Instrumentație Biomedicală

2018-2019
sem. 1
Modul 1 (C1-C7)
 Tematica disciplinei

1. Dispozitive medicale
– Definiţii
– Clasificare
2. Biosemnale; definiţie, clasificare
– Semnale continue şi discrete; Semnale deterministe şi
aleatoare; Semnale bioelectrice, biomagnetice, biomecanice şi
bioacustice, biochimice şi biooptice; Semnale perturbatoare
3. Lanţul de măsură bioelectrometric; Mijloace de captare
– Structura lanţului de măsură bioelectrometric
– Mijloace de captare: Caracteristici, Clasificare
– Electrozi:Potenţialul de electrod; Impedanţa electrozilor;
zgomote
 Tematica disciplinei
4. Mijloace de captare : Traductoare
– Definiţie , clasificare
– Traductoare parametrice resistive, capacitive, inductive
– Traductoare generatoare
5. Mijloace de amplificare si prelucrare primara a
biosemnalelor
– Amplificatoare pentru biosemnale
– Filtrarea, integrarea, derivarea, medierea coerenta
6. Mijloace de vizualizare si stocare a datelor
– inscriptoare
– osciloscoape si ecrane cu tub catodic
– sisteme de stocare a datelor
7. Mijloace de modificare a starii initiale a sistemului
– Stimulatoare electrice
– Stimulatoare optice si auditive
 Bibliografie selectivă

1. Corciovă C., Ciorap R. Instrumentație Biomedicală, Ed. Gr.T.Popa

2014
2. Ciorap R., Zaharia D., Topoliceanu Fl. Instrumentatie si tehnici de
recuperare, Ed. PIM 2007
3. Zaharia D., Ciorap R. Monitorizarea parametrilor vitali in
afectiunile cronice, Ed. Gr.T.Popa 2009
4. Topoliceanu F., Lozneanu S., Bioelectrometrie, Editura Tehnică,
Bucureşti 1985
5. Strungaru R., Electronică medicală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1984
6. Bronzino J., The Biomedical Engineering Handbook, CRC Press
& IEEE Press, 2000,vol. I+II
DISPOZITIVE MEDICALE

DEFINIŢIE; CLASIFICARE
 DEFINIŢIE
• Dispozitiv medical este orice instrument, aparat,
mecanism, material sau alt articol utilizat singur sau în
combinaţie, inclusiv software necesar pentru aplicarea
lui corectă, destinat de producător să fie folosit pentru
om şi care nu îşi îndeplineşte acţiunea principală
prevăzută în/sau pe corpul uman prin mijloace
farmacologice, imunologice sau metabolice, dar care
poate fi ajutat în funcţia sa prin astfel de mijloace, în
scop de:
– diagnostic, prevenire, monitorizare, tratament sau alinare a
durerii;
– diagnostic, supraveghere, tratament sau compensare a unei
leziuni ori a unui handicap;
– investigaţie, înlocuire ori modificare a anatomiei sau a unui
proces fiziologic;
– control al concepţiei;
 DEFINIŢIE
• În comformitate cu directive 93/42/EEC şi
legea 176/2000 se pot defini următorii
termeni astfel:
– a) dispozitiv medical activ - orice dispozitiv
medical a cărui funcţionare se bazează pe o
altă sursă de putere sau de energie decât
aceea generată de organismul uman sau de
gravitaţie;
 DEFINIŢIE
• b) dispozitiv medical implantabil activ -
orice dispozitiv medical activ care este
destinat să fie introdus şi să rămână
implantat în corpul uman sau într-un
orificiu al acestuia, parţial ori total, prin
intervenţie medicală sau chirurgicală;
• c) dispozitiv medical pentru diagnostic in vitro - orice
dispozitiv care este un reactiv, produs de reacţie,
calibrator, material de control, chit, instrument, aparat,
echipament sau sistem, utilizat singur sau în combinaţie,
destinat de producător pentru a fi utilizat in vitro pentru
examinarea de probe, incluzând sânge şi grefe de ţesut,
prelevate din corpul uman sau, în principal, numai în
scopul obţinerii unor informaţii:
– privind starea fiziologică sau patologică ori referitoare la o
anomalie congenitală;
– pentru a determina protecţia şi compatibilitatea cu un potenţial
recipient;
– pentru monitorizarea măsurilor terapeutice; recipientele pentru
probe sunt considerate dispozitive medicale pentru diagnostic in
vitro; recipientele pentru probe sunt acele dispozitive, tip vacuum
sau nu, destinate de către producător special pentru păstrarea
iniţială şi pentru conservarea probelor obţinute din organismul
uman, în scopul unei examinări pentru diagnostic in vitro;
• d) dispozitiv individual la comandă - orice dispozitiv
confecţionat conform prescripţiei unui practician medical
calificat care elaborează sub responsabilitatea sa
caracteristicile constructive ale dispozitivului destinat
pentru un pacient anume; prescripţia poate fi, de
asemenea, emisă de oricare altă persoană autorizată în
virtutea calificării sale profesionale; dispozitivele
medicale de serie mare care trebuie să fie adaptate
pentru a întruni cerinţele specifice prescripţiei unui
practician medical calificat sau altei persoane autorizate
nu sunt considerate dispozitive individuale la comandă;
• e) dispozitiv destinat investigaţiei clinice - orice dispozitiv
prevăzut să fie utilizat de practicianul medical calificat,
atunci când conduce investigaţia clinică, conform anexei
nr. X, într-un mediu clinic adecvat; în scopul realizării
investigaţiei clinice persoana care, în virtutea calificării
sale profesionale, este autorizată să efectueze astfel de
investigaţii va fi acceptată ca echivalent cu practicianul
medical calificat;
• f) accesoriu - un articol care, deşi nu este un dispozitiv
medical, este prevăzut în mod special de către
producător pentru a fi utilizat împreună cu un dispozitiv,
în concordanţă cu scopul utilizării;
• Clasificarea dispozitivelor medicale se
face în clasele I, IIA, IIB şi III, în funcţie de
riscurile prevăzute în utilizare.
• Pentru a clasifica un dispozitiv medical se
aplica un set de reguli stabilite de legislatia
in vigoare
BIOSEMNALE
DEFINIŢIE
• Biosemnalele sunt semnalele generate de
sistemele biologice vii (întregul organism, un
organ, un ţesut sau o singură celulă) ca rezultat
al activităţii lor biologice şi reflectă o manifestare
fizico - chimică ce însoţeşte şi caracterizează
sistemul, fiind indicatori fideli ai activităţii
acestora. Informaţiile transmise sunt foarte utile
şi pot fi folosite pentru a înţelege mecanismele
fiziologice fundamentale ale unui proces sau
sistem biologic precum şi pentru stabilirea
diagnosticului.
CLASIFICARE

• Clasificarea biosemnalelor poate fi făcută

după mai multe criterii:
– în funcţie de natura biosemnalului,
– în funcţia de aplicaţia biomedicală,
– în funcţie de caracteristicile biosemnalului.
a. După natura biosemnalului semnalele generate
de sistemele biologice pot fi împărţite în:
continui şi discontinui (discrete), periodice şi
aperiodice.

• Semnalele continue sunt definite de şir

continuu în timp sau spaţiu şi sunt o expresie
temporală a modului în care evoluează
procesul în desfăşurarea sa naturală. Relaţia
care defineşte această dependenţă este
conoscută sub numele de funcţie semnal: f = x
(t). Notatia x(t) este folosita pentru a reprezenta
un semnal continuu x care variaza ca o functie
de timp.
• Semnalele produse de fenomenele biologice
sunt aproape întodeauna continue.

a- ECG normal 60 bpm; b- ECG - fibrilaţie ventriculară

Presiunea arteriala înregistrată cu traductor de presiune invaziv
 BIOSEMNAL Mod de captare Banda de Domeniul Observaţii
frecv. dinamic
Potential de actiune Microelectrozi 100Hz-2kHz 10V-100mV Masurarea invazivă a
pot. membranar
Electroneurograma Electrozi aciculari 100Hz-1kHz 5V-10mV Potentialul trunchiurilor
(ENG) nervoase
Electroretinorgama Microelectrozi 0.2-200Hz 0.5V-1mV Potential evocat de
(ERG) scintilatie
Electrooculograma Electrozi de 100Hz 10V-5mV Potential stationar
(EOG) suprafata retino-cornean
Electroencefalograma Electrozi de 0.5-100Hz 2-100V Multicanal (6-32)
(EEG) suprafata
Potentiale evocate (EP) Electrozi de 1-300Hz 0.1-20V Raspunsul sistemului
Vizuale (VEP) suprafata 2Hz-3kHz 1-20V nervos central la
Somatosenzoriale (SEP) 100Hz-3kHz 0.5-10V stimuli
Auditive (AEP)
Electromiografie Electrozi aciculari 500Hz-10kHz 1-10mV Potentiale de actiune
(EMG) Electrozi aciculari 5Hz-10kHz 100V-2mV ale unei singure
Fibra musculara Electrozi de 0.01-500Hz 50V-5mV fibre musculare
(SEFMG) suprafata
Unitate motorie (MUAP)
EMG de suprafata
Electrocardiograma Electrozi de 0.05-150Hz 1-10mV
(ECG) suprafata

Electrogastrogrma Electrozi de 0.05-1Hz 10V-1mV Activitatea electrica a

(EGG) suprafata stomacului
Raspuns electrochimic Electrozi cutanati 0.1-1Hz 1-500k
cutanat (GSR)
• Semnalele discrete reprezintă o altă clasă de
semnale des întâlnite. Spre deosebire de
semnalele continue care sunt definite de-a
lungul unui şir continuu de puncte din spaţiu sau
timp. Semnalele discrete sunt reprezentate de
siruri sau secvente de numere, folosindu-se
notatia x(n) pentru a reprezenta o secvenţă
discreta x ce există numai pentru o anumită
categorie de puncte n, unde n=0,1,2,3… este un
întreg ce reprezintă elementul secvenţei
discrete.
• Semnalele biologice mai pot fi împărţite în
semnale deterministe sau semnale
aleatoare.
• Semnalele deterministe pot fi descrise de
funcţii sau reguli matematice şi au două
subcategorii: semnale periodice şi
aperiodice.
• Semnalele periodice sunt de obicei
formate dintr-o suma de semnale sinusale
sau componente sinusoidale şi pot fi
exprimate prin relaţia x(t)=x(t + kT), unde
x(t) este semnalul, k este un întreg şi T
este perioada semnalului.
• Semnalele periodice au un traseu
neshimbat cu o durata de T unitati ce se
repeta la infinit.
• Semnalele aperiodice
variază într-un interval
finit de timp şi se
descompun pe parcurs
într-o valoare constantă.
Traseul sinusal din fig.
1.1a este un exemplu de
semnal periodic ce se
repeta infinit cu o
perioada de 1 secunda
iar fig. 1.1b reprezintă un
semnal aperiodic a cărui
amplitudine se apropie de
zero în timp.
• Semnalele biologice reale
sunt însoţite în general de
zgomot sau de o
schimbare de parametri,
deci nu sunt în întregime
deterministe.
Electrocardiograma unei
inimi normale în repaus
este un exemplu de
semnal periodic. Forma
traseului de baza este
alcatuită din unda P,
complexul QRS şi unda T
• Semnalele aleatoare denumite şi semnale
stochastice conţin o incertitudine în
parametrii ce le descriu. Din cauza acestor
incertitudini, nu pot fi folosite funcţii
matematice pentru a descrie semnalele
aleatoare. În schimb, semnalele aleatoare
sunt adesea analizate folosind tehnici
statistice care tratează parametrii
semnalului probabilistic.
• Un exemplu tipic de semnal stochastic
este electromiograma (EMG), o
înregistrare a activităţii electrice din
musculatura scheletica, care este folosita
in diagnosticul bolilor musculare, este un
semnal aleatoriu.
• Semnalele stationar aleatoare sunt
semnale al caror spectru de frecventa
ramane constant in timp. Invers,
semnalele nestationare aleatoare au
spectrul de frecventa variabil in timp. In
diferite cazuri, identificarea segmentelor
stationare a semnalelor aleatoare este
importanta pentru procesarea lor adecvata
si diagnosticul clinic.
• În funcţie de aplicaţia biomedicală biosemnalele
pot fi folosite pentru obţine informaţiile utile
asupra sistemelor biologice cu următoarele
scopuri:
– Diagnostic: extragerea informaţiilor relevante pe baza
cărora medicul să poată pune diagnosticul unei stări
patologice;
– Monitorizare: condiţiile critice ce trebuie depistate şi
urmărite în timp real;
– Predicţie: evoluţia sistemelor trebuie estimată astfel
încât să se poată lua măsurile corective necesare;
– Cercetarea efectelor unor medicamente sau
tratamente.
CARACTERISTICILE BIOSEMNALELOR

• Semnale Bioelectrice
• Celulele musculare şi nervii generează semnale
bioelectrice care reprezintă rezultatul modificarilor
electrochimice întra şi inter-celulare.
• Dacă un nerv sau celulă musculară este stimulată de
către un stimul destul de puternic să depăşească o
valoare de prag, celula va genera un potenţial numit
potenţial de acţiune.
• Membrana stimulată devine dintr-o dată permeabilă
pentru ionii de sodiu, declanşându-se un flux masiv al
acestor ioni dinspre exterior spre interior, curentul de
intrare al Na+ atingând intensitatea de ieşire a ionilor de
K+.
• Potenţialele de acţiune generate de către o
celulă excitată pot fi transmite către celulele
adiacente iar când mai multe celule se activează
este generat un câmp electric ce se propaga
prin tesutul biologic.
• Aceste modificari ale potenţialului extracelular
pot fi măsurate la suprafaţa ţesutului sau a
organismului folosind electrozi de suprafaţă.
• Exemple clasice
– Electrocardiograma (ECG),
– electroencefalograma (EEG)
– electromiograma (EMG)
– electrogastrograma (EGG)
• Semnale Biomagnetice
• Biomagnetismul reprezintă măsurarea
semnalelor magnetice care sunt asociate cu
activităţi fiziologice specifice şi sunt în general
asociate câmpului electric al unui anumit organ
sau ţesut.
• Diferite organe, cum ar fi inima, creierul şi
plamânii generează câmpuri magnetice slabe
care pot fi măsurate cu senzori magnetici.
• În general, puterea câmpului magnetic este mult
mai slabă decât semnalele bioelectrice
corespunzatoare.
• Cu ajutorul unui sensor magnetic foarte
precis sau a magnetometrelor SQUID
(superconducting quantum interference
device) sunt posibile urmatoarele
monitorizari directe a activităţii magnetice
– Magnetocardiografie (MCG) - activitatea
magnetica a cordului
– Magnetoencefalografie (MEG) -activitatea
magnetica a creierului,
– Magnetoneurografie (MNG) -activitatea
magnetica a nervilor periferici,
– Magnetogastrografie (MGG) - activitatea
magnetica a tractului gastrointestinal
Camera ecranată şi sistemul SQUID
MCG înregistrată cu un cardiomagnetometru cu 67 canale
• Semnale Biochimice
• Semnalele biochimice conţin informaţii cu privire
la modificările de concentraţie a diferitţilor agenţi
chimici din organism.
• Semnale biochimice sunt şi cele ce dau
informaţii privind nivelul de glucoză şi metaboliţi
din sânge
• Poate fi masurată concentraţia celulară a unor
ioni cum ar fi calciu şi potasiu, cu rol foarte
important în procesele fiziologice.
• Se monitorizează modificările presiunii parţiale a
oxigenului (SpO2) şi a dioxidului de carbon
(SpCO2) din sânge sau din sistemul respirator
pentru a evalua nivelul normal al concentratiei
acestor gaze.
• Semnale Biomecanice
• Funcţiile mecanice ale sistemelor biologice, adică
mişcarea, deplasarea, torsiunea, forţa, presiunea şi
debitul, produc semnale biologie măsurabile.
• Presiunea sanguină de exemplu reprezintă forţa exercitata
de sânge asupra pereţilor vasculari.
• Porţiunea de traseu care creşte reprezintă contracţia
ventriculară când sângele este expulzat din inimă către
corp şi presiunea creşte până la nivelul presiunii sistolice,
nivelul maxim de presiune, după cre scade până la
voloarea minimă corespunzătoare diastolei
• Semnale Bioacustice
• Semnalele bioacustice (bio-vibroacustice) sunt o
categorie specială de semnale biomecanice ce implică
vibraţii (din domeniul audio sau nu).
• Multe procese biologice produc sunete. De exemplu,
curgerea sângelui prin valvele cardiace are un sunet
(zgomot) distinctiv.
• Măsurătorile semnalului bioacustic al unei valve cardiace
sunt folosite pentru determinarea funcţionării
corespunzatoare ale acesteia.
• Sistemul respirator, articulaţiile şi muşchii generează
semnale bioacustice care se propagă prin mediul
biologic şi care pot fi măsurate la suprafaţa pielii cu
ajutorul unui traductor acustic ( microfon sau
accelerometru).
• Semnale Biooptice
• Semnalele biooptice sunt generate datorită proprietaţilor
optice ale sistemelor biologice. Semnalele biooptice pot
apare în mod natural sau pot fi induse pentru a măsura
un parametru biologic. De exemplu, informaţii privitoare
la sănătatea fatului pot fi obţinute prin măsurarea
caracteristicilor fluorescente ale lichidului amniotic.
• Se pot face estimări cu privire la debitul cardiac prin
metoda diluţiei ce implică monitorizarea concentraţiei
unei soluţii colorate care circulă prin sânge. Deasemeni,
lumina roşie şi infraroşie este folosită pentru determinări
precise ale nivelului de oxigen din sânge prin măsurarea
absorbţiei luminii prin piele sau ţesut.

Curba de diluţie a unei substanţe indicatoare; n1, n2

- puncte de extrem ale concentraţiei substanţei
indicatoare
SEMNALE PERTURBATOARE
• Principalele clase de semnale perturbatoare sunt:
– a) Artefacte biologice. Sînt determinate de coexistenţa cu semnalul util
a unor activităţi biologice de natură diversă:
– mecanice (contractii musculare, deplasari de segmente etc.);
– secretorii (transpiratie);
– bioelectrice (cerebrale, cardiace, oculare, musculare, gastrice etc.).
– Pentru eliminarea lor se iau măsuri de utilizare corectă a mijloacelor
de captare şi a circuitelor de amplificare.
– b) Artefacte de stimulare. Sînt generate de stimuli electrici, mecanici
sau chimici care prin interferenţa cu semnalul util determină perturbarea
măsurării.
– c) Perturbaţii electrice. În orice încăpere dotată cu instalaţie electrică
există un cîmp electric şi unul magnetic cu frecvenţa de 50 Hz
(frecvenţa reţelei de c.a.). În plus pot exista câmpuri de audio- sau
radiofrecvenţă, câmpuri generate de echipamente de comandă şi
automatizare etc. Cuplarea între sursa de perturbaţie şi sistemul
perturbat poate fi condusă prin cuplaj capacitiv , inductiv sau galvanic.
– Ecranarea electromagnetică, electrostatică şi magnetostatică, este o
măsură obligatorie de protecţie, la măsurările în curent alternativ în care
intervin tensiuni mici sau impedanţe mari, care permite diminuarea
acestor perturbaţii.
 Lanţul de măsură
bioelectrometric; Mijloace de
captare: Electrozi
 Lanţul de măsură pentru parametri biomedicali
(bioelectrometric)
• Instrumentaţia biomedicală exploratorie reprezintă
ansamblul de dispozitive, aparate şi instrumente de
măsură destinate scopului de captare, prelucrare,
stocarea şi cuantificare diverselor tipuri de biosemnale.
• Instrumentaţia biomedicală exploratorie este utilizată în
următoarele direcţii:
– mijloc complementar în stabilirea diagnosticului clinic;
– mijloc de control periodic al stării de sănătăte (screening);
– mijloc de control al eficienţei terapeutice şi a gradului de
recuperare şi adaptare funcţională;
– stabilirea performanţelor fizice şi mentale, a capacităţii de muncă
şi a orientării profesionale;
– monitorizarea de durată a funcţiilor fiziologice, intra- şi post -
operator (terapie intensivă);
– înregistrarea, prelucrarea statistică şi matematică, arhivarea şi
regăsirea datelor medicale şi sanitare;
– cercetarea biomedicală
 Lanţul de măsură pentru parametri
biomedicali (bioelectrometric)
• Clasificarea instrumentaţiei biomedicale se face
în funcţie de mai multe criterii:
– în funcţie de mărimile ce trebuiesc culese: mărimi
neelectrice (termice, mecanice, optice, sonore etc.), şi
mărimi bioelectrice (pasive, active) cum ar fi: diferenţe
de potenţial, rezitenţe, intensităţi etc,
– în funcţie de metodele de culegere utilizate: invazive
şi neinvazive;
– în funcţie de mijloacele de achiziţie şi prelucrare
folosite: analogice sau/şi digitale.
• Măsurarea unor mărimi asociate diverselor activităţi
biologice folosind aparatura electronică se realizează
prin interconectarea următoarelor elemente:
– mijloace de captare;
– circuite de amplificarea şi/sau prelucrare;
– sisteme de afişaj;
 Mijloace de captare
• Pentru semnale biologice de natură neelectrică -
evaluarea unor mărimi neelectrice (debit, presiune,
temperatură, etc.) – captarea semnalelor se realizează
folosind diferite tipuri de traductoare (dispozitive care
preiau mărimi de natură neelectrică şi le convertesc
(transformă) în semnale electrice care sunt apoi evaluate
prin aparatură adecvată.
• Mijloacele de captare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
– să nu afecteze fenomenul studiat sau dacă acest lucru nu este posibil
modificăriele aduse fenomenului de cercetat să fie minime;
– să fie uşor manevrabile şi să poată fi amplasate fără dificultăţi în locuri
convenabile testării dorite;
– să nu irite sau să distrugă organismul viu cu care intră în contact;
– să respecte normele de sterilizare, în cazul în care acestea se impun;
– să prezinte o mare capacitate de protecţie faţă de interferenţele exterioare
de natură electrică, mecanică, electromagnetică, electrochimică;
– să fie biocompatibili cu organul studiat;
– să aibă o bună stabilitate în timp.
 Mijloace de captare: Electrozi
• Procesele care au loc în ţesuturile vii sunt procese
chimice la care participă un electrolit. Culegerea
diferenţelor de potenţial generate de activităţile din celule
şi ţesuturi se realizează cu electrozi. Electrodul
reprezintă un conductor electric împreună cu electrolitul
cu care este pus în contact. El este legătura conductoare
între o sursă de semnal bioelectric şi un dispozitiv care
reproduce sau prelucrează un curent sau o tensiune
captată.
• Principala caracteristică a electrozilor este capacitatea
lor de a transporta electronii.
• Conducţia electrică în electroliţi (ţesuturi) este ionică iar
conducţia electrică în electrozi este electronică. La
interfaţa electrod electrolit au loc fenomene care
transformă conducţia ionică în conducţie electronică.
 Potenţialul de electrod

• Doi electrozi de culegere a biopotenţialelor sunt în contact electric

prin electrolitul interpus între ei. Când cei doi electrozi sunt uniţi în
exteriorul electrolitului cu un conductor electric, prin acesta circulă
un curent electric, adică circulă electroni de la electrodul negativ la
electrodul pozitiv. La suprafaţa de contact dintre fiecare din cei doi
electrozi şi electrolitul din jurul său, cu care împreună formează un
electrod, se stabileşte o diferenţă de potenţial, numită potenţial de
electrod. Forţa electromotoare a sistemului doi electrozi  electrolit
este egală cu diferenţa algebrică a potenţialelor celor doi electrozi.
• Conducţia electrică în electrolit (ţesuturi) este realizată de ioni;
conducţia electrică în electrozi metalici este efectuată de electroni.
La interfaţa electrod - electrolit au loc fenomene care transformă
conducţia ionică în conducţie electronică şi invers.
• La orice suprafaţă de contact electrod electrolit există tendinţa de
difuzie a electronilor din metal spre electrolit şi de difuzie a ionilor
din electrolit spre metal, în sensul stabilirii echilibrului chimic.
• La interfaţa electrod - electrolit au loc reacţii de oxido - reducere.
Reacţia de oxidare este definită ca o pierdere de electroni iar reacţia
de reducere ca un câştig de electroni. Deci, se pot oxida metale
(electrozii metalici, anioni sau molecule neutre din electrolit) şi se
pot reduce nemetale, cationi sau molecule neutre. Orice oxidare
este însoţită de o reducere; când un reactant se oxidează, o
cantitate echivalentă din alt reactant se reduce. reactantul care se
oxidează este un agent reducător, iar cel care se reduce este un
agent oxidant. Reacţia de oxido-reducere constă într-un transfer de
electroni de la agentul reducător la agentul oxidant.
• Din cauza reacţiilor de oxido-reducere, la interfaţa electrod ţesut ia
naştere un strat dublu electric de sarcini, care are o distribuţie, într-
un spaţiu de dimensiuni atomice, în funcţie de activitatea
electrolitului şi uşurinţa cu care metalul electrodului transferă
electroni spre electrolit.
• Electrozii reversibili sau nepolarizabili sunt electrozii la care,
aplicând o tensiune exterioară care compensează forţa
electromotoare rezultată din potenţialele electro-chimice ale
electrozilor nu are loc nici o reacţie chimică. Cu alte cuvinte se
numeşte electrod nepolarizabil electrodul la care la interfaţa cu
electrolitul apare atât o pierdere de electroni (reacţie de oxidare) cât
şi o acceptare de electroni (reacţia de reducere).
• Electrozii ireversibili sau polarizabili sunt electrozii la care la
interfaţa cu electrolitul au loc reacţii ireversibile, deşi global, la
sistemul electrod – electrolit - electrod, reacţia de oxidare are loc în
aceeaşi măsură cu reacţia de reducere.
• În primul moment, când cei doi electrozi sunt conectaţi în electrolit
pentru măsurare, forţa electromotoare este egală cu suma algebrică
a potenţialelor celor doi electrozi, activitatea electrolitului şi
temperatură. Această forţă electromotoare scade în timp la electrozii
ireversibili, deoarece electrozii metalici împreună cu electrolitul şi
produşii de reacţie din vecinătatea unui electrod generează o forţă
electromotoare opusă celei iniţiale, micşorând-o pe aceasta sau
chiar anihilând-o.
 Impedanţa electrozilor

• Impedanţa pe care o prezintă un electrod în circuitul de măsurare a

fenomenului bioelectric depinde de natura stratului dublu electric
format la interfaţa cu ţesutul, de aceea este numită impedanţă de
polarizare.
• În circuitul de culegere şi măsurare a biopotenţialelor prin impedanţa
celor doi electrozi, impedanţa ţesutului şi impedanţa de intrare în
amplificator, va trece un curent determinat de fenomenele
bioelectrice din ţesut. Deoarece impedanţa de intrare în
preamplificator este mare, curentul prin circuitul de măsurare este
mic, iar căderea de tensiune pe impedanţa electrozilor este de
obicei neglijabilă.
• Totuşi, trebuie ţinut seama de impedanţele care intervin pentru a
alege corespunzător caracteristicile amplificatorului privind
amplitudinea şi frecvenţa semnalului.
• O interfaţă electrod - ţesut se echivalează cu o sursă de tensiune
(potenţial de electrod) şi un condensator, datorită stratului dublu
electric. Distanţa dintre sarcinile electrice de semne opuse la
această interfaţă este de dimensiuni moleculare, astfel încât
capacitatea pe unitatea de suprafaţă a electrodului este într-adevăr
mare ( ≈10F/cm2).
• Cu toate acestea, este bine cunoscut că se poate trece un curent
prin joncţiunea electrod ţesut, deci orice model pentru o astfel de
interfaţă trebuie să includă şi o rezistenţă, Rf, în paralel cu
condensatorul.
• Având componente capacitive impedanţă unei perechi de electrozi
plasaţi pe suprafaţa unui ţesut va fi dependentă de frecvenţa
semnalului bioelectric şi anume va scădea cu creşterea frecvenţei.
Testarea polarizării
• Tendinţa la polarizare este determinată de comportarea manifestată
la trecerea unui curent electric. O pereche de electrozi care indică
un potenţial de electrozi redus, poate prezenta o polarizare atunci
când sunt purtătorii unii curent. La un curent foarte scăzut,
amplitudinea polarizării este neglijabilă, dar poate deveni apreciabilă
la un nivel comparativ cu cel al curentului electrodermal.
• De aceea este foarte important să testăm electrozii în aceleaşi
condiţii în care se face măsurătoarea ectodermală. Aceleaşi condiţii
de testare pot fi folosite şi la determinarea potenţialului de electrod,
exceptând faptul că perechea de electrozi este măsurată în timpul
trecerii curentului electric continuu luat în calcul. Impedanţa perechii
de electrozi la 1000 cpm sau mai mult este determinată separat şi
valoarea este folosită ca rezistenţă ohmică.
• Utilizând această valoare şi nivelul curentului continuu determinat,
se obţine tensiunea de referinţă. Diferenţa dintre valoarea tensiunii
măsurate şi cea de referinţă reprezintă o mărime a potenţialului de
polarizare.
• Impedanţa electrozilor este dependentă de natura dublului strat
electronic; se numeşte impedanţă de polarizare. Prin impedanţa
electrozilor şi de intrare a amplificatorului trece un curent mic
generat de evenimentul bioelectric. De obicei impedanţa de intrare a
aparatelor de amplificare şi înregistrare este foarte mare; atunci
când nu este suficient de mare, nu numai semnalul este atenuat, dar
pot apare şi distorsiuni.
• La electrozii de stimulare, impedanţa electrod - electrolit este foarte
importantă, din cauza naturii ei rezistive şi reactive, amândouă
componentele depinzând de densitatea de curent. În plus, la
electrozii de stimulare densitatea de curent este neuniform
distribuită pe suprafaţa electrodului.
• În circuitul de culegere şi măsurare a biopotenţialelor prin impedanţa
celor doi electrozi, impedanţa ţesutului şi impedanţa de intrare în
amplificator, va trece un curent determinat de fenomenele
bioelectrice din ţesut. Deoarece impedanţa de intrare în
preamplificator este mare, curentul prin circuitul de măsurare este
mic, iar căderea de tensiune pe impedanţa electrozilor este de
obicei neglijabilă.
 • Între electrodul metalic şi piele,
Modelare electrică complexă a
interfeței electrod - țesut
pentru a stabiliza potenţialul de
electrod, mai ales la mişcările
pacientului, se introduce fie o
hârtie de filtru, fie tifon, îmbibate
cu un electrolit (de obicei soluţie
salină), fie o pastă
electroconductivă, care este
realizată special pentru aceste
scopuri şi livrată odată cu
aparatele de măsurări
electrofiziologice de către
constructori
 Tipuri constructive de electrozi
• Electrozii sunt de două tipuri: cu contact (ohmic) sau capacitivi.
• Ca suprafață pot avea funcție de destinație de la cȃțiva micrometri
pătrați la zeci de centimetri pătrați. Indiferent de suprafața
electrodului, scopul este măsurarea potențialului generatorului
bioelectric fără ca prin ectrod și înterfața cu țesutul să circule curent.
• Din acest motiv amplificatorul trebuie să aibă o impedanță suficient
de mare in raport cu impedanța electrodului.
• Electrozii de suprafaţă au fost folosiţi pentru prima dată de James şi
Williams pentru înregistrarea ECG în 1910 pentru a înlocui electrozii
de imersie (găleată) folosiţi curent până atunci.
• Din punct de vedere constructiv și al modului de atașare electrozii
de suprafață sunt:
– plăci;
– cu sucțiune;
– electrozi de scalp (EEG);
– cu bandă adezivă;
– cu conductor adeziv;
– electrozi uscați.
Electrozi de suprafață
• (A) electrod de metal tip-placă utilizat pentru aplicarea la
membre.
• (B) Electrod de metal tip -disc aplicat cu bandă chirurgicală.
• (C) Electrod de unică folosință
• Pentru măsurători la diverse
profunzimi se utilizează
electrozi multipli din sârmă de
cupru argintat, care se fixează
pe un miez din tungsten de
câtiva milimetri diametru sau
electrozi tip ac de seringă
mono- şi bipolari. Aceştia sunt
introduşi în locuri specifice în
vederea supravegherii
activităţii musculare în timp de
câteva ore.
• Firul sau perechea de fire sunt
introduse în muşchi cu
ajutorul unui ac de seringă.
Bucla formată permite fixarea
mai bună în muşchi; acul de
seringă este îndepărtat.

Tipuri constructive de microelectrozi metalici
a) microelectrod cu strat subţire metalic:
1.– suport de sticlă sau carbură de tungsten;
2 – strat subţire de metal;
3 – izolaţie din răşină; 4 – conector aurit;
b) microelectrod integrat: 1 – substrat din
siliciu; 2 – bioxid de siliciu;
3 – electrozi din aur acoperiţi cu un strat de
bioxid de siliciu; 4 – suprafaţa activă de
culegere
• Microelectrozii metalici se
realizează din fire metalice subţiri,
ascuţite electrochimic la capătul
care se introduce în celulă, până la
diametre de 0.1 - 10 m.
• Se folosesc microelectrozi din oţel
inoxidabil, platină, argint, aur,
tungsten.
• Acoperirea cu un material izolant a
părţii inactive şi controlul precis al
vârfului ascuţit se face la microscop.
• Acoperirile izolatoare sunt materiale
plastice sau sticlă şi se întind până
la porţiunea introdusă în celulă.
• Micşorarea impedanţei se obţine
prin mărirea electrochimică a
suprafeţei şi prin introducerea în
developator fotografic.
 Microelectrod plasat cu vârful într-o celulă

• Microelectrozii din sticlă se realizează din tuburi capilare din sticlă specială încălzite
prin inducţie şi trase până la dimensiuni ce permit încă existenţa orificiului. Marginile
tăioase sunt apoi îndepărtate cu hârtie abrazivă foarte fină.
• Umplerea cu electrolit a micorpipetei se face cuplând un dispozitiv din cauciuc ce
susţine mai multe pipete la o pompă de vid; partea inferioară a pipetelor este
introdusă într-o cuvă cu electrolit care, prin absorbţie, pătrunde dinspre partea îngustă
spre partea mai largă a micropipetelor.
• Deoarece o concentraţie prea mică, apropiată de cea a lichidului intracelular, ar fi
compatibilă cu citoplasma, dar ar duce la rezistenţe foarte mari (rezistivitatea
electrolitului mare), se face un compromis pentru a avea rezistenţe limitate ale
microelectrodului.
• Electrodul este un fir metalic subţire imersat în electrolit.
• Se folosesc de obicei electrozi din Ag/AgCl, oţel inoxidabil, tungsten.
Mijloace de captare :
Traductoare
 Traductoare
• Traductoarele sunt dispozitive ce au rolul de a
stabili o corespondenţă între o mărime de
măsurat si o altă mărime aptă de a fi prelucrată
de echipamentele de prelucrare automată a
datelor.
• Acest lucru se realizează prin transformarea,
convertirea, mărimii fizice de măsurat într-o altă
mărime fizică (de obicei o mărime neelectrică
într-o mărime electrică) sau în aceeaşi mărime
fizică cu schimbarea parametrilor acesteia (de
exemplu o mărime electrică în altă mărime
electrică dar cu alţi parametri de variaţie).
• Un traductor este în general constituit din două blocuri
principale:
– elementul sensibil (detectorul) care transformă mărimea de
măsurat de intrare într-o mărime intermediară
– convertorul de ieşire (adaptorul) prin care mărimea intermediară
se transformă într-o mărime de ieşire ce poate fi observată sau
prelucrată mai uşor în cadrul sistemului de conducere.
• Convertorul de ieşire are totodată rolul de a realiza şi o
adaptare cu celelalte elemente din cadrul sistemului de
conducere cu care este cuplat.
 Clasificarea traductoarelor
• După forma semnalului de ieşire în care este
convertit semnalul de intrare:
– traductoare analogice - la care semnalul de ieşire
are o variaţie continuă
– traductoare numerice (digitale) - la care semnalul
de ieşire are o variaţie discontinuă
• În funcţie de mărimea de intrare traductoarele se
pot clasifica în:
– Electrice: frecvenţă, curent, fază, tensiune, putere
– Neelectrice: nivel , debit, deplasare, viteză,
acceleraţie, temperatură, presiune
 Clasificarea traductoarelor
• În funcţie de mărimea de ieşire traductoarele
se pot clasifica în:
– Parametrice
• Rezistive:reostatice,termorezistive,tensometrice,
electrolitice
• Inductive: de înaltă frecvenţă,de joasă frecvenţă
• Capacitive: cu suprafaţa armăturilor variabilă, cu
distanţa dintre armături variabilă, cu modificarea
permitivităţii dielectricului
– Generatoare:
• inducţie, piezoelectrice, termoelectrice, pH-metrice,
efect Hall
• Traductoare parametrice rezistive
– Principiul de funcţionare al acestor
traductoare constă în modificarea rezistentei
R a unui rezistor. Sub acţiunea intrării se
produce modificarea unuia din parametrii care
intervin în relaţia rezistenţei unui conductor:
l
R
S
unde:  = rezistivitatea ( mm2/m);
• l = lungimea (m);
• S = secţiunea (mm2)
• Traductoare reostatice – la care variaţia rezistenţei R se
realizează prin modificarea lungimii rezistorului. Sunt folosite
pentru măsurarea unor deplasări liniare sau unghiulare sau a
altor mărimi ce se pot transforma în aceste
deplasări.Funcţionarea traductorului reostatic liniar se poate
exprima prin relaţia:
Ro
Ry  y
lmax
• unde: y = deplasarea cursorului;
– lmax = lungimea bobinajului;
– Ro = rezistenţa totală a rezistorului bobinat.
În cazul traductoarelor reostatice unghiulare se utilizează
un potenţiometru de formă circulară, obţinut prin
bobinarea unui fir rezistiv pe un suport izolant circular, fir
rezistiv peste care alunecă un cursor, astfel că,
rezistenţa la ieşirea potenţiometrului şi tensiunea de
ieşire, când acesta este alimentat la o tensiune continuă
stabilizată, depind numai de unghiul de rotaţie α relaţia
este similară cu menţiunea că y reprezintă o deplasare
unghiulară. Ro
R y   max

unde  este unghiul maxim de rotaţie al cursorului
• Traductoarele tensometrice – sunt destinate măsurării
unor eforturi sau deformaţii şi au ca principiu de
funcţionare variaţia atât a lungimii cât şi a secţiunii unui
fir sau filament din material conductor sau
semiconductor.
• Aceste traductoare, deşi au o sensibilitate mică şi unele
greutăţi în modul practic de utilizare (lipirea tensometrului
pe corpul de studiat, sensibilitate la umiditate), au
avantajul unui preţ de cost scăzut, frecvenţă mare de
lucru şi erori mici.

Fig. 4: Marca tensometrica

- Pentru compensarea erorilor se utilizează montaje în punte. Pe un braţ
al punţii se montează tensometrului activ iar pe un alt braţ tensometrul
compensator.
- Se utilizează două metode de măsurători statice: prin deviaţie şi prin
metoda de zero.

Fig. 5: Montarea marcilor tensometrice în montajul în punte

• Traductoare parametrice inductive
• Traductoarele inductive sunt realizate din una
sau mai multe bobine cu miez de fier sau aer a
căror inductanţe variază sub acţiunea mărimii de
intrare.
• Acest tip de traductori funcţionează pe baza
variaţiei geometriei circuitului magnetic în funcţie
de deplasarea unui miez magnetic sau a unei
armături prin care se modifică valoarea
reluctanţei magnetice.
• Se întâlnesc trei tipuri constructive de
traductoare:
– Traductoarele cu intrefier variabil
– Traductoare de tip transformator
– Traductoare cu miez mobil
N = numărul de spire al bobinei
ΣRm = suma reluctanțelor din circuitului magnetic
lk = lungimea circuitului magnetic al bobinei prin mediul k
µk= permeabilitatea magnetică a mediului k care alcătuiește circuitul
magnetic al bobinei
Sk = secțiunea mediului k care alcătuiește circuitul magnetic al bobinei
• Traductoarele cu intrefier variabil au sensibilitatea foarte mare dar
caracteristica statică este neliniară şi ca urmare domeniul de
utilizare este foarte restrâns.
• Pentru îmbunătăţirea performanţelor acestor traductoare se folosesc
montaje diferenţiale in punte. Puntea se echilibrează astfel încât în
absenţa forţei curentul Ix să fie zero.
• Aceste traductoare sunt sensibile şi la semnul forţei care acţionează
asupra traductorului.
• Traductoare de tip transformator
– Se prezintă sub forma a două înfăşurări a căror inductanţă mutuală poate fi
modificată sub acţiunea mărimii de intrare, fie prin modificarea poziţiei
miezului sau întrefierului, fie prin modificarea poziţiei înfăşurării primare
printr-o mişcare liniară sau de rotaţie.
– Sub acţiunea mărimii de intrare (de ex. o forţă) se modifică inductanţa
magnetică a traductorului şi deci fluxul magnetic. Acesta din urmă induce în
bobina secundară o tensiune a cărei valoare efectivă depinde de fluxul
maxim în miez şi frecvenţa tensiunii din primar.
– Aceste traductoare prezintă avantajul separării galvanice a circuitelor de
intrare şi ieşire.
• O varianta des utilizată în instrumentația biomedicală de traductor de tip
transformator esta așa numitul transformator diferențial liniar variabil. Acest
tip de traductor este foarte avantajos in cazul măsurărilor presiunilor
fiziologice.
• Înfășurarea primară este alimentată în curent sinosoidal. Înfășurările
secundarensunt astfel conectate încât semnalele obținute de la fiecare
bobină să fie egală în amplitudine dar în opoziție de fază.
• Dacă miezul feromagnetic este plasat simetric între cele două bobine
semnalul de la ieșire va fi aproximativ zero. Când mezul este deplasat într-o
direcție (datorită acțiunii presiunii asupra diafragmei de exemplu) semnalul
indus într-o înfăsurare va crește concomitent cu căderea în aceeași măsură
în cealaltă înfășurare secundară. Pentru obținerea unor rezultate bune se
folosește un montaj în punte cu posibilitatea reglajului de zero.
• Traductoare cu miez mobil
– Constau dintr-o bobină cu miez mobil care este acţionat de către
mărimea de intrare.
– Traductoarele de acest tip sunt utilizate de obicei în convertirea
deplasărilor mecanice într-o mărime electrică. Întru-cât
caracteristica statică este neliniară se foloseşte un montaj
diferenţial.
– Sunt de obicei realizate cu ajutorul unui miez feromagnetic care
se deplasează în interiorul unei bobine.
• Traductoare cu distanţa dintre placi variabilă – elementul
sensibil constă dintr-un condensator care are una dintre
armături fixă şi alta mobilă, ultima putându-se deplasa
sub acţiunea mărimii de intrare.
• Este utilizat pentru realizarea microfoanelor sau a
senzorilor de presiune folosiți în metodele directe de
măsură a presiunilor din organism când armătura mobila
joacă rol de diafragmă.
• Traductoare generatoare
• Traductoarele generatoare sunt realizate în mai multe
variante în funcţie de principiul care stă la baza transformării
mărimii de intrare într-o tensiune electromotoare.
– Traductoare de inducţie – principiul acestor traductoare constă în
inducerea unei tensiuni electromotoare e într-un circuit conductor ce
taie liniile de forţă ale unui câmp magnetic de inducţie B [T] conform
relaţiei:
e  Bl  v
unde:v = viteza circuitului conductor în m/s
l = lungimea circuitului în m
Pe acest principiu se obţin tahogeneratoare, vibrometre, debitmetre, etc.
Traductoare termoelectrice (termocupluri)
– Principiul acestor traductoare se bazează pe efectul
termoelectric (efect Seebeck) care constă în apariţia unei
tensiuni electromotoare între capetele libere ale unor fire sau tije
metalice diferite la modificarea temperaturii capătului la care
acestea fac contact.
– Temperatura capetelor libere (numită și temperatură de
comparație) va fi luată ca referință și astfel se poate afla
temperatura punctului de sudură în funcție de tensiunea
electromotoare măsurată.
• Traductoarele piezoelectrice
- Se bazează pe efectul piezoelectric care constă în
apariția unor sarcini electrice pe două suprafețe paralele
ale unui cristal de quarț când acesta este supus unei
forțe mecanice de apăsare.
- Polaritatea estre diferită după cum cristalul este supus
unei forțe de tracțiune sau compresiune.
- Dezavantajul acestor traductoare îl constitue influența
circuitului exterior cristalului (metalizari, fire de
conexiune, amplificator etc.) asupra măsurătorii.
• Traductoare numerice
• La acest tip de traductoare mărimea de ieşire este de tip discret.
Mărimea analogică măsurată este obținută prin măsurarea unei
succesiuni de impulsuri codificate, rezultatul fiind exprimat direct în
formă numerică. Codificarea constă din cuantificarea mărimii de
măsurat analogice, adică din aproximarea acesteia prin elementele
unei mulţimi finite de valori.
• Suportul fizic ce permite realizarea unei cuantificări poate fi constituit
din starea instantanee a unor elemente electronice de circuit sau din
poziţia contactelor unui grup de relee.
• Traductoarele numerice funcţionează după principiul discretizării în
timp sau al eşantionării conform căruia mărimea analogică ce trebuie
măsurată determină la ieşirea traductorului variaţii la momente discrete
de timp, şi nu continui.
• Principalele avantaje ale măsurării numerice constau în:
– precizia foarte bună de măsurare
– posibilitatea implementării unor sisteme de reglare digitale în care achiziţia datelor să
fie compatibilă cu structura sistemului
– reducerea erorilor de transmisie la distanţă a valorilor măsurate
• Traductorul incremental unghiular
- Este construit pe baza unui disc optic
- Discul optic este realizat dintr-un material transparent pe care sunt
alternate zone transparente și opace cu același pas unghiular.
- Ansambul de măsura conține un sistem de emisie a luminii realizat
de obicei cu LED-uri in infraroșu sau lumina albă respectiv un
sistem de recepție realizat cu un set de fototranzistori corespunzotor
fiecărei piste de codificare.
- Semnalul astfel obținut reprezinta o codificare a informației
referitoare la mișcarea unghiulară sau la viteza de rotație a discului
optic.
Amplificarea si prelucrarea
primara a biosemnalelor
 Amplificarea
• Măsurările biosemnalelor necesită amplificarea unor semnale de
nivel foarte redus, în prezenţa unor tensiuni de mod comun mari,
considerabile faţă de nivelul semnalului util şi care impun utilizarea
unor amplificatoare de mare performanţă. Acest lucru este de cele
mai multe ori realizat cu ajutorul unui amplificator de
instrumentaţie
• Amplificatorul de instrumentaţie este un amplificator în buclă
închisă care are intrarea diferenţială iar ieşirea circuitului este data
faţă de o referinţă care nu este neapărat masa montajului. De cele
mai multe ori impedanţa de intrare pe cele două terminale este
egală, tipic având valori în jurul a 109 sau mai mare. La fel ca la
amplificatoarele operaţionale impedanţa de ieşire este foarte mică
de ordinul miliohmilor. Spre deosebire însă de AO unde câştigul în
buclă închisă era determinat prin rezistori externi conectaţi intre
intrarea inversoare şi ieşire, în cazul amplificatoarelor de
instrumentaţie reţeaua de rezistori cu ajutorul căreia se realizează
reacţia internă este izolată de terminalele pentru intrarea
semnalului.
• Cel mai important parametru al amplificatorului de instrumentaţie
este rejecţia modului comun(common-mode rejection - CMR).
• Prin definiţie, tensiunile de mod comun reprezintă semisuma
tensiunilor măsurate în raport cu masa, în două puncte omoloage
ale circuitului. Similar tensiunile de mod diferenţial reprezintă
semidiferenţa tensiunilor faţă de masă, în două puncte omoloage
ale circuitului. De obicei semnalele de mod diferenţial sunt semnale
utile, iar semnalele de mod comun sunt semnale perturbatoare. Din
acest motiv amplificatorul trebuie să maximizeze valoarea
amplificării de mod diferenţial şi să minimizeze valoarea amplificării
de mod comun. Aceasta cu atât mai mult cu cât semnalele de mod
comun sunt de obicei cu câteva ordine de mărime mai mari decât
semnalele de mod diferenţial.
• Capacitatea amplificatorului de a separa efectul util al tensiunii de
intrare de mod diferenţial de efectul perturbator al tensiunii de
intrare de mod comun se caracterizează prin factorul de
discriminare F, definit astfel:
Add
F
Acc
• unde: Add – amplificarea de mod diferenţial
• Acc – amplificarea de mod comun.
• Pentru a reflecta interacţiunea între funcţionarea pe modul
diferenţial şi modul comun se defineşte amplificarea de transfer de
la modul comun la modul diferenţial – Adc şi amplificarea de
transfer de la modul diferenţial la modul comun – Acd . Pentru un
amplificator perfect simetric ele sunt nule, datorându-se în principiu
asimetriilor schemei. Cea mai supărătoare este amplificarea de
transfer de la modul comun la modul diferenţial Adc, deoarece
aceasta determină o tensiune de ieşire diferenţială datorată unei
tensiuni de intrare de mod comun, perturbatoare, care se
suprapune peste tensiunea de ieşire diferenţială datorată
semnalului de intrare diferenţial, deci util.
• Capacitatea amplificatorului de a separa tensiunea de ieşire
diferenţială datorată tensiunii de intrare diferenţiale de tensiunea
de ieşire diferenţială datorată tensiunii de intrare de mod comun se
caracterizează cu ajutorul factorului de rejecţie a modului comun
(CMRR).
Add
CMRR 
Adc
• Rejecţia de mod comun se defineşte ca fiind:
CMR  20 lg CMRR
• În practică amplificatoarele de instrumentaţie trebuie să
amplifice semnale de ordinul milivolţilor (sau chiar de
ordinul microvolţilor în cazul EEG) dar în acelaşi timp să
rejecteze semnale de mod comun de ordinul volţilor.
Aceasta impune o rejecţie de mod comun mare, valorile
tipice fiind de la 80dB până la valori ce depăşesc 120dB.
• Pe lângă o rejecţie de mod comun ridicată un
amplificator de instrumentaţie trebuie să mai aibă şi alte
proprietăţi şi anume:
• Impedanţa de intrare trebuie să fie mare şi egală pe cele
două intrări, având valori tipice cuprinse între 109 şi
1012.
• Zgomot redus; deoarece semnalele de intrare în
amplificator au nivele reduse amplificatorul de
instrumentaţie nu trebuie să adauge semnalului propriul
său zgomot şi de aceea zgomotul la intrare ar trebui să fie
mai mic decât @ 1kHz.
• Neliniaritate mică; erorile datorate offset-ului pot fi corectate printr-un
reglaj extern dar neliniaritatea este o limitare inerentă a performanţelor
circuitului care nu poate fi înlăturată printr-o ajustare externă. Liniaritatea
redusă este deci un parametru care trebuie realizat de producător şi este
specificată în procente referitor la întreaga gamă în care producătorul face
măsurătoarea. Tipic pentru un amplificator de instrumentaţie de bună
calitate eroarea de neliniaritate este de 0,01% dar exista şi amplificatoare
de înaltă performanţă la care această eroare ajunge la 0,0001%.
• Banda de frecvenţă adecvată; un amplificator de instrumentaţie trebuie sa
aibă o bandă de frecvenţă corespunzătoare aplicaţiei în care este folosit.
De obicei banda de câştig unitar a unui amplificator operaţional este
limitată la valori ale frecvenţei cuprinse între 500kHz şi 4MHz, de aceea
este mai uşor de proiectat un amplificator cu amplificare mică, dar la
câştiguri mari devine un parametru de care trebuie ţinut cont în
proiectare.
• Tensiune de offset şi drift al tensiunii de offset reduse; ca şi în cazul
amplificatoarelor operaţionale tensiunea de offset trebuie să fie redusă.
Tensiunea de offset totală la ieşire va fi deci egală cu offset-ul de la intrare
multiplicat cu amplificarea circuitului la care se adaugă offset-ul din ieşire,
dar ea poate fi însă anulată printr-un reglaj extern. Drift-ul tensiunii de
offset însă nu poate fi anulat din exterior şi cu cât amplificarea circuitului
este mai mare cu atât driftul offset-ului din etajul de intrare devine mai
important. Valorile tipice pentru offset-ul de la intrarea unui amplificator
de instrumentaţie sunt de 100 uV respectiv 2mV pentru offset-ul de la
ieşire.
• Curenţi de offset şi de polarizare reduşi; curenţii de polarizare circulând
prin rezistenţa sursei de semnal generează o eroare de offset (eroarea se
datorează de fapt dezechilibrului rezistenţei sursei de semnal pe cele două
intrări); Curentul de offset este definit ca fiind egal cu diferenţa dintre
curenţii de polarizare care străbat cele două intrări. Valorile tipice pentru
curenţii de polarizare în cazul Amplificatoarelor de instrumentaţie dotate
cu tranzistoare bipolare pe intrare sunt cuprinse între 1nA şi 0,5µA iar
pentru cele realizate cu FET curenţii de polarizare au valori în jurul a 50pA.
• OBS: Dacă rezistenţa sursei de semnal este prea mare este posibil ca
tensiunea perturbatoare de mod comun să satureze amplificatorul şi
atunci pentru a preveni această situaţie se montează o rezistenţă de
valoare mare între fiecare intrare şi masă.
• Un amplificator de instrumentaţie poate fi realizat cu unul sau mai
multe amplificatoare operaţionale. Există şi amplificatoare de
instrumentaţie în variantă monolitică. Realizarea amplificatoarelor de
instrumentaţie cu ajutorul A.O. oferă flexibilitate obţinându-se
performanţe ridicate la un preţ de cost scăzut. În aplicaţiile în care este
necesară o banda de frecvenţă mare a amplificatorului se obţin chiar
performanţe mai bune decât în cazul folosirii amplificatoarelor de
instrumentaţie monolitice. În contrast cu aceasta amplificatoarele de
instrumentaţie monolitice prezintă foarte bune calităţi in privinţa rejecţiei
de mod comun şi o acurateţe mult mai bună a reglajelor.
• Schema unui amplificator de instrumentație realizat cu 3 AO
este prezentata mai jos:

• Pentru calculul amplificării considerăm AO ideale. Semnalul de

intrare diferențial este dat de sursele e1 și e2 adică (e2-e1).
• Sursa Vic reprezintă tensiunea de mod comun.
• Pasivizăm mai întâi sursa e1 deci e1=0 și circuitul devine ca în
figura de mai jos.

• Se observă că:
• A1 este în conexiune
de inversor
• A2 este în conexiune
de neinversor.

R2( +
V 12 = - e2 V )
• Aplicăm formulele pentru amplificare R1
IC

în cele două situații și vom obține

următoarele expresii pentru  R 3 ( +
=
V 22  1 +  e2 V IC )
tensiunile V12 respectiv V22  R 1
• Pasivizăm apoi sursa e2 deci e2=0 și circuitul devine ca în
figura de mai jos.

• Se observă că:
• A1 este în conexiune
de neinversor
• A2 este în conexiune
de inversor.

 R 2 ( +
=
V 11  1 +  e1 V IC )
• Aplicăm din nou formulele pentru  R1 
amplificare în cele două situații și
vom obține următoarele expresii R3 ( +
V 21 = - e1 V IC )
pentru tensiunile V11 respectiv V21 R1
• Aplicăm suprapunerea efectelor pentru a calcula tensiunile
V1=V11+V12 respectiv V2=V21+V22
   
V1 = V 11 + V 12 =  1 + R 2 ( e1 + V IC ) - R 2 ( e2 + V IC ) =  1 + R 2  e1 + V IC +
 R1  R1  R1 

 
+ R 2 V IC - R 2 e2 - R 2 V IC =  1 + R 2  e1 - R 2 e2  V IC
R1 R1 R1  R1  R1

   
V2 = V 21 +V 22 = - R3 ( e1 +V IC ) +  1+ R3 ( e2 +V IC ) = - R3 e1 + e2  1+ R3   V IC
R1  R1  R1  R1 

• A3 este în conexiune diferențială și dacă este îndeplinită

condiția:
=

• Atunci tensiunea la ieșire Vo va fi: = −

• Înlocuind V1 și V2 cu expresiile obținute anterior și considerând (din
motive de simetrie R2=R3) expresia tensiunii de ieşire devine:

= R 6  1 + 2 R 2 ( - )
Vo   e 2 e1
R4  R1 

• Calculul rejecţiei de mod comun

• Calculăm mai întâi efectul tensiunii diferenţiale de excitaţie la ieşire
apoi calculăm efectul tensiunii de mod comun la ieşire.
• Se ştie că raportul rejecţiei de mod comun se defineşte ca fiind:
A D3
CMRR 3 =
AC3

• Rezultă că expresia CMRR va depinde doar de parametrii AO3

pentru situaţia în care etajul de intrare este perfect simetric.
• Alegerea unui amplificator se face funcţie de caracteristicile
biosemnalului (amplitudine si banda de frecvenţă).
 Cerinţe specifice pentru amplificatorul de instrumentaţie
• Vom analiza structura unui amplificator de instrumentație pentru semnale
foarte mici, de ordinul μV.
• Activitatea electrică cerebrală generează semnale de nivel foarte redus, în
prezenţa unor tensiuni de mod comun mari, considerabile faţă de nivelul
semnalului util, care impun utilizarea unor amplificatoare de mare
performanţă.
• Acest lucru este de cele mai multe ori realizat cu ajutorul unui amplificator
de instrumentaţie ce reprezintă de cele mai multe ori blocul principal al
unui sistem de înregistrare a semnalelor bioelectrice.

Schema bloc a unui sistem de achiziţie EEG

• Etajul principal al circuitului de achiziţie a EEG îl reprezintă
amplificatorul de instrumentaţie.
• Amplificatoarele de instrumentație standard utilizează la
ieșire un amplificator diferențial cu câştig unitar, soluţie ce
limitează semnificativ tensiunea de mod comun.
• Totuşi tensiunea de mod comun introdusă de
echipamentele adiacente precum şi diferenţele de
potenţial care apar între diferitele puncte de culegere pot
conduce la valori ridicate ale tensiunii de intrare
diferenţială în amplificator şi implicit la saturarea acestuia.
• Saturarea amplificatorului de instrumentaţie, care de obicei
echipează preamplificatorul unui echipament de achiziţie
pentru semnale biomedicale, duce la apariţia unor valori
eronate ale nivelului tensiunii la ieşire sau chiar la saturarea
întregului lanţ de măsură.
• Tensiunile de intrare, VIN+ și VIN-, sunt definite în funcţie de polarităţile
celui de al 3-lea amplificator operaţional, A3.
• Semnalele de intrare în amplificatorul de instrumentaţie sunt subdivizate
în tensiunea de mod comun – VCM, şi tensiunea diferenţială – VD.
• Dacă VCM, tensiunea de mod comun pe cele două intrări, este definită ca
semisuma dintre VIN+ şi VIN-, atunci VD reprezintă diferenţa netă dintre cele
două tensiuni.
 V IN  V IN 
Dacă VCM  iar VD  VIN  VIN 
2
Rezolvând cele două ecuaţii şi calculând VIN+ şi VIN- în funcţie de VCM şi VD vom obţine:
VD VD
VIN   VCM  și V IN   VCM 
2 2
La funcţionarea normală, amplificatoarele operaţionale A1 şi A2 aplică tensiunea
diferenţială VD prin intermediul rezistorului R1, care stabileşte câştigul primului etaj,
generând curentul de intrare, ID:
VIN   VIN  VD
ID  
R1 R1
Prin urmare tensiunile de ieşire ale amplificatoarelor A1 şi A2 vor fi:
VD VD
V1  VCM   I D R2 V2  VCM   I D R2
2 2
VD VD R2
Înlocuind curentul ID rezultă: V1  VCM  G1 V2  VCM  G1 unde G1  1  2
2 2 R1

Ecuatia de mai sus ne arată că doar tensiunea diferenţială, VD/2, este amplificată de
etajul de intrare de G1 ori, în timp ce tensiunea de mod comun, VCM, trece de etajul de
intrare neamplificată (cu câştig unitar). Amplificatorul diferenţial, A3, scade tensiunea V1
din V2 şi amplifica diferenţa de G2 ori: V  V V   G unde G  R4
0 2 1 2 2
R3
V0
 G1  G2  GTOT
VD
 Amplificatoare de instrumentaţie cu izolaţie

• Un amplificator izolaţie (cu separare galvanică) este un

circuit a cărui primă funcţie este de a asigura izolarea
ohmică (întreruperea continuităţii ohmice) între semnalele
şi circuitele de intrare şi cele de ieşire. În principiu, un
amplificator izolaţie este format dintr-un amplificator
diferenţial de intrare (amplificator operaţional sau
amplificator instrumentaţie), urmat de un etaj de izolare
(separare) cu câştig unitar. Unicul scop al etajului de
separare este de a izola complet intrarea de ieţirea
circuitului. În mod ideal, continuitatea ohmică a semnalului
este întreruptă (la nivelul barierei de izolaţie) şi totuşi, după
etajul de separare cu câştig unitar, semnalul se transferă cu
acurateţe şi fără atenuare. O caracteristică importantă a
amplificatoarelor izolaţie este aceea că au intrare complet
flotantă, ceea ce contribuie la eliminarea unor conexiuni
complicate la masa surselor în multe aplicaţii.
 Pentru acest amplificator, expresia tensiunii de ieşire Vout este dată de relaţia

R2  V  V
Vout   Vd  cm   iso
R1  CMRR  IMRR
Tensiunea de izolaţie Viso este tensiunea ce apare pe bariera de izolaţie. Contribuţia adusă
de Viso la eroarea referită la ieşire este Viso/IMRR, unde IMRR este factorul de rejecţie al
modului izolaţie (Isolation Mode Rejection Ratio). Vd este tensiunea diferenţială de
semnal de intrare, iar Vcm reprezintă tensiunea de mod comun (referită la masa circuitelor
de intrare). Curentul de fugă este curentul ce circulă prin bariera de izolaţie cu o anumită
tensiune de izolaţie specificată aplicată între intrare şi ieşire.
 Caracteristicile amplificatoarelor izolaţie
• Tensiunea de mod comun şi tensiunea de izolaţie. Anumiţi producători tratează
tensiunea de mod comun şi tensiunea de mod izolaţie în mod identic pentru
descrierea folosirii şi/sau caracteristicilor amplificatoarelor izolaţie. În principal
această imprecizie în prezentare apare din nespecificarea masei circuitului în
raport cu care se măsoară aceste tensiuni. Pentru aplicaţiile specifice de
bioinstrumentaţie, este esenţială înţelegerea exactă a semnificaţiilor acestor
termeni şi diferenţele dintre ei. Astfel, când se fac legăturile în circuitul de intrare,
tensiunea diferenţială de semnal de intrare Vd poate fi suprapusă peste
componenta Vcm în raport cu masa circuitelor de intrare. Vcm este tensiunea de
mod comun şi are în general ordinul de mărime ± 10 V, limitată de gama tensiunii
de mod comun a etajului diferenţial de intrare.
• Tensiunea de izolaţie Viso, reprezintă diferenţa de potenţial între circuitul de
masă de intrare şi circuitul de masă de ieşire. Mărimea tensiunii de izolaţie descrie
diferenţa de potenţial pe care bariera de izolaţie poate să o suporte fără
străpungere. Ordinul de mărime al tensiunii de izolaţie este de sute sau mii de
volţi.
• Această caracteristică a amplificatorului izolaţie permite două conexiuni de
masă distincte ce se pot realiza oricând este necesar. Ca urmare, amplificatoarele
izolaţie se pot folosi în aplicaţii ce presupun tensiuni de mod comun foarte mari şi
în aplicaţii cu întreruperea buclelor de masă. În acest caz conexiunile se efectuează
în aşa fel încât tensiunile de mod comun să apară referite la masa circuitelor de
ieşire (ca tensiune de izolaţie). Utilizând această conexiune, amplificatorul poate
primi tensiuni de mod comun de ordinul 2000 V sau chiar mai mari.
• Rejecţia de mod comun şi rejecţia de mod izolaţie. Rejecţia de mod izolaţie (IMR)
este un alt termen la care unii producători se referă identic cu rejecţia de mod
comun (CMR). Confuzia apare din acelaşi motiv cu cel precizat anterior, respectiv
din cauza nespecificării circuitului de masă în raport cu care se fac determinările.
Discuţia de mai sus ne ajută să identificăm diferenţa între IMR şi CMR.
• Rejecţia de mod comun CMR este măsura în care etajul de intrare rejectează
semnalele de mod comun referite la masa circuitelor de intrare în timp ce
amplifică intrarea diferenţială.
• Rejecţia de mod izolaţie IMR este măsura în care amplificatorul rejectează
tensiunile de mod comun referite la masa circuitelor de ieşire în timp ce se
transmite semnal prin bariera de izolaţie. Factorul de rejecţie al modului izolaţie
IMRR este definit de ecuaţia (7.1). În acest fel, cunoscând capacitatea de rejecţie a
modului izolaţie a amplificatoarelor izolaţie, acestea se pot utiliza în aplicaţii unde
sunt necesare rejecţii ale tensiunilor de mod comun foarte mari, de ordinul
100, ..., 140 dB.
• Valoarea tensiunii de izolaţie. Tensiune de test. Este important să
cunoaştem semnificaţia tensiunii de izolaţie de curent continuu (precizată şi
garantată de producător în catalog) şi relaţia sa cu valoarea reală a tensiunii de test
aplicate. Întrucât un test continuu la valoarea nominală nu este posibil în cazul
produselor de consum (implicând o durată infinită), se acceptă în general
realizarea testelor de înaltă tensiune (de valoare mult mai mare decât valoarea
continuă nominală), dar pentru o durată scurtă (şi bine precizată) de timp. Întrucât
testul de înaltă tensiune este distructiv (circuitele care nu rezistă se distrug în
totalitate, devenind irecuperabile), este important de ştiut ce relaţie există între
condiţiile reale de test şi valoarea continuă minim garantată.
• Principiile fizice pe care se bazează construcţia barierei de izolaţie
determină şi tipul de cuplaj utilizat. Astfel întâlnim:
• cuplajul magnetic, bazat în esenţă pe utilizarea transformatoarelor,
la care nu apare conexiune între circuitul primar şi cel secundar
• cuplajul optic, utilizând optocuploare, transferul informaţiei fiind
asigurat prin modularea unei rdiaţii
• cuplajul termic, utilizând în circuitul de intrare o rezistenţă de
încălzire, iar în circuitul de ieşire o termorezistenţă, transferul de
informaţie fiind asigurat prin intermediul fluxului termic.
• Performanţele amplificatoarelor izolaţie variază în mod
semnificativ, funcţie de tipul de aplicaţie. Astfel, în aplicaţiile în care
banda şi viteza de răspuns sunt criteriile cele mai importante, cel
mai bine se adaptează cuplajul optic. Pentru aplicaţii la care se
impune acurateţe şi liniaritate pentru răspuns, cuplajul magnetic
este soluţia cea mai bună. Cuplajul termic are avantajul celui mai
redus cost, dar se poate utiliza numai pentru semnale de foarte
joasă frecvenţă, având în vedere inerţia mare a sistemelor bazate
pe procese termice.
 Amplificatoare izolaţie cu cuplaj optic

• În aplicaţiile electronice biomedicale de izolaţie cu cuplaj optic se

utilizează optocuploare integrate de construcţie specială. Acestea conţin o
diodă electroluminescentă, un fotodetector şi un amplificator cu
performanţe de viteză şi liniaritate superioare fototranzistoarelor
convenţionale. În aceste aplicaţii nu este recomandabil să se utilizeze
fototranzistoare întrucât, la aceste dispozitive, fotodetectorul este
joncţiunea bază-colector, astfel încât capacitatea de barieră strică timpul
de ridicare din colector (prin efect Miller). De asemenea, fotocurentul ce
apare este amplificat prin efect de tranzistor, curent care circulă prin
joncţiunea bază-colector (fotosensibilă), modulând răspunsul şi
determinând astfel neliniarităţi însemnate.
• În optocuploarele folosite la construcţia amplificatoarelor izolaţie,
fotodetectorul este o fotodiodă integrată separat, astfel încât foto-
răspunsul nu este afectat de problemele semnalate pentru
fototranzistoare. Izolarea optică se bazează atât pe tehnici liniare, la care
principiul de realizare al optocuplorului menţionat este esenţial, cât şi pe
tehnici digitale (cu modulare în durată, frecvenţă, cu convertoare A/D -
D/A, etc.), la care viteza mare de lucru a fotodetectorului integrat permite
o mai bună liniaritate şi bandă.
• Filtrarea
• Are ca scop separarea semnalului de măsurat de semnalele de
interferenţă prin limitarea benzii de frecvenţă la cea a semnlului util.
• Semnalul biologic este trecut printr-un filtru care suprimă zgomotul
(semnalul perturbator), în timp ce semnalul util este lăsat relativ
nemodificat. Filtrele utilizate pot fi fixe sau adaptative ( îşi modifică
automat parametrii).
• Instrumentaţia biomedicală dispune de două niveluri de filtrare:
filtru taie-sus (cut- up) care atenuează sau chiar elimină semnalul
perturbator situat deasupra limitei superioare a semnalului util; filtru
taiejos (cut down), care elimină semnalul parazitar situat sub limita
inferioară a semnalului util.
• Utilizarea corectă a filtrelor în funcţie de caracteristicile
biosemnalului permite încadrarea unei benzi de frecvenţă specifică pentru
semnalul util.
•
• Integrarea
• În termeni algebrici, integrarea reprezintă calcularea ariei delimitate
de o curbă. Aceasta se poate face sumînd, pe un anumit interval de timp,
arii mai mici delimitate de curbă, fiecare reprezentînd produsul dintre
amplitudine (F) şi un interval de timp t prestabilit.
• Metodele de integrare electronică, analogică sau digitală, sînt
metode cu precizie mare.
 Mijloace de vizualizare

SISTEME DE REDARE, MONITORIZARE ŞI

STOCARE A DATELOR
• Permit vizualizarea semnalului biologic sub o
formă accesibilă urmăririi instantanee sau în
timp a parametrilor ce au fost prelucraţi
primar.
• Alegerea mijlocului de redare a unui semnal
trebuie să ţină seama de : domeniul de
frecvenţă, sensibilitatea de intrare, liniaritate,
amplitudinea semnalului vizualizat.
• Se realizează prin intermediul unui tub catodic (osciloscop),care utilizează unul sau
mai multe fascicule de electroni pentru a reprezenta valorile instantanee ale
semnalului electric.
• Osciloscoapele uzuale însă nu sunt utilizabile pentru vizualizarea semnalelor
biologice de foarte joasă frecvenţă deoarece:
1. declanşarea spotului în regim de sincronizare internă conduce la pierderea
porţiunii iniţiale a semnalului, iar declansarea externă nu este întotdeauna
posibilă;
2. viteza mică de deplasare a spotului pe orizontală conduce la intesităţi mari
ale spotului pe porţiunile de semnal lent variabil şi la intesităţi mici pe
porţiunile rapid variabile (exemplu: "dispariţia" spotului pe fronturile
impulsurilor);
3. ecranele de dimensiuni mici ale osciloscoapelor nu asigură vizualizarea
detaliilor din semnale;
4. este dificil să se afişeze mai mult de două semnale pe un singur tub.
• Aceste limitări sunt eliminate la afişoarele cu tub catodic de uz medical
prin utilizarea unor tuburi cu ecran mare şi a unui mod de desfăşurare a
spotului pe verticală.
• Osciloscoapele medicale moderne sunt bazate pe o serie de noi tehnologii
digitale incluzând şi folosirea microprocesoarelor precum şi selectarea
opţiunilor prin metoda “touch screen”. Principiul de funcţionare al acestora
este simplu. Pe marginile carcasei tubului catodic există o serie de surse de
radiaţie în infraroşu şi corespunzător fiecărui emiţător câte un receptor în
infraroşu pe latura opusă. În momentul în care operatorul doreşte să
selecteze o anumită opţiune degetul său întrerupe fascicolul IR de la
emiţător la receptor şi este selectată opţiunea respectivă.
 Înregistratoarele grafice

• Un înregistrator grafic este un dispozitiv electromecanic care

traduce printr-o transformare direct proporţională, semnalul
electric de înregistrat (curent sau tensiune) într-o deplasare liniară
sau unghiulară a unui element mecanic ce lasă o urmă pe hârtie
Inscripţionare curbilinie

Mişcarea de pivotare a bobinei mobile

este transformată în mişcare liniară
• Inscriptorul cu cerneală foloseşte un creion cu fibră
(carioca) care prin capilaritate lasă cerneala pe hârtia
obişnuită. Sunt cele mai ieftine înregistratoare şi sunt
folosite în culegerile cu volum mare de înregistrare (de ex.
în electroencefalografie). La aceste dispozitive frecvenţa
superioară este limitată la 100...150 Hz din cauza masei
destul de mari a dispozitivului mobil.
• Domeniul dinamic al amplitudinii este  15 mm iar
liniaritatea în amplitudine in jur de 5...10 %. Viteza de
derulare a hârtiei este reglabilă în trepte şi uzual se
întâlnesc valorile de 25; 50; 100; 200 mm/s. Viteza maximă
este limitată de banda de frecvenţă a inscriptorului , care
nu permite înregistrarea unor variaţii prea rapide în timp.
 Inscriptorul cu hârtie carbon sau cu scriere prin presare foloseşte o peniţă uşor
rotunjită la vârf care presează hârtia suport a datelor de înregistrat pe o hârtie de
copiat ce este derulată odată cu hârtia suport. Masa sistemului mobil fiind ceva mai
mică faţă de cazul precedent banda

Inscriptor cu hârtie carbon:

1 – hârtie suport înregistrare;
2 – vârf de înscriere;
3 – cuţit fix;
4 – hârtie carbon

Inscriptorul cu hârtie termosensibilă foloseşte o peniţă metalică care este încălzită

electric şi care arde stratul superficial sensibil la căldură al unei hârtii speciale.
caracteristicila sale sunt: frecvenţa maximă 200 Hz, înscriere maximă 30 mm, liniaritate
3...10%, viteza maximă de derulare a hârtiei 1m/s. Pentru că foloseşte o hârtie specială
preţul este de aproximativ 3 ori mai mare faţă de un înregistrator cu peniţă cu cerneală.
• Inscriptorul cu spot luminos - foloseşte un traductor magnetoelectric la
care bobina mobilă este înlocuită cu o buclă dintr-un conductor subţire
prin care trece curentul de înregistrat, buclă de care este fixată o mică
oglindă (galvanometru cu oglindă). Pe hârtia fotosensibilă se obţine
traseul vizibil imediat, care trebuie însă stabilizat faţă de alte surse de
radiaţii ultraviolete. Banda de frecvenţă la diferite tipuri constructive este
limitată superior la 500 - 2000 Hz; domeniul dinamic al amplitudinii de
înscriere poate fi mai mare de  100 mm, liniaritatea sub 3 %, viteza
maximă de derulare a hârtiei fotosensibile poate depăşi 10 m/s.
 Indicatoare

• Valorile medii sau instantanee ale

variabilelor fiziologice însoţesc în
mod obişnuit informaţia scopică.
• Instrumentul clasic de panou cu
cadru mobil este mai ieftin decât
un indicator numeric, dar accesul
mai greu la informaţie îl
recomandă numai pentru
parametri necritici. Un sistem de
repere ataşat scalei permite
prestabilirea pragurilor de alarmă
într-un mod mai direct decât
pentru indicatoarele numerice.
• Indicatorul de maxim / minim (utilizat pentru presiunea arterială)
reţine valorile de extrem ale variabilei pe parcursul unui interval de
supraveghere la capătul căruia este reiniţializat.
• Indicatorul analogic cu coloană luminoasă ridică precizia citirii prin
absenţa paralaxei şi oferă prin înălţimea coloanei un reper vizual
care poate fi rapid evaluat de la distanţă.
• Indicatoarele numerice prezintă evantajul informaţiei care poate fi
preluată dintr-o privire, de la distanţă mare. Limitele de alarmă sunt
reglate în mod obişnuit cu discuri de comutaţie decadică.
Tehnologia actuală de afişare cuprinde LED-uri şi cristale lichide,
tubul Nixie fiind reţinut numai pemtru formatul foarte mare.
Mijloace de modificare a starii
initiale
 STIMULATOARE
• Prin stimulare se studiază în general
comportarea organismului şi răspunsul
acestuia la diferiţi excitanţi în vederea
diagnosticării, a tratamentului sau protezării
anumitor funcţii sau organe.
• Există mai multe tipuri de stimulare:
• stimulare electrică
• stimulare luminoasă
• stimulare auditivă
 Stimulatoare electrice
• Un stimul reprezintă pentru ţesut o modificare adusă în mediul în
care se află, care îl face să reacţioneze. Din factorii fizici si chimici
utilizaţi în practica medicală şi în studiul fenomenelor bioelectrice,
stimulii electrici sunt cei mai utilizaţi, deoarece prin natura lor se
apropie foarte mult de stimulii biologici naturali şi prezintă avantaje
deosebite faţă de ceilalţi:
• -nu lezează ţesuturile;
• -pot fi aplicaţi în mod repetat;
• -acţionează imediat (timp de latenţă scurt) şi direct;
• -generează excitaţii sau inhibiţii în orice tip de celulă sau ţesut;
• -pot fi măsuraţi cu precizie şi pot fi aplicaţi oricât de localizat
se doreşte (exemplu intracelular), la nivele de tensiune, curent,
viteze de variaţie, durate şi forme de undă foarte variate.
• Celulele vii şi în general ţesuturile se comportă diferit la stimulare
electronică în funcţie de intensitatea stimulului, polaritate (pentru celulă
polaritatea reprezentând stimul inhibator sau excitator, pentru ţesut
depinzând de modul de aplicare a electrozilor, etc.), durata aplicării, viteza
de variaţie a stimulului, frecvenţa de recepţie, starea fiziologică a
ţesutului. Această ultimă dependenţă este utilizată în diagnosticare, dar şi
în terapeutică pentru recuperarea funcţională.
• Pentru ca o celulă, respectiv un ţesut să se depolarizeze (excite), este
necesar ca stimulul aplicat să depăşească o anumită valoare de prag,
intensitate, respectiv tensiune liniară. Când stimulul electric (tensiune sau
curent) utilizat este impuls dreptunghiular, liniară a impulsului de durată
infinită este numită REOBAZĂ R. Caracteristica de a se depolariza un ţesut,
la valorile minimale ale excitantului electric în funcţie de durata impulsului
se numeşte CARACTERISTICĂ DE EXCITABILITATE si este specifică fiecărui
ţesut în parte. Valoarea minimală a impulsului de curent sau tensiune
variază invers proporţional cu durata impulsului (legea Weiss):
k k
I= + R ; Ti =
Ti I
R * ( -1)
R
I k
Daca - 1 = 1 , a d i c a I = 2 * R , Ti =
R R

unde k, R sunt constante (parametri ţesutului) iar caracteristica de excitabilitate este

normată pe ordonată în valoare de reobază.
• Durata minimă a stimulului electronic de amplitudine
2R care excită ţesutul este numită CRONAXIE sau TIMP
CARACTERISTIC, Cr.
• Ţesuturile care reacţionează repede au o cronaxie mică
faţă de cele ale ţesuturilor care reacţionează mai încet.
Cronaxiile muşchiului neted si ale nervilor lui sunt mai
mari decât acelea ale muşchilor scheletului şi ale
nervilor somatici. Fibrele nervoase cu un diametru mai
mare şi cu o conducere mai rapidă răspund la impulsuri
de durate mai mici decât fibrele nervoase mai subţiri şi
mai lente. Cronaxiile nervilor senzitivi sunt, în general,
egale sau foarte apropiate de cele ale nervilor motori
corespunzători. Cronaxia ţesutului de conducere
cardiac este de trei ori mai mare decât a miocardului
atrial şi ventricular.
• În cazul unei stimulări prelungite, potenţialul generator sau
potenţialul receptor creşte iniţial pînă la un nivel de vîrf şi
apoi scade, fenomen denumit adaptarea receptorilor
(acesta este caracteristic pentru potenţialul de acţiune).
• Timpul minim între două impulsuri de stimulare care
conduc la două răspunsuri distincte este numit TIMP
CRITIC. Dacă impulsurile de stimulare sunt repetate prea
rapid, fibrele nervoase, respectiv muşchii, răspund
asemănător unui stimul de aceeaşi amplitudine, dar durată
mai mare. Frecvenţa critică variază de la un ţesut la altul şi
depinde în plus şi de temperatură, oboseală, etc.
• La stimuli prelungiţi cu viteză mică de creştere, pragul de
excitabilitate al celulelor creşte. De aceea studiul
comportării ţesuturilor la stimulare se efectuează cu
impulsuri dreptunghiulare (curent sau tensiune) de
amplitudini, durate, pante şi frecvenţe reglabile
independent.
• Stimulatoarele electrice sunt generatoare de impulsuri de tensiune
constantă şi / sau curent constant, reglabile în amplitudine
(max.500V respectiv 100mA), în durată (50s – 500ms) şi în
frecvenţă (de la 0,1 Hz la 10kHz). Unele stimulatoare pot livra
impulsuri unice (singulare) sau trenuri de impulsuri de durate şi
frecvenţe reglabile.

diferite tipuri de impulsuri generate de stimulatoarele electrice şi anume:

a - dreptunghiular monofazic
b - dreptunghiular bifazic
c - trifazic
d, e , f - polifazic
g - dreptunghiular în scară monofazică
h - dreptunghiular în scară polifazică
i - treaptă variabilă
• Pentru asigurarea unei stimulări corecte se impune pe de o parte alegerea
parametrilor impulsurilor adecvat ţesutului vizat, iar pe de altă parte
menţinerea unui raport convenabil între artefactul de excitaţie şi
răspunsul propriu zis.
• Captarea impulsului de excitaţie prin electrozii de culegere
determină pe traseul afişat (vizualizat sau înregistrat) o deflexie care
precede răspunsul specific şi care este cunoscută sub numele de artefact
de excitaţie. date fiind confuziile care pot apărea în disocierea artefactului
de răspuns fie prin amplitudinea şi durata mult crescute ale acestuia faţă
de răspuns, fie chiar prin mascarea răspunsului, se impun unele măsuri de
precauţie atât în conceperea lanţului de stimulare cât şi în manipularea
lui.
• În acest sens o cale de reducere a artefactului este folosirea în lantul
de stimulare a unei unităţi de separaţie izolată faţă de masă prin
impedanţe foarte mari (reducându-se la minim capacităţile parazite faţă
de pământ). Unităţile de separaie pot fi cu transformator de impulsuri, cu
cuplaj în radiofrecventă, cu cuplaj optic.
 Stimularea magnetică
• Stimularea magnetică transcraniană reprezintă o metodă neurofiziologică
de explorare funcţională a sistemului nervos, dovedindu - şi utilitatea în
diagnosticul şi urmărirea evoluţiei multor afecţiuni neurologice, dar şi ca
mijloc terapeutic în unele afecţiuni psihiatrice (depresie) şi în recuperare.
• Stimularea magnetică transcraniană este utilizată și în studierea
excitabilităţii circuitelor neuronale excitatorii şi inhibitorii din cortexul
motor, cartografierii funcţionale („mapping") a cortexului, fenomenului de
neuroplasticitate.
• Prima stimulare magnetică transcraniană a cortexului motor uman, a fost
realizată de colectivul condus de Barker în 1985. Dispozitivul utilizat de
către acesta este compus dintr- un condensator cu o capacitate de circa 4
kV care se descarcă, rezultând un curent electric de aproximativ 5 kA, care
trece printr - o bobină din cupru generând un câmp magnetic care atinge 2
T după 0.16 msec. Când bobina este plasată la nivelul vertexului, câmpul
magnetic pătrunde neatenuat de tegument şi calota craniană, inducând
curenţi electrici stimulanţi în cortexul motor subiacent. Densitatea
curentului la suprafaţă este mică, astfel încât metoda este nedureroasă,
spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul stimulării electrice.
• Stimularea creierului uman cu un curent electric a fost pentru prima
dată descrisă de Bartholow in 1874. Stimularea electrică a creierului
astăzi este posibilă neinvaziv folosind electrozi pe scalp. Totuşi,
stimularea electrică transcraniană (TCES) este foarte dureroasă prin
urmare este limitată ca utilizare. Primele experimente cu stimulare
magnetică au fost conduse de d’Arsonval în 1896. El a scris fosfene
şi vertigo, şi la unele persoane când pe capul subiectului a fost pusa
o bobină inductoare. Mai târziu, mai mulţi oameni de ştiintă au scris
despre fenomenul magnetofosfene, aceasta este o senzaţie vizuală
cauzată de stimularea retinei în timpul schimbării câmpilor
magnetici.
 Fotostimulatoarele
• Dispozitivele destinate să producă stimuli luminoşi de durate, intensităţi şi
frecvenţe reglabile se numesc fotostimulatoare.
• Fotostimulatorul produce impulsuri unice sau impulsuri repetate cu
frecvenţa reglabilă într-o gamă precizată. Impulsurile de la ieşirea oscilatorului,
amplificate, comandă aprinderea unei lămpi care poate fi un tub cu descărcare în
vid sau cu vapori de Na, Hg (stimulare cu fecvenţă mare) ori un bec cu
incandescenţă de putere mare (aprox. 500W – pentru stimuli unici).
• Fotostimulatoarele dau în general lumină albă iar pentru obţinerea luminii
colorate se folosesc filtre cu diferite culori.
• Domeniul de frecvenţă utilizat în electroencefalografie este cuprins între
stimuli şi stimuli repetaţi cu frecvenţe până la 40 Hz, iar în electroretinografie
gama de frecvenţe ajunge până la 100 Hz. Fotostimulatoarele sunt prevăzute cu
posibilităţi de sincronizare externă de la un oscilator care declanşează, odată cu
fotostimulul, un baleaj osciloscopic.
 Fonostimulatoare

• Dispozitivele destinate să producă stimuli acustici de nivel şi

frecvenţă reglabile se numesc fonostimulatoare. Fonostimulatorul
cuprinde un oscilator care produce semnale de audiofrecvenţă care
sunt aplicate unui amplificator de putere, cu nivel reglabil, cu 1 sau
2 canale, la ieşirea căruia este conectat traductorul electroacustic
(difuzor sau cască). Stimularea acustică oate fi făcută pe rând
fiecărei urechi sau simultan ambelor urechi.