecherii condensatoarelor
de cuplaj. Astfel, se recomandă introducerea condensatoarelor de cuplaj în etajele
intermediare de amplificare, lăsând etajul de intrare să-şi valorifice cât mai bine
proprietatea de rejecţie a modului comun, determinantă pentru CMRR-ul global.
Dezvoltarea amplificatoarelor monolitice cu factor de rejecţie a modului comun de valori
foarte ridicate a permis reducerea sensibilă a dificultăţilor legate de brum în înregistrările
electrofiziologice. În condiţiile unui CMRR mare şi ale unei tehnici rezonabile de electrod,
introducerea filtrelor de rejecţie pe 50 Hz se dovedeşte rar imperativă, iar distorsiunea
introdusă prin "decuparea" unei zone, chiar restrânse, din spectrul majorităţii semnalelor
bioelectrice, nu mai reprezintă un ”rău necesar”.

6.3.2 Impedanţa de intrare

Schema echivalentă a intrării unui amplificator diferenţial arată ca în Figura 6.5.

1
+
Rd 2C d
I po1 2

e ~
Rd
2C d
2
-
2

E ~ I po2 Rc Cc

Figura 6.5 Schema echivalentă a etajului de intrare

Pentru caracterizarea amplificatorului de instrumentaţie real, privind impedanţa de

intrare a acestuia, se definesc:
• rezistenţa de intrare diferenţială (Rin, dif) este rezistenţa văzută la un terminal de
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 8
intrare cu al doilea pus la masă;
• rezistenţa de intrare de mod comun (Rin, mc) este rezistenţa văzută la terminalele de
intrare unite.

Ţinând cont că în mod curent Rc>>Rd, (v. Figura 6.5), rezultă Rin,dif = Rd şi Rin,mc = Rc.
Asemănător pot fi tratate capacităţile de intrare diferenţială şi de mod comun.
Impedanţa de intrare Zin din Figura 6.2 reprezintă, în esenţă, dublul rezistenţei de mod
comun definită mai sus. Prin urmare, o rejecţie bună a brumului în măsurările bioelectrice
implică o valoare mare pentru Rin, mc, peste 10 MΩ şi preferabil peste 100 MΩ.
În ceea ce priveşte rezistenţa diferenţială, practica impune realizarea unui anumit
compromis între următoarele tendinţe:
• fenomenele ce au loc la nivelul interfeţelor electrod-electrolit, în speţă stabilizarea
potenţialelor de decalaj electrochimic, depind de încărcarea introdusă de amplificatorul
de măsurare în schema echivalentă; astfel, o stabilizarea rapidă implică o valoare
mică pentru rezistenţa diferenţială;
• valori mici ale rezistenţei diferenţiale produce distorsionarea semnalului recoltat.
În practică o rezistenţă diferenţială de 2 MΩ, care asigură stabilizarea interfeţelor în 2-3
minute, s-a dovedit optimă pentru înregistrările cu electrozi de suprafaţă.
Multe amplificatoare diferenţiale monolitice au etajul de intrare echipat cu tranzistoare
cu efect de câmp (FET) - cu grilă-joncţiune (J-FET) sau cu grilă izolată (MOS-FET) -
caracterizate printr-o rezistenţă de intrare extrem de mare (>1000 MΩ), care permite
utilizatorului să-şi construiască o configuraţie de intrare bine controlată folosind rezistoare
convenabile, conectate între terminalele de intrare şi masă.

6.3.3 Tensiunea şi curentul de decalaj. Curenţi de polarizare

Chiar la tensiuni de intrare nule există un curent Ipo în terminalul de intrare (Fig. 6.5) care,
în cazul FET, este de ordinul 100 pA. Pentru multe amplificatoare diferenţiale, pentru
aceşti curenţi independenţi de tensiunea de intrare este valabilă inegalitatea

Ipo1 + Ipo 2
Ipo1 − Ipo2 ≺≺ .
2

Curentul de polarizare la intrare, aşa cum este prezentat de cataloage, se

defineşte ca media curenţilor în cele două terminale puse la masă,
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 9
Ipo1 + Ipo2
IB = ,
2
iar decalajul de curent la intrare prin
Ioff = Ipo1 − Ipo2 .

Simetria imperfectă a intrărilor este descrisă şi prin decalajul de tensiune la intrare

(offset),
Vo
Voff = ,
A ambele terminale de intrare la masa

care exprimă faptul că, deşi semnalul pe intrări este acelaşi, ieşirea nu este totuşi în zero.
Voff poate fi reprezentată ca o sursă conectată în serie cu unul din terminalele de intrare
ale unui amplificator diferenţial ideal, celălalt fiind pus la masă.
La decalajul total la intrare contribuie şi un al treilea efect. Astfel, în prezenţa unei
surse de semnal cu rezistenţă internă mare, curenţii de polarizare determină la intrare un
decalaj suplimentar de tensiune. Dacă RB1, respectiv RB2, sunt rezistenţele echivalente
văzute dinspre terminalele de intrare către exteriorul amplificatorului (denumite rezistenţe
de polarizare), atunci decalajul suplimentar se scrie

Voff −sup l = Ipo1 ⋅ R B1 − Ipo 2 ⋅ R B2 .

Dacă RB1=RB2=R atunci se obţine nu numai |Voff-supl| = |Ioff⋅R|, dar şi rejecţia maximă de
mod comun.

6.3.4 Caracteristica de transfer

Faţă de cazul ideal, amplificatoarele de instrumentaţie utilizate în practică prezintă o

caracteristică de transfer, Vo / Vi , neliniară. În Figura 6.6 este prezentată funcţia de
transfer a unui dispozitiv cu o neliniaritate exagerată.
Eroarea de neliniaritate se defineşte printr-o relaţie de forma

Δ Valoarea de iesire curenta − Valoarea de iesire calculata

N.L. = .
Gama dinamica a iesirii

Se observă că specificarea acestui parametru presupune cunoaşterea a priori a

caracteristicii ideale. Cataloagele utilizează, în principal, două metode de specificare:
• cea mai bună aproximaţie liniară - Figura 6.7(a) - caz în care caracteristica ideală
determină egalitatea valorilor maxime ale deviaţiilor pozitive şi negative. Această
metodă determină cea mai bună specificare, dar este dificil de implementat deoarece
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 10
necesită ca utilizatorul să examineze întreaga gamă a semnalului de ieşire pentru a
determina valorile extreme ale deviaţiilor;
• metoda punctelor de capăt - Figura 6.7(b) - caz în care este asigurată coincidenţa
valorilor furnizate de caracteristica ideală şi cea reală la extremităţile gamei. Această
metodă este mult mai uşor de implementat, dar poate furniza erori de nelinearitate
aproape duble decât cele atinse cu metoda precedentă. Cazul cel mai defavorabil
apare atunci când funcţia de transfer este "înclinată" doar într-o singură direcţie.

Carcateristica Caracteristica
ideală reală
vo

ε+ vi
-Vi
0 +Vi

ε-

Figura 6.6 Caracteristică de transfer neliniară

Carcateristica Caracteristica Carcateristica Caracteristica

ideală reală ideală reală
vo vo

+
ε
+
ε
-Vi vi -Vi vi
0 +Vi 0 +Vi

-
ε
-
ε

- + - +
|ε |=|ε | |ε |>|ε |

(a) (b)
Figura 6.7 Specificarea erorii de neliniaritate: (a) cea mai bună aproximaţie liniară;
(b) metoda punctelor de capăt
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 11

6.3.5 Caracteristici dinamice

Gama dinamică la ieşire este excursia maximă de tensiune care se poate obţine
la ieşirea unui amplificator diferenţial. Spre exemplu, specificarea gamei de ±5V indică
faptul că o tensiune de ieşire în intervalul [−5V, +5V] se găseşte într-o relaţie liniară (în
contextul discuţiei precedente) cu semnalul de intrare, în timp ce dacă semnalul de intrare
este excesiv ieşirea se blochează sus (+5V) sau jos (−5V). În acest ultim caz se spune că
amplificatorul de măsură este supraîncărcat (saturat).
Gama dinamică diferenţială la intrare se defineşte prin tensiunea maximă care poate
fi aplicată diferenţial fără să se determine supraîncărcarea absolută a amplificatorului
(când nu se poate reveni la zona liniară de funcționare).
Gama dinamică de mod comun este tensiunea maximă aplicabilă în mod comun fără
apariţia supraîncărcării absolute.
Fereastra dinamică este semnalul diferenţial maxim prelucrat liniar, adică fără
supraîncărcare relativă, de un amplificator diferenţial cu câştig fixat.

În aplicaţiile bioelectrice, tensiuni tranzitorii (sau tranzienţi) cu câteva ordine de mărime

peste nivelul semnalului bioelectric nu sunt o raritate. Ca răspuns, ieşirea amplificatorului
diferenţial se blochează la limita de sus sau de jos, revenind apoi în zona liniară de lucru
cu o întârziere care depinde de structura circuitului. Timpul de revenire se poate referi la
revenirea după un tranzient în gama dinamică de intrare sau la revenirea după o
supraîncărcare severă. Amplificatoarele diferenţiale cuplate în c.c. îşi revin practic
instantaneu după tranzienţi în gama dinamică, în timp ce revenirea după o supraîncărcare
severă poate dura mai multe secunde.
Caracteristica de revenire a amplificatoarelor de curent alternativ se poate înrăutăţi
datorită constantelor de timp ale cuplajelor între etaje (τ). Astfel, fără precauţii speciale,
timpul de revenire poate ajunge la valori de ordinul 10⋅τ. Multe amplificatoare încorporează
soluţii de circuit pentru ameliorarea revenirii. Revenirea rapidă este o caracteristică
preţioasă care se valorifică deplin după defibrilare, când accesul imediat la semnalul ECG
este de maximă importanţă pentru reanimator.
Zgomotul desemnează orice semnal nedorit, care poate fi produs de o sursă exterioară
amplificatorului (brumul de 50 Hz, de exemplu) sau poate fi generat intern. Zgomotul intern
se referă la mici fluctuaţii de curent sau tensiune reflectând ceea ce este întâmplător în
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 12
deplasarea unui număr de sarcini discrete.
Deriva se referă la componentele sub 0,1 Hz ale zgomotului intern.
Zgomotul intern impune o limită inferioară semnalului de amplificat. Sub această limită
semnalul este "înecat" de zgomotul etajelor de intrare iar calitatea semnalului de ieşire
devine inacceptabilă. Expresia "amplificare limitată de zgomot" este o aluzie la faptul că
observării unor semnale extrem de slabe i se opune nu lipsa unei amplificări suficient de
mari, ci zgomotul intern din etajele de intrare ale amplificatorului de măsură. Devine astfel
clar de ce nivelul de zgomot este un criteriu important la alegerea unui amplificator EEG,
de exemplu.
Zgomotul este adesea specificat în μV și reprezintă tensiunea unui generator echivalent
de zgomot care, dacă s-ar aplica diferenţial la intrarea unui amplificator diferenţial identic
cu cel în discuţie, dar fără zgomot, ar produce un semnal de ieşire identic cu cel real.
Specificarea zgomotului se face în μVvv (vârf la vârf), în μVef (efectivi), sau sub forma
unei rezistenţe echivalente de zgomot.
Se ştie că un rezistor produce un zgomot termic care depinde de mărimea rezistenţei,
de temperatură şi de banda de frecvență în care este observat:

2
v = 4 ⋅ k ⋅ T ⋅ R ⋅ Δf ,

unde k este constanta lui Boltzmann, T este temperatura absolută şi Δf este banda de
frecvenţă în care se măsoară zgomotul.
Se calculează uşor

2
v ef = v = 7,4 ⋅ 10 −12 ⋅ T ⋅ R ⋅ Δf [V].

Reprezentarea întregului zgomot al unui amplificator de măsură prin zgomotul termic

generat de un rezistor echivalent plasat la intrare este un procedeu corect pentru
amplificatoarele de bandă largă (≥100 kHz), care trebuie însă reconsiderat în cazul
amplificatoarelor de bandă îngustă. Astfel, o componentă de joasă frecvenţă în FET-urile
de la intrare capătă, în zgomotul total, o proporţie care nu poate fi neglijată; este vorba
despre aşa numitul zgomot de licărire (sau zgomot de tip 1/f ).
Deriva se specifică, ca şi zgomotul, prin tensiunea unui generator echivalent plasat
diferenţial la intrare, care concentrează toate fluctuaţiile lente cu originea reală în diferitele
etaje ale amplificatorului de măsură. O descriere completă a derivei trebuie să includă atât
specificaţiile pe termen lung, cât şi cele pe termen scurt.
Deriva pe termen scurt se exprimă în μV/min şi arată utilizatorului la ce fluctuaţii se
 Amplificatoare în instrumentația și electronica biomedicalã. Prof. H. Costin 13
poate aştepta în decurs de un minut, după ce amplificatorul a atins regimul termic
staţionar.
Deriva pe termen lung se specifică în μV/h. Ambele specificaţii presupun temperatura
ambiantă constantă, de obicei tA = 25 °C.
Deriva cu temperatura este catalogată separat, în μV / °C.
Variaţii de tipul derivei apar la ieşire şi din cauza variaţiilor tensiunii de alimentare,
cu originea, de exemplu, în fluctuaţiile de tensiune ale reţelei de c.a. Sensibilitatea ieşirii
la tensiunea de alimentare se exprimă în μVraportaţi la intrare /1Vvariaţie pe alimentare când apare în
cataloage ca rejecţie a alimentării, sau în μVraportaţi la intrare / ±10%variaţie pe alimentare.
Viteza de variaţie maximă a tensiunii de ieşire, notată în catalog cu S (”slewrate”),
reflectă performanţa de viteză a amplificatorului de măsură. De exemplu, în cazul unei
ieşiri sinusoidale de forma v = A sinωt, viteza maximă de variaţie va fi Aω, ceea ce
determină o amplitudine maximă, în regim sinusoidal, la ieşirea unui amplificator cu
specificaţia S, de valoare Amax = S/ω.

În concluzie, alegerea amplificatorului este în funcţie de aplicaţia fiziologică. De

exemplu, amplificatorul ECG pentru monitorizarea în terapia intensivă coronariană trebuie
să fie protejat la intrare şi trebuie să aibă revenire rapidă (după defibrilare). Pentru EEG
specificaţiile de zgomot sunt critice. Competiţia între amplificatoarele pentru microelectrozi
are loc în domeniul impedanţelor de intrare dar şi al benzii de frecvență, care trebuie să se
acomodeze spectrului de până la 20-30 kHz al potenţialului de acţiune intracelular. O
orientare relativ recentă este folosirea unui preamplificator specific, care preia semnalul
bioelectric în imediata apropiere a pacientului sau a preparatului şi transmite prin cablu
ecranat un semnal prelucrat unui amplificator de tip general. Astfel, trecerea la un nou tip
de măsurare implică numai schimbarea preamplificatorului, o componentă relativ ieftină a
sistemului.
Practic, utilizarea cablului torsadat este recomandată pentru reducerea suprafeţei
buclei, închisă prin subiect şi prin rezistenţa de intrare a amplificatorului de măsură, în
care reţeaua de alimentare induce brum.
În sfârşit, îndoirea sau agitarea cablului de electrod este o sursă specifică de
zgomot. Cauza artefactului "de cablu" este frecarea între miezul conductor şi teaca de
plastic, prin urmare zgomotul triboelectric poate fi privit ca o traducere piezoelectrică a
îndoirii cablului. Reducerea acestui zgomot obligă la impedanţe joase la capetele
cablurilor, preamplificatorul local răspunzând acestui deziderat.