Unitatea de studiu 1

CELULA VEGETALĂ

Cuprins
1.1. Introducere.................................................................................................................... 15
1.2. Obiective....................................................................................................................... 15
1.3. Peretele celular.............................................................................................................. 15
1.4. Plasmodesmele.............................................................................................................. 17
1.5. Membranele plasmatice................................................................................................ 17
1.6. Citoplasma.................................................................................................................... 19
1.7. Organitele celulare........................................................................................................ 20
1.8. Diviziunea celulară....................................................................................................... 25
1.9. Rezumat........................................................................................................................ 26
1.10. Autoevaluare................................................................................................................. 27
1.11. Concluzii....................................................................................................................... 27
1.12. Bibliografie .................................................................................................................. 27

1.1. Introducere

În capitolul privind studiul celulei vegetale se va urmări structura și funcțiile fiecărui

element celular în parte, precum și caracteristicile diviziunii celulare în vederea înțelegerii
mecanismelor principalelor procese fiziologice ce se desfășoară la nivel celular.

1.2. Obiective:

- Definiţia celulei vegetale.

- Alcătuirea structurală a celulei.
- Precizarea rolului fiziologic al elementelor structurale.
- Cunoaşterea particularităţilor diviziunii celulare directe şi indirecte (mitoza, meioza).

1.3. Peretele celular

Celula reprezintă unitatea morfologică, structurală şi funcţională de bază a plantelor.

Celula vegetală este alcătuită din: peretele celular, membranele plasmatice, iar la
interior se găseşte o masă coloidală hialină, care reprezintă citoplasma.

15
 În citoplasmă se află dispersate organitele celulare: nucleu, plastide, mitocondrii,
reticul endoplasmatic, complexul Golgi, peroxizomii, lizozomii, glioxizomii, ribozomii,
sferozomii, vezicule proteice şi microtubulii, precum şi una sau mai multe vacuole.
Peretele celular reprezintă învelişul exterior al celulei care se formează în timpul
diviziunii celulare.
Peretele celular primar este alcătuit din microfibrilele celulozice, hemiceluloze,
microfibrile proteice şi substanţe pectice. Radicalii liberi ai acestor substanţe pot lega compuşi
fenolici, molecule de apă şi ioni.
Concomitent cu formarea peretelui primar are loc şi creşterea acestuia în suprafaţă
prin hidroliza legăturilor dintre microfibrile, îndepărtarea acestora şi refacerea legăturilor la
noi nivele (intussuscepţiune). La sfârşitul etapei de extensie celulară, pe faţa interioară a
peretelui celulozic primar, se depun mai multe straturi de noi microfibrile celulozice şi
lignine, care vor da naştere peretelui celulozic secundar. Depunerea este centripetă şi se
realizează prin procesul de apoziţie internă.
Pereţii celulozici secundari, care se găsesc la celulele cu creşterea încheiată, conţin:
41 - 45 % celuloză, 30 % hemiceluloze şi, în unele cazuri, 22 - 28 % lignine.

În cazuri particulare, au loc modificări secundare ale pereţilor celulari:

1. Cerificarea, care constă în biosinteza cerurilor în celulele epidermice şi depunerea
lor pe faţa exterioară a pereţilor celulari. Cerificarea pereţilor exteriori ai celulelor determină
reducerea pierderilor de apă din ţesuturi, prin procesul de transpiraţie.
2. Cutinizarea, care constă în depunerea cutinei, produsă de celulele epidermice, pe
faţa exterioară a acestora. Rezultă astfel un înveliş extern numit cuticulă, alcătuit din cutină şi
ceruri, care are permeabilitatea redusă pentru apă şi gaze.
3. Suberificarea, constă în depunerea unor straturi de suberină pe faţa internă a
pereţilor celulari ai epidermei şi ai endodermei (ex.: la tuberculii de cartofi).
4. Lignificarea, constă în impregnarea pereţilor celulari cu lignină, care se depune
printre microfibrilele de celuloză. Ligninele sunt polimeri aromatici care intră în compoziţia
pereţilor celulari terţiari şi le conferă rigiditatea caracteristică.
5. Gelificarea, constă în producerea în exces a substanţelor pectice, care în contact cu
apa formează gome sau mucilagii. Acest proces se constată în mod frecvent la fructele de
piersic.
6. Mineralizarea, constă în impregnarea peretelui celular cu dioxid de siliciu la unele
plante, aşa cum sunt gramineele, şi cu săruri de calciu, carbonat şi mai rar sulfat, la unele
plante lemnoase. Prin mineralizare, peretele celular capătă o rezistenţă mecanică sporită.

Funcţiile fiziologice ale peretelui celular sunt următoarele:

1. Pereţii celulari conferă forma celulelor datorită rigidităţii pe care o au, dar în
acelaşi timp, permit o uşoară creştere (datorită elasticităţii lor).
2. Asigură transportul apei şi al substanţelor dizolvate prin spaţiile dintre
microfibrilele celulozice din pereţii celulari (apoplast). Aceste spaţii au diametrul de până la
10 nm, ceea ce permite transportul ionilor care au diametrul de 0,15 - 0,46 nm. Volumul
apoplastului din plantele superioare este de 5 % din volumul organelor aeriene.

16
 3. Pereţii celulari constituie şi o importantă barieră fizică la atacul microorga-
nismelor parazite, iar substanţele fenolice care se găsesc în pereţii celulari constituie un mijloc
de protecţie chimică împotriva atacului patogen.
4. Lectinele din pereţii celulari participă la recunoaşterea bacteriilor simbionte care
formează nodozităţile de pe rădăcinile plantelor leguminoase.

1.4. Plasmodesmele

Plasmodesmele reprezintă structuri tubulare formate la nivelul porilor existenţi în

peretele celular al căror diametru este de circa 5 nm. Acestea prezintă un canalicul al
reticulului endoplasmatic neted, denumit desmotubul, care este înconjurat de citoplasmă, iar
la exterior de către plasmalemă.
Numărul plasmodesmelor dintr-o celulă variază între 1.000 şi 100.000 şi asigură
comunicarea structurală şi funcţională între celule, astfel se realizează transportul apei şi
substanţelor dizolvate pe cale simplasmică, prin difuziune.

1.5. Membranele plasmatice

Membranele plasmatice sunt reprezentate de plasmalemă, care limitează la exterior

citoplasma, şi tonoplast, care separă vacuola de citoplasmă.
Singer şi Nicolson (1972), studiind structura membranelor plasmatice, au elaborat
„Ipoteza mozaicului fluid” care presupune că acestea sunt alcătuite dintr-un strat dublu de
fosfolipide, în care sunt incluse proteine membranale globuloase. Fosfolipidele sunt orientate
cu grupările hidrofile spre exterior şi cu acizii graşi, hidrofobi, spre mijlocul acestui bistrat.
Printre moleculele de fosfolipide se găsesc molecule de glucide, steroli şi proteine
globulare care pot fi protein-enzime, proteine-receptoare şi proteine-transportoare.
Membranele plasmatice sunt semipermeabile, permit trecerea apei şi constituie o
barieră pentru substanţele dizolvate.
Transportul apei se realizează direct prin bistratul de fosfolipide, printr-un proces de
osmoză, din spre soluţia mai diluată spre cea mai concentrată, sau prin canale specifice
denumite acvaporine. Osmoza reprezintă un caz particular de difuziune, care se realizează
printr-o membrană semipermeabilă, care permite trecerea apei şi se opune trecerii substanţelor
dizolvate.
Transportul substanţelor dizolvate se poate realiza pe cale pasivă şi pe cale activă cu
consum de energie biochimică.
Transportul pasiv se realizează prin procesul de difuziune simplă, prin canalele
proteice. Canalele proteice sunt închise, iar deschiderea lor se realizeazã prin scăderea
potenţialului bioelectric membranal.
O altă formă de transport pasiv este prin difuziune facilitată, care se realizează cu
ajutorul unor proteine transportoare care leagă în mod reversibil moleculele ce urmează a fi

17
transportate şi le transferă prin canalele proteice. În partea opusă a canalului molecula este
eliberată, iar proteina reface circuitul.
Transportul activ, prin membranele plasmatice, se realizează cu consum de energie,
cu participarea proteinelor transportoare şi conform gradientului de concentraţie.
Proteinele transportoare consumă pentru transportul substanţelor prin membranele
plasmatice, energia rezultată din hidroliza ATP-ului. Transportul activ se realizează prin
fixarea ionului în situsul de legare a proteinei transportoare. Energia provenită de la ATP
determină o modificare conformaţională a transportorului (ex.: rotirea în bistratul de
fosfolipide) şi transportul ionului pe partea opusă a membranei plasmatice. În final are loc
eliberarea ionului, defosforilarea proteinei transportoare şi revenirea la conformaţia iniţială.
Transportul activ pe baza gradientului electrochimic se bazează pe potenţialul
bioelectric negativ din interiorul celulelor. Acest potenţial atrage ionii cu sarcini electrice
opuse, favorizând transportul lor în celule, prin canalele pentru ioni. Unele substanţe, ca
lecitina, acizii graşi şi cardiolipina, pot funcţiona ca ionofori. Aceste substanţe formează cu
ionii compuşi organo-minerali, solubili în lipide, care pot străbate membranele plasmatice pe
baza gradientului electrochimic.
Un tip aparte de transport îl constituie pinocitoza, care constă în formarea unor
evaginări sau ivaginări ale membranelor plasmatice care dau naştere la vezicule numite
pinocite. Veziculele cuprind diverşi compuşi chimici care sunt puşi în libertate la exteriorul
sau la interiorul acestor membrane.

Proprietăţile membranelor plasmatice, cu implicaţii în fiziologia celulei, sunt:

permeabilitatea, potenţialul de membrană şi conductibilitatea electrică.
1. Permeabilitatea este selectivă şi reprezintă însuşirea membranelor de a permite
trecerea moleculelor de apă printr-un proces de osmoză şi a substanţelor cu greutate
moleculară mică, prin intermediul transportorilor specifici.
Permeabilitatea membranelor plasmatice se modifică pe parcursul perioadei de
dezvoltare. Celulele tinere au permeabilitatea mai mare, precum şi celulele seminţelor uscate
aflate în repaus vegetativ. Celulele mature au cea mai mică permeabilitate a membranelor
plasmatice, corelat cu o selectivitate mai mare a acestora la transportul electroliţilor. În
perioada de trecere la senescenţă, valoarea acestui indicator fiziologic creşte foarte mult, ca
urmare a deteriorării ultrastructurii membranelor.
Creşterea permeabilităţii membranelor plasmatice are importante implicaţii
fiziologice: favorizează contactul dintre enzimele din citoplasmă şi substanţele din vacuole,
stimulează procesele oxidative şi brunificarea ţesuturilor.
2. Potenţialul de membrană este determinat de distribuţia neuniformă a ionilor, de o
parte şi de alta a membranelor plasmatice. Ca urmare, celulele se comportă ca un acumulator,
generând un potenţial bioelectric de -70 mV ... -170 mV. Valoarea potenţialului de membrană
este mai mică în celulele tinere care au un conţinut mare de apă şi scăzut de ioni. Se realizează
un maximum la maturitate, când concentraţia de ioni este mai mare, iar transportul activ al
ionilor este mai intens, pentru ca în faza de senescenţă să se producă o scădere a valorii
potenţialului de membrană, iar în final acesta devine pozitiv ca urmare a biodegradării
membranelor plasmatice.

18
 3. Conductibilitatea electrică se datorează însuşirii electroliţilor din celule de a
transporta electronii. Valoarea conductibilităţii electrice a ţesuturilor variază între 227 şi 727
microsiemens/cm, iar cea a membranelor plasmatice între 0,5 şi 20 S/m2.
Factorii care determină creşterea permeabilităţii membranelor plasmatice determină şi
creşterea conductibilităţii electrice a ţesuturilor.

Funcţiile fiziologice ale membranelor plasmatice sunt următoarele:

1. Prin transportul activ al ionilor determină şi menţin o concentraţie mai mare de
substanţe minerale în celule, generând astfel potenţialul bioelectric şi potenţialul osmotic.
2. Asigură compartimentarea celulară separând soluţiile din citoplasmă şi vacuolă.
3. Membranele plasmatice au rol şi în menţinerea parametrilor fiziologici celulari
(homeostazia).
4. Participă la transportul substanţelor prin pinocitoză.

1.6. Citoplasma

Citoplasma este alcătuită dintr-o masă coloidală, translucidă, hialină, care este delimitată
la exterior de plasmalemă şi în care se găsesc organitele celulare şi una sau mai multe vacuole.
Substanţele componente ale citoplasmei alcătuiesc o structură fină sub forma unei
reţele alcătuită din lanţuri polipeptidice. În ochiurile reţelei se află o soluţie apoasă de glucide
solubile, substanţe minerale, aminoacizi etc.
Citoplasma celulelor eucariote conţin un citoschelet alcătuit din microfibrile de
actinomiozină, care se găsesc în legătură cu microtubulii aşezaţi cap la cap. Microfibrilele au
proprietăţi contractile şi asigură elasticitatea citoscheletului, iar prin contracţia acestora se
realizează curenţii citoplasmatici. Microtubulii conferă în schimb rigiditatea necesară
citoscheletului.
Pe suprafaţa coloizilor citoplasmatici sunt reţinute prin adsorbţie enzime, ioni, precum
şi substanţe cu diferite funcţii în procesul de metabolism.

Proprietăţile biochimice ale citoplasmei:

1. pH-ul citoplasmei este determinat de concentraţia ionilor de hidrogen şi are
valoarea cuprinsă între 6,8 şi 7,0. Variaţia pH-ului este în general mică, datorită prezenţei în
citoplasmă a unor substanţe tampon şi a funcţionării pompelor de protoni.
2. Potenţialul oxido-reducător indică sensul reacţiilor biochimice care au loc în
citoplasmă, adică caracterul lor oxidant sau reducător.
Citoplasma reprezintă o structură dinamică în care proteinele suferă un proces
permanent de biodegradare şi de biosinteză, aproximativ 50 % din proteinele citoplasmatice
se reînnoiesc în 2 - 8 zile.

Principalele funcţii fiziologice ale citoplasmei sunt următoarele:

1. Citoplasma, prin intermediul curenţilor citoplasmatici, asigură deplasarea
organitelor celulare în interiorul celulei şi transportul substanţelor de la un organit la altul.

19
 2. Citoplasma reprezintă în acelaşi timp şi mediul în care au loc numeroase reacţii de
biosinteză şi biodegradare. Astfel, în citoplasmă se desfăşoară procesul de biosinteză şi
biodegradare a glucozei, fructozei şi zaharozei.
3. În citoplasmă are loc interconversia aminoacizilor, are loc de asemenea şi
biodegradarea aminoacizilor prin dezaminare, iar în prezenţa ribozomilor are loc procesul de
biosinteză a substanţelor proteice.
4. Citoplasma este situsul de biosinteză a unor vitamine şi a numeroase substanţe
volatile care participă la formarea aromelor, precum şi a unor substanţe secundare.

1.7. Organitele celulare

Organitele celulare se găsesc dispersate în citoplasmă şi au funcţii fiziologice diferite.

Nucleul
Este prezent la plantele eucariote şi reprezintă centrul de coordonare a proceselor
vitale care au loc la nivel celular. Nucleul este organitul cu cele mai mari dimensiuni. Are
formă sferică şi este delimitat la exterior de o membrană dublă lipoproteică care prezintă
numeroşi pori. Membrana nucleară se continuă cu membrana reticulului endoplasmatic, iar pe
faţa externă a membranei nucleare sunt fixaţi un număr mare de ribozomi.
Membrana nucleară reprezintă un sistem dinamic, şi anume ea dispare în timpul
diviziunii celulare şi se formează din nou la suprafaţa celor două nuclee formate. Interiorul
nucleului cuprinde masa fundamentală numită carioplasmă, care conţine 80 % proteine, 5 %
fosfolipide, 10 % ADN, 3,7 % ARN şi 1,3 % ioni.
În carioplasmă se găseşte cromatina, care are o structură granulară şi este alcătuită din
ADN, histone, proteine acide şi o cantitate mică de ARN. În timpul diviziunii celulare
cromatina se fragmentează, formând cromozomii care sunt purtătorii informaţiei genetice.

Principalele funcţii fiziologice ale nucleului sunt:

1. Membrana nucleară controlează schimbul de substanţe dintre nucleu şi citoplasmă,
prin intermediul porilor nucleari.
2. Aromozomii sigură transmiterea informaţiei genetice la urmaşi.
3. ARNm rezultat din duplicarea AND-ului traversează membrana nucleară prin pori
şi, ajuns în citoplasmă, se fixează pe suprafaţa poliribozomilor unde codifică sinteza
proteinelor.
4. Nucleul coordonează funcţiile vitale ale celulei, constituind totodată centrul cinetic
care declanşează diviziunea celulară.
În carioplasmă se găsesc unul sau mai mulţi nucleoli care au o formă sferică sau
eliptică şi sunt lipsiţi de o membrană proprie. Nucleolii participă la sinteza proteinelor
nucleare (histone), a proteinelor ribozomale şi a ARN-ului ribozomal. Se consideră că
nucleolul are o importanţă vitală, întrucât celulele care şi-au pierdut nucleolul nu pot
supravieţui.

20
 Plastidele
Totalitatea plastidelor dintr-o celulă formează plastidomul celular. Acesta este
reprezentat de: proplastide, leucoplaste, cromoplaste, cloroplaste şi amiloplaste.
Proplastidele se găsesc în celulele meristematice, au aspectul unor vezicule mici, care
sunt delimitate de o membrană dublă lipoproteică, iar la interior se găseşte masa fundamentală.
Proplastidele au capacitatea de a se divide şi din ele se formează celelalte tipuri de
plastide existente în celulele vegetale.
Leucoplastele sunt plastide incolore, care se găsesc în organele subterane ale plantelor
şi în petalele florilor albe.
Amiloplastele reprezintă plastide cu rol de depozitare, sunt învelite de o membrană
dublă şi conţin la interior un număr variat de granule de amidon.
Cromoplastele au o formă sferică sau alungită şi sunt delimitate la exterior de o
membrană dublă lipoproteică, membrana internă formând un număr redus de pliuri
(tilacoide). La interior se găseşte stroma care conţine globule ce conţin lipide, precum şi
plastoglobulii care conţin pigmenţi carotenoizi ce conferă culoarea galbenă caracteristică
pentru unele flori şi fructe.
Cloroplastele se caracterizează prin faptul că au o formă ovală, sferică sau lenticelară,
sunt învelite la exterior de o membrană dublă lipoproteică, iar la interior se găseşte masa
fundamentală numită stromă, în care se află ribozomi, aminoacizi, glucide, lipide, pigmenţi
asimilatori, enzime (RUBISCO), ARN şi ADN, ioni (Fe, Cu, Zn, Mn, Mg), vitamine (E şi K).
Membrana internă formează pliuri pe direcţia axului longitudinal al cloroplastului, numite
tilacoide, între care se găsesc formaţiuni sub formă de disc, saculi granali. Aceştia se
suprapun ca monedele într-un fişic, formând grana cloroplastului. În tilacoide şi membranele
granale se găsesc pigmenţi asimilatori care sunt implicaţi în procesul de fotosinteză.
În ţesuturile verzi expuse la întuneric, cloroplastele se transformă în etioplaste ce
conţin protoclorofilide. Cloroplastele se pot transforma şi în amiloplaste sau în cromplaste,
între aceste tipuri de plastide existând numeroase forme intermediare.

Rolul fiziologic al plastidelor variază în funcţie de tipul acestora.

În cloroplaste are loc:
1. Procesul de fotosinteză, în care din CO2 şi H2O, în prezenţa luminii şi a
pigmenţilor asimilatori, se sintetizează primii compuşi organici – triozele, şi se degajă
oxigenul.
2. Prima etapă a procesului de fotorespiraţie, prin care o parte din compuşii
fotosintetizaţi sunt biodegradaţi fără producere de energie.
3. Biosinteza proteinelor specifice cloroplastului, biosinteza unor aminoacizi şi a
acizilor graşi cu 16 şi 18 atomi de carbon.
4. Reducerea nitraţilor la azot amoniacal, în prezenţa nitrat şi nitrit reductazei.
În cromoplaste se desfăşoară:
1. Biosinteza pigmenţilor carotenoizi, care se acumulează sub formă de plastoglobuli.
2. Biosinteza acizilor graşi, care se acumulează sub formă de granule osmeofile.
În amiloplaste are loc biosinteza amidonului şi biodegradarea acestuia până la glucoză.

21
 Mitocondriile
Sunt organite celulare de formă ovală, delimitate la exterior de o membrană dublă şi
care au capacitatea de a se înmulţi prin diviziune. Membrana internă formează pliuri
perpendiculare pe axa longitudinală a acestui organit, denumite criste.
La interiorul mitocondriilor se află matricea, în care se găsesc ribozomi, acizi nucleici
şi numeroase enzime. Mitocondriile sunt considerate ca organite semiautonome din cauză că
ele conţin genomul lor propriu care codifică circa 10 % din proteinele mitocondriale. Restul
proteinelor se biosintetizează în citoplasmă.
Mitocondriile se deplasează cu ajutorul curenţilor citoplasmatici spre zonele unde
cererea de energie este mai mare; pot fuziona sau se pot divide.

Funcţiile fiziologice ale mitocondriilor:

1. În mitocondrie se desfăşoară etapa finală de biodegradare a substanţelor de
rezervă, ciclul Krebs, din care rezultă energie, dioxid de carbon şi apă.
2. Se desfăşoară etapa a treia a procesului de fotorespiraţie.
3. Are loc ciclul respirator alternativ, în care nu se produce energie biochimică (ATP).
4. Are loc biosinteza unor proteine specifice mitocondriale în prezenţa ribozomilor
din matricea mitocondrială şi a ARN-ului mitocondrial.
5. În ciclul Krebs se biosintetizează acizii organici.
6. În matricea mitocondrială se desfăşoară şi procesul de β-oxidare, prin care se
biodegradează circa 10 % din acizii graşi din celule.
7. În mitocondrii are loc o etapă intermediară a procesului de gluconeogeneză, prin
care în seminţele oleaginoase de exemplu, se biosintetizează glucide.

Reticulul endoplasmatic
Este un organit celular alcătuit din canalicule, vezicule şi cisterne ultramicroscopice,
învelite de o membrană simplă, lipoproteică, care este străbătută de numeroşi pori. Este un
organit dinamic, care îşi modifică în permanenţă forma.
Din punct de vedere structural se deosebeşte reticulul endoplasmatic rugos, situat în
apropierea nucleului, şi reticulul endoplasmatic neted, situat spre complexul Golgi.
Membrana reticulului endoplasmatic rugos se află în legătură cu membrana nucleară, iar pe
suprafaţa acestuia, în dreptul porilor care străbat membrana, se găsesc ataşaţi poliribozomi.
Canaliculele reticulului endoplasmatic neted trec dintr-o celulă în alta, prin plasmodesmă
(desmotubuli), asigurând legătura simplasmică dintre acestea. Reticulul endoplasmatic
conţine circa 100 de enzime implicate în numeroase procese de biosinteză.

Principalele funcţii fiziologice ale reticulului endoplasmatic sunt:

1. Ribozomii de pe reticulul endoplasmatic rugos biosintetizează proteine plastice,
proteine de rezervă şi unele protein-enzime, care pătrund în acest organit prin pori. Proteinele
de rezervă se depozitează la capătul canaliculelor care se dilată şi se ştrangulează, formând
vezicule proteice.
2. În reticulul endoplasmatic neted pătrund acizii graşi sintetizaţi în cloroplaste, care
sunt transformaţi în alţi acizi graşi sau sunt utilizaţi în reacţia de esterificare a glicerolului şi
de formare a lipidelor. Acestea se acumulează în terminaţiunile canaliculelor reticulului
endoplasmatic neted, care se dilată şi se ştrangulează, formând sferozomii (oleozomii).

22
 3. Reticulul endoplasmatic neted participă la formarea plasmodesmelor (desmotubuli).
4. În reticulul endoplasmatic neted se biosintetizează substanţele volatile ce conferă
aroma fructelor, legumelor.
5. Din reticulul endoplasmatic se formează complexul Golgi, veziculele proteice,
sferozomii (oleozomii), lizozomii şi plasmalema.

Complexul Golgi
Acest organit celular este alcătuit din cisterne turtite, asemănătoare cu nişte discuri,
din tubuli sau vezicule, acoperite de o membrană simplă.
În acest organit s-a identificat un număr redus de enzime şi, prin urmare, substanţele
conţinute sunt biosintetizate în alte organite.

Rolul fiziologic al acestui organit celular constă în:

1. Biosinteza acizilor galacturonici din care se formează substanţele pectice ce
alcătuiesc lamela mediană, precum şi a unor substanţe care intră în structura pereţilor celulari
primari şi secundari.
2. Proteinele provenite din reticulul endoplasmatic rugos sunt glicozilate şi utilizate
pentru formarea de glicoproteine complexe.
3. Veziculele golgiene transportă substanţele care intră în structura lamelei mediane
şi pereţilor celulari.
4. Veziculele golgiene participă, alături de alte organite, la formarea plasmalemei.

Peroxizomii
Sunt organite de formă sferică sau elipsoidală, care au la suprafaţă o membrană
elementară (simplă), iar la interior se află matricea fin granulară care conţine diferite
incluziuni cristaline şi 30 de enzime. Incluziunile cristaline reprezintă peroxidaze cristalizate.

Principalele funcţii fiziologice ale peroxizomilor sunt următoarele:

1. În peroxizomi se desfăşoară etapa a doua a procesului de fotorespiraţie.
2. Prezenţa peroxidazelor determină procesul de descompunere a apei oxigenate.

Lizozomii
Sunt formaţiuni sferice delimitate la exterior de o membrană lipoproteică trilamelară,
iar în interior conţin granule ce constituie suportul enzimelor.
Membrana lizozomilor conţine pompe de protoni, care menţin un pH acid la interiorul
acestora, optim pentru activitatea hidrolazelor, care participă la procesele de digestie
intracelulară, precum şi la procesele de apărare a celulelor împotriva agenţilor patogeni.

Glioxizomi
Sunt organite celulare de formă sferică, delimitate la exterior de o membrană
lipoproteică simplă. Se consideră cã glioxizomii se formează din reticulul endoplasmatic, iar
enzimele provin atât din reticulul endoplasmatic, cât şi din citoplasmă.
Aceste organite celulare sunt importante din punct de vedere fiziologic deoarece în ele
se desfãşoară:

23
 1. Biodegradarea acizilor graşi prin procesul de β-oxidare, proces din care rezultă
acetil CoA.
2. Ciclul acidului glioxilic, în care din acetil CoA se formează acidul succinic, fiind
prima etapa a gluconeogenezei.

Ribozomii
Denumiţi şi granulele lui Palade, ribozomii sunt organite sferice de natură
ribonucleoproteică. Se găsesc în citoplasmă în stare liberă sau sunt asociate cu reticulul
endoplasmatic rugos. Se găsesc, de asemenea, în cloroplaste şi în mitocondrii.
În interiorul ribozomilor se găsesc microfibrile încolăcite conţinând ARNr, precum şi
proteine de structură de tipul histonelor şi cantităţi mici de ioni.
Pe suprafaţa acestor organite celulare se fixează ARNm care conţine informaţia
genetică, participând astfel la biosinteza substanţelor proteice.

Microtubulii
Sunt formaţiuni cilindrice aflate libere în citoplasmă sau asamblate în structura
citoscheletului.
Microtubulii sunt impicaţi în următoarele procese fiziologice:
1. Formează fusul de diviziune în timpul mitozei.
2. Intră în alcătuirea citoscheletului.
3. Au rol în orientarea deplasării veziculelor transportoare.
4. Orientează direcţia de formare a microfibrilelor celulozice din pereţii celulari.

Vacuomul
Vacuomul celular este alcătuit din totalitatea vacuolelor care se găsesc dispersate în
citoplasma celulelor meristematice. În celulele definitive vacuola este poziţionată central şi
ocupă aproape 95 % din volumul celulei.
Vacuola este delimitată la exterior de o membrană semipermeabilă numită tonoplast.
La interiorul tonoplastului se găseşte sucul vacuolar alcătuit din apă, glucide, aminoacizi şi
substanţe secundare ale metabolismului: glicozizi, alcaloizi, taninuri, acizi organici, pigmenţi
antocianici, flavone, calcone, aurone, substanţe anorganice etc.

Rolul fiziologic al vacuolei constă în:

1. Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni, glucide solubile, acizi organici etc.),
care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană.
2. Prin modificarea turgescenţei vacuolei se determină mişcările de închidere şi
deschidere a stomatelor, precum şi mişcările unor organe ale plantelor.
3. În plantele zaharofile (struguri, cireşe, vişine), în vacuole se depozitează glucidele
reducătoare cu rol de rezervă.
4. Vacuolele sunt considerate ca rezervoare pentru substanţele secundare, care ar
putea avea efect toxic asupra citoplasmei.
5. Acizii fenolici şi organici acumulaţi în vacuolele celulelor nematurate conferă
gustul astringent şi acid fructelor.

24
 6. Vacuolele reprezintă un compartiment digestiv. Printr-un proces de endopinocitoză,
porţiuni de citoplasmă sunt transportate în vacuolă, unde sunt biodegradate cu ajutorul
enzimelor, printr-un proces de autofagie. Unele substanţe solubile rezultate pot fi transportate
prin tonoplast, pentru a fi utilizate în citoplasmă.
7. Acumularea pigmenţilor flavonoizi şi antocianici în vacuolele celulelor unor flori
şi fructe determină culoarea caracteristică: flavonoizii – de la alb la galben, iar antocianii – de
la roşu la albastru.

1.8. Diviziunea celulară

Diviziunea este de două feluri: directă, când celula şi nucleul ei se divid simultan, şi
indirectă, când diviziunea nucleului precede pe cea a celulei.
Diviziunea directă este foarte frecventă în natură şi se întâlneşte la celulele bătrâne pe
cale de degenerare, la celulele crescute pe medii nutritive nefavorabile, la endospermul unor
specii, la formarea celulelor cu amidon de la tuberculul de cartof etc. Această diviziune poate
avea loc fie prin strangularea nucleului şi a celulei, fie prin despicarea lor concomitentă de
către un perete transversal. La această diviziune nu apare filamentul nuclear (amitoză) şi nu se
formează cromozomi.
Diviziunea indirectă (cariochineza) este de douã feluri: tipică sau ecvaţională
(mitoza) şi reducţională sau allotipică (meioza).
Diviziunea ecvaţională se întâlneşte la celulele somatice. Diviziunea reducţională
se întâlneşte numai în celulele mame ale sporilor şi gameţilor.
Diviziunea ecvaţională (mitoza) se întâlneşte la celulele meristematice şi se
caracterizează prin aceea că celulele fiice, rezultate din diviziune, au acelaşi număr de
cromozomi cu celula mamă. Ea se desfăşoară în patru faze: profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza. Perioada de refacere a celulei între două diviziuni se numeşte interfază.
Timpul parcurs de la terminarea diviziunii prin care s-a format o celulă şi până la
încheierea propriei sale diviziuni poartă numele de ciclu celular. Acesta este format, cum s-a
văzut mai sus, din mitoza propriu-zisă şi interfază (sau interchineză). În cadrul interfazei se
disting o perioadă presintetică, o perioadă de sinteză şi o perioadă postsintetică. În toată
interfaza are loc sinteza ARN şi a proteinelor, dar sinteza ADN are loc numai în perioada de
sinteză.
Durata ciclului celular variază de la o specie la alta, dar şi în funcţie de factorii de
mediu (temperatura acţioneazã pozitiv asupra scurtării duratei ciclului). În general ciclul
celular în cazul plantelor durează 20 - 23 ore, din care numai 3 - 4 ore revin mitozei. Durata
cea mai mare revine perioadei de sinteză (9 - 12 ore).
Diviziunea reducţională (meioza) este procesul prin care se asigură trecerea de la
starea diploidă la starea haploidă a celulei. Ea se întâlneşte, cum s-a mai arătat, numai în cazul
organelor de reproducere şi se desfăşoară în două etape succesive: I – etapa heterotipică, la
sfârşitul căreia se formează dintr-o celulă diploidă două celule haploide (diadă), şi II – etapa
homeotipică, care se desfăşoară ca o mitoză tipică, rezultând în final patru celule haploide (o
tetradă).

25
 La fiecare din cele două etape se regăsesc cele patru faze întâlnite la mitoză: profază,
metafază, anafază şi telofază.
La sfârşitul celei de-a doua etape, la monocotiledonate se formează un fragmoplast în
fiecare celulă a diadei, în timp ce la dicotiledonate apar simultan doi fragmoplaşti
perpendiculari. Şi într-un caz şi în celălalt se formează în final patru celule haploide (tetradă)
din fiecare celulă-mamă de la care s-a început diviziunea meiotică.

1.9. Rezumat

Celula reprezintă unitatea morfologică, anatomică şi funcţională a materiei vii. Este

alcătuită din perete celular, membranele plasmatice, citoplasmă. În citoplasmă se află
dispersate organite celulare: nucleu, plastide, mitocondrii, reticul endoplasmatic, complexul
Golgi, peroxizomi, lizozomi, glioxizomi, ribozomi, una sau mai multe vacuole. Peretele
celular este alcătuit din microfibrile celulozice, hemiceluloze, microfibrile de natură proteică
şi substanţe pectice. Formarea peretelui are loc în acelaşi timp cu procesul de creştere a
acestuia prin intussuscepţiune şi prin apoziţie internă.
Peretele celular suferă şi modificări secundare de cerificare, cutinizare, suberificare,
lignificare. Funcţiile fiziologice ale peretelui celular sunt: conferă formă celulelor, asigură
transportul apoplasmic al apei şi a substanţelor dizolvate, constituie o barieră fizică la atacul
patogen. Membranele plasmatice sunt plasmalema şi tonoplastul. Structura este explicată
conform ipotezei mozaicului fluid, elaborată de Singer şi Nicolson (1972).
Membranele plasmatice sunt membrane semipermeabile, care asigură transportul
apei prin procesul de osmoză, iar a substanţelor dizolvate în mod pasiv, prin procesul de
diviziune, şi în mod activ, prin funcţionarea pompelor de ioni. Proprietăţile acestor structuri
celulare sunt permeabilitatea, potenţialul de membrană şi conductibilitatea electrică. Funcţiile
fiziologice sunt: asigură compartimentarea celulară, în homeostazie, în transportul activ al
ionilor generând potenţial bioelectric şi osmotic.
Citoplasma este o masă coloidală, translucidă, hialină, alcătuită dintr-o reţea de
lanţuri polipeptidice. Citoplasma conţine un citoschelet reprezentat din microfibrile de actino-
miozină. Citoplasma asigură deplasarea organitelor celulare, este mediul în care se desfăşoară
reacţii de biosinteză şi biodegradare. În citoplasmă se găsesc dispersate organite celulare care
au structură şi funcţii fiziologice diferite.
Diviziunea celulară este de două feluri: directă (meioza), întâlnită la celulele aflate pe
cale de degenerare, în timpul căreia nu se formează filamentul nuclear şi cromozomii, şi
indirectă (mitoza), se întâlneşte la celulele somatice, cuprinzând patu faze: profaza, metafaza,
anafaza şi telofaza. Perioada de refacere a celulei între două diviziuni se numeşte interfază.
Meioza asigură trecerea de la starea diploidă la starea haploidă a celulei.

Cuvinte cheie: celula, morfologie, structură, funcţii, diviziune.

26
 1.10. Autoevaluare

1. Ce este celula vegetală?

2. Precizaţi, printr-un desen, care sunt elementele structurale ale celulei vegetale.
3. Ce este peretele celular şi care sunt funcţiile fiziologice?
4. Care este structura membranelor plasmatice?
5. Grupaţi organitele citoplasmatice după structura membranelor şi precizaţi rolul
fiziologic al acestora.
6. Care este compoziţia sucului vacuolar şi rolul fiziologic al vacuolei?
7. Care sunt caracteristicile diviziunii celulare?

1.11. Concluzii

Parcurgerea acestui capitol a dat posibilitatea studenților să aprofundeze cunoștințele

de botanică și fiziologia celulei, ceea ce va permite înțelegerea întregului metabolism al
plantei, ce stă la baza desfășurării proceselor de fotosinteză, respirație, creștere și dezvoltare.

1.12. Bibliografie

1. André, J., Marinozzi, V. – Presence, dans les mitochondries des particles

resseglants aux ribosomes. J. Microscopie, nr. 4, 1995.
2. Buvat, R. – Origin and continuity of cell vacuoles. Origin and continuity of cell
organelles. New York, 1981.
3. Buvat, R., Robards, A. – L’origine et le development des vacuoles des cellules
vegetales. Intr. Congres Electron. Microscopy. New York, 1982.
4. Chandra, S. – The reserval of mitohcondrial membrane. Cell. Biol. nr. 12, 1992.
5. Marchant, R., Robards, A. – Membrane systems associated with the
plasmalemma of plant cells. Ann. Bot. 1986, nr. 32.
6. Toma, C., colab. – Celula vegetală. Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1997.

27