MĂSURĂRI FIZIOLOGICE

INTRODUCERE

1. NOŢIUNI GENERALE

1.1. BIOSEMNALE - DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Semnalele biomedicale sunt semnalele generate de sistemele biologice vii (întregul organism,
un organ, un ţesut sau o singură celulă) ca rezultat al activităţii lor biologice, fiind indicatori fideli ai
activităţii acestor sisteme.
Organismul viu este privit ca un sursă permanentă de semnale spontane în activitatea curentă şi
evocate prin diverse mijloace de modificare a stării iniţiale (stimulare electrică, farmacologică, etc.).
Biosemnalul este un suport al informaţiei biologice provenit din variate surse şi reflectă o
manifestare fizico - chimică ce însoţeşte şi caracterizează diverse activităţi biologice.
Semnalele generate de sistemele biologice pot fi împărţite în: continui şi discontinui, periodice
şi aperiodice.
Clasificarea semnalelor biomedicale poate fi făcută în mai multe moduri: în funcţie de
sursa acestuia (semnalul poate fi electric, acustic, magnetic, mecanic, chimic, optic), în
funcţia de aplicaţia biomedicală (în scop diagnostic, de monitorizare, cercetare) şi în funcţie
de caracteristicile semnalului (continuu sau discret, determinist sau stocastic).
Semnalele biomedicale pot fi folosite pentru a extrage informaţiile utile asupra
sistemelor biologice, iar scopul procesării acestor semnale poate fi:
- diagnosticul: extragerea informaţiilor relevante pe baza cărora medicul să poată pune
diagnosticul unei stări patologice;
- monitorizarea: condiţiile critice trebuie depistat şi urmărite în timp real;
- predicţia: evoluţia sistemelor trebuie estimată astfel încât să se poată lua măsurile
corective necesare;
- cercetarea efectelor unor medicamente sau tratamente.
Semnalul este o expresie temporală a modului în care evoluează procesul în
desfăşurarea sa naturală. Relaţia care defineşte această dependenţă este conoscută sub
numele de funcţie semnal:
f = x (t) .

Prelucrarea iniţială a biosemnalelor prin intermediul traductoarelor permite obţinerea acestor

funcţii - semnal prin transformarea variaţiei mărimilor biologice în semnale electrice.

1
 În tabelul 1.1 sunt prezentate principalele caracteristici ale semnalelor electrice
biomedicale.
Tabelul 1.1. Semnale bioelectrice

Clasificare Domeniul Oscilatia Comentarii

de frecven1
ta.1.1.1
d.in
1a. mica
Potential de Microelectrozi 100Hz-2kHz 10V- Masurarea invazivă a
actiune 100mV potentialului
membranar
Electroneurogram Electrozi 100Hz-1kHz 5V-10mV Potentialul
a (ENG) aciculari trunchiurilor nervoase
Electroretinorgam Microelectrozi 0.2-200Hz 0.5V-1mV Potential evocat de
a (ERG) scintilatie
Electrooculograma Electrozi de 100Hz 10V-5mV Potential stationar
(EOG) suprafata retino-cornean
Electroencefalogra Electrozi de 0.5-100Hz 2-100V Multicanal (6-32)
ma (EEG) suprafata
Potentiale evocate Electrozi de 0.1-20V Raspunsul sistemului
(EP) suprafata nervos central la
1-300Hz 1-20V stimuli
Vizuale (VEP) 2Hz-3kHz
Somatosenzoriale 100Hz-3kHz 0.5-10V
(SEP)
Auditive (AEP)

Electromiografie
(EMG)
Fibra musculara Electrozi 500Hz- 1-10mV Potentiale de actiune
(SEFMG) aciculari 10kHz ale unei singure fibre
Unitate motorie Electrozi 100V-2mV musculare
(MUAP) aciculari 5Hz-10kHz

EMG de suprafata
Electrozi de 50V-5mV
0.01-500Hz
suprafata

Electrocardiogram Electrozi de 0.05-100Hz 1-10mV

a (ECG) suprafata
Electrogastrogrma Electrozi de 0.05-1Hz 10V-1mV Activitatea electrica a
(EGG) suprafata stomacului
Raspuns Electrozi 0.1-1Hz 1-500k
electrochimic cutanati
cutanat (GSR)

1.2. SEMNALE PERTURBATOARE

Circuitele de măsură sînt supuse unor perturbaţii permanente, de natură diversă.

Clasificarea semnalelor perturbatoare:
a) Artefacte de stimulare. Sînt generate de stimuli electrici, mecanici sau chimici care prin
interferenţa cu semnalul util determină perturbarea măsurării.
b) Artefacte biologice. Sînt determinate de coexistenţa cu semnalul util a unor activităţi
biologice de natură diversă: - mecanice (contractii musculare, deplasari de segmente etc.);

2
 - secretorii (transpiratie);
- bioelectrice (cerebrale, cardiace, oculare, musculare, gastrice etc.).
Pentru eliminarea lor se iau măsuri de utilizare corectă a mijloacelor de captare si a circuitelor
de amplificare.
c). Perturbaţia electrică. În orice încăpere dotată cu instalaţie electrică exista un cîmp electric
şi unul magnetic de frecvenţa reţelei de c.a. (50 Hz). În plus pot exista cîmpuri de audio- sau
radiofrecvenţa, cîmpuri generate de echipamente de comanda si automatizare etc. Cuplarea între
sursa de perturbaţie şi sistemul perturbat poate fi condusă prin cuplaj ( capacitiv , inductiv sau
galvanic) sau prin radiaţii.
Ecranarea electrostatică, magnetostatică şi electromagnetică, este o măsură obligatorie de
protecţie la măsurările în curent alternativ în care intervin tensiuni mici sau impedanţe mari si permite
diminuarea acestor perturbaţii.

1.3. MĂRIMI, UNITĂŢI DE MĂSURĂ, ERORI

Evaluarea cantitativă a mărimilor fizice (biologice) se realizează prin operaţia de măsurare. A

măsura o mărime M înseamnă a compara cu o mărime de referinţă (M) de aceeaşi natură, aleasă în
mod convenţional drept unitate de măsur
:

m = M / (M),

unde m este valoarea numerică a mărimii M.

În operaţia de măsurare intervin următoarele elemente :
- obiectul măsurarii ( mărimea de măsurat) ;
- metoda de măsurare ( modul de comparare a mărimii de măsurat cu unitatea de măsură);
- mijloace de măsurare (totalitatea mijloacelor tehnice- instrumentaţie, aparatura electronică cu
ajutorul cărora se determină cantitativ mărimea de măsurat).
Măsurarile pot fi efectuate în condiţii bazale în care se află sistemul, si în condiţii modificate
(stimulare electrică, chimică, farmacologice, climatică, nutriţională, etc.).
Valoarea măsurată (X) include o eroare datorită preciziei limitare a aparatelor de măsurat,
imperfecţiu-
nii metodelor de măsurare şi a operatorului uman, precum şi datorită unor influenţe întîmplătoare.
Valoarea adevărată Xo a unei mărimi este valoarea ei exactă, fără erori.

Clasificarea erorilor de măsurare :

Din punct de vedere al exprimării :
- eroarea absolută E, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea măsurată (X) şi valoarea
adevărată (X0) a mărimii măsurate; eroarea absolută se exprimă în aceleaşi unităţi ca şi mărimea de
măsurat;
E= X- X0
- eroarea relativă Er reprezintă raportul dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată a
mărimii măsurate Pe baza erorii relative se stabileşte precizia măsurării, cu cît eroarea este mai mică
cu atît precizia este mai bună.
Din punct de vedere al manifestării :
- eroarea sistematică, care se repetă la măsurarea în condiţii identice ;
- eroarea aleatoare, care reprezintă eroarea ale cărei valori şi semn variază imprevizibil la
măsurarea în condiţii practic identice. Pentru a micşora influenţa erorilor întîmplătoare asupra
rezultatului măsurării, se reco
mandă repetarea, în condiţii identice a măsurării şi prelucrarea statistică a rezultatelor.

3
 - eroarea grosolană este eroarea care depăşeşte cu mult erorile cele mai probabile în
condiţiile date de măsurare ( ex. citirea eronată a valorii indicate, utilizarea incorectă a unui mijloc de
măsurare, etc. ) . Aceste erori pot fi întotdeauna evitate.
Din punct de vedere al surselor de eroare :
- erorile de model ( erorile provenind de la obiectul supus măsurării) ;
- erorile instrumentale (erorile datorate mijloacelor de măsurare);
- erorile de interacţiune (erorile datorate interacţiunii mijloc de măsurare obiect supus
măsurării şi interacţiunii beneficiar măsurare - mijloc de măsurare) ;
- erorile de influenţă ( erorile datorate influenţelor exterioare) ;

2. STRUCTURA LANŢULUI BIOELECTROMETIC

2.1. DEFINITIE, CLASIFICARE

Instrumentația exploratorie reprezintă ansamblul de dispozitive, aparate şi instrumente de
măsură destinate pentru captarea, prelucrarea, stocarea şi cuantificarea diverselor tipuri de
biosemnale.
Instrumentația exploratorie este utilizată în următoarele direcţii:
- mijloc complementar în stabilirea diagnosticului clinic,
- mijloc de control periodic al stării de sănătăte (screening).
- mijloc de control al eficienţei terapeutice şi a gradului de recuperare şi adaptare funcţională,
- stabilirea performanţelor fizice şi mentale, a capacităţii de muncă şi a orientării profesionale.

Clasificarea instrumentaţiei se face funcţie de mai multe criterii :

a) mărimile ce trebuiesc culese : neelectrice (termice, mecanice, etc.), bioelectrice :
pasive, active)
b) metodele de culegere ( invazive, neinvazive)
c) mijloacele de achiziţie şi prelucrare (analogice sau/şi digitale)

Măsurarea parametrilor biologici se realizează cu ajutorul bioinstrumentaţiei în structura

c ă r e i a i nt r ă :
i) mijloace de captare (preluare) a semnalului biologic;
ii) componente de prelucrare primară;
iii) sisteme monitorizare, redare, stocare .
Asamblarea acestor componente constituie lanţul bioelectrometric.

2.2. MIJLOACE DE CAPTARE

Pentru preluarea semnalelor biologice se utilizează mijloace adaptate activităţii biologice
investigate:
- electrozi pentru semnalele bioelectrice;
- traductoare pentru semnalele de natură neelectrică ;
Indiferent de natura lor, mijloacele de captare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
generale:
- să nu influenţeze fenomenul studiat;
- să nu irite sau să distrugă organismul viu;
- să fie uşor de manevrat şi amplasat în locuri convenabile măsurării;
- să respecte normele de sterilizare;
- să prezinte stabilitate în timp, imunitate la perturbaţii de natura electrică, electrochimică, magnetică,
mecanică etc.

4
 2.2.1. ELECTROZI

Electrodul este legătura conductoare între o sursă de semnal bioelectric şi un dispozitiv care
reproduce sau prelucrează un curent sau o tensiune captată. Principala caracteristică a electrozilor este
capacitatea lor de a transporta electronii. Electrodul reprezintă deci un conductor electric împreună cu
electrolitul cu care este pus în contact.
Conducţia electrică în electroliţi (ţesuturi) este ionică iar conducţia electrică în electrozi este
electronică. La interfaţa electrod electrolit au loc fenomene care transformă conducţia ionică în
conducţie electronică.

Potenţialul de electrod

La suprafaţa de contact dintre electrod şi electrolitul cu care este în contact apare o diferenţă
de potenţial (potenţialul de electrod).
Potenţialul de electrod apare ca urmare a reacţiilor de oxido-reducere de la interfaţa electrod -
electrolit. Reacţia de oxidoreducere constă într-un transfer de electroni de la agentul reducător
(nemetale, cationi) la agentul oxidant (metale, anioni).
Din punct de vedere al metalului din care este confecţionat electrodul, uşurinţa cu care acesta
cedează electroni spre electrolit este în funcţie de pH-ul electrolitului (din cauza ionilor de H care
participă la reacţiile de oxidoreducere) şi de ionii metalici aflaţi în electrolit.
Doi electrozi de culegere a biopotenţialelor sînt în contact electric prin electrolitul interpus
între ei. Potenţialul de electrod este o forţă electromotoare a unei pile electrochimice în care
potenţialul unuia dintre electrozi este convenţional considerat egal cu zero. Acest potenţial poate fi
deci măsurat în raport cu al unui electrod la care se consideră V=0.
Drept electrod de referinţă a fost ales electrodul de hidrogen deoarece spre deosebire de
reacţia de oxidoreducere care are loc la electrodul metalic, la electrodul de hidrogen reacţia de
oxidoreducere nu dă un metal solid în echilibru cu ionul său.
Metalele au fost clasificate în funcţie de uşurinţa cu care acestea cedează electroni în raport
cu electrodul de hidrogen. Astfel metalele comune au potenţiale de oxidare pozitive mari cedînd uşor
electroni şi devenind ioni. Metalele nobile au potenţiale de oxidare mici formînd greu ioni.

M at er i al Potenţial
Oţel 0,60
Platină 1,93
fibre de carbon 0,08
silicon conductiv 2,86
oţel inoxidabil 1,24
Zinc 1,19
Argint 1,26
Ag/AgCl 0,01
Aluminiu 0,62
Cupru 0,96

Electrozii impolarizabili (reversibili) sînt electrozi la care forţa electromotoare rezultată din
potenţialele electrochimice este compensată. Se numeşte electrod impolarizabil (reversibil) electrodul
la interfaţa căruia au loc atît reacţia de oxidare cît şi cea de reducere.
Aceşti electrozi pot fi :
- electrozi din metal în contact cu un electrolit ce conţine proprii săi ioni :
M M + + e-

5
 - electrozi din nemetal în contact cu un electrolit ce conţine proprii săi ioni (H)
1/2 H2 + + e-
H

- electrozi compuşi din metal şi o sare insolubilă a acestuia, iar electrolitul un anion comun cu
sarea metalului.
Cel mai utilizat electrod impolarizabil este :
Ag / AgCl / HCl sau Ag / AgCl / NaCl
Au loc reacţiile reversibile :

Electrodul Ag / AgCl are potenţialul de 0,222 V.

Impedanţa şi zgomotul electrozilor. Potenţialul de electrod este o sursă de semnale

perturbatoare. Chiar în cazul în care cei doi electrozi de măsură sînt identici ca material şi dimensiuni,
în circuitul echivalent al perechii de electrozi va apare o tensiune continuă egală cu diferenţa
potenţialelor celor doi electrozi, deoarece este greu de realizat un contact perfect identic la ambele
interfeţe şi stabile în timp. La electrodul Ag / AgCl fluctuaţiile în timp ale proceselor electrochimice
de interfaţă sînt mai reduse.

Impedanţa electrozilor este cuprinsă între sute de ohmi- sute de megaohmi (MOhmi),
datorîndu-se electrodului, şi interfeţei electrod-tesut.
Între electrodul metalic de suprafaţă şi tegument, pentru a micşora impedanţa şi pentru a
stabiliza potenţialul de electrod mai ales la mişcările pacientului, se introduce fie o pastă
electroconductoare fie o hîrtie de filtru sau tifon îmbibate cu o soluţie salină.
Pastele electroconductive conţin o soluţie de clorură de sodiu sau de potasiu, glicerină, un
praf abraziv, etc.. Impedanţa interfeţei pastă electroconductivă - piele scade mult dacă înainte de
aplicarea pastei se degresează piele cu alcool.
Caracteristici tehnice particulare
a) Electrozi de suprafaţă.
Pentru captarea adecvată, a potenţialelor se impun următoarele condiţii:

6
 * alegerea unei forme şi suprafeţe adecvate zonei explorate, modalităţii de explorare (statică,
dinamică) şi parametrilor exploraţi :
- suprafaţă de 5-10 cm2 pentru ECG, 10 - 50 mm2 pentru EEG şi EMG;
- forme uzuale : placuţă, disc, cupă (pentru înregistrări de lungă durată, dinamice), ace
hipodermice (culegeri EEG în dinamică), lacuri şi spray-uri condoctive,etc.
* alegerea unor caracteristici electrice (material, polarizare) corespunzătoare:
- electrodul Ag/AgCl are calităţi optime pentru culegerea potenţialelor de suprafaţă,
- electrodul Pt/PtCl are performanţe bune pentru culegerea curenţilor mici,
- electrozii din aliaje de staniu şi plumb sînt utilizaţi frecvent în culegerile EEG,
- electrozii de Pb sub formă de foaie uşor mulabilă sînt utilizaţi pentru determinarea
rezistenţei electrice a pielii prin contact direct.
b) Electrozii de profunzime sînt electrozi aciculari simpli sau coaxiali (monofilari,
multifilari), utilizaţi pentru electrodiagnosticul neuromotor sau explorări EEG în neurochirurgie.
Excepţie face acul hipodermic utilizat ca electrod de suprafaţă de unică folosinţă în monitorizarea
EEG intraoperatorie.
Acul coaxial monofilar are suprafaţa de culegere situată la vîrful acului - culege între cămaşă
şi miez, monopolar sau bipolar.
Acul coaxial multifilar are mai multe suprafeţe de culegere plasate lateral de-a lungul
"cămăşii" (ex electrodul multifilar pentru culegerile tip jitter la o singură fibră musculară).
Ariile receptoare pentru electrodul - ac (EMG) obişnuit sînt sub 1 mm2; acul pentru
culegeri monofibră realizează arii receptoare cu diametrul de 25 microni.

2.2.2. TRADUCTOARE

Traductorul este un dispozitiv capabil să convertească energia dintr-o formă în alta. Cele 6
domenii energetice susceptibile a fi convertite sînt : mecanică, electrică, chimică, radiantă, termică,
magnetică.
În etajul de intrare este numit senzor, pentru că "simte" mărimea fizică respectivă şi o
converteşte într o altă formă de energie (de obicei electrică pentru că prelucrarea se face în domeniul
electric). Etajul de ieşire este denumit executor, convertind energia (de obicei electrică) într-o formă
la care este sensibil un alt sistem independent (de ex. examinatorul).

2.2.2.1. Traductoare mecano-electrice

a) Traductoare rezistive (mărci tensometrice, potenţiometre)

1. Montajul în punte.
Senzitivitatea mărcilor tensometrice este caracterizată de factorul G. În mărcile tensometrice
filiforme variaţia relativă a rezistenţei este de două ori mai mare decît variaţia relativă a lungimii.
Aceasta înseamnă că dacă un material este întins cu 0,1% faţă de lungimea iniţială, modificarea
rezistenţei mărcii tensometrice va fi de 0,2% din valoarea rezistenţei iniţiale.

7
Mărcile tensometrice semiconductoare sînt de 10 ori mai sensibile decît mărcile rezistive.
Modificările de rezistenţă ale mărcilor tensometrice corespunzătoare forţei aplicate, sînt
măsurate prin intermediul unui circuit in punţe Wheatstone. Puntea W. fiind formată din patru
elemente rezistive, se recomandă ca mărcile tensometrice să fie ataşate perechi pe cele două feţe ale
benzii elastice.
Alimentarea punţii pe una din diagonalele sale se poate face fie în curent continuu fie în
curent alternativ . Mărcile tensometrice au de obicei o rezistenţă de 120 Ohmi fiecare şi pot fi
conectate la o sursă de 6 - 12 V dacă sînt aplicate pe o bandă elastică metalică, aceasta fiind capabilă
să disipe căldura generată de mărci.. dacă mărcile tensometrice sînt aplicate pe materiale izolatoare
termic (plastic), tensiunea aplicată nu va depăşi 1 V. ; în caz contrar rezistenţa bazală se va modifica
prin încălzirea excesivă.

8
Pe cealaltă diagonală a punţii (diagonala de măsură) se culege un potenţial care este direct
proporţional cu forţa aplicată. Ieşirea punţii ( de ordinul a cîţiva milivolţi) este apoi amplificată şi
înregistrată. Rezistenţa internă a punţii poate fi uşor calculată cu ajutorul legii lui Kirchhoff pentru
rezistenţele în serie şi paralel. Pentru mărcile tensometrice cu valoarea nominală de 120 Ohmi,
rezistenţa totală a punţii es t e de 120 Ohmi.

Conectarea în punte a mărcilor tensometrice face ca modificările de rezistenţă ale fiecărei

mărci să se sumeze, sensibilitatea fiecărui element din punte fiind în acest fel multiplicat cu patru..

2. Potenţiometrele
Potenţiometrele rotative reprezintă rezistenţe variabile. Variantele speciale, cu frecare foarte
mică, pot fi utilizate pentru măsurarea unui domeniu larg de deplasări şi unghiuri de rotaţie. Axul
potenţiometrului este utilizat ca pivot al unei pîrghii. Acest tip de traductoare nu necesită sisteme de
amplificare a semnalelor, reprezintînd o alternativă foarte ieftină, dar sensibilitatea lor este limitată.

2.2.2.2. Traductoare inductive.

9
 Sînt de obicei realizate cu ajutorul unui miez feromagnetic care se deplasează în interiorul
unei bobine. Bobina este realizată din două jumătăţi care realizează un circuit punte împreună cu
două rezistenţe. Puntea este de obicei alimentată cu curent alternativ de 5kHz, fiind denumită punte cu
frecvenţă purtătoare.

2.2.2.3. Traductoare capacitive

Cel mai simplu tip de traductor capacitiv constă din două plăci metalice paralele, deplasarea
uneia dintre plăci modificînd capacitatea. Deoarece modificarea de capacitate într-un astfel de
traductor este foarte mică (< 1 pF), se poate utiliza un material izolator ce serveşte ca dielectric
variabil între cele două plăci fixe. Modificările de capacitate pot fi mai mari utilizînd mai multe plăci.
Măsurarea variaţiilor de capacitate se face cu ajutorul unei punţi în curent alternativ.

10
 2.3. PRELUCRAREA PRIMARĂ A BIOSEMNALELOR

Prelucrarea primară presupune trecerea biosemnalului printr-o succesiune de operaţii care să

permită în final redarea, monitorizarea, stocarea şi prelucrarea secundară.

2.3.1. AMPLIFICAREA

Amplificarea este procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei mărimi explorate
(biosemnal) utilizînd energia unei surse de alimentare, fără a modifica modul de variaţie în timp a
mărimii respective.
Parametrii amplificatoarelor :
a) amplificarea nominală (cîştigul): raportul dintre amplitudinea semnalului la ieşire şi cea a
semnalului la intrare. Poate fi fixă sau variabilă.
b) nelinearitatea: abaterea maximă în procente a tensiunii la ieşire faţă de răspunsul linear ideal.
c) senzitivitatea la influenţe exterioare: se exprimă în valori relative ale modificării amplificării în
raport cu mărimea factorului perturbator (ppm/V la variaţiile tensiunii de alimentare, ppm / C la
variaţiile temperaturii)
c) rejecţia de mod comun: raportul dintre amplificarea diferenţială şi amplificarea de mod comun.
d) impedanţa de intrare diferenţială este impedanţa între bornele de intrare;
e) impedanţa de mod comun este impedanţa dintre fiecare bornă de intrare şi masa amplificatorului.
f) banda de trecere (frecvenţă): limitele superioară şi inferioară de frecvenţă între care se asigură o
amplificare nedistorsionată (liniară) a semnalului. Extinderea benzii de frecvenţă pîna la 20 kHz sau
30 kHz se poate dovedi utilă pentru urmărirea detaliilor foarte rapide ale unor trasee (EMG, EKG).
Alegerea unui amplificator se face funcţie de caracteristicile biosemnalului (amplitudine si
banda de frecvenţă).

2.3.2. FILTRAREA
Are ca scop separarea semnalului de măsurat de semnalele de interferenţă prin limitarea
benzii de frecvenţă la cea a semnlului util.
Semnalul biologic este trecut printr-un filtru care suprimă zgomotul (semnalul perturbator), în
timp ce semnalul util este lăsat relativ nemodificat. Filtrele utilizate pot fi fixe sau adaptative ( îşi
modifică automat parametrii).
Instrumentaţia biomedicală dispune de două niveluri de filtrare: filtru taie-sus (cut- up) care
atenuează sau chiar elimină semnalul perturbator situat deasupra limitei superioare a semnalului util;
filtru taiejos (cut down), care elimină semnalul parazitar situat sub limita inferioară a semnalului util.
Utilizarea corectă a filtrelor în funcţie de caracteristicile biosemnalului permite încadrarea
unei benzi de frecvenţă specifică pentru semnalul util.

2.3.3. INTEGRAREA
În termeni algebrici, integrarea reprezintă calcularea ariei delimitate de o curbă. Aceasta se
poate face sumînd, pe un anumit interval de timp, arii mai mici delimitate de curbă, fiecare
reprezentînd produsul dintre amplitudine (F) şi un interval de timp t prestabilit.
Metodele de integrare electronică, analogică sau digitală, sînt metode cu precizie mare.

11
 2.4. STIMULATOARE

Reprezintă mijloace de influenţare a stării iniţiale a sistemului biologic, avînd ca scop

înregistrarea unui biosemnal caracteristic numai unei stări de provocare a sistemului.

2.4.1. Stimulatoare electrice

Sînt generatoare de impulsuri de tensiune/ intensitate constantă, avînd parametrii reglabili în
anumite limite:
- amplitudinea : maxim 500 V, respectiv 100 mA;
- durata trenului de impulsuri: 50 microsec- 500 msec;
- frecvenţa : 0,1 Hz- 10 kHz;
- forma : dreptunghiular, triunghiular, trapezoidal, sinusoidal etc.
- tipul de curent: galvanic sau neofaradic.
La stimulatoarele de curent constant (intensitate constantă a curentului de stimulare,
indiferent de rezistenţa ţesutului), rezistenţa generatorului este mult mai mare decît a ţesutului. La
stimulatoarele de tensiune constantă, rezistenţa internă este mult mai mică decît rezistenţa ţesutului.
Electrozii de stimulare. Se pot utiliza majoritatea electrozilor de culegere menţionaţi anterior,
cu menţiunea că în stimulare fenomenele de polarizare sînt mai importante deoarece valoarea
curenţilor care străbat interfaţa electrod - ţesut este mult mai mare.
Se utilizează metale sau aliaje metalice cu fenomene de polarizare reduse la densităţi mari de
curent: platină, aliaje de platină şi iridiu. Electrozii de carbon vitros sînt bine toleraţi de ţesuturi.
Electrozii de Ag / AgCl nu pot fi utilizaţi în stimulare, deoarece o mare parte din energia de
stimulare se disipă sub formă de caldură la interfaţă.
Folosirea pastei electroconductive scade rezistenţa la nivelul interfeţei electrod- ţesut şi
favorizează transmiterea impulsului de stimulare.
Artefactul se prezintă sub forma unei deflexiuni care precede răspunsul specific pe traseul
înregistrat. O cale de reducere a artefactului o constituie utilizarea în lanţul de stimulare a unei unităţi
de separaţie plasată între electrozii de stimulare şi generatorul de impulsuri propriu-zis. Utilizarea
sincronizării între generarea impulsului şi declanşarea spotului luminos pe ecranul osciloscopului
permite disocierea artefactului de răspunsul util.

2.4.2. Fotostimulatoare
Sînt dispozitive care produc stimuli luminoşi de durată, intensitate şi frecvenţă reglabilă.
Impulsurile de la ieşirea stimulatorului sînt amplificate şi comandă aprinderea unei lămpi (tub
cu descărcare în vid, tub cu vapori de Na sau Hg etc.) sau un bec cu incandescenţă de putere mare
(aprox. 500 W).
Fotostimulatoarele dau în general lumina albă, iar pentru obţinerea luminii colorate se
utilizează filtre de diverse culori. Domeniul de frecvenţă utilizat în EEG este cuprins între stimuli
unici şi stimuli cu frecvenţă pîna la 40 Hz, iar în ERG (electroretinografie) se poate ajunge la 100 Hz.
Prezenţa sincronizatoarelor permite declanşarea baleiajului osciloscopului sau achiziţiei
digitale simultan cu stimulul luminos.

2.4.3. Fonostimulatoare
Sînt dispozitive destinate să producă stimuli acustici de frecvenţă şi amplitudine reglabile.
În alcătuirea unui fonostimulator intră un oscilator de audiofrecvenţă, un amplificator de
putere (cu 1 sau 2 canale) şi un traductor electroacustic (difuzor sau cască). Stimularea acustică poate
fi aplicată pe rînd sau simultan ambelor urechi.

12
3. CARACTERISTICILE INSTRUMENTAŢIEI MEDICALE

Caracteristicile metrologice cele mai importante ale aparatului de măsurat sînt sensibilitatea şi
precizia.
Sensibilitatea este proprietatea unui aparat de a pune în evidenţă variaţii cît mai mici ale unei
mărimi de măsurat. Sensibilitatea se exprimă prin raportul dintre variaţia mărimii de ieşire şi variaţia
corespunzătoare a mărimii de intrare. Pragul de sensibilitate este cea mai mică variaţie a mărimii de
măsurat care poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul aparatului de măsurat.
Precizia este caracteristica prin care se exprimă gradul de exactitate a rezultatelor măsurării.
Ea se apreciază cantitativ prin limita erorii aparatului.

La alegerea unei proceduri adecvate pentru diagnosticul pozitiv al unei afecţiuni,

examinatorul trebuie să selecteze pe cea mai acceptabilă pentru pacient şi cea mai accesibilă tehnic.
Explorarea trebuie să permită diferenţierea între subiectul bolnav şi cel sănătos, cu probabilitate
minimă de rezultate fals- pozitive (rezultate anormale la o persoană sănătoasă) sau fals- negative
(rezultate normale la o persoană bolnavă).
În practică numărul de rezultate fals pozitive este mai mare decît cel al rezultatelor fals
negative. Rezultatele fals pozitive pot fi identificate cu uşurinţa la evaluările ulterioare, dar rezultatele
fals negative pot avea consecinţe mai grave, de tipul eroare de diagnostic şi pierderea momentului
terapeutic.
Valoarea practică a testelor de explorare poate fi evaluată prin indici corespunzători:
1. Sensibilitatea este parametrul care evaluează capacitatea unui test de a detecta prezenţa
unei boli în populaţia investigată. Pe baza acestui parametru se stabilesc metodele/ tehnicile de
explorare utilizabile în studiile de screening populaţional.

nr. bolnavi cu rezultate pozitive (real- pozitive)

Sensibilitatea = -------------------------------------------------------------- x 100
nr. total bolnavi care prezintă afecţiunea investigată

O altă metodă de calcul a sensibilităţii este reprezentată de raportul dintre numărul de

rezultate real- pozitive x 100 şi suma tuturor rezultatelor pozitive (real pozitive + fals negative):

real pozitive x 100

Sensibilitatea = --------------------------------------------------
real pozitive + fals negative

2. Specificitatea a este parametrul care defineşte capacitatea unui test de a decela numai o
anumită afecţiune în populaţia investigată.

nr. subiecţi sănătoşi cu rezultate negative (real negative)

Specificitate = ---------------------------------------------------------------------------------x 100
nr. total subiecţi sănătoşi testaţi

Specificitatea unui test poate fi evaluată ca procentul sau frecvenţa rezultatelor normale (real
negative) raportate la numărul subiecţilor sănătoşi.

rezultate adevărat negative x 100

Specificitate = ---------------------------------------------------
rezultate adevărat negative + fals pozitive.

13
 3. Predicţia unui test defineşte probabilitatea ca rezultatele obţinute prin testul respectiv să
corespundă situaţiei reale.
Se poate utiliza sub formă de:
a. Predicţie pozitivă, prin care se evaluează probabilitatea ca un subiect cu rezultat pozitiv să
aibă într- adevăr afecţiunea pentru care este investigat.
rezultate adevărat pozitive x 100
Predicţie pozitivă = -----------------------------------------------------------
rezultate adevărat pozitive + fals pozitive

b. Predicţie negativă- probabilitatea ca un subiect descoperit negativ la un test să nu aibă într-

adevăr afecţiunea respectivă:
rezultate adevărat- negative x 100
Predicţie negativă = -----------------------------------------------------------
rezultate adevărat- negative + fals- negative

4. Eficienţa unui test este parametrul prin care evaluăm global disponibilitatea în practică a
testului respectiv: probabilitatea ca testul respectiv să ofere cît mai multe rezultate corecte
(adevărate), indiferent de semnificaţia lor- normale sau anormale:

număr rezultate adevărat pozitive + adevărat negative

Eficienţă = -------------------------------------------------------------------------- x 100
număr total rezultate obţinute.

4. VALORI NORMALE

Valoarea sau intervalul de valori normale reprezintă valoarea unui parametru sau constante
biologice corespunzătoare unei funcţii optime a organismului descrisă prin parametrul respectiv, şi
care permite încadrarea în limitele definite a minim 95% din indivizii sănătoşi ai unei populaţii alese
pe criterii statistice.
Intervalul de valoari normale se poate determina cu ajutorul unui lot omogen de subiecţi,
aparent sănătoşi (sau care cel puţin nu au o afecţiune care să modifice testul în discuţie). Pentru ca
rezultatul sa aiba semnificaţie statistică, vor trebui analizate rezultatele obţinute de la aproximativ 20-
33 subiecţi .
Se obţine un grup de valori care vor fi distribuite gaussian şi definesc intervalul de valori
normale ale parametrului investigat, pentru populaţia luată în discuţie. Acest interval poate fi
caracterizat printr-o valoare medie tică a valorilor obţinute) şi o valoare modală (
valoarea care se întîlneşte cel mai frecvent la populaţia în studiu).
Deviaţia standard (DS) semnifică limitele de variaţie a valorilor normale în raport cu
valoarea medie. Se obţine prin ridicarea la pătrat a diferenţei dintre valoarea medie şi valorile
individuale, şi apoi adunarea acestor diferenţe. Suma obţinută este apoi împărţita la n-1 (n- numărul
de probe utilizate în studiu), iar rădăcina pătrată a rezultatului este tocmai deviaţia standard a valorii.
De exemplu, pentru 20 determinări suma pătratelor diferenţelor pentru fiecare dintre cele 20
determinări va fi împărţita la n - 1 (20 - 1 = 19), iar rădăcina pătrată a sumei va fi egala cu deviaţia
standard a testului.
Într-un grup populaţional statistic semnificativ, s- a demonstrat faptul că 95, 4 % dintre
subiecţi vor avea valori ale testelor efectuate incluse într- un interval care diferă cu cel mult +/- 2 DS
faţă de valoarea medie a testului respectiv. Se justifică în aceste condiţii, şi în raport şi cu definiţia pe
criterii statistice a intervalului de valori normale, utilizarea intervalului (- +2 DS) ca
interval de valori de referinţă (normale).
Din definiţie rezultă că aproape 5% din subiecţi (mai exact 4, 6%) vor avea valori în afara
intervalului de valori normale, deşi starea lor de sănătate poate să nu fie alterată. Aceşti subiecţi pot fi

14
consideraţi la o analiză superficială ca fiind bolnavi (rezultate fals- pozitive- vezi secţiunea B), ceea
ce ar putea duce la extinderea nejustificată a examenelor medicale de specialitate. Extinderea
intervalului de valori normale la (-3DS, +3DS) include în acest interval circa 99, 7% din indivizii în
stare de sănătate, şi ar putea fi utilizată ca soluţie pentru îndepărtarea neajunsurilor menţionate.
În realitate, majoritatea serviciilor de explorare utilizează intervalul (-2DS, +2 DS), din cel
puţin două motive:
- cei aproape 5% din subiecţii aparent sănătoşi pot avea o patologie într- un stadiu incipient,
iar extinderea mijloacelor de investigaţie, deşi costisitoare, permite depistarea bolii respective într- un
stadiu precoce, cu eficienţă maximă a terapeuticii;
- extinderea intervalului de valori normale prezintă riscul inacceptabil de cuprindere în acest
interval a unor subiecţi cu diverse afecţiuni (rezultate fals- negative- vezi secţiunea B), probabilitatea
de a fi bolnavi, chiar în stadiu incipient, fiind cu atît mai mare cu cît valorile obţinute se apropie de
limitele intervalului de referinţă.
Mai menţionăm existenţa pentru diverse populaţii (diferenţiate prin sex, vîrstă, areal
geografic, etc) a unor intervale diferite de valori normale pentru acelaşi test (constantă biologică); de
asemenea, chiar şi utilizarea unor metode sau tehnici diferite de determinare a valorilor constantei
(parametrului) determinate poate duce la aceeaşi situaţie.Aceste aspecte subliniază problemele de
ordin practic puse în faţa definirii şi standardizării valorilor de referinţă.

5. SECURIZAREA BIOINSTRUMENTATIEI MEDICALE

Prezenţa bioinstrumentaţiei medicale în diagnosticare şi tratament ridică o serie de probleme

importante
atît pentru securitatea pacientului cît şi a personalului medical.
Este necesar ca toţi cei care proiectează , construiesc sau utilizează aparate electromedicale să
cunoască efectele curenţilor electrici asupra organismului , să ia toate măsurile pentru excluderea
oricărui risc în folosirea acestor aparate în activitatea medicală.
Efectele fiziologice ale curenţilor electrici asupra organismului uman depind de intensitatea,
durata ,
forma ( funcţia de timp ) ,modul de aplicare şi de starea de sănătate (boală , vîrstă ) a persoanei supuse
acestor acţiuni. Efectul fiziologic mai depinde şi de frecvenţa semnalului .Efectele cele mai puternice
le produce curentul cu frecvenţa în jur de 50 Hz.Creşterea frecvenţei reduce treptat efectele
curentului.
Se pare că majoritatea persoanelor nu percep curentul de 300 microamperi , dar dacă
pacientul poartă un electrod endocardiac curentul maxim admisibil nu poate depaşi 10 microamperi.

Intensitatea curentului - contact 1 s Efectul

1 mA Prag de senzaţie (percepţie)
5 mA Prag acceptat ca intensitate de curent maximă
10 - 20 mA nedăunătoare
50 mA Pragul contracţiei persistente
100 - 300 mA Durere.
6A Leşin , oboseală , vătămăre mecanică ,funcţiile
inimiii şi respiratorii continuă.
Declanşarea fibrilaţiei ventriculare.
Contracţie miocardică persistentă urmată de ritm
normal.
Paralizie respiratorie temporară .

15
 La utilizarea bioinstrumentaţiei medicale pot apare curenţi de scurgere la pămînt , prin
carcasa aparatului sau prin pacient .
Curentul de scurgere la pămînt este curentul de nefuncţional care trece de la partea legată la
reţea la conductorul de legare la pămînt ( de protecţie ) , prin materialul electroizolant sau dea lungul
suprafeţei sale . Curentul nefuncţional ce trece de la carcasă sau de la o parte a carcasei la pămînt sau
la o altă parte a carcasei printr-o conexiune conductoare externă diferită de conductorul de legare la
pămînt reprezintă curentul de scurgere prin carcasă.
Curentul de scurgere prin pacient este acel curent nefuncţional care trece de la părţile
aparatului ce stabilesc contact intenţionat cu pacientul (numite parte aplicată ) prin pacient , la
pămînt ( prin pămînt se înţelege potenţialul suprafeţei terestre , care în mod convenţional este
considerat 0 V ).Curentul de scurgere prin pacient se datorează apariţiei nedorite la nivelul pacientului
a unei tensiuni de la o sursă exterioară.
Prin pacient pot să mai apară curenţi auxiliari de pacient , adică curenţi care străbat pacientul
în timpul utilizării normale , şi care nu sînt destinaţi să producă un efect fiziologic.

Aparatele electromedicale se clasifică în

- aparate de tip A : care nu au nici o legătură electrică sau neelectrică cu pacientul ( în
general aparate de laborator )
- aparate de tip B :pentru aplicaţii medicale la suprafaţa organismului ( exclud
aplicarea pe cord)
- aparate de tip BF : sînt aparate de tip B avînd o parte aplicată flotantă de tip F.Prin
parte aplicată flotantă se înţelege acea parte aplicată izolată de toate celalte părţi ale aparatului astfel
încît curentul de scurgere prin pacient admis în condiţii de prim defect să nu fie depăşit atunci cînd se
aplică o tensiune de 1,1
ori mai mare decît cea mai mare valoare admisă a tensiunii de reţea .Prin condiţii de prim defect se
înteleg condiţiile în care un singur mijloc de protecţie împotriva pericolelor este defect.
- aparate de tip C : cre sînt destinate pentru aplicaţii pe cord . Se construiesc numai ca
aparate de tip parte flotantă aplicată , adică cu oprotecţie sporită împotriva electrocutării , a
scurgerilor de curent.

Siguranţa în utilizarea bioinstrumentaţiei medicale rezultă din concurenţa a trei condiţii

esenţiale : folosirea unor aparate de foarte bună calitate , îndeplinirea tuturor indicaţiilor privind
indicaţiile prescrise care asigură buna lor funcţionare şi exploatarea competentă de către un personal
instruit şi autorizat care să le mînuiască
Instrumentația medicală trebuie să fie concepută , proiectată şi realizată în conformitate cu
normele tehnice şi prescripţiile standardelor internaţionale obligatorii în aceste activităţi. Prescripţiile
privind Instrumentația sînt formulate aparte de ale celorlalte categorii de aparate , pentru a evita de la
început vătămarea organismului care se conectează.

Pentru protecţia împotriva electrocutării , cel puţin partea legată la reţea a aparatului (
echipamentului ) trebuie dotată cu o măsură suplimentară faţă de izolaţia de bază (izolaţia necesară
funcţionarii aparatului şi care realizează în acelaşi timp protecţia contra atingerii întîmplătoare a
pieselor aflate sub tensiune ) , conform condiţiilor pentru aparate de clasa I , II sau III de protecţie .
În cazul aparatelor de clasa I de protecţie , măsura suplimentară de protecţie constă din
conectarea tuturor părţilor conductoare accesibile , la conductorul de protecţie care face parte din
instalaţia electrică fixă de alimentare , astfel încît părţile conductoare accesibile să nu ajungă sub
tensiune .
Pentru aparatele din clasa II de protecţie măsura suplimentară de protecţie constă dintr-o
izolaţie suplimentară ( faţă de izolaţia de bază ) sau din întărirea izolaţiei de bază , eliminîndu-se
astfel necesitatea legării la pămînt şi dependenţa de condiţiile de instalare. Aparatele cu carcasă
metalică pot fi prevăzute cu mijloace de conectare la carcasă a unor conductoare pentru egalizarea
potenţialelor diferitelor carcase metalice ale aparatelor .
La aparatele de clasa III de protecţie , măsura suplimentară de protecţie constă din
alimentarea la tensiune redusă medicală ( care nu depăşeşte 24 V valoare efectivă în curent alternativ

16
, respectiv 50 V în curent continuu ) şi din imposibilitatea apariţiei unor tensiuni mai înalte decît
tensiunea redusă medicală.
Aparatele cu carcasă metalică pot fi prevăzute cu mijloace de conectare la carcasă a unui
conductor de egalizare de potenţial. Aceste aparate pot fi prevăzute cu mijloace de legare la pămînt în
scop funcţional (nu de protecţie ).
Aparatele electromedicale trebuie să fie prevăzute cu protecţie faţă de incidentele periculoase.
ce pot interveni în funcţionarea lor . Supratensiunile şi supracurenţii ce pot surveni pe reţeaua de
alimentare sau pe circuitele de intrare / ieşire se anihilează prin circuite de protecţie , siguranţe
limitatoare ,întrerupătoare rapide.
Efectele umidităţii , temperaturii şi presiunii atmosferice trebuie analizate şi dacă se poate eliminate .

17