ELECTROMIOGRAFIA

(EMG)
 DEFINIŢIE
Electromiografia (EMG) reprezintă metoda de
înregistrare grafică a biopotenţialelor musculare cu
ajutorul electrozilor introduşi în masa musculara (EMG
elementară) sau cu ajutorul electrozilor cutanaţi (EMG
globală) şi studierea caracteristicilor acestora.

Electromiografia este o metodă de investigaţie

paraclinică modernă care completează examinarea
medicală.
 APARATURA DE ÎNREGISTRARE
Înregistrarea se efectuează cu ajutorul electromiografului care
prezintă un sistem de culegere a potenţialelor electrice musculare, o
unitate de amplificare şi un sistem afişaj şi de înscriere grafică.

Sistemul de culegere -este reprezentat de electrozi, care pot fi:

-Electrozi de suprafaţă sunt reprezentaţi de mici plăcuţe metalice, cu

suprafaţa de aproximativ 1 cm2, din argint, ce se amplasează pe
tegumentele ce acoperă regiunea musculară studiată (în mod uzual la
capătul proximal şi distal al muşchiului). Aceşti electrozi culeg
activitatea electrică a întregului muşchi, iar înregistrarea obţinută
reprezintă electromiograma globală.
-Electrozi ac (ac coaxial Adrian-Bronck) se inseră în muşchi şi permit
culegerea activităţii electrice a unei singure unităţi motorii, obţinându-
se astfel electromiograma elementară.
Sistemul de amplificare – este alcătuit dintr-un amplificator şi un filtru
care permit înregistrarea biocurenţilor care iau naştere spontan şi a
căror amplitudine este foarte mică.

Sistemul de afişare şi înscriere grafică: monitor, hârtie.

Difuzor: redă sub formă sonoră variaţiile biocurenţilor musculari.

Potenţialele normale se aud ca sunete lungi şi de joasă frecvenţă, în
timp ce curenţii patologici dau un sunet scurt şi ascuţit.

Sistemul de stimulare se face prin impulsuri cu o anumită durată şi

intensitate în funcţie de particularitaţile somatice ale subiectului.
 INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII
Electromiografia este utilă în diagnosticul diferenţial al patologiei
miopatice şi neurogenice.

EMG este util în:

• Diagnosticul bolilor neuro-musculare -neuropatii, miopatii -se
preferă EMG elementară;
• Medicina muncii şi studii de ergometrie -pentru aprecierea forţei
musculare exercitate în timpul activităţilor fizice;
• Medicina sportivă -în scopul măsurării forţei musculare, şi instalarea
oboselii în timpul efortului fizic;
• Recuperare şi fizioterapie -pentru diagnosticul gradului de afectare
neuro-musculară şi pentru monitorizarea progreselor realizate de
pacient în fazele de reabilitare posttraumatică.

Electromiografia nu are contraindicaţii.

 TEHNICA DE ÎNREGISTRARE

Subiectul trebuie să fie relaxat, să stea într-o poziţie comodă, în

poziţie şezândă sau culcat, ceea ce va permite o bună relaxare
musculară.
Temperatura camerei în care se face explorarea trebuie să fie
de 21-24 ○C, iar pacientul trebuie informat corect cu privire la modul
de desfăşurare al investigaţiei.
Se degresează tegumentele cu o soluţie alcoolică şi apoi se
fixează electrozii de suprafaţă cu ajutorul unor benzi elastice sau se
introduc electrozii ac în masa musculară. Pentru a realiza un bun
contact cu tegumentul este indicată folosirea unui gel de contact
(electrolitic).
 Electrozii de suprafaţă se amplasează între punctul
motor al muşchiului şi inserţia tendinoasă, astfel încât
axa ce intersectează ambii electrozi de detecţie să fie
paralelă cu fibrele musculare;

Electrozii de tip ac se introduc în muşchi, fără

anestezie prealabilă, de preferat în paralel cu dispoziţia
fibrelor musculare. Electrodul de referinţă (indiferent) se
plasează cât mai departe de electrodul de culegere, pe
ţesut electric neutru, de obicei la nivelul unei
proeminenţe osoase.
 
Se va înregistra EMG în repaus muscular, la o
contracţie musculară voluntară minimă, şi apoi, gradat,
la contracţii tot mai ample, până la o contracţie
maximală, de contrarezistenţă.
În funcţie de simptomatologia clinică prezentată de pacient,
se va face:

• Examenul EMG pentru muşchii membrelor, ai feţei,

spatelui şi pentru musculatura extrinsecă a globilor
oculari;
• Examenul muşchilor simetrici -în caz de atrofie
musculară unilaterală;
• Examenul muşchilor agonişti-antagonişti -în caz de
leziune centrală;
• Examenul EMG cu activarea traseului prin următoarele
metode: electric (neurostimulare) utilizând stimuli de
intensitate, durată şi frecvenţă variabilă; modificarea
temperaturii muşchiului; hiperpnee; ischemie locală prin
aplicarea unui garou la rădăcina membrului respectiv
sau executând o compresie cu manşeta tensiometrului.
ASPECTUL GRAFIC AL ELECTROMIOGRAFIEI
ELEMENTARE

Principiu: aspectul grafic al biopotenţialelor musculare depinde

de numărul şi mărimea unităţii motorii (UM) de la nivelul masei
motorii investigate. Unităţii motorii = totalitatea fibrelor musculare
striate inervate de axonul unui singur neuron.

Numărul şi mărimea unităţii motorii este diferit de la un muşchi

la altul:

• muşchii care generează o forţă de contracţie mare (ex.muşchiul

cvadriceps) au număr şi mărime crescută a unităţii motorii
• muşchii care realizează mişcări fine (ex. muşchii extrinseci ai
globilori oculari) au număr şi mărime scăzută a unităţii motorii .
 Caracteristicile biopotenţialelor electrice
musculare
Activitatea electrică musculară se caracterizează prin
înregistrarea unor potenţiale care prezintă particularităţi din punct de
vedere al amplitudinii, duratei, frecvenţei şi a morfologiei.

Amplitudinea: 500–700 µV. Depinde de: mărimea unităţii motorii,

distanţa între electrod şi unitatea motorie, suprafaţa de înregistrare
Durata: 4–16 msec. Reprezintă timpul necesar înscrierii fenomenului
electric. Depinde de: mărimea unităţii motorii , gradul de dispersie al
fibrelor musculare în cadrul unităţii motorii (este mai mare pentru
muşchii ai căror unităţi motorii conţin mai multe fibre şi este mai
scăzută la copii)
 Caracteristicile biopotenţialelor electrice
musculare

Morfologia: depinde de gradul de sincronizare a contracţiei fibrelor

musculare la nivelul UM. Poate fi monofazică (trece prin două valori
nule), bifazică (trei valori nule), trifazică (patru valori nule) şi
polifazică. Pe un traseu normal cea mai frecventă morfologie este
cea bifazică, iar cea mai rară este cea polifazică.

Frecvenţa: 4–12 cicli/s. Depinde de: periodicitatea cu care se repetă

descărcarea la nivelul neuronului; creşte proporţional cu importanţa
contracţiei musculare.
 TRASEUL ELECTROMIOGRAFIC NORMAL
În funcţie de intensitatea contracţiei musculare, traseul EMG are
următoarele aspecte:

1. Traseu de repaus -linie izoelectrică (muşchiul nu generează

spontan potenţiale de acţiune);
2. Traseu simplu -la o contracţie minimă sunt înregistrate doar
potenţiale derivate dintr-o singură unitate motorie;
3. Traseu intermediar -la contracţii de intensitate medie sunt
înregistrate şi potenţiale din unităţile motorii învecinate, vârfurile
sunt numeroase dar se pot deosebi între ele;
4. Traseu de interferenţă -la contracţii maximale se obţine un traseu
bogat în elemente grafice, cu o succesiune rapidă a vârfurilor, ceea
ce nu mai permite verificarea
TRASEUL ELECTROMIOGRAFIC
TRASEUL ELECTROMIOGRAFIC ÎN DIFERITE
AFECŢIUNI
Potenţialele bioelectrice îşi modifică parametrii atât în cazul unei
afectări primare a fibrei musculare, cât şi în cazul unei leziuni la
nivelul nervului motor sau alterări ale metabolismului local.
Aspectele patologice ale traseului EMG se pot clasifica în trasee de
tip miogen, neurogen şi din tulburări endocrino-metabolice
 Traseul de tip neurogen. Apare în boli ale motoneuronului
spinal (traseu neurogen central) sau ale nervului motor (traseu
neurogen periferic) cum ar fi radiculite, nevrite, traumatisme.

Se caracterizează prin:
-apariţia în condiţii de repaus a unor potenţiale de acţiune;
-potenţiale cu amplitudine şi durată mărite, atât în repaus cât şi în
timpul contracţiei. Traseele neurogene sunt în general sărace în
grafoelemente şi prezintă potenţiale gigante cu frecvenţă redusă.
 Traseul de tip miogen apare în bolile primare ale fibrei
musculare, cum ar fi miastenia, miodistrofiile, etc.

Se caracterizează prin:
-absenţa activităţii electrice în repaus;
-traseu de interferenţă cu potenţiale polifazice cu amplitudine şi
durată scăzute la care se adaugă manifestări electrice specifice
 Traseul din tulburările endocrino-metabolice. Apare cel mai
frecvent la pacienţii cu spasmofilie.

Se caracterizează prin:
-potenţiale electrice în repaus cu aspect repetitiv de tip dublete sau
triplete;
-potenţialele pot apare spontan sau numai după activarea traseului
prin compresia membrului respectiv cu manşeta tensiometrului la TA
medie timp de 10 min, la care se pot adăuga şi 5 minute de
hiperpnee (metoda ALAJOUANINE).
 VARIANTE MODERNE ALE
ELECTROMIOGRAFIEI CLASICE

Datorită îmbunătăţirii performanţelor tehnice ale

aparaturii, electromiografia de suprafaţă câştigă tot mai
mult teren, prezentând avantajul că este neinvazivă,
relativ rapidă şi simplu de efectuat. În acelaşi timp, se
caută noi metode de explorare performantă a activităţii
electrice musculare, cum ar fi electromiografia pe o
singură fibră sau în condiţii dinamice.
 Electromiografia pe o singură fibră. Utilizează pentru culegere electrozi
ac ce conţin 1­14 fire de platină şi prezintă o suprafaţă de culegere situată
lateral faţă de vârful acului. Analiza computerizată a datelor obţinute permite
aprecierea corectă a parametrilor determinaţi.
Cu această metodă de pot măsura:
-“jitterul”, dat de fluctuaţiile discrete de formă şi apariţie a potenţialelor din
aceeaşi unitate motorie
-parametru ce se alterează precoce într-o serie de afecţiuni, cum este
miastenia;
-potenţiale de fibră individuală; -densitatea fibrelor; -distribuţia spaţială a fibrelor
în unitatea motorie.

Electromiografia dinamică. Este o metodă ce permite investigarea unor

cicluri de mişcări, de exemplu, mersul. Se indică în studii cinematice, pentru
aprecierea performanţei atleţilor, investigarea accidentelor sportive, precum
şi în studiile preoperatorii ale pacienţilor ce vor suferi corecturi ortopedice
(pentru evaluare şi prognostic). Culegerea se efectuează de preferinţă cu
microelectrozi având diametrul de 50 µm, inseraţi în muşchi cu ajutorul unui
ac de ghidare. Aceştia au o flexibilitate bună şi permit determinarea
parametrilor activităţii musculare în dinamică.
 VITEZA DE CONDUCERE NERVOASĂ
MOTORIE

Determinarea vitezei de conducere (VCN) în nervii

periferici prezintă o importanţă practică deoarece
permite diferenţierea unei neuropatii periferice de o
leziune musculară primitivă, precum şi aprecierea
sediului unei compresiuni sau a unei ischemii.
Determinarea vitezei de conducere nervoasă prezintă şi
o importanţă teoretică în elucidarea mecanismelor de
producere a unor afecţiuni ale nervilor periferici, cât şi
ale sistemului nervos central cu consecinţe asupra celui
periferic.
 TEHNICA DETERMINĂRII VCN
Pentru stabilirea vitezei de conducere nervoasă se foloseşte un
electromiograf cu neurostimulator. Stimulatorul trebuie să genereze
impulsuri electrice izolate, rectangulare, cu durata 0,05-1 msec (în
practică se folosesc impulsuri sub 0,5 msec), tensiune 0-500 V.
Osciloscopul este gradat pentru a putea măsura direct latenţa şi
amplitudinea potenţialului de acţiune muscular evocat de stimul.

• Stimularea se efectuează cu electrozi de suprafaţă. Catodul se

aplică la nivelul nervului, iar anodul lateral de acesta. Distanţa între
cei doi electrozi de stimulare este de 23 mm.
• Electrozii de culegere se plasează pe tegumentele regiunii unde
dorim să facem înregistrarea, în plină masă musculară, şi după o
prealabilă degresare a acestora cu o soluţie alcoolică.
 
 Viteza de conducere nervoasă în nervii motori se
determină pe baza culegerii potenţialelor musculare
evocate prin stimularea nervului motor în două puncte
-proximal şi distal.
În mod obişnuit, se lucrează cu electrozi de
suprafaţă, pe nervi uşor accesibili, cum sunt nervul
cubital, median, sciatic popliteu extern. Distanţa S (mm)
între cele două puncte de stimulare se măsoară cu
ajutorul unui craniometru. Pe ecranul electromiografului
se măsoară latenţa de apariţie a celor două răspunsuri.
Latenţa proximală -LP şi latenţa distală -LD sunt
definite ca intervalul cuprins între momentul apariţiei
artefactului de stimulare şi prima deflexiune a
potenţialului de acţiune. Cu alte cuvinte, latenţa
reprezintă timpul necesar ca impulsul să parcurgă
distanţa de la locul stimulării la locul de culegere.
Observaţie:
se preferă metoda de stimulare în două puncte deoarece prezintă
avantajul că elimină inexactităţile generate de faptul că timpul
măsurat reprezintă nu doar conducerea în fibra nervoasă, ci şi
conducerea prin placa motorie şi de-a lungul sarcolemei. Diferenţa
între latenţa proximală - LP şi latenţa distală - LD (t) va reprezenta
exact timpul necesar pentru ca impulsul să se deplaseze între cele
două puncte de stimulare.

Viteza de conducere nervoasă se calculează cu formula:

VALOAREA NORMALĂ A VCN

Viteza de conducere în fibrele nervoase motorii este de 45 -65 m/s, în

funcţie de grosimea fibrei nervoase.
 VARIAŢIILE FIZIOLOGICE ALE VCN ÎN FIBRELE
MOTORII
Fibrele nervoase motorii periferice au un diametru cuprins între 10 şi 20
µm, pragul de excitabilitate cel mai scăzut şi viteza de conducere cea
mai rapidă. Există o serie de factori care pot influenţa conducerea în
fibra nervoasă, dintre care:
• Vârsta. VCN este mai scăzută la copilul mic (mielinizare incompletă a
neuronilor), creşte apoi la adult şi scade uşor la vârstnici (alterări
circulatorii şi metabolice).
• Temperatura periferică. Influenţează direct proporţional conducerea în
fibrele nervoase. S-a constatat că între 38°C şi 29°C, scăderea
temperaturii locale induce o scădere relativ liniară a conducerii, cu 2,4
m/sec pentru fiecare °C.
• Vascularizaţia trunchiurilor nervoase. Ischemia braţului, provocată
prin compresiunea cu manşeta tensiometrului, la presiuni de 200 mmHg,
timp de 30 min, reduce VCN cu aproximativ 1/3. După ridicarea garoului,
VCN revine la normal în 6-8 min. Dacă ischemia persistă peste 35 min
apare o blocare completă a conducerii în nerv.
 Determinarea VCN prin stimularea nervului cubital în două puncte:
proximal -la nivelul plicii cotului şi distal -la nivelul articulaţiei pumnului.
 MODIFICĂRI PATOLOGICE ALE VCN
Viteza de conducere în fibrele nervoase motorii reprezintă o
metodă de electrodiagnostic importantă.
Această metodă permite aprecierea instalării polineuropatiilor
încă din stadii precoce, când semnele clinice şi acuzele subiective
sunt foarte restrânse.
Etiologia neuropatiilor, definite prin scăderea VCN < 40 m/sec
poate fi:
-metabolică (diabetică),
-toxică (mercur, sulfură de carbon),
-alcoolică,
-compresivă (paralizia nervului radialetc.).
MĂSURAREA VCN ÎN FIBRELE SENZITIVE
Această determinare prezintă un interes deosebit deoarece o
serie de neuropatii debutează cu afectarea mai rapidă a
componentei senzitive. Chiar şi după instalarea neuropatiei mixte,
deficitul senzitiv este mai pronunţat. În acest sens poate fi
remarcată evoluţia neuropatiei diabetice. În acest caz, măsurarea
conducerii în fibrele senzitive ar permite un diagnostic precoce al
acestei complicaţii.
În practică, metoda se foloseşte mai rar, datorită dificultăţilor
tehnice şi posibilelor cauze de eroare. Frecvent se foloseşte tehnica
descrisă de Buchtal şi Rosenfalk, şi anume stimularea ortodromică
a nervilor digitali şi înregistrarea potenţialului de acţiune senzitiv cu
electrozi ac monopolari fixaţi pe nerv, la încheietura mâinii, cot,
axilă, gleznă, spaţiu popliteu, fesă. Latenţa potenţialelor senzitive
evocate se măsoară între începutul artefactului de stimulare şi vârful
primei deflexiuni pozitive a acestor potenţiale.