Screenshot 2024-01-25 at 18.12.01

IMPLANTOLOGIE – CURS 1
ISTORIC, EVOLUTIE
Forţa, eficienţa masticatore scade cu 75% odată cu apariţia edentaţiilor. Această patologie se
asociază cu resorbţii osoase importante, tulburări digestive, probleme psiho-sociale, aşa zişii “oral-
invalids”.
Importanţa cunoaşterii istoricului implantologiei în vederea înţelegerii evoluţiei acesteia,
respectiv, al stadiului actual.
 era precolumbiană – înlocuirea unor IL inf. cu dinţi de piatră prelucrată.
 egiptenii antici – mumii cu implante de fildeş, aur fixate cu ligaturi de sîrmă de aur pe dinţii vecini.
2500 îHr.
 fenicienii,500 îHr, - aceleaşi ligaturi de sîrmă, 300 dHr, - dinţi de fildeş fixaţi cu aur.
 evul mediu – transplante dentare de la un om la altul. JOHN HUNTER încearcă să demonstreze
posibilitatea transplantări dinţilor de la un individ la altul cu ajutorul unui experiment –implantare
a unui mugure dentar în creastă de cocoş , demonstrînd creşterea rădăcinii dentare şi penetrarea
 pulpei de vasele sangvine ale crestei .
 MAGGIOLO, 1908, - descrie fabricarea şi inserarea unor rădăcini de aur în alveolă, după extracţie,
pe care se aplică ulterior o coroană cu pivot.
 cauciuc, aur, porţelan, fildeş, avînd forma rădăcinilor dentare sînt experimentate ca implante .
 STROCK – implantul şurub de vitalium.
 DAHL - implantul subperiostal cu bonturile fixate cu şuruburi. Cu timpul se modifică aspectul
infrastructurii, extinderea acesteia în zonele anatomice, localizarea bonturilor.
 GREENFILD – implantul cilindric din iridiu-platină.
 MULLER – implantul subperiostal total.
 BRANEMARK, anii ’60, Şcoala suedeză, -implantul şurub de titan, osteointegrarea.
 SCIALOM, anii ’60, - implantul ac tripodic pentru microproteze, sau stîlpi de punte.
 ORLAY, anii ’60, -implante endodontice din virilium,pt îmbunătăţirea raportului coroană-
rădăcină.
 LINKOW, anii ’60, - variantă a implantului şurub, Ventplant. Ulterior, introduce implantul lamă
,creat iniţial pentru creste foarte înguste ‘lamă de cuţit’ ,apoi adaptat pentru orice tip de creastă.
 SANDHAUS, anii ’60 –implantele şurub din oxid de aluminiu şi zirconiu.
 ROBERTS şi ROBERTS, sfîrşitul anilor ’60,-implantul lamă mandibula t molarul 3.
 anii ‘60-’70, implante belciuge “capsă” ,t mandibulă atrofică, introduse pe cale exobucală
submandibulară.
 ROBERTS şi ROBERTS, începutul anilor ’70 – implantul cadru t mandibulă.
 anii ’70,- t prima oară implante de vitroceramică sînt experimentate la cîini. Bazate pe succesul
acestor studii şi a biocompatibilitătii începe utilizarea acestor implante la oameni.
 KIRSCH, sfîrşitul anilor ’70 –implantul IMZ cu două particularităţi: înveliş din plasmă de titan
care creşte suprafaţa de contact, şi, un element intramobil care reproduce mobilitatea dintelui
natural.
 TATUM, anii ’80 –implante din aliaje de titan, de mai multe tipuri: implante în formă de rădăcină
cu aripioare laterale de stabilizare ,implante lamă t maxilar cu grefare osoasă, implante lamă cu
stabilizare tridimensională.
 NIZNICK, începutul anilor ’80 – implantul Core-Vent, produs de aceeaşi firmă. Implantul este un
cilindru gol care permite pătrunderea osului în acesta. Urmează alte tipuri –şurub ,cilindrice,
microimplante, acoperite sau nu cu hidroxiapatită, t o adaptare cît mai bună la condiţiile anatomice
specifice.
 CALCITEK CORPORATION, începutul anilor ’80, introduce calcitita care este hidroxiapatită
sintetică policristalină, respectiv implantele cilindrice din aliaje de titan acoperite cu
hidroxiapatită
 IMPLA-MED, comercializează implante cilindrice acoperite cu plasmă de titan şi hidroxiapatită,
şi implante şurub cu cap hexagonal.
 DENAR, - implantele Steri-Oss, cilindrice, şurub acoperite cu hidroxiapatită.
IMPLANTOLOGIE CURS 2
 STRAUMAN COMPANY, 1985, - implantele ITI, cilindrice, şurub, acoperite cu plasmă, care se
introduc într-o singură şedinţă.
BIOMATERIALE FOLOSITE IN IMPLANTOLOGIE
De-a lungul anilor s-au experimentat numeroase materiale – piatră, fildeş, aurul, oteluri, titaniu,
tantal, materiale ceramice [1960 – ceramica aluminoasă, DUBRUILLE ]
Există numeroase clasificări ale bio-materialelor. Una dintre acestea este următoarea:
1. biotolerate – oţelul inoxidabil, separare prin ţesut conjunctiv avascular
2. bioinerte – titanul, separare prin ţesut conjunctiv vascularizat
3. bioactive – hidroxiapatita, legătură chimică şi biologică cu osul datorită prezenţei
radicalilor liberi de calciu şi fosfat din suprafaţă.
TITANUL
Întruneşte calităţile cele mai bune în comparaţie cu celelalte metale, fiind un material aproape
ideal în implantologia endoosoasă stomatologică.
A fost descoperit în 1791 de WILLIAM GREGOR, izolat în 1939 de W.J.KROLL, cu puritate
de 99,55%.Azi este obţinut prin disociere în vid la 1400 °C, puritate 99,85-99,95%.
O caracteristică foarte importantă a Ti, şi care îi determină în mare măsură proprietăţile, este
aceea că la suprafaţă Ti se acoperă spontan cu o peliculă de oxizi de titan, care se regenerează continuu.
Aceşti oxizi stabili de la suprafaţă –monoxid, dioxid, trioxid – îi conferă o rezistenţă foarte mare la
coroziune ( de 400 ori mai mare ca a oţelului inoxidabil ). Rezistenţa la coroziune poate fi crescută prin
aliere cu molibden, zirconiu, reniu, niobioum, crom, mangan.
Aliaje biomedicale de titan sînt – Ti-Al-V, Ti-Al-Mo, Ti-Al-Cr, Ti-Al-Cr-Co.
Materialele utilizate în implantologie sînt evaluate din două puncte de vedere: fizico-mecanice,
şi biologic.
 din punct de vedere fizico-mecanice:
1. punct de topire – 1600 °C sterilizare ultra rapidă la 300°C.
2. rezistenţă, rigiditate  implantele, frezele de titan sînt fabricate dintr-o singură bară
prin prelucrare mecanică, ceea ce îi conferă rezistenţă maximă. Implantele, frezele
nu se deformează la aplicarea forţelor de montare, frezare, sau biomecanica
masticaţiei, chiar implante subţiri suportă sarcini mari. Rezistenţa Ti este
comparabilă cu a oţelului inoxidabil. Duritatea este mult mai mare ca a osului
cortical şi a dentinei. Este maleabil, ceea ce-l face rezistent la solicitările de şoc.
3. efect catodic  Ti acţionează ca un catod, atrăgînd ionii de calciu în jurul lui,
favorizînd apariţia nucleilor de hidroxiapatită.
4. ph neutru –7- al oxidului de Ti.
5. conductibilitate termică - scăzută.
6. rezistenţă electrică – crescută.
7. greutate, densitate – mică  Ti se situează între metalele grele şi uşoare, mai
aproape de cele uşoare, astfel greutatea exercitată de implant asupra celulelor din jur
este redusă.
 din punct de vedere biologic – al reacţiei ţesuturilor la Ti:
1. rezistenţa la coroziune  Ti este un material reactiv – în apă, aer, sau orice alt electrolit
se acoperă spontan cu un strat de oxid de titan. Acest oxid este unul dintre cele mai
rezistente minerale cunoscute formînd o peliculă densă, compactă, stabilă, insolubilă, şi
care protejînd Ti de atacul chimic, inclusiv de cel agresiv produs de lichidele
organismului. Oxidul îi conferă rezistenţă la coroziune.
2. amagnetismul  Ti nu are efect magnetic, nu produce cîmp magnetic care să perturbe
activitatea celulelor din jur.
3. activitate regeneratoare, terapeutică calităţi cicatrizante ale oxidului de Ti, fiind utilizat
în tratamente dermatologice.
2
4. compatibilitate biologică oxizii de la suprafaţa implantului fiind foarte aderenţi şi

insolubili împiedică eliberarea şi contactul direct dintre ioni metalici potenţiali nocivi şi
ţesuturi.
S-a demonstrat de asemenea că Ti nu formează complecşi organo-metalici – proteină
metalică, care sunt toxici, sau dacă există, aceşti compuşi organo-metalici, sunt instabili.
Aportul zilnic de Ti este important. 40% din cantitatea ingerată zilnic, care este de 300
g , este metabolizată. Cantitatea de Ti rezultată din oxidarea unui implant
inserat în os este de 10.000 ori mai mică decît cea metabolizată. Astfel prezenţa unui
implant de Ti este irelevantă faţă de cantitatea totală de Ti din organism; nu se
manifestă reacţii sistemice, alergii, depuneri în organe. S-au demonstrat numai
impregnări inter-, intra-celulare, în urma frezării, dar fără afectarea funcţiilor celulelor.
5. osteointegrarea între imlantul de Ti şi osul înconjurător se stabileşte o legătură solidă
prin creşterea osului pe suprafaţa rugoasă a metalului şi legarea de acesta, realizînd o
ancorare anchilozantă, mecanică, rigidă , stabilizînd implantul endoosos.
După unii autori această ancorare anchilozantă este echivalentă cu OSTEOINTEGRAREA.

BRANEMARK demonstrează că stratul de oxid de Ti care acoperă implantul stabileşte o legătură
bivalentă la nivel molecular cu elementele ţesutului osos.
Din punct de vedere histologic osteointegrarea se materializează prin prezenţa osului regenerat în
imediata apropiere a suprafeţei metalului.
Studii a structurii de contact implant-os, a interfeţei os-implant, s-au efectuat cu ajutorul razelor X, a
micrografiei scanate, evidenţiind osul lamelar cu lacunele sale caracteristice penetrînd în suprafaţa
poroasă a plasmei de Ti, osul apropiindu-se la mai puţin de 0,5 m de suprafaţa metalului, spaţiu prea
mic pentru prezenţa oricărui ţesut organizat între os şi metal.
Interfaţa os-implant fiind o interfaţă difuză.
După alţi autori, DUBRUILLE, osteointegrarea nu se produce în cazul Ti, interfaţa os-ti fiind o
interfaţă abruptă
Pentru a obţine o suprafaţă aspră a implantului cu o putere mai mare de ancorare în os se recurge la
acoperirea cu plasmă. Se realizează cu ajutorul unui gaz inert în arc voltaic la temperatură foarte mare
rezultînd plasma, şi materialul de acoperire – Ti hibrid, care se proiectează pe suprafaţa implantului.
Rezultatul este apariţia unui strat de 20-30 m grosime şi 15 m rugozitate care realizează o suprafaţă
aspră cu forme rotunde, înalt poroase, avînd o suprafaţă efectivă de 12 ori mai mare ca a unui
implantului.
Ti-hibrid de acoperire la fel ca şi Ti, în contact cu aerul, apa, sau orice alt electrolit, formează
oxizi de Ti care îi conferă aceleaşi proprietăţi compatibilitate chimică, biologică ca unui implant de Ti
solid.
După unii cercetători legătura dintre înveliş şi implant nu este suficient de puternică pentru a se opune
forţelor de tensiune apărute între implant şi os, ducînd la ruperea acesteia. După alţi cercetători
eventuala fractură a implantului se produce înaintea separării învelişului de plasmă de implant
CONCLUZIE  ca urmare a calităţilor pe care le are, Ti conferă compatibilitate perfectă,
osteogeneză corectă, şi viabilitate în timp implantelor
CERAMO – HIDROXIAPATITA
Substanţa de la care se pleacă este pentacalciu-hidroxi-trifosfat, Ca5(OH)(PO4)3; printr-un procedeu de
sintetizare special se ajunge la ceramo-hidroxiapatita
 proprietăţi fizico-mecanice
1. rezistenţă mecanică  este foarte mare, fiind dată de structura ceramică. Ceramica
densă are rezistenţă mai mare decît cea poroasă.
2. ph  neutru – 7.
3. sarcina electrică  neutră
4. chimic  structură corespunzătoare hidroxiapatitei mineralului osos natural.
 proprietăţi biologice
1. inactivitate antigenică
2. inactivitate cancerologică
3. osteointegrare Proprietatea dominantă a ceramo-hidroxiapatitei este iniţierea şi
promovarea neoformaţiei osoase în zona de graniţă cu osul, proprietate numită
osteotropie. Această bioreactivitate rezultă din eliberarea de ioni fiziologici de Ca2*
şi fosfat, HPO4”, care sunt preluaţi în metabolismul mineral natural, ajungînd în
3
circulaţie, în depozite, şi în procesele regulate de reconstrucţie osoasă. Acest proces

are la bază capacitatea de descompunere lentă a ceramo-hidroxiapatitei [ se pune
întrebarea dacă astfel nu se va modifica suprafaţa implantului de hidroxiapatită,
respectiv forma implantului ]. Legătura dintre implantul –ceramo-hidroxiapatită şi os
se realizează ca urmare a structurii analoge a cristalelor de hidroxiapatită ale
implantului şi ale ţesutului osos. Fibrele colagene din os pătrund între cristalele de
hidroxiapatită ale implantului şi se mineralizează, realizînd o legătură chimică
Interfaţa os-implant este în acest caz o inerfaţă difuză, realizînd
OSTEOINTEGRAREA.. Această osteointegrare s-a demonstrat pe implante de
ceramo-hidroxiapatită îndepărtate cu ţesut osos înconjurător.
macroscopic  s-a observat contact direct între osul alveolar şi materialul
implantului la nivelul interfeţei.
microscopic  pe faţa osoasă a interfeţei s-au evidenţiat osteocite, care înconjură
implantul.
microscopie electronică  demonstrează o relaţie intimă între fibrele colagene ale
matricei osoase şi cristalele de hidroxiapatită ale implantului, realizînd un strat
puternic de legătură.
Tipuri de ceramo-hidroxiapatită
 ceramo-hidroxiapatită poroasă cu volum poros de 50%.Macroporii sunt reprezentaţi de un
sistem de cavităţi aflate în legătură deschisă unele cu altele, avînd o structură foarte asemănătoare
cu a ţesutului osos spongios natural. Această ceramică este folosită în special pentru reconstrucţii
osoase în implantologie şi în chirurgia parodonţiului marginal în parodontopatii.
 ceramo-hidroxiapatită densă  folosită în stomatologia implantologică. Are ca proprietăţi:
- rezistenţă mecanică mai mare ca cea poroasă.
- rezistenţă mare faţă de procesele de descompunere, adică o stabilitate îndelungată.
- stimularea osteotropiei este mai redusă ca a celei poroase, totuşi osteointegrarea este
foarte bună.
S-a propus folosirea implantelor de ceramo-hidroxiapatită cu miez dens, suprafaţă cu pori
macrogranulari, iar elementele de legătură dintre pori tot din ceramo-hidroxiapatită densă.
Deoarece hidroxiapatita se leagă chimic de os, asigurînd osteointegrarea, s-a recomandat plasmarea cu
hidroxiapatită a implantelor metalice  osul se adaptează foarte bine la Ti, dar se leagă bio-chimic cu
hidroxiapatita. Fixarea implantelor metalice în os se realizează prin cîteva tipuri de retenţie mecanică
pură, prin forma pe care o are implantul: şurub, ştift, spirală, orificiile lamelor. Osul ca un ţesut viu
răspunde diferitelor dispozitive de fixare mecanică prin modificări ale structurii sale, modificări care
pot fi de tipul resorbţiilor osoase, ducînd la mobilizare implantului, respectiv la eliminarea acestuia.
Pentru a evita mobilizare şi eliminarea implantului se recomandă evitarea fixării mecanice a
implantelor, preferîndu-se acoperirea implantelor de Ti cu hidroxiapatită. Apare astfel implantul cu
miez de Ti şi suprafaţă de hidroxiapatită, dar care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: implantul
să fie cilindric, neted, rezistent, subţire iar suprafaţa implantului să se lege direct de os. Ca urmare, nu
toate implantele sunt adecvate pentru plasmare cu hidroxiapatită, unele fiind mai adecvate decît altele:
cel mai bine se pretează cele cilindrice, urmate de cele şurub cu spire groase dar nu prea mici şi nici
prea adînci.
Dar şi în cazul acoperirii implantelor de Ti cu hidroxiapatită există curente contradictorii:
- acoperirea cu hidroxiapatită determină o rezistenţă mai mare la rupere, lovire,
zgîriere, este una dintre opinii;
- THESE GOLLARD  acoperirea implantelor de Ti cu hidroxiapatită accelerează
cicatrizarea osoasă prin promovarea neoformaţiei osoase de către hidroxiapatită
(osteotropia hidroxiapatită );dar joncţiunea hidroxiapatită-os este mecanic mai
puternică decît joncţiunea hidroxiapatită-Ti, putînd apărea rupturi ale joncţiunii
hidroxiapatită-Ti, urmate de mobilizarea implantului. Se mai pune şi problema
resorbţiei eventuale a patului de hidroxiapatită pînă la dispariţia totală a acestuia. De
asemenea hidroxiapatita la nivelul colului favorizează acumularea plăcii dentare. În
concluzie, după acest autor, pe termen lung retenţia implantelor este mai bună la cele
de Ti, iar acoperirea cu hidroxiapatită este indicată în cazul unui suport osos de
calitate mediocră ( la maxilar ).
4
SAFIR BIOCERAMICA
Este o alfa alumină şi un cristal unic, sintetizată de japonezi (KYOCERA CERAMIC Co. Ltd şi Univ.
de Stomatologie Osaka ), utilizată în practica implantologică timp de 10 ani, cu un succes clinic de
peste 95 %.
Caracteristici:
1. bioinert
2. biocompatibil
3. aplicarea suprastructurii în decurs de 2 săptămîni de la implantare
4. ocluzia în acord cu principiile ocluziei protejate
5. implantele se folosesc în legătură cu dinţii stîlpi
ZIRCONIUL
Materialul bioceramic reprezentat de oxid de zirconiu, prezintă calităţi fizice, rezistenţă de 5 ori mai
mari decît ale materialelor ceramice aluminoase de primă generaţie. Calităţile acestei ceramici sunt
întărite prin însăşi procedeul de fabricaţie – termică, fizică, realizînd o aranjare regulată a cristalelor.
Rezultă astfel un material pur, omogen, cu precizie dimensională perfectă.
Proprietăţi:
1. rezistenţă mecanică mare la un volum redus. Rezistenţă la torsiune, flexiune.
2. electric – neutru
3. chimic – neutru
4. rezistenţă la coroziune
5. fizionomic – culoare albă strălucitoare, asemănătoare fildeşului
6. biocompatibilitate perfectă demonstrată clinic şi histologic
7. opacitate din punct de vedere al tehnicilor imagistice
Este folosit sub formă de serii de implante SIGMA, de formă cilindrică, cu spirale distanţate,
realizînd un sprijin atraumatic, care permite refacerea osoasă în 3 săptămîni. Se foloseşte cu sau fără
acoperire cu strat poros.
CONCLUZIE: calităţile excepţionale îi deschid noi domenii de utilizare în implantologie

.
OSTEOINTEGRAREA
DEFINIŢIE
 Legătură directă, structurală şi funcţională între osul viu, remaniat şi suprafaţa implantului
pus in funcţiune.
 American Academy of Implant Dentistry, 1986  Contact stabilit între osul normal
remodelat şi implant, fără interpoziţie de ţesut neosos, permiţînd transferul continuu al
sarcinilor de la implant, spre şi în ţesutul osos.
 ZARB, citat de ALBREKTSSON  Proces prin care o fixare rigidă şi asimptomatică a
unui material aloplastic este obţinut şi menţinut în os în timpul sarcinilor funcţionale.
 JOHANSON – 1986, ALBREKTSSON şi JACOBSON – 1987  Histologic – joncţiunea
directă şi durabilă între osul viu şi remaniat, şi, cel puţin 90% din suprafaţa implantului în
porţiunea lui transcorticală.
5
BRANEMARK  1952, face primele cercetări în domeniu. Foloseşte o cameră optică din Ti pentru
studiul vascularizaţiei osului medular la fibula de iepure. După sacrificarea animalului se constată că
osul “s-a lipit “ de titan, iar aplicarea unei forţe suficient de mari determină fracturarea osului şi nu a
legăturii os-Ti. Acest fenomen a fost ulterior denumit şi definit ca osteointegrare.
Studiile s-au efectuat pentru Ti dar şi pentru alte metale; s-a constat că materialul de elecţie este Ti.
În cazul Ti s-a observat o legătură solidă care realizează o ancorare anchilozantă, rigidă, considerată
azi ca cea mai bună metodă de stabilizare a implantului endoosos.
Histologic  osteointegrarea constă în prezenţa osului regenerat în imediata vecinătate a metalului.
Microanaliza scanată cu raze X a preparatelor histologice – evidenţiază os lamelar cu lacunele
caracteristice şi osteoblaşti vitali care par să pătrundă în suprafaţa poroasă, iar acest os lamelar este
mineralizat în totalitate. Microanalizele zonei de contact demonstrează că osul s-a apropiat la o distanţă
mai mică de 0,5m de suprafaţa metalului, distanţă considerată prea mică pentru organizarea oricărui
ţesut viu. De aici concluzia că osteointegrarea este un proces care se realizează la nivel molecular.
Se pune întrebarea dacă acest tip de ancorare anchilozantă poate să transmită spre os sarcinile, forţele la
care este supus implantul în timpul exercitării funcţiilor ?
Implantul, respectiv interfaţa sunt supuse unor forţe complexe: de tăiere, de tensiune, de compresiune,
depinzînd de direcţia forţei exercitate de lucrarea protetică în timpul funcţionării ApDM. Este necesară
diferenţierea între două tipuri de forţe: de tăiere, care acţionează de-a lungul interfeţei, şi cea, de
smulgere sau de tracţiune a implantului. Cea de tăiere este echilibrată, anihilată de creşterea osului în
suprafaţa rugoasă, cea de smulgere poate fi contracarată numai de o legătură matură implant-os,
adică de ţesut diferenţiat, matur. Astfel din punct de vedere funcţional se poate afirma că
osteointegrarea este sinonimă cu ancorarea totală. Răspunsul osului prin creşterea osoasă şi prin
apariţia legăturii implant-os, pledează în favoarea capacităţii ancorării anchilozante de a transmite
forţele masticatorii de la implant spre os, capacitate care nu se manifestă în cazul în care între implant
şi os se găseşte ţesut conjunctiv.
Existenţa acestei ancorări între implant şi os ridică întrebarea dacă există un stimul specific care să
favorizeze bioreactivitatea osului, respectiv formarea legăturii dintre implant şi os în cazul Ti ?
HENCH  afirmă că materialele bioactive induc o reacţie biologică specifică la interfaţă, avînd ca
rezultat o legătură bio-chimică, viabilă între implant şi os.
Dar Ti nu se încadrează în grupa materialelor bioactive explicaţia probabilă a apariţiei ancorării
anchilozante în cazul Ti este dată de procesele chimice specifice de la suprafaţa acestuia. Oxidul de Ti
de la suprafaţă în prezenţa apei se hidrolizează, apa se descompune, rezultînd două grupări hidroxil,
care se poziţionează diferit la nivelul oxidului de Ti, conferindu-i un caracter acid sau bazic,
comportîndu-se ca o substanţă bipolară sau amfoterică. La rîndul lor, amino-acizii, care reprezintă
elementul de bază al moleculelor organice biologice sunt tot bipolari, amfoliţi prin cele 2 grupări:
acidă – dată de gruparea carboxil, şi, bazică – dată de gruparea amino. Astfel oxidul de Ti şi amino-
acizii sunt parteneri ideali de reacţie chimică, formînd o puternică legătură dublă, bivalentă, vizualizată
prin spectroscopie fotoelectronică.
ALBREKTSSON  a studiat interfaţa os-implant cu ajutorul microscopiei electronice scanate cu

înaltă rezoluţie. În vecinătatea implantului, la o distanţă de 100 nm, găseşte fibre colagene
mineralizate masiv; iar în spaţiul dintre suprafaţa implantului şi zona mineralizată evidenţiază
molecule gigante de proteo-glicani ( complexe porte – polizaharidice ) care reprezintă componenta
principală a substanţei fundamentale din os, şi care reprezintă liantul dintre celule şi fibre, respectiv
dintre celule şi alte suprafeţe, inclusiv ale materialelor aloplastice cum sunt implantele.
RĂSPUNSUL OSULUI LA IMPLANTELE DE TITAN

Studiul reacţiei osului la implantul de Ti se face ţinînd cont de idea existenţei unei legături anchilotice
între implant şi os, respectiv a osteointegrării, şi nu a unui ligament alveolo-dentar.
Reconstrucţia osoasă în caz de inserţie a implantelor este identică cu vindecarea osoasă în caz de
fracturi, respectiv cu vindecarea din ţesutul osos unde nu a fost inserat nici un implant (de exemplu
după alveolotomie ), Ti fiind acceptat ca ‘self ‘, nu ca ‘non-self ‘ de către mecanismele de apărare
ale organismului.
6
Astfel reconstrucţia osoasă se realizează prin ţesut osos, medular înalt diferenţiat, obţinîndu-se
restitutio d integrum, şi nu ca o cicatrice conjunctivă slab diferenţiată.
Formarea osului necesită 3 factori de bază

- celule adecvate
- nutriţie locală convenabilă
- stimul adecvat
1. celule adecvate
 osteoresorbtive – osteoclaşti
 osteoformatoare – osteoblaşti, osteoclaşti, care provin din:
- stratul intern al periostului – care au potenţial osteoformator latent;
- celule reticulare ale măduvei roşii – celule reticulare primitive, cu potenţialitate
multiplă de diferenţiere, avînd se pare rol important în osteoformare;
- celule perivasculare – aduse de vasele de neoformaţie aflate în proliferare;
- celule aflate pe trabeculele osoase;
2. nutriţie locală convenabilă. La nivelul oaselor maxilare circulaţia este dublă: muco–periostală, şi
medulară (cu rol fundamental în reparaţia osoasă), sensul predominant al curentului fiind
centrifug: de la vasele medulare spre cele periostale. Important este şi faptul că aportul sangvin
se face dinspre posterior  spre anterior şi dinspre bază  spre creastă ( trebuie să se ţină seama
de aceşti parametrii în momentul preparării locaşului osos pentru implant ).
-
3. stimul adecvat pentru declanşare reparaţiei osoase. Traumatismul, reacţia inflamatorie locală
limitată sunt urmate de un proces de reparare osoasă  traumatismul, inflamaţia în sine reprezintă
stimuli care declanşează vindecarea osoasă. Dar reacţia osului depinde de intensitatea
traumatismului: dacă traumatismul este foarte puternic  reacţia de vindecare osoasă este redusă.
Rezultă de aici necesitatea unui traumatism operator minim care este optim pentru declanşarea
vindecării osoase.
Din punct de vedere fiziologic osul urmează un ciclu neschimbat care începe totdeauna printr-o fază
de resorbţie osoasă, apoi de repaus şi în sfîrşit de apoziţie. De fiecare dată cînd se intervine asupra
osului, acest ciclu, indiferent de stadiul în care se află, se rupe şi reîncepe printr-o fază de resorbţie.
Prima fază a neoosteogenezei este faza osteoclastică  osteoclastele prin activitate resorbtivă
creează spaţiu pentru vasele de neoformaţie.
După o perioadă de repaus, urmează faza de formare a osului primar, osteoid osteoblastele din
jurul vaselor de neoformaţie încep să structureze os nou, care înlocuieşte din aproape în aproape, osul
necrozat. Durează 6 săptămîni.
Ultima este faza de remaniere osoasă cu obţinerea de os matur  prin remodelare excentrică, de la
implant  spre os, dovadă a osteointegrării, durează 4-6 luni (după unii–3 luni )
Cicatrizarea primară depinde în mare măsură de traumatismul operator, în timp ce remodelarea

secundară depinde de traumatismul ocluzal produs de reconstrucţia protetică: dacă sarcinile, forţele
aplicate asupra implantului şi implicit asupra osului sunt bine dozate  se va stimula aportul de calciu
spre osul periimplantar, acesta devenind tot mai dens, cu trecerea timpului, luînd un aspect asemănător
corticalei alveolare (laminei dura ).Dacă sarcinile ocluzale sunt excesive, nefuncţionale, premature –
înainte de cele 6 luni  efectul este invers, cu apariţia ţesutului fibro-conjunctiv de apărare, a necrozei
periimplantar, urmate de mobilizarea şi eliminarea implantului. Se poate afirma că menţinerea
osteointegrării este strîns legată de solicitarea funcţională adecvată, care reprezintă stimulul biologic ce
determină o continuă remodelare bio-funcţională a ţesutului receptor al implantului, fiind o continuă
adaptare la intensitatea şi direcţia sarcinilor exercitate.
Studiile histologice au demonstrat creşterea osului trabecular direct pe suprafaţa implantului de Ti, dar
posibilă numai în cazul suprafeţelor aspre ,rugoase poroase de unde necesitatea plasmării
implantelor solide cu plasmă de Ti. Restabilirea circulaţiei, deci vindecarea osoasă după traumatismul
operator este rapidă în cazul implantelor cu suprafaţă poroasă: ţesutul osteoid iniţial fiind înlocuit în
cîteva săptămîni cu ţesut osos adult diferenţiat.
Suprafaţa poroasă favorizează adeziunea fibrinei – care va permite ulterior apoziţia osoasă directă.
Microanfractuozităţile trebuie să fie suficient de largi pentru a permite adeziunea proteinelor.
7
Macroporii trebuie să aibă un diametru mai mare de 100-150 m pentru a permite aportul sangvin:
ţesuturile vascularizate neputînd supravieţui în pori mai mici de 100m ( THESE GOALARD)
RĂSPUNSUL GINGIEI LA IMPLANTUL DE TITAN

(JONCŢIUNEA GINGIVALĂ )
Implantele stomatologice sunt ‘implante-deschise’, fiind în contact permanent cu microorganismele
cavităţii bucale, acesta fiind unul dintre punctele slabe ale implantelor. Comportamentul gingiei
periimplantare, respectiv capacitatea acesteia de a forma o barieră între mediul bucal şi ţesutul osos,
rămîne o problemă foarte controversată.
Prezenţa gingiei ataşate de coletul implantului ar fi soluţia ideală, asigurînd sigilarea adecvată între
mediul bucal şi cel intraosos. Întrebarea care se pune este dacă în jurul implantului se formează
structuri similare cu cele din jurul dintelui, şi, dacă aceste structuri pot fi vizualizate pe preparatele
histologice la microscop ?
Gingia marginală care asigură în mod normal sigilarea este constituită din epiteliu şi ţesut conjunctiv
subiacent.
Epiteliul prezintă o serie de particularităţi care îi determină comportamentul faţă de implant:
 capacitatea de aderare
 de la o celulă epitelială la alta;
 aderare la ţesutul conjunctiv ;
 aderare la alte suprafeţe, inclusiv la cele ale materialelor nebiologice – deci şi a
implantelor, indiferent dacă sunt suprafeţe rugoase sau netede.
Această aderare se realizează prin intermediul desmosomilor şi a laminei bazale.
 proprietatea de proliferare şi migrare a celulelor epiteliale, astfel încît să acopere orice breşă.
Cu alte cuvinte, celulele epiteliale ale mucoasei bucale migrează spre implant.
 aspectul, comportamentul epiteliului este determinat de ţesutul conjunctiv subiacent – cu
mănunchiurile de fibre colagene care se inseră în suprafaţa rugoasă . Dacă ţesutul conjunctiv
este de bună calitate  atunci fixarea epiteliului la implant este corespunzătoare. Dacă acesta
este inflamat – PDM  fixarea epiteliului la implant este compromisă, producîndu-se
‘creşterea verticală ‘ a epiteliului pe implant, respectiv apariţia pungilor şi rejecţia
implantului.
În ceea ce priveşte structurile care apar şi se organizează la nivelul coletului implantului, evidenţiate pe
preparate histologice, prin microscopie electronică, există două curente diferite:
 unii au pus în evidenţă celule epiteliale capabile de o ataşare fermă la materiale nebiologice, lamă
bazală, hemidesmozomi şi buchete de fibre colagene – neextnsibile, orientate aproximativ
perpendicular pe os şi ataşate la suprafaţa rugoasă a implantului.
 dar după alţii, epiteliul gingival la nivelul joncţiunii are un aspect mai lax, cu spaţii intercelulare
largi, cu desmosomi care se orientează fie paralel, fie chiar lipsesc.
S-a demonstrat că aderarea epiteliului la implant poate avea loc numai în cazul existenţei unei gingii
ataşate, fixe, keratinizate. Dacă gingia fixă este absentă, este obligatoriu obţinerea ei prin mijloace
chirurgicale, deoarece gingia mobilă are fibrele conjunctivale subepiteliale orientate paralel cu
implantul, acestea nepermiţând ancorarea epiteliului la implant, adică sigilarea la ‘coletul ‘ implantului.
Cicatrizarea finală la ‘coletul ‘ implantului se realizează secvenţial întîi la nivelul epiteliului –7 zile,
apoi la nivelul ţesutului conjunctiv –14 zile. Între cele două ţesuturi se stabileşte o ‘cursă de urmărire
‘ epiteliul fiind mai rapid invaginându-se în ţesutul conjunctiv, formînd un şanţ mai mult sau mai puţin
profund. Se obţine un şanţ periimplantar cu o adîncime de pînă la 2,5mm. O adîncime mai mare a
şanţului va favoriza o creştere a proporţiei germenilor gram -, şi a anaerobilor compromiţînd implantul.
Se poate spune că şanţul periimplantar poate fi asemănat cu şanţul gingivo-dentar, prin prezenţa
epiteliului, a ţesutului conjunctiv care separă epiteliul de ţesutul osos. Orientarea fibrelor conjunctive
este diversă, neputându-se vorbi de fibre Sharpey cu o orientare funcţională, Totuşi prezenţa ţesutului
conjunctiv blochează invaginarea epitelială, şi, exclude comunicarea între ţesutul osos şi mediul bucal.
8
FACTORI CARE PERTURBĂ OSTEOINTEGRAREA

1. factori care ţin de actul chirurgical:
 traumatismul operator mare  obligatoriu folosirea de tehnici chirurgicale corecte, cu
traumatism operator minim, reducînd la maximum necroza periferică inevitabilă.
 supraîncălzirea s-a demonstrat că o temperatură de pînă la 41° C nu este nocivă; este
obligatorie irigaţia continuă – internă, externă, cu ser fiziologic la 4 ° C.
 frezajul intempestiv  numai frezaj la viteză mică: 1200-1500 rotaţii pe minut.
 frezele folosite  numai freze din Ti, a căror dimensiune creşte progresiv, neuzate.
Instrumentar adecvat, din Ti, pentru evitarea contaminării.
2. factori care ţin de implant:
 materiale nebiocompatibile  Ti, sau impurităţile de la suprafaţa acestuia.
 lipsa stabilităţii primare  un implant care nu este fix imediat după inserare nu prezintă
viabilitate în timp.
 solicitarea prematură  înainte de cele 3-6 luni necesare reconstrucţiei osului
periimplantar, respectiv a osteointegrării. Obligatoriu tehnica în 2 timpi, cu îngroparea
implantului.
3. factori care ţin de substratul anatomic:
 pat osos neadecvat - prin afecţiuni locale, sau generale.
 absenţa gingiei fixe.
CONCLUZIA OSTEOINTEGRĂRII
Osteointegrarea este un proces deosebit de complex, diversele lui faze intercondiţionându-se reciproc:
structurarea unui epiteliu joncţional ataşat de coletul implantului nu este posibilă fără organizarea
adecvată a ţesutului conjunctiv subiacent; iar formarea ţesutului conjunctiv, lipsa procesului inflamator
de la nivelul lui sunt posibile numai în prezenţa unei ancorări anchilotice ferme în os a implantului.
Recapitulînd – obţinerea unei ancorări anchilotice solide, fără interpunere de ţesut conjunctiv-
fibros, a implantului în os, respectiv a osteointegrării necesită:
 congruenţă între implant şi patul osos al acestuia;
 un material biocompatibil – Ti;
 o suprafaţă ‘osteoinductivă ‘ a implantului;
 lipsa solicitării ocluzale a implantului timp de 3 luni;
 suprafaţă corespunzătoare a gîtului implantului: netedă, lucioasă – defavorabilă acumulării PDM,
pentru zona expusă în cavitatea bucală; şi plasmată în zona în care se realizează contactul cu ţesutul
conjunctiv subepitelial;
 tehnică chirurgicală atraumatică;
 prezenţa gingiei fixe, keratinizate;
 prevenirea infecţiei – antibioterapie de protecţie;
 igienă bucală riguroasă;
BRANEMARK  prognosticul pe 10 – 19 ani:
- 99 % la mandibulă;
- 89 % la maxilar.
Forţele care se aplică sunt:
- în repaus de 30 %;
- în masticaţie pînă la 100 %.
Clinic osteointegrarea
 0 % în primele 21 de zile de la inserare, procesul de osteointegrare avînd o perioadă de
latenţă;
 85 % după 1 an; resorbţie anuală de 1 – 1,5 mm a osului marginal în primul an datorită
traumatismului operator, ulterior pierdere de 0,05-0,10mm anuală, sunt considerate în limite
normale, în concordanţă cu criteriile de succes ale implantelor.
9
IMPLANTOLOGIE-CURS 4
INDICAŢII, CONTRAINDICAŢII ÎN IMPLANTOLOGIE
INDICAŢII ALE IMPLANTELOR

Se recurge la implante atunci cînd protetica convenţională, clasică nu conferă avantajele
funcţionale, estetice, psihologice , eventual economice pacientului. Nu se va practica o ‘implantologie
agresivă’ ci aceasta se va lua în considerare numai în cazul eşecului proteticii convenţionale, iar pacientul
trebuie informat despre aceste aspecte.
Indicaţiile se referă atît la utilizarea implantelor în practica stomatologică, cît şi la utilizarea
diferitelor tipuri de implante în diverse situaţii clinice, şi va ţine cont de:
- tipul osului restant: compact, spongios;
- lăţimea, înălţimea crestelor alveolare;
- spaţiu edentat,
- grosimea mucoperiostului;
- întinderea sinusului maxilar;
- vecinătatea foselor nazale;
- poziţia canalului mandibula, găurii mentoniere;
- raportul cu dinţii vecini;
- numărul dinţilor care trebuiesc înlocuiţi cu implantese va avea în vedere faptul că
interfaţa os-implant trebuie să aibă o suprafaţă aproximativ egală cu a rădăcinilor
dinţilor ce urmează să fie restauraţi prin implante;
Implantele sunt indicate în
 DEFICIENŢE ANATOMICE:
1. cîmp protetic edentat total deficient care nu permite retenţia, stabilitatea unei
proteze mobile;
2. lipsa coordonării musculaturii periorale;
3. toleranţă scăzută a ţesuturilor mucozale;
4. parafuncţii, care determină iritaţii, inflamaţii repetate cu instabilitatea protezei;
5. edentaţii parţiale:
- număr şi localizare nefavorabie a dinţilor restanţi, nepermiţând lucrare
fixă corectă;
- edentaţie terminală – unilaterală, bilaterală;
- edentaţie unidentară, pentru a evita şlefuirea dinţilor vecini;
- edentaţie intercalată laterală prea întinsă-ex. de la canin la molarul de
minte;
 CONSIDERENTE PSIHOLOGICE:
 incapacitatea psihologică de integrarea protezei mobile chiar dacă aceasta este corect
executată;
 reflexe hiperactive care sunt exacerbate de proteza mobilă;
 CERINŢE SPECIALE funcţionale, fizionomice pentru performanţe superioare, de exemplu
la actori, cîntăreţi.
CONTRAINDICAŢII ALE IMPLANTELOR

Contraindicaţiile pot fi de ordin general sau local, şi pot fi absolute sau relative-temporare
CONTRAINDICAŢII GENERALE ALE IMPLANTELOR.

ABSOLUTE: după BRANEMARK 1985
afecţiuni psihice grave: schizofrenie, epilepsie, etc.
dependenţă chimică: alcoolism, droguri.
10
afecţiuni sistemice decompensate, care contraindică orice intervenţie chirurgicală (MAEGLIN

1983)
boli generale osoase – osteoporoză;
boli endocrine;
boli hematopoetice;
coagulopatii;
afecţiuni ale sistemului imunitar;
afecţiuni cardiace;
nefrite, nefroze;
ciroză hepatică;
boli alergice;
boli de focar.
RELATIVE SAU DE MOMENT
 infecţii tranzitorii;
 afecţiunile sistemice dacă sunt controlate şi monitorizate (FEIGEL 1985):
endocrinopatii: diabet zaharat, insuficienţă hipofizară, corticosuprarenală, hipo-, hipertiroidism,
acromegalie, Cushing, hipo-, hiperparatiroidism.
afecţiuni granulomatoase: granulomatoza Wegener, tbc, sarcoidoza, lepra.
afecţiuni cardio-vasculare: ateroscleroza, HTA, hTA, afecţiuni ale aortei, afecţiuni vasculare
periferice ,endocardite;
reacţii de hipersensibilitate: anafilaxie, urticarie, edem angioneurotic, hipersensibilitate la
medicamente;
afecţiuni dermatologice; penfighus, lichen plan;
afecţiuni osoase metabolice sau de altă natură: granulom eozinofil, boală Paget, distrofii osoase;
afecţiuni hematologice: anemii;
afecţiuni ale sistemului imunitar: limfoame, mieloame, SIDA;
coagulopatii: trombocitopatii; deficit de factori de coagulare, hemofilii;
afecţiuni renale: nefrite, nefroze;
afecţiuni ale ţesutului conjunctiv: LED, etc.
 vîrsta se constitue într-o contraindicaţie relativă:
vîrsta înaintată: dacă pacientul prezintă stare generală bună, facultăţi mintale integre, capacitate
de menţinere a igienei bucale , atunci nu există contraindicaţii de aplicare a implantelor;
vîrste tinere: se pot aplica implante după terminarea creşteri osoase a maxilarelor, respectiv
după 16 ani.
CONTRAINDICAŢII LOCALE ALE IMPLANTELOR

ABSOLUTE:
tumori maligne la nivelul maxilarelor;
iradiere pentru tumori maligne;
displazii ale maxilarelor: boală Paget, osteită fibroasă.
RELATIVE SAU TEMPORARE
os insuficient, deoarece pentru obţinerea osteointegrării este necesară îngroparea implantului în
toate cele trei direcţii ale spaţiului in os capabil de regenerare, remodelare. Intră în discuţie metodele
chirurgicale de adiţie.
defecte osoase maxilare, mandibulare după extirpare de chisturi, extracţii, alveolotomii. Se
temporizează implantarea pînă după vindecarea osoasă completă.
condiţii anatomo-topografice defavorabile: canal mandibular, gaură mentonieră deplasate
cranial ca urmare a atrofiei importante a osului alveolar; vecinătate imediată a sinusului maxilar, foselor
nazale.  chirurgie plastică de adiţie.
leziuni mucozale: stomatite herpetice, candidozice, sub proteză, hiperplazii gingivale, lichen
plan, leucoplazii, etc.
tulburări grave de ocluzie, care ar suprasolicita implantul, împiedicînd osteointegrarea.
macroglosie.
igienă bucală deficitară.
11
EXAMENUL PACIENTULUI PENTRU APLICAREA

IMPLANTELOR
examenul stării generale;

examenul ApDM;
planul terapeutic
EXAMENUL STĂRII GENERALE

antecedente patologice personalecompletare chestionar
examen obiectiv general
EXAMENUL STĂRII ApD
EXAMEN CLINIC
examenul mucoasei,
examenul ATM,
examenul parodontal,
procese carioase,
poziţia dinţilor,
creste alveolare edentate.
EXAMENE COMPLEMENTARE
fotografii,
modele de studiu,
examen radiografic,
modele de ceară.
SOLICITĂRILE PACIENTULUI
PLANUL TERAPEUTIC
I. EXAMENUL STĂRII GENERALE
A. ANTECEDENTE PATOLOGICE PERSONALE

Se începe cu completarea de către pacient a unui chestionar de anamneză, privind antecedentele
patologice generale.
B. EXAMEN OBIECTIV GENERAL.

Acesta presupune monitorizarea:
semnelor vitale
analize de laborator
analiza urini
Rx pulmonar
EKG
II. EXAMENUL STĂRII ApDM
A. EXAMENUL CLINIC
examenul mucoasei:
 afecţiuni ale mucoasei: stomatite, gingivite, etc.;
mucoasa crestelor: de aspect normal, atrofică, hiperplazică;
 mucoasă gingivală cu pliuri inserate aproape de creastă;
12
 mucoasă fixă: existenţa şi dimensiunea acesteia va influenţa lungimea componentei

transepiteliale;
 mucoasă subţire, festonată: are tendinţă de retracţie;
 mucoasă mobilă în jurul viitorului implant: favorizează pătrunderea alimentelor,
microorganismelor.
examenul ATM;
examenul parodontal la dinţii restanţi:
 igiena bucală;
 placă dentară, indice de placă, tartru;
 pungi parodontale: cu sonda parodontală; parodontograma;
 mobilitatea dentară;
poziţia dinţilor restanţi;
forma crestelor alveolare edentate: modificările morfologice locale interesează atît reducerea
dimensiunii ariei purtătoare de sarcină, cît şi diferitele tipuri de resorbţie osoasă. Se pot întîlni:
 creste restante ascuţite, spinoase;
 creste restante neregulate;
 creastă oblică internă, externă proeminente;
 tuberculi proeminenţi;
 apofize genii proeminente;
creste înalte, cu resorbţii marcate, pînă la nivelul canalului mandibula, sinus…;
 creste cu menton proeminent, sau retrognat.
B. EXAMENE COMPLEMENTARE
fotografii:
preoperator;
intraoperator;
postoperator.
modele de studiu din gips, ocluzia în ceară;
examene radiografice: oferă date cu privire la înălţimea, grosimea procesului alveolar,
prezenţa de procese patologice, relaţiile cu sinusul maxilar, fosele nazale, canalul mandibula, gaura
mentonieră, dinţii vecin. Se utilizează radiografii:
periapicale: se fac aproximativ 20 de filme retroalveolare pentru a cuprinde în întregime cele
două arcade dento-alveolare;
panoramice: permit o evaluare de ansamblu a stării osului. Sunt folosite şi la proiectarea
localizării şi dimensiunii implantului cu ajutorul unor folii transparente care prezintă serii calibrate de
desene ale implantelor.
teleradiografia de profil: oferă date despre osul cortical şi spongios disponibil, fără distorsiuni;
ocluzale: date despre osul disponibil în sens V-O;
CT: în situaţii speciale, pentru determinarea cantităţii, calităţii osului alveolar
compact, spogios, în regiunile maxilare, mandibulare.
Examene radiografice se practică şi postoperator: imediat după intervenţie pentru verificarea
inserţiei, poziţiei implantului; ulterior pentru urmărirea reparaţiei osoase, evoluţiei, succesului se practică
radiografii anual. Se utilizează în special radiografii retroalveolare ortoradiale, pentru zona posterioară,
şi filme panoramice, pentru o vedere de ansamblu.
modele de ceară a viitoarei lucrări protetice fixate pe implante. Ajută la stabilirea obiectivelor
funcţionale, estetice şi la comunicarea, consultarea cu pacientul.
C. SOLICITĂRILE PACIENTULUI
III. PLANUL TERAPEUTIC

diagnostic complet şi complex;
informarea pacientului: explicarea etapelor de tratament, dificultăţilor tehnice chirurgicale,
protetice, rezultate şi eşecuri posibile;
13
confecţionarea unei proteze provizorii în edentaţia totală;

tratamente odontale, parodontale, eventual punţi provizorii în edentaţia parţială;
aplicarea chirurgicală a implantelor;
realizarea conexiunii între stîlpii reprezentaţi de implante;
restaurarea protetică definitivă;
întreţinere, igiena implantului.
TIPURI DE ATROFIE OSOASĂ ŞI CLASIFICAREA

ACESTORA ÎN IMPLANTOLOGIE
definirea osului disponibil;

clasificare osului disponibil;
clasificarea densităţii osoase;
clasificarea arcadelor edentate parţial în implantologie
clasificarea arcadelor edentate total în implantologie.
DEFINIŢIE: OSUL DISPONIBIL TRIDIMENSIONAL ,

se defineşte prin cantitatea de os în zona edentată, în care se introduce implantul. Aceasta este
măsurată în lăţime, înălţime, lungime, înclinare şi raportul coroană-corpul implantului. Ca regulă
generală se vor menţine 2 mm între implant şi orice reper anatomic de vecinătate.
Înălţimea osului disponibil:

se măsoară de la coama crestei edentate pînă la reperul opus, cum ar fi sinusul maxilar, fosele
nazale, canalul mandibular , bazilara mandibulei. Înălţimea osului disponibil este estimată întîi prin
evaluare radiografică pe radiografia panoramică. Înălţimea osoasă minimă pentru rezultate previzibile pe
termen lung pentru supravieţuirea implantului este de 10 mm după BRANEMARK-1983. Necesarul de
înălţime poate fi redus în osul foarte dens al simfizei mentoniere al unei mandibule atrofice, sau mărit în
osul foarte poros al maxilarului superior-la 20 mm.
Lăţimea osului disponibil:
se măsoară între corticala vestibulară şi cea orală, palatinală, linguală, la nivelul coamei crestei
alveolare. Lăţimea osoasă minimă este de 5 mm – pentru Implantele şurub şi cilindru care au un diametru
de 3,75 mm ; şi de 2,5 mm pentru implantele lamă care au un diametru minim de 1,25 mm, aceste
dimensiuni asigură mai mult de 0,5 mm de os de fiecare parte a implantului, la nivelul coamei crestei
alveolare. În cazul lăţimii insuficiente se poate recurge la osteoplastii ale crestei.
Lungimea osului disponibil:
se măsoară în sens mezio-distal. Este deseori limitată de dinţi sau implante adiacente. Lungimea
minimă necesară depinde de lăţimea osului : pentru o lăţime de 5 mm este suficientă o lungime M-D de
5 mm, pentru fiecare implant; pentru o lăţime de 2,5-5 mm este necesară o lungime de 15 mm.
Înclinarea osului disponibil:
Ideal, înclinarea este aliniată cu forţele de ocluzie şi paralelă cu axul coroanei clinice folosite
pentru restaurarea protetică. Suprafaţa incizală şi ocluzală a dinţilor urmează curba lui WILSON şi SPEE.
Angulaţia osului alveolar urmează traiectoria rădăcinilor către planul ocluzal, şi se modifică în
general după pierderea dinţilor. Are valori între 10 ° şi 30°.
Raportul coroană-corpul implantului:
Înălţimea coronară se măsoară de la planul incizal sau ocluzal, pînă la coama crestei; înălţimea
corpului implantului endoosos se măsoară de la coama crestei pînă la apexul lui. Cu cît este mai mare
raportul coroană-implant cu atît este mai mare solicitarea la forţele laterale. Raportul coroană-implant
influenţează aspectul lucrării protetice, mărimea momentului forţei pe implant şi pe osul alveolar
înconjurător. Raportul cel mai favorabil are valoarea mai mică decît 1.
14
CLASIFICAREA OSULUI DISPONIBIL
După BRANEMARK 1985 osul alveolar edentat se clasifică în:

 tip A: creasta alveolară prezentă în mare parte;
 tip B: resorbţie moderată a crestei;
 tip C: resorbţie avansată a crestei, astfel încît este prezent doar osul bazal;
 tip D: resorbţia interesează şi osul bazal;
 tip E: resorbţia avansată şi a osului bazal.
În 1985 MISCH şi JUDY au stabilit 4 categorii principale de os disponibil pentru implantologie

care urmează fenomenul de resorbţie naturală. Aceste 4 clase oferă un mod de abordare sistematizat
pentru tratamentul pe implante.
 Subclasa A - os disponibil în toate dimensiunile: înălţime mai mare de 10 mm, lăţime de cel
puţin 5 mm, lungime M-D mai mare de 5 mm, înclinarea între corpul implantului şi planul ocluzal nu
depăşeşte 30° , raportul coroană-implant este mai mic de 1, impune ca înălţimea implantului să fie mai
mare de 12 mm. Este restaurată cel mai frecvent cu implante şurub sau cilindrice.
 Subclasa B - pe măsură ce osul se resoarbe, lăţimea osului disponibil se reduce mai întîi pe
seama tablei vestibulare. Osul cortical este mai gros pe faţa orală a osului alveolar. În primii 3 ani de la
extracţia dinţilor lăţimea se reduce cu 40%. Înălţimea osoasă este de cel puţin 10 mm, lăţimea este de
2,5-5 mm, lungimea de cel puţin 15 mm, înclinarea osoasă este limitată la 20° , raportul coroană-implant
este mai mic de 1 (pentru a reduce mărimea forţei în solicitările laterale). Se folosesc în special implante
şurub cu diametru mic sau implante lamă, sau se transformă creasta în subclasa A prin adiţie (grefare)
sau osteoplastie şi se folosesc aceleaşi implante ca la subclasa A.
 Subclasa C – resorbţia osului apare mai întîi în lăţimea osului şi apoi în înălţime. Deseori
planşeul bucal se află la nivelul coamei crestei. Osul disponibil este deficient în una sau mai multe
dimensiuni: înălţimea mai mică de 8-10 mm, lăţimea poate fi mai mică de 2,5 mm, angulaţie mai mare
de 30°, raportul coroană-implant este mai mare de 1. Există 2 subcategorii: creastă cu înălţime
inadecvată, C-i, şi cu lăţime inadecvată, C-l. Se folosesc: tehnici de plastie şi adiţie şi implante şurub,
sau implante subperiostale.
 Subclasa D – Resorbţia osoasă pe termen lung poate duce la pierderea completă a osului
alveolar, însoţită de atrofia osului bazal. Atrofia severă determină: un maxilar complet neted, cu atrofia
spinei nazale anterioare şi a palatului pînă la creasta zigomatico-alveolară, şi o mandibulă în creion, cu
apofizele genii şi gaura mentonieră pe coama crestei, muşchii mentali se inseră cu partea lor inferioară
aproape pe coama crestei, iar buccinatorul poate aborda milohioidianul peste corpul mandibulei. Raportul
coroană-rădăcină este mai mare de 5. Se tratează foarte dificil prin implante; se recomandă grefe osoase
autogene, iar după 6 luni, dacă grefa a fost acceptată, se folosesc implante endoosoase sau subperiostale,
în funcţie de clasa obţinută. Dacă implantul eşuează, pacientul poate deveni un infirm dentar.
CLASIFICAREA DENSITĂŢII OSOASE

Densitatea osului disponibil dintr-o zonă edentată are o importanţă deosebită asupra planului
terapeutic, alegerii tipului implantului şi a abordului chirurgical, perioadei de vindecare, a solicitării
implantului ce lucrarea protetică.
Densitatea osoasă poate fi estimată: aproximativ cu ajutorul radiografiilor, retroalveolare,
panoramice, de profil, mai bine prin intermediul CT-urilor, dar cel mai corect, intraoperator.
Gradul densităţii osoase este direct legat de solicitarea mecanică – MAC MILLAN, 1926. După
pierderea unui dinte osul alveolar începe să se reducă în dimensiune şi densitate, deoarece nu se mai
transmit presiuni asupra osului, iar acesta nu mai trebuie să reziste la solicitări. Astfel, osul se
remodelează prin resorbţia unei cantităţi importante de os, şi, prin modificarea densităţii osoase, în sensul
scăderi numărului trabeculelor osoase şi modificarea orientării acestora. Resorbţia începe la cîteva luni
de la pierderea dintelui, continuă pe termen lung, afectînd atît corticala, cît şi osul trabecular. Cu cît este
mai veche edentaţia, cu atît sunt prezente mai puţine trabecule osoase.
După BRANEMARK, 1985, din punct de vedere al densităţii, osul poate fi categorisit în:
 tip 1: aproape întregul os maxilar este format din os compact, omogen;
 tip 2: un strat gros de os compact înconjură miezul format din os trabecular dens;
15
 tip 3: un strat subţire de os compact înconjură miezul format din os trabecular dens, cu o
rezistenţă suficientă;
 tip 4: un strat subţire de os dens înconjură miezul format din os trabecular cu densitate
scăzută.
După MISCH, există 4 grupe de densitate osoasă, care variază după aspectul macroscopic, atît
al osului cortical, cît şi al celui trabecular. Planul de tratament, protocolul operator, perioada de
progresivă sunt specifice pentru fiecare tip de densitate osoasă.
 os dens compact ( D-1), ca lemnul de stejar: este foarte dens, apare în special la
mandibula anterioară resorbită – subclasă C, D, menţinîndu-şi forma şi densitatea datorită presiunilor
exercitate de inserţiile musculare şi de torsiunea mandibulei. Histologic este format din os lamelar dens,
înalt mineralizat, putînd suporta sarcini mari, prezentînd avantaje în implantologie, cu cel mai bun
prognostic pe termen lung ( rată de succes de 94% pentru implant şurub de Ti ).Procentul de os neoformat
la interfaţă este cel mai mare, de aproximativ 80%, se pot utiliza şi implante mai scurte. Prezintă şi unele
dezavantaje: frecvent o înălţime redusă; este dificil de preparat, necesitînd turaţii mari, care
supraîncălzesc osul (se evită prin răcire continuă, creştere gradată a diametrului frezelor); are mai puţine
vase, necesitînd menajarea la maximum a periostului, iar vindecarea osoasă este mai lungă - 5 luni
înainte de solicitarea protetică.
 os poros compact ( D-2 ): este o combinaţie de os trabecular gros la interior, şi os dens,
chiar compact la exterior, apare mai frecvent la mandibula anterioară, urmată de cea posterioară,
ocazional şi la maxilarul anterior. Majoritatea sistemelor de implante se referă la această densitate osoasă,
care prezintă o serie de avantaje: interfaţă rigidă iniţială; osteointegrare bună; vascularizaţie bună,
vindecare în 4 luni. Ca dezavantaje: necesită uneori angajare corticalei linguale, palatinale, sau a podelei
sinusale sau nazale, de Implantele şurub; se folosesc şi implantele cilindrice.
 os trabecular dens ( D-3 ): este format din os trabecular fin şi os compact poros subţire;
apare în special la maxilarul anterior şi posterior, şi la mandibula posterioară. Prezintă unele avantaje:
preparare foarte uşoară, vascularizaţie bună, favorizînd vindecarea. Dar are şi dezavantaje: prepararea
uşoară favorizează perforările accidentale ale corticalei laterale, sau preparările prea largi sau elipsoide;
necesită frecvent angajarea corticalei apicale sau orale, obligînd la elevarea sinusală şi adiţia subantrală.
Este recomandată folosirea de implante şurub, cilindrice acoperite ce ceramo-hidroxiapatită. Vindecarea
deşi bună se produce în decursul a 6 luni, ulterior solicitarea se va face progresiv şi îndelungat pentru a
ameliora densitatea osoasă.
 os trabecular fin ( D-4 ): este format di os trabecular cu o densitate foarte redusă şi foarte
puţin os cortical – fiind opusul osului D-1; apare la maxilarul posterior la edentaţiile vechi, rar şi la
mandibula anterioară. Este osul cel mai defavorabil pentru implantare; prezintă aceleaşi dezavantaje ca
şi osul D-3, la care se mai adaugă: necesitatea folosirii de implante cu diametru mare, autoforante,
acoperite cu ceramo-hidroxiapatită; vindecarea îndelungată, 8 luni; solicitarea osoasă progresivă, şi
folosirea cîte unui implant pentru fiecare dinte înlocuit pentru lucrările fixe.
CLASIFICAREA ARCADELOR EDENTATE PARŢIAL ÎN

IMPLANTOLOGIE
Există numeroase clasificări ale edentaţiei parţiale, dar nici una nu este unanim acceptată.
Plecînd de la sistemul KENNEDY-APPLEGATE, MISCH ŞI JUDY, propun o clasificare a
arcadelor edentate parţial în implantologie, ţinînd cont de cele 4 subclase de os disponibil.
 Clasa I – edentaţie terminală bilaterală, CU 4 subclase: subclasele A, B, C, D
 Clasa a II-a – edentaţie terminală unilaterală, cu 4 subclase: A, B, C, D.
 Clasa a III-a – edentaţii bilaterale, delimitate de dinţi atît M, cît şi D, sau anterioară
unidentară, cu subclasele A, B, C, D
 Clasa a IV-a – edentaţie anterioară care traversează linia mediană, cu subclasele A,B,C,D.
16
CLASIFICAREA ARCADELOR EDENTATE TOTAL ÎN

IMPLANTOLOGIE
În protetica tradiţională, edentaţia totală poate fi tratată numai prin proteză mobilă.
Implantologia lărgeşte posibilităţile terapeutice, de la supraprotezarea pe 2 implante pînă la protezarea
fixă pe implante.
Plecînd de la clasificarea lui KENT, sistemul de clasificare propus de MSCH este mai complex,
prin folosirea celor 4 subclase A, B, C, D de os disponibil.
La maxilar: regiunea anterioară este delimitată de premolarul 1 şi este situată anterior de
sinusul maxilar; regiunile posterioare – dreaptă, stângă, sunt situate posterior de regiunea premolarului
2, osul disponibil fiind limitat de podeaua sinusului maxilar.
La mandibulă: regiunea anterioară este situată între cele două găuri mentoniere, iar regiunile
posterioare – dreaptă şi stângă, sunt situate între găurile mentoniere şi trigonul retromolar
Tipuri de arcade edentate total:
 tipul 1 – cele trei regiuni ale arcadei osoase prezintă aceeaşi subclasă osoasă:
tip 1 subclasa A
tip 1 subclasa B
tip 1 subclasa C
tip 1 subclasa D
 tipul 2 – regiunile posterioare diferă de cele anterioare; de obicei în regiunile posterioare
osul disponibil este în cantitate mai mică decît în regiunea anterioară:
tip 2 subclasă A-B (subclasă A în regiunea anterioară, B în cea posterioară); A-C; A-D;
tip 2 subclasă B-C; B-D;
tip 2 subclasă C-D.
 tipul 3 – regiunile posterioare sunt diferite între ele, în special la maxilar, tip destul de rar
întîlnit.
tip 3 subclasă A, B, C, prezintă os de subclasa A în regiunea anterioară, subclasa B în regiunea
posterioară dreaptă, subclasa C în regiunea posterioară stângă.
tip 3 subclasă A, B, D;
tip 3 subclasă A, D, C;
tip 3 subclasă B, C, D;
tip 3 subclasă C, D,C (cînd regiunile posterioare sunt diferite, arcada este de tip 3 , chiar dacă
regiunea anterioară este similară cu una din regiunile posterioare)
Alegerea planului terapeutic, a tipului de implant se va face în special după subclasa regiunii
anterioare. Rareori se inseră implante posterioare fără un sprijin anterior pe implante. În cazul subclaselor
nefavorabile se va recurge şi la îmbunătăţirea osul disponibil prin: osteoplastii, adiţii- grefare(subantrală,
subnazală).
CONCLUZIE: zonele potenţiale pentru implantare se pot clasifica astfel:

favorabile:
mandibula anterioară între cele două găuri mentoniere;
mandibula posterioară de la regiunea corespunzătoare dinţilor posteriori spre înainte, unde
există dinţi naturali, cu condiţia ca edentaţia să nu fie veche;
fibromucoasă keratinizată, ataşată, fixă;
condiţionat favorabilă:
maxilarul anterior pînă la premolarii 2.
nefavorabile:
maxilarul posterior, incluzînd tuberozitatea maxilară;
fibromucoasă mobilă, subţire.
Condiţiile fibromucoasei nefavorabile pot fi îmbunătăţite operator mult mai uşor decît cele
osoase.
17
TERMINOLOGIA ÎN IMPLANTOLOGIE
MISH a elaborat un limbaj pentru Implantele endoosoase.
IMPLANT ENDOOSOS – este un material aloplastic inserat chirurgical într-o creastă osoasă restantă.
Există implante şurub, cilindrice, lamă. Sunt acoperite sau nu cu un biomaterial.
IMPLANT SUBPERIOSTAL – este un material aloplastic introdus chirurgical între os şi
fibromucoasă.
CORPUL – este partea care este introdusă chirurgical în os. Se poate extinde uneori uşor deasupra
coamei crestei.
ŞURUBUL DE ACOPERIRE –1] este partea care se fixează, eventual prin infiletare, la partea
superioară a corpului implantului imediat după inserarea acestuia, are rolul de a împiedica invazia
osului, a părţilor moi în timpul vindecării; 2] tot şurub de acoperire se numeşte şi partea care asigură
prin înşurubare, fixarea protezei sau suprastructurii la bontul implantului; 3] şurub de acoperire
pentru igienă este aşezat peste bont, între structurile protetice, pentru a preveni intrarea detritusurilor
şi a tartrului în partea internă, filetată a bontului.
EXTENSIE PERMUCOZALĂ – este porţiunea transepitelială, care se ataşează corpului implantului,
după obţinerea interfeţei de sprijin, şi care permite realizarea închiderii permucozale în jurul
implantului.
BONTUL – este partea care oferă sprijinul şi/sau retenţia protezei sau suprastructurii implantului.
Poate fi drept sau angulat, în funcţie de relaţia axială dintre corpul implantului şi bont. Frecvent are
formă conică. Există 3 categorii de bonturi în funcţie de modalitatea de retenţionare a protezei sau
suprastructurii pe bont: bont pentru şurub, bont pentru ciment, bont pentru anexare – foloseşte un
dispozitiv anex pentru retenţia unei proteze mobile.
SUPRASTRUCTURA – este un schelet metalic care se potriveşte la bonturile implantelor şi asigură
retenţia pentru proteză, de exemplu, bara turnată care reţine o proteză.
MATERIAL ALOPLASTIC – este un biomaterial sintetic, de obicei inert; în implantologia
stomatologică se folosesc metale, ceramice, uneori polimeri
FIXAREA RIGIDĂ – defineşte un implant fără mobilitate, observabilă la o forţă de 1-500 g, aplicată
în direcţie verticală sau orizontală.
LUNGIMEA IMPLANTULUI  la implantele şurub şi cilindru corespunde înălţimii osului
disponibil;  la implantele lamă corespunde cu lungimea M-D a osului disponibil.
LĂŢIMEA IMPLANTULUI  la implantele cilindru şi şurub corespunde lăţimii V-Or şi lungimii
M-D a osului disponibil;  la implantele lamă corespunde lăţimii V-Or a osului .
ÎNĂLŢIMEA IMPLANTULUI  se referă la implantele lamă şi corespunde înălţimii osului
disponibil.
REPERUL ANATOMIC OPUS – este reprezentat de sinusul maxilar, fosele nazale, dinţii vecini,
canalul mandibula, bazilara mandibulei, deseori acest reper este osul cortical.
CLASIFICAREA IMPLANTELOR
I. După materialele din care sunt confecţionate:

 implante osteotolerate: formează între os şi corpul implantului o lamă de ţesut
fibroconjunctiv, care permite o mobilitate perceptibilă a implantului.
 implante osteointegrate: osul vine în contact strîns cu implantul , fără interpoziţia altui ţesut,
asigurînd o ancorare anchilozantă, fără mobilitate.
II. După relaţia cu osul :
 implante endoosoase: sunt inserate în os prin corpul implantului;
 implante subperiostale: sunt inserate între os şi fibromucoasă;
 implante endodontice: sunt inserate în canalul radicular , pe care-l depăşesc, pentru a
pătrunde în osul periapical.
18
 implante transmandibulare
III. După formă, implantele endoosoase, se împart în:
 implante şurub;
- şurub BRANEMARK
- sistem BONEFIT – ITI
- şurub LEDERMAN – TPS, NLS
- şurub conic HA-TI
- şurub STERI – OSS
- şurub FRIALIT -1
- sistemul 3I
- sistemul ASTRA
- sistemul ANKHILOS
- implantul BIO – SISTEM
- implante CEFIN, de fabricaţie românească, Spitalul Militar Central,
Facultatea de Stomatologie Bucureşti şi CEFIN Bucureşti
 implante cilindrice;
- cilindru IMZ
- sistemul BONEFIT ITI
- sistemul CALCITEK
- CORE – VENT
- sistemul FRIALIT – 2
- cilindrice CEFIN
- implante spirală;
- implante ac - SCIALOM
- implante lamă – LINKOW
IV. Implantele subperiostale, se împart în:
totale
parţiale
tripodale
cu transfixiaţie orizontală
V. Implantele stabilizatoare endodontice, se împart în:
stabilizatoare endodontice cu suprafaţă netedă
stabilizatoare endodontice filetate
stabilizatoare endodontice pentru dinţi cu malpoziţii
acoperite cu ceramică.
VI. După numărul timpilor chirurgicali:
într-un timp
în doi timpi.
PRINCIPII CHIRURGICALE GENERALE ÎN

IMPLANTOLOGIE
Sunt descrise principiile generale, diversele sisteme de implante prezentînd particularităţi specifice.
 condiţii de asepsie, antisepsie, sterilitate, sală de operaţie;
 truse şi sisteme de implante standardizate, cu implante şi instrumentar din Ti, pentru a evita
contaminarea metalică. Implantele se găsesc în învelişuri solide, în ampule de sticlă;
 echipă operatorie calificată;
 pacient corect evaluat şi pregătit corespunzător pentru intervenţie;
 eventual protecţie antibiotică: fie peroperator, iv – 10 mil. UI, timp de 2 ore; fie începută cu 2 ore
preoperator, şi continuată 10 zile postoperator;
 pacientul preoperator clăteşte gura cu clorhexidină 0,2 %;
 premedicaţie dacă este cazul, anestezie: mai rar generală, doar în situaţii speciale; de obicei locală –
infiltraţie vestibulară, asociată cu cea orală, linguală sau palatină. Nu se practică anestezia la Spix
pentru mandibula posterioară pentru ca în cazul prinderii canalului mandibular intraoperator, pacientul
să poată semnala acest lucru. Pentru mandibula anterioară se poate folosi anestezia la Spix.
 incizia şi decolarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
19
- să asigure o vascularizaţie suficientă a lamboului;

- să nu lezeze structuri anatomice vecine;
- să asigure o vizibilitate bună în plagă;
- să permită prelungirea inciziei dacă devine necesară;
- să asigure acoperirea completă şi etanşă a implantelor.
În funcţie de tipul de implant şi suprastructură, de zona edentată, de tipul de edentaţie, parţială sau
totală, se practică diferite incizii:
 incizie pe coama crestei cu incizii de eliberare vestibulare şi cu decolare vestibulară sau
orală [linguală, palatinală];
 incizie paracrestală, tot în mucoasa fixă, vestibulară sau orală, cu incizii de eliberare şi cu
decolare orală şi vestibulară;
 incizie arcuată vestibulară şi decolare spre oral [lingual sau palatinal].
Lambourile decolate spre oral au o vascularizaţie superioară celor decolate spre vestibular..
 regularizarea crestei dacă este cazul, cu freze de acrilat;
 instrumentarul de Ti este separat de cel de oţel inoxidabil, tot în vederea evitării contaminării
metalice;
 creerea spaţiului viitorului implant, care cuprinde următoarele etape:
- mulaj de ştenţ pentru ghidaj;
- preforaj cu freză sferică;
- foraj iniţial cu freză pilot, cu diametru mediu, la lungimea implantului;
- foraj intermediar, cu freză cu diametrul 2,8-3,3 mm, pe lungimea implantului;
- măsurarea profunzimii osteotomiei cu indicatorul de profunzime;
- foraj terminal cu freză terminală pe lungimea implantului;
- realizarea gulerului cervical cu o freză specială;
- tarodarea osului cu micromotorul sau cheia de mînă;
- inserarea implantului cu micromotorul sau cheia de mînă; implantul inserat se află
sub nivelul coamei crestei;
- aplicarea unui şurub de acoperire;
 sutura corectă în vederea acoperirii complete a implantelor; cu fire separate, fără tensiune;
 urmărirea postoperatorie: prima, a doua, a patra, a şaptea zi postoperator. Se controlează: edemul,
eventuale hematoame, aspectul suturii, posibile dehiscenţe, care se resuturează. Se menţine igiena cu
ser fiziologic, clorhexidină. Durerea, [maximul dureros – la 12 ore], şi, edemul moderat, [maximul la
48-72 ore], care se remit treptat, se combat cu analgezice, antiinflamatoare, pungi de gheaţă exobucal
2 zile.
 firele de sutură se îndepărtează la 7 zile;
 la 2 săptămîni de la operaţie se aplică o proteză sau o punte provizorie, dar care nu se sprijină pe
zona operată, respectiv pe implante;
 un nou control la 5 săptămîni, eventuale perforaţii minore se vor sutura;
 se aşteaptă  vindecarea osoasă periimplantară, care datorită structurii diferite a osului, se produce
în general în: 6 luni la maxilar şi în 3-4 luni la mandibulă;
 după această perioadă se vor aplica bonturile protetice şi capele sau şuruburile de acoperire. Incizia
pentru expunerea implantelor se face cu instrumente speciale pe sisteme de implante.
Incizia poate fi scurtă, de 5 mm în jurul implantului; sau poate fi extinsă: crestală, pe implante, sau
paracrestală [ V, Or].
Dacă există ţesut conjunctiv sau osos în exces, care acoperă implantul se îndepărtează.
Dacă în schimb osul este deficitar, tot în acest timp chirurgical poate fi remediat prin grefe osoase; la
fel gingia fixă insuficientă poate fi îmbunătăţită prin diverse metode chirurgicale;
Se verifică osteointegrarea – la percuţia implantului se percepe sunet sec, metalic. Implantul nu
prezintă mobilitate, nu poate fi rotat.
Se aplică bonturile protetice, şi şuruburile de vindecare, alese la lungimea corespunzătoare, cu
instrumentarul special.
se pot asocia pansamente chirurgicale, de sine stătătoare sau în protezele existente, pentru a ajuta
vindecarea gingiei periimplantare;
Se verifică radiografic aplicarea bontului.
sutura lamboului; îndepărtarea firelor la 7 zile.
 se instruieşte pacientul cu privire la igiena pe implante;
 lucrările protetice fixe sau mobile se pot aplica la 10-14 zile.
20
CRITERII DE SUCCES ALE IMPLANTELOR

1. stabilitatea primară: - prin folosirea instrumentarului standardizat la prepararea patului
osos, a cărei formă este congruentă cu a implantului, asigurînd cel mai mic spaţiu posibil
între os şi implant; - prin folosirea implantului cel mai mare posibil, în vederea creşterii
suprafeţei de contact os-implant : alegerea diametrului, lungimii, în funcţie de situaţia
clinică, dar diametrul peste 3,3-4 mm, iar lungimea peste 10 mm. O creştere a diametrului
cu 0,25 mm, sau a lungimii cu 3 mm, determină o creştere a suprafeţei de contact cu 10%.
Cu cît creşte diametrul, cu atît scade tensiunea la interfaţa implant-os. Implantele scurte, de
7-8 mm se vor folosi numai în situaţii speciale.
2. radiografic: fără zone radiotransparenţă în jurul implantului.
3. resorbţie osoasă verticală anuală mai mică de 0,2 mm [în medie 0,05-0,1 mm pe an],
după primul an de funcţionare.
4. lipsa durerii, infecţiilor.
5. procentul minim de succes: de 85% după 5 ani şi de 80% după 10 ani.
TEHNICA CHIRURGICALĂ – IMPLANTUL ŞURUB
IMPLANTUL ŞURUB BRANEMARK

Studiile au fost iniţiate în 1952 la Universitatea Lund, ulterior au fost continuate la Universitatea
Gotteborg din Suedia. Primul implant tip Branemark a fost inserat în 1965.
Implantul Branemark este un şurub plin, în 2 etape:  inserarea implantului în os şi aşteptarea
vindecării osoase, respectiv a osteointegrării aproximativ 6 luni;  expunerea implantului şi adaptarea
bontului pentru a fi utilizat ca element de agregare; faza protetică urmează după vindecarea părţilor moi.
Avantajele implantelor şurub cu apex bont:
 permit inserţia atît în os dens cortical, cît şi în os trabecular fin, tehnica permiţînd adaptarea
diverselor situaţii;
 permite implantului să perforeze corticala opusă fără complicaţii;
 pot fi acoperite prin pulverizare cu hidroxiapatită, plasmă de Ti, conferindu-i proprietăţi biochimice
caracteristice, respectiv creşterea suprafeţei;
 permite îndepărtarea relativ uşoară în caz de eşec;
 are o suprafaţă de 2 ori mai mare decît a implantului cilindric cu acelaşi diametru.
Părţi componente:
1. corpul implantului :
- de formă cilindrică, cu suprafaţă prelucrată mecanic:
- prezintă spire, autoforant;
- filet intern pentru fixarea bontului;
- vîrful poate fi bont, sau prezintă trei muchii tăietoare;
- capul, porţiunea subcrestală a implantului are formă hexagonală, pentru a
împiedica rotaţia suprastructurii.
- diametrul în general 3,75mm, dar şi de 3,3mm; 4mm; 5mm.
- lungimea între 7-20mm.
2. şurub de acoperire, se înfiletează pe corpul implantului pe perioada de osteointegrare şi protejează
filetul intern de invazia ţesutului osos, conjunctiv, epitelial.
3. şurubul central, înlocuieşte şurubul de acoperire după expunerea implantului, şi va fixa bontul la
implant.
4. cilindru auriu, de mare precizie, ajută la fixarea bontului la implant devenind parte integrantă a
bontului protetic.
5. şurub auriu, care fixează bontul la suprastructură, astfel încît lucrarea protetică poate fi îndepărtată
oricînd de pe bontul implantului. Poate avea formă cilindrică, conică.
6. capă de vindecare, asigură protecţia bontului pînă la vindecarea părţilor moi şi începerea etapei
protetice;
21
7. bontul, format din şurubul central şi cilindrul auriu.
Inserarea implantelor se va face în funcţie de osul disponibil, şi de tipul de lucrare protetică.

Înainte de începerea timpului chirurgical  se va amprenta cîmpul protetic;  se va turna modelul de
gips;  se modelează în ceară machetă viitoarei lucrări protetice, se stabileşte poziţia implantelor;  se
obţine un şablon ghid chirurgical al viitoarei lucrări protetice, din ştenţ sau acrilat transparent, care va
ghida inserarea implantelor. Pentru ghidare se pot folosi bile de metal în şabloane şi ortopantomografia.
FAZA I CHIRURGICALĂ
TEHNICA INSERĂRII IMPLANTELOR BRANEMARK LA MANDIBULĂ
I. anestezia:
 pentru mandibula posterioară: plexală asociată cu linguală
 pentru mandibula anterioară: anestezia la Spix.
II. incizia: crestală, paracrestală -V, L, sau în fundul de şanţ vestibular, cu incizii de eliberare
verticale, şi decolare L sau V. Se vor evidenţia şi proteja mănunchiul vasculo-nervos mentonier.
III. preforajul, marcarea orificiului iniţial, ghidat de şablonul chirurgical.
Distanţa ideală între două implante este aproximativ egală cu diametrul implantului, deci 3,5mm.
Se utilizează prima freză din seria celor cu turaţie mare: freză sferică, 1000-1500rpm, maximum
2000rpm. Toate manevrele care utilizează instrumentarul rotativ se vor face sub irigaţie continuă,
abundentă cu ser fiziologic la 4°C.
Dacă spaţiul dintre cele două găuri mentoniere permite se vor insera 6 implante; dacă spaţiul este
insuficient se vor insera 4 implante poziţionate optim.
Freza ghid sferică va perfora corticala crestei şi o parte din osul spongios subiacent, permiţînd astfel
evaluarea tipului de ţesut osos, a grosimii osului compact.
IV. forajul iniţial al locaşului la lungimea implantului[ putîndu-se perfora corticala opusă] cu a doua
freză la turaţie mare: freză spirală, diametrul 2mm, la lungimea implantului, 800-1500rpm.
Primul locaş se prepară paramedian, se introduce un indicator de direcţie. Se prepară apoi poziţia cea
mai distală din stînga, respectîndu-se paralelismul cu indicatorul de direcţie aşezat anterior; se
introduce şi în acest locaş un indicator de direcţie, paralel cu cel paramedian.
Treptat se prepară şi celelalte locaşuri de la stînga spre dreapta, instalîndu-se treptat indicatoarele de
direcţie în lăcaşurile preparate.
Se asociază irigarea abundentă, internă şi externă; se îndepărtează frecvent eschilele osoase.
V. prepararea iniţială a gulerului cervical, pentru capul hexagonal al implantului. Se realizează cu a
treia freză la turaţie mare, freză pilot. Freza pilot are vîrful cu diametrul de 2mm, porţiunea opusă cu
diametru mai mare pentru lărgirea porţiunii marginale, subcrestale şi marcaj de lungime.
Lărgirea subcrestală se face după îndepărtarea succesivă a indicatorilor de direcţie, de la dreapta la
stînga.
VI. prepararea finală a lăcaşului, la lungimea implantului, se realizează cu a patra freză cu
turaţie mare, freză terminală spirală cu diametrul 3mm şi indicator de lungime. Pentru osul
foarte dens se pot folosi freze de cu diametrul de 3,5mm.
Prepararea la turaţie de 200-300rpm, după aceeaşi secvenţă ca prepararea iniţială, cu aplicarea
succesivă a indicatorilor de direcţie, pentru menţinerea paralelismului.
VII. prepararea finală a gulerului cervical, în stratul compact marginal, dacă este posibil la o
adîncime care să permită îngroparea completă a şurubului de acoperire, de la dreapta la stînga.
Se realizează cu cincia freză cu turaţie mare, freză conică, activă numai în porţiunea
corespunzătoare, subcrestală, la 300-500rpm. Măsurarea profunzimii osteotomiei cu indicatorul de
profunzime.
Următoarele etape se vor efectua la turaţie mică, 15-20rpm, cu piesa contraunghi. Instrumentarul
folosit în timpul manevrelor cu turaţie redusă, va fi din Ti, respectiv manevrat cu pense din Ti. Necesită
de asemenea irigare abundentă, iar tarodul se curăţă de rumeguşul de os cu ac din Ti înainte de a se
introduce în următorul locaş.
VIII. filetarea locaşului osos, la lungimea implantului, cu tarodul la 15-20rpm. Se face de la
stînga la dreapta. Se verifică din nou paralelismul cu indicatorii de direcţie.
Dacă ţesutul osos al lăcaşului nu sîngerează spontan, se va provoca sîngerarea prin sondare apicală cu
un ac de Ti, cheagul fiind necesar vindecării.
IX. inserarea implantului, la 15-20rmp, cu piesa de mînă sau manual, de la stînga D spre dreapta,
paralel cu indicatorii de direcţie.
22
Dacă se foloseşte piesa contraunghi, se utilizează şi un dispozitiv de ataşare a implantului la piesă.

Inserarea la turaţie redusă, pînă se opreşte motorul piesei de mînă, fapt care se produce destul de
repede.
Inserarea manuală, cu cheie cilindrică, se foloseşte în cazul osului mai dens, care opune o rezistenţă
mai mare la inserare.
De asemenea, în final, indiferent de modul de inserare a implantului, se foloseşte cheia cilindrică
pentru verificarea fixării implantului.
Inserarea se face iniţial fără irigare, pînă la introducerea primei spire, pentru a se evita pătrunderea
serului şi presarea acestuia în compartimentele medulare prin introducerea implantului, ulterior sub
irigare abundentă. Dacă este posibil, implantul se introduce subcrestal, fără să se strîngă excesiv, pentru
a nu produce microfracturi osoase respectiv distrugerea profilului filetat.
După inserare, dispozitivul de ataşare a implantului la piesa de mînă se îndepărtează cu ajutorul unei
şurubelniţe, fie adaptată la piesa de mînă, fie manual, după fixarea implantului cu o cheie franceză
pentru a împiedica mobilizarea acestuia.
X. aplicarea şurubului de acoperire, cu instrumentarul de inserţie adaptat la piesa de mînă, sau
manual, cu şurubelniţa, la 15rpm. Controlul final al aplicării şurubului se face manual cu şurubelniţa:
acesta trebuie să fie bine strîns dar să se deşurubeze uşor.
XI. sutura părţilor moi, se face după îndepărtarea eschilelor osoase, a detritusurilor, irigare
abundentă. Lamboul este readus astfel încît să acopere complet implantele. Sutura se efectuează cu fire
separate, nerezorbabile, în saltea verticală; nodul nu trebuie să se suprapună peste implante. Firele se
îndepărtează la 7 zile.
Postoperator unii implantologi recomandă obţinerea unei schiţe a cîmpului operator, care să faciliteze
descoperirea implantelor în a doua fază chirurgicală.
Vindecarea osoasă la mandibulă este de 3-4 luni; în caz de os deficitar, 6 luni.
TEHNICA INSRĂRII IMPLANTELOR BRANEMARK LA MAXILAR
Se vor menţiona numai diferenţele faţă de tehnica la mandibulă.

Regiunea maxilară diferă de cea mandibulară prin:
- lipsa unei corticale osoase bine delimitate;
- rezistenţă mecanică inferioară faţă de mandibulă;
- dimensiunea osului în sens vertical şi orizontal;
- prezenţa planşeului nazal;
- prezenţa sinusului maxilar, cel mai adesea foarte voluminos.
Datorită acestor factori, inserţia implantelor la maxilar este mult mai dificilă.
I. anestezia: plexală vestibulară, asociată cu cea palatină
II. incizia: vestibulară în fundul de şanţ, sau paracrestală, decolare lambou palatinal, care să
expună complet procesul alveolar restant.
Se determină: limita anterioară a sinusului maxilar, limita inferioară a aperturi piriforme, existenţa
concavităţii vestibulare la nivelul incisivului lateral, existenţa şi topografia stîlpului canin.
Se alege numărul şi poziţia implantelor; se recomandă 6 implante, dar dacă spaţiul este insuficient, se
pot insera 4 implante. Se evită inserarea la nivelul canalului incisiv, sau a liniei mediene.
III. marcarea poziţiei implantelor cu freză ghid, pe faţa palatină a procesului alveolar, pentru a
evita perforarea vestibulară atunci cînd se frezele cu diametru mare.
IV. forajul iniţial, terminal: frezele subţiri şi groase trebuie să perforeze corticala planşeului sinusului
maxilar şi al foselor nazale, dar fără să perforeze mucoasa din aceste cavităţi. Această perforare a
corticalei va ajuta la stabilizarea implantului inserat in osul cu rezistenţă mecanică scăzută, prin
formarea unui cheag subperiostal, care va contribui la osteogeneză. Osul nou creat astfel va sprijini
partea apicală a implantului.
La nivelul stîlpului canin, dacă osul este voluminos se pot folosi freze spirale mai lungi, pentru
inserarea unor implante lungi.
V. creerea gulerului cervical, subcrestal dacă este posibil.
VI. tarodarea osului. În cazul unui os maxilar moale, filetarea se va realiza doar în jumătatea
coronară a lăcaşului implantului, iar porţiunea apicală a implantului se va introduce prin autoforare.
VII. inserarea implantelor. În general este necesară o forţă redusă pentru inserarea implantelor atît la
piesa contraunghi fixată la fiziodispenser, cît şi manual.
VIII. aplicarea şuruburilor de acoperire. De preferat se vor fixa subcrestal. Dacă protruzia
acestora peste creastă nu poate fi evitată, proteza provizorie se va degaja corespunzător acestor poziţii.
Perioada de vindecare pentru maxilar este de 6 luni, pentru ca osul maxilar moale să prezinte o
rezistenţă mecanică suficientă pentru a suporta viitoarele solicitări ocluzale.
23
FAZA a II-a CHIRURGICALĂ

Conectarea bonturilor la implantele osteointegrate, adică obţinerea unei conexiuni
transmucozale între implant şi mediul cavităţii bucale, se face după aceeaşi tehnică la maxilar şi la
mandibulă.
I. anestezia: infiltraţie locală, V, Or.
II. identificarea poziţiei şuruburilor de acoperire: cu ajutorul schiţei cîmpului operator, realizată
după prima fază chirurgicală; asociată cu palparea şi sondarea mucoasei la nivelul implantelor.
III. incizia fibromucoasei: fie continuă, fie scurtă în jurul fiecărui implant.
În cazul inciziilor separate scurte 0,5cm, se inseră acul central al perforatorului în orificiul central al
şurubului de acoperire, se presează perforatorul, secţionîndu-se un orificiu în mucoasă, situat deasupra
şurubului de acoperire. Este recomandat ca orificiul să fie situat în mucoasă fixă pentru a asigura un
manşon gingival strîns în jurul bontului.
În cazul inciziilor continue, pe coama crestei, acestea se efectuează în mucoasă fixă, dacă este
posibil, la periferia şuruburilor de acoperire; decolarea va fi minimă, pentru a descoperi numai
şuruburile de acoperire. Dacă condiţiile nu o permit, incizia se va face în mucoasă mobilă, prognosticul
fiind relativ bun, atîta timp cît se asigură o igienă bucală riguroasă.
IV. îndepărtarea şuruburilor de acoperire cu şurubelniţa.
 dacă există ţesut osos nou format deasupra şurubului de acoperire, aceste se îndepărtează
cu instrumente manuale sau cu perforatorul.
 la fel se procedează şi cu ţesutul conjunctiv format în exces.
 dacă mucoasa este prea groasă, se va subţia în acest timp chirurgical.
 dacă mucoasa fixă este deficitară, se va îmbunătăţi, prin grefe de ţesut conjunctiv prelevate
de la nivelul palatului şi aplicate submucos.
 se inspectează canalul periimplantar creat; dacă există proeminenţe osoase se corectează,
pentru a nu împiedica inserarea corectă a bontului.
V. aplicarea bontului. Se alege mărimea bontului în funcţie de grosimea fibromucoasei, astfel încît
marginea liberă a bontului să fie situat supragingival, la 2mm la mandibulă, şi la 1mm la maxilar.
Bontul se ataşează la un dispozitiv de prindere, apoi cu ajutorul şurubelniţei se înşurubează pînă cînd
cilindrul bontului ajunge în contact cu capul hexagonal al implantului. Se apasă butonul în direcţie
apicală, pentru ca cilindrul bontului să prindă capul hexagonal al implantului şi se strînge din nou
şurubul bontului. Se îndepărtează şurubelniţa după fixarea bontului cu ajutorul unei pense speciale,
care să prevină torsiunea implantului sau a bontului.
Se verifică osteointegrarea prin lovire uşoară cu un decolator a implantului după inserarea bontului,
trebuie să se perceapă un sunet mat, metalic. Se verifică stabilitatea ansamblului implant-bont la
mobilizare şi la rotaţie [ansamblul trebuie să fie fix].
În loc de bonturile clasice, se pot utiliza bonturi de vindecare din Ti.
VI. aplicarea capelor de vindecare: pentru a evita acumularea resturilor la nivelul bonturilor, şi a
ajuta la vindecarea fibromucoasei.
VII. sutura lambourilor, etanşă, în saltea verticală, între bonturi.
Verificarea radiogică a conexiunii bont –implant.
VIII. aplicarea unui pansament chirurgical, timp de 1 săptămînă, care are rolul de a contenţiona
fibromucoasa pe perioada vindecării. Pansamentul se aplică între şi peste capele de vindecare, putîndu-
se utiliza proteza pacientului pentru menţinerea pansamentului chirurgical.
Firele de sutură şi pansamentul chirurgical se îndepărtează la 7 zile, capele de vindecare, la 14 zile.
Tratamentul protetic definitiv se începe la 14 zile
IMPLANTELE ŞURUB BONEFIT ITI

Aceste tipuri de implante a fost realizat de “International Team for Implantology”, ITI,
prezentînd două tipuri de implante şurub: şurub perforat şi şurub plin, cu diametre şi lungimi diferite.
Sunt implante inserate într-o etapă chirurgicală, sau în două etape.
Implantele şurub într-o etapă sunt indicate în special pentru tratamentul mandibulei edentate, se
foloseşte mai puţin astăzi.
Spre deosebire de celelalte sisteme în două etape, implantul Bonefit pe perioada vindecării
este situat transgingival, deci nu necesită o a doua intervenţie pentru expunere. Implantul are o
construcţie specială care permite o igienă corespunzătoare periimplantară, avînd avantajul că nu
afectează ţesutul conjunctiv de la nivelul gîtului implantului în timpul manevrelor de schimbare a
şuruburilor de acoperire. Aceste implante cu vindecare “deschisă “, transgingivală, sunt folosite cu succes
atît la maxilar cît şi la mandibulă, cu realizarea de lucrări fixe pe implante.
24
Instrumentarul şi implantele sistemului Bonefit se depozitează şi se sterilizează în cutii de

aluminiu; instrumentarul standardizat include: freze pilot, perforante, spirale şi indicatori de profunzime.
Cercetătorii ITI, SCHROEDER, BUSER, 1988, au demonstrat reacţii favorabile în cazul acestor
implante:
 inserţia epitelială pe gîtul implantului similară cu cea de la nivelul dinţilor naturali;
 reţea groasă de fibre conjunctive, periimplantar, subepitelial, dispuse perpendicular pe
suprafaţa implantului, la nivelul gingiei fixe, keratinizate;
 apoziţie directă de os la suprafaţa implantului, fără interpoziţie de ţesut conjunctiv,
obţinîndu-se o anchiloză funcţională.
Aceste rezultate bune s-au obţinut datorită: folosirea Ti nealiat, plasmat; tehnicilor chirurgicale
atraumatice, standardizate; lipsei solicitărilor pe perioada vindecării osoase.
IMPLANTELE ŞURUB LEDERMANN

În 1977, STRAUMANN Co, şi dr. LEDERMANN, au realizat un implantul şurub TPS [Ti
pulverizat cu plasmă], asemănător cu implantul şurub ITI iniţial, într-o singură etapă. Implantul şurub a
fost îmbunătăţit în ultimii ani, ajungîndu-se la tipul NLS, produs de FRIEDRICHSTELD Co, ca şurub
de Ti într-o singură etapă.
Implantul NLS prezintă unele avantaje faţă de TPS: rugozitatea omogenă a suprafeţei prin
sablare şi demineralizare acidă, nu prin plasmare, evitîndu-se contaminarea; gîtul implantului favorizează
igiena periimplantară; capul implantului permite realizarea mai uşoară a bontului şi retenţionarea acestuia
prin înşurubare şi favorizarea igienei.
Sunt indicate în special pentru tratamentul mandibulei edentate, prin inserarea a 4 implante
între cele două găuri mentoniere. Tratamentul protetic definitiv se realizează imediat după inserarea
implantelor.
Şurubul este autoforant, astfel încît nu este necesară tarodarea osului. Se foloseşte un set de
instrumente standard, în special manuale. Piesa contraunghi montată la fiziodispenser se foloseşte doar
pentru freza iniţială; se evită astfel necroza termică osoasă. irigaţie continuă.
Tehnica chirurgicală:
I. osteotomia iniţială se realizează cu freze spirală cu diametru de 2mm, adaptată la piesa
contraunghi, montată la fiziodispenser. Lăcaşul are o adîncime cu 1-2 mm mai mare decît
lungimea implantului.
II. Osul nu se tarodează, implantul fiind autoforant.
Inserarea implantului se realizează cu cheia de mînă, sub irigare externă cu soluţie Ringer.
IMPLANTELE HA-TI
În 1985, în Elveţia, implantul HA-TI, ‘Hand-Titanum’ şurub conic, cu pas, cu 4 şanţuri
verticale, din Ti pur, autoforant, cu suprafaţă rugoasă, obţinută prin sablare, demineralizare, anodizare.
Implantele sunt disponibile cu lungimi de 10-20mm şi diametru de 3,5-7mm[permiţînd inserarea unui
implant cu diametru analog cu al dinţilor pierduţi]. Bonturile sunt executate cu mare precizie, într-o mare
varietate: ca bonturi unidentare, bonturi pentru punte, bonturi pentru bară, bază de solidarizare, bonturi
de transfer.
Caracteristici:
preparare atraumatică a osului;
stabilitate primară a implantului, care permite osteointegrarea;
componentele suprastructurii prefabricate interschimbabile[permit trecerea de la o
suprastructură la alta, de exemplu suprastructură sprijinită prin intermediul barei la o proteză fixă].
adaptabilitate, fixarea se realizează prin şuruburi transversale, nu prin cimentare.
fizionomie optimă, nu se vede metalul;
igienă optimă;
funcţionare optimă.
I. marcarea – cu freză sferică mică, la piesa cu turaţie redusă.
25
II. forajul iniţial cu freză spirală cu diametru de 2mm, la lungimea implantului, la piesa de
mînă montată la fiziodispenser.
III. forajul intermediar şi final, cu freze standardizate, al căror diametru creşte progresiv.
IV. inserarea implantului se face manual, folosind un adaptor hexagonal în cheie, sub irigaţie
externă. Fragmentele osoase create în timpul inserării sunt eliminate prin cele 4 şanţuri
verticale. Tarodarea osului nu a fost necesară, implantul fiind autoforant.
Implantul trebuie lăsat să se integreze fără solicitări 6 luni. În cazul unei mandibule cu volum şi
densitate osoasă bune se pot solicita implantele printr-o supraproteză, după stabilizarea acestora printr-o
bară de interconexiune.
IMPLANTELE STERI-OSS
Implantele Steri-Oss, şurub, acoperite cu hidroxiapatită, cu un singur diametru, 3,8mm, şi cu
lungime diferită.
I. forajul iniţial cu freză pilot de 1,5mm, cu 1mm mai mare decît lungimea implantului.
II. foraj intermediar cu freză de 2mm.
III. lărgirea iniţială a porţiunii subcrestale cu freză ghid.
IV. osteotomie finală a gulerului cervical cu freză corespunzătoare.
V. tarodarea osului.
VI. inserarea implantului cu transportorul din plastic. Inserare la nivelul coamei crestei.
VII. inserarea manşonului de vindecare cu şurubelniţa.
IMPLANTELE FRIALIT-2
Recomandate pentru inserarea imediată postextracţională, pentru menţinerea procesului
alveolar. Sistemul Frialit-2 reprezintă o îmbunătăţire a implantului Tubingen-Frialit-1, fiind un sistem în
2 etape, implantele fiind situate submucos pe perioada vindecării, d’HOEDT, 1991.
Implantele sunt disponibile sub formă de şurub din Ti pur, cu diametrul de 3,8; 4,5; 5,5; 6,5mm
şi lungime de 11, 13, 15mm. Are suprafaţă rugoasă obţinută prin sablare şi demineralizare. Filetul asigură
obţinerea stabilităţii primare[ceea ce-l deosebeşte de implantul Tubingen original].
Bonturile existente sunt drepte, sau angulate la 15°, cu lungimi de 1, 2, 3mm, se fixează prin
intermediul unui şurub central. Toate componentele sunt din Ti. Marea varietate de bonturi face sistemul
universal valabil.
Sistemul este prevăzut şi cu coroane prefabricate din aliaj de aur care se adaptează la bonturile
protetice; pe această coroană de bază se poate turna direct porţelanul.
Tehnica chirurgicală: se inseră inţial în patul preparat pe două treimi din lungimea lui, apoi
inserarea definitivă se realizează cu o şurubelniţă şi o cheie specială prin trei ture complete.
IMPLANTELE ŞURUB CEFIN

Realizate de Spitalul Militar Central, U.M.F. Carol Davila şi CEFIN Bucureşti.
Implantele sunt realizate din Ti pur, 99,98%. După prelucrarea mecanică, suprafaţa rugoasă se
obţine prin decapare, atac chimic cu acid fosforic şi neutralizare cu soluţie alcalină; porozitatea este de
1,6.
Părţi componente:
1. corpul implantului:
- cilindric filetat;
- capul implantului este neted, lis;
- prezintă un lăcaş central cu profil filetat pentru fixarea bontului; porţiunea
terminală a acestuia avînd formă hexagonală, pentru a împiedica rotarea bontului;
- diametrul de 3,2; 2,5; 4; 4,5mm şi lungime de 11; 13; 14mm;
- poate fi acoperit cu hidroxiapatită sau plasmă de Ti.
şurubul de cicatrizare, se aplică pe perioada de vindecare osoasă, de osteointegrare; din Ti;
bontul:
din Ti, obţinut la fel ca şi corpul implantului;
26
formă cilindrică, conică, conic înclinat [la 15°, 25°];

unele sînt prevăzute cu o tijă filetată prin care se înfiletează în lăcaşul din corpul implantului;
altele prezintă în porţiunea care se adaptează la corpul implantului o configuraţie hexagonală
care se îndeasă în lăcaşul hexagonal al implantului şi se fixează prin la corpul implantului prin
intermediul unui şurub de prindere;
diametrul de 4mm; lungime de 4,5-7,6mm;
pot fixa coroane solo, punţi, proteze.
opercul de vindecare, care va ajunge la nivelul coamei crestei.
Tehnica chirurgicală: este asemănătoare cu cea pentru inserarea implantelor Branemark.
I. anestezia;
II. incizia: în vestibulul inferior cu decolare spre lingual pentru mandibulă; paracrestal palatinal
cu decolare spre vestibular;
III. prepararea lăcaşurilor, cu freze cu diametru crescînd progresiv, sub irigaţie continuă,
abundent, pînă la corticala opusă, care se percepe ca un mic obstacol în înaintarea frezei, fără
să o perforeze; se verifică direcţia cu indicatorii de paralelism;
IV. creerea gulerului cervical;
V. tarodarea: se fac iniţial o tură şi jumătate, apoi se deşurubează o jumătate de tură; apoi se
continuă iar cu o tură şi jumătate… Cînd se ajunge la jumătatea lungimii, tarodul se
deşurubează, se curăţă sfacelele osoase de pe spire şi se spală lăcaşul osos. Se înşurubează la
loc ţi se continuă în acelaşi fel tarodarea pînă la lungimea finală.
VI. Inserarea implantului se face prin aplicarea acestuia la nivelul orificiului lăcaşului osos, apoi
printr-o mişcare de deşurubarea se caută ca porţiunea apicală a implantului să se adapteze la
spirele create în os. Implantul este situat subcrestal cu 0,5mm.
VII. aplicarea opercului de vindecare, care ajunge la nivelul coamei crestei.
VIII. sutura lamboului;
IX. aplicarea protezei provizorii se face la 15 zile la mandibulă, şi la 20-30 zile la maxilar;
X. faza a II-a chirurgicală: incizie circulară în jurul opercului cu bisturiul circular montat la piesa
contraunghi;
XI. ataşarea bonturilor de vindecare, sau direct a bonturilor protetice;
XII. după aproximativ 3 săptămîni se trece la faza protetică definitivă.
TEHNICA CHIRURGICALĂ – IMPLANTUL CILINDRIC
IMPLANTELE I.M.Z.
Implantul cilindric intramobil, IMZ, conceput de KIRSCH, este folosit din 1974. Principala
caracteristică care-l diferenţiază de alte sisteme este prezenţa unei componente elastice compensatoare
între implantul osteointegrat şi suprastructură. Implantul poate fi utilizat ca stîlp de punte în asociere cu
dinţii naturali.
Părţi componente:
corpul implantului
din Ti cu puritate înaltă;
formă cilindrică, cu o perforaţie în regiunea apicală, care are rolul de a creşte suprafaţa de
contact cu osul în această regiune;
apexul în formă de semisferă, pentru a preveni suprasolicitarea patului implantului în regiunea
apicală;
două diametre diferite: 3,4; 5mm;
lungime: 8, 10, 13, 15mm;
acoperite cu hidroxiapatită sau plasmă de Ti
conectorul intramobil , IMC, permite o uşoară mobilitate a suprastructurii faţă de implant,
este format din:
27
elementul elastic intramobil preia parţial rolul ligamentului parodontal al dintelui natural,
asigurînd preluarea şocurilor şi distribuirea solicitărilor pentru a preveni suprasolicitarea ţesuturilor. Un
alt avantaj al componentei elastice este că poate compensa mici imperfecţiuni ale scheletului metalic al
suprastructurii.
inserţia din Ti
bontul protetic
şurubul de fixare, a bontului protetic la sistemul format din corp şi conectorul intramobil.
Instrumentarul standardizat se păstrează într-o cutie sterilizabilă, implantele sunt disponibile în
ambalaje sterile.
I. marcarea orificiului iniţial se face cu freze pentru marcarea osului şi freză sferică, cu
irigaţie externă;
II. prepararea iniţială se realizează cu freză pilot spirală cu irigare internă; freza pilot poate
fi lăsată pe loc pentru a folosi ca ghid în realizarea paralelismului celei de a doua osteotomii.
III. osteotomia finală se realizează cu o serie de freze spadă cu irigaţie internă. Frezele spadă
au diametre de 2,8; 3,3; şi 4mm;
IV. inserarea implantului: se îndepărtează implantul din ambalajul steril şi se inseră fără
contaminare cu saliva. În majoritatea cazurilor implantul este inserat doar printr-o presiune
digitală uşoară, pe 50-70% din lungimea lui. Inserarea finală se realizează prin lovire uşoară
cu un ciocan pe dornul fixat la capul de inserare a implantului.
IMPLANTELE BONEFIT ITI CILINDRU

Forma de bază a sistemului ITI, este cea de cilindru gol, actual sistemul complet standard
constînd în 7 tipuri de implante, în una sau două etape.
Plecînd de la această formă s-a ajuns la diferite variante: multicilindru, şurub gol. Forma
geometrică a fost concepută astfel încît să răspundă cerinţelor statice şi dinamice; chiar sarcini
funcţionale mari nu determină suprasolicitări locale în os. Factori ca: rezistenţa, biocompatibilitatea,
micromorfologia suprafeţei implantului şi stabilitatea primară, au intervenit în concepţia şi designul
acestui tip de implante. Stabilitatea primară se obţine printr-o preparare puţin subdimensionată a
locaşului, faţă de mărimea implantului şi o uşoară compresie a patului osos de către implant.
Sunt implante din Ti, acoperite cu plasmă de Ti, pentru a le creşte suprafaţa.
Caracteristicile cilindrului gol cu perforaţii la în pereţii cilindrului:
cantitatea de os sacrificat este mult mai mică decît pentru un cilindru plin de aceleaşi
dimensiuni;
spre deosebire de cilindrul plin, creşte suprafaţa de contact cu osul;
reduce intensitatea sarcinilor transmise în os în comparaţie cu cilindrul plin;
vitalitatea osului situat în lumenul cilindrului este păstrată, iar conectarea acestuia cu osul
înconjurător la nivelul perforaţiilor este rapidă;
permite creşterea osului în perforaţii, os care va funcţiona ca un absorbant al şocurilor transmise
în timpul solicitărilor funcţionale, reducînd astfel solicitările de la nivelul interfeţei os-implant.
Tipuri de implante cilindrice:
cilindru gol tip C, standard;
cilindru gol tip HC[hollow cylinder];
multicilindru tip E;
multicilindru tip K;
multicilindru tip H.
Părţi componente:
corpul implantului: cilindru gol cu perforaţii în peretele cilindrului:
tipul C, corpul trebuie inserat complet în os, astfel încît osul să crească peste umărul implantului;
multicilindru, la cilindrul principal se asociază încă doi cilindri, în diverse relaţii spaţiale:
suprapunere parţială – tipul E; tangenţială – tipul K; separate prin lamă verticală – tipul H;
cilindrii sunt din Ti, acoperiţi cu plasmă de Ti, corespunzător porţiunii care se situează
subcortical.
gîtul implantului: are diametrul cel mai mic posibil, dar care să suporte forţele mecanice pe
care le transmite, la tipul C; are acelaşi diametru cu corpul implantului la tipul HC; la toate implantele,
suprafaţa este lucioasă, bine lustruită, fiind favorabilă ataşării epiteliale şi igienei;
capul implantului, de formă conică; sau trunchi de con, cu baza mare spre ocluzal, în
continuarea corpului sau în unghi de 15° faţă de acesta;
28
şurub ocluzal, pentru închiderea cilindrului pe perioada vindecării, la implantele în două etape.
bonturile, sunt standardizate ca mărime, putînd fi aplicate la oricare dintre implantele cilindru
sau şurub.
Actual se folosesc implantele în una sau două etape; sistem închis sau deschis.
 sistemul închis constă în îngroparea complectă în os, sau cel puţin submucos a corpului
implantului pe perioada vindecării osoase.
 sistemul deschis, sau transgingival, presupune ca implantul să se afle la 3mm deasupra
osului, fibromucoasa fiind suturată în jurul gîtului implantului. Avantajele acestui sistem
sunt:
- situarea supragingivală a joncţiunii dintre corpul implantului şi şurubul ocluzal
[de acoperire] permite o igienă foarte bună a acestei regiuni, care este predispusă
la acumulare de placă dacă închiderea nu este etanşă;
- nu necesită o a doua intervenţie chirurgicală pentru aplicarea bonturilor, inserţia
acestora fiind facilă, nefiind îngreunată de prezenţa sîngelui, salivei, ţesuturilor
periimplantare;
- şanţul periimplantar odată format nu este afectat în timpul inserării bontului;
- conectarea supragingivală dintre corp şi bont oferă un raport mai favorabil
“coroană-rădăcină”.
IMPLANTUL CILINDRIC ITI-TIP C

Sunt disponibile cu diametru 4,5mm; lungime 7şi 9mm, folosit actual cel în 2 etape, pentru
mandibula posterioară.
Tehnica chirurgicală –tipul C, sistemul deschis:
I. prepararea locaşului cu freza trefină, standard, are formă de cilindru gol la interior şi
muchii tăietoare la exterior. cu diametru de 4,5mm şi indicatori de lungime, la 7 şi 9mm, sub
formă de orificii;
II. controlul locaşului cu indicatorul de lungime [pentru 7 şi 9mm], prin două şanţuri circulare
colorate diferit; irigare;
III. inserarea implantului prin ciocănire uşoară pe dornul de inserare ataşat la capul de inserare.
Implantul este inserat pînă cînd marginea ocluzală a zonei acoperite cu plasmă ajunge
aproximativ la nivel cu coama crestei, dar uşor supracrestal;
IV. aplicarea şurubului ocluzal; acest va fi situat supragingival;
V. aplicarea bontului după minimum 3 luni; ulterior etapa protetică.
IMPLANTUL CILINDRIC ITI-TIP HC

din Ti, acoperit cu plasmă de Ti;
 orificiile din peretele implantului sunt situate la aproximativ 4mm dedesubtul zonei care
protruzează deasupra coamei crestei;
 zona cervicală a implantului are acelaşi diametru cu corpul implantului, nefiind acoperit cu
plasmă, zona foarte lucioasă fiind favorabilă ataşării epiteliului şi igienei;
 bonturile şi şuruburile ocluzale sunt standardizate, putînd fi utilizate la oricare dintre
implante.
IMPLANTELE TIP HC ÎNTR-O ETAPĂ
 disponibile cu diametru de 3,5mm şi lungimea porţiunii plasmate, respectiv a celei inserate
în os, de 8, 12, 14, 16mm.
 au bont conic, drept.
 în special pentru mandibula anterioară, între găurile mentoniere, inserîndu-se mai multe
implante, care permit aplicarea imediată a suprastructurii, după interconectarea bonturilor prin
intermediul unei bare.
IMPLANTELE TIP HC ÎN DOUĂ ETAPE
 diametrude 3,5mm; lungime de 8,10,12mm;
 implantul se lărgeşte cervical, la diametru de 5mm, conferindu-i un aspect similar cu a zonei
cervicale a dinţilor naturali; marginea bucală cervicală este bizotată pentru a permite adaptarea
fizionomică a coroanei;
 bontul conic poate fi drept, sau angulat la 15°, pentru procesul alveolar protruzat la maxilar;
 concepute iniţial pentru înlocuirea unui singur dinte;
 indicaţia de elecţie este înlocuirea unui dinte frontal, mai ales după traumatisme;
29
Tehnica chirurgicală – tip HC, este aceeaşi:

I. marcarea poziţiei implantului, cu freză sferică, 1,5-2mm;
II. prepararea zonei cervicale, de 4mm adîncime, cu freză spirală standard, cu diametru de
3,5mm. Prepararea este corectă cînd umărul frezei este la nivelul suprafeţei externe a osului;
III. prepararea lăcaşului cu freză trefină standard. Aceasta are indicatori de lungime
corespunzător lungimii implantelor, reprezentate de orificii dispuse circular, în rînduri;
IV. controlul lăcaşului osos cu indicatorul de lungime, care are indicatori sub formă de şanţuri
circulare colorate diferit pentru diferitele lungimi ale implantelor. Indicatorul de lungime se
foloseşte şi ca indicator de direcţie atunci cînd sunt inserate mai multe implante;
V. inserarea implantului după alegerea acestuia în funcţie de lungimea lăcaşului. Implantele sunt
prevăzute şi ele cu indicatori de diferite culori care coincid cu cele de pe indicatorul de lungime.
Inserarea se face iniţial manual, ulterior prin lovire uşoară pe instrumentarul adecvat;
Aplicarea şuruburilor ocluzale [la implantele în două etape];
VI. la implantele într-o etapă, aplicarea de cape de aluminiu prefabricate, peste care se ia
amprenta, pentru confecţionarea barei de conexiune şi ulterior a protezei.
IMPLANTELE ITI CILINDRU MULTIPLU

 sistemele cu trei cilindrii, au fost construiţi plecînd de la conceptul de bază, cilindru gol.
 cilindrii externi ataşaţi cilindrului central au rolul de creştere a suprafeţei de contact cu osul ,de
stabilizare, de transmitere şi repartiţie optimă a forţelor chiar în timpul solicitărilor funcţionale mari.
 structura cu cilindrii goi permite o pierdere minimă de os, şi o revascularizare eficientă , deci
vindecare osoasă rapidă.
 cilindrii externi trebuiesc situaţi subcortical cu 2-3mm;
 prepararea lăcaşului osos este mai dificilă şi necesită pe lîngă instrumentarul standard, un dispozitiv
de ghidare, care face posibilă realizarea unei osteotomii perfect congruente a patului osos cu implantul.
 se folosesc ca stîlpi de punte, îndeosebi în edentaţii terminale în asociere cu dinţii naturali.
 necesită o perioadă de minimum 3luni pentru aplicarea suprastructurii; nu permite folosirea
lucrărilor protetice provizorii.
 în caz de eşec, îndepărtare implantului impune o pierdere osoasă mare, acesta fiind un dezavantaj a
acestor implante.
IMPLANTUL CILINDRIC ITI-TIP K
 cilindrul central cu diametrul de 3mm, este flancat de doi cilindrii externi, cu diametrul de
4mm;
 cei trei cilindrii sunt goi, perforaţi şi uniţi între ei;
 indicaţia de elecţie o reprezintă mandibula edentată terminal, mai rar pentru maxilarul
edentat terminal, cînd se folosesc tipurile miniaturizate.
 se folosesc în asociere cu dinţii naturali.
IMPLANTUL CILINDRIC ITI-TIP H
 cei trei cilindrii au acelaşi diametru, 3mm;
 toţi cei trei cilindrii prezintă şanţuri circulare, nu perforaţii;
 cilindrii externi sunt legaţi de cel central prin bare de conexiune de 1,1mm grosime;
 este indicat în crestele edentate înguste, ca şi implantul lamă, dar spre deosebire de acesta,
tipul H utilizează mai optim osul disponibil;
 se foloseşte în principal în edentaţia terminală mandibulară, ca stîlp de punte distal, în
asociere cu dinţii naturali;
 poate fi folosit şi în edentaţii intercalate, ca stîlp intermediar
IMPLANTUL CALCITEK [INTEGRAL, OMNILOC, INTEGRAL SA]

 sunt implante cilindrice, cu apexul rotunjit şi orificii în regiunea apicală, cu mici diferenţe între ele.
 confecţionate din Ti, acoperite cu hidroxiapatită;
 diametrul de 3,25 şi 4mm; lungimea de 18mm.
Tehnica chirurgicală
I. prepararea iniţială, osteotomie pilot cu freza pilot, pînă la o adîncime de 8mm;
II. prepararea manşonului gingival provizoriu, cu freza sferică, pe jumătate din diametru ei;
III. lărgirea intermediară a osteotomiei, cu freză spadă intermediară, pînă la profunzimea finală, care
depăşeşte cu 1mm lungimea implantului;
30
IV. prepararea finală a gulerului cervical, cu freză pentru guler;

V. prepararea finală a lăcaşului, cu freză spadă finală;
VI. verificarea lăcaşului cu implantul de probă;
VII. inserarea implantului prin lovire uşoară, pînă în poziţie finală, la nivelul coamei crestei.
IMPLANTUL CORE-VENT
 sistemele Core-Vent cilindru prezintă două tipuri diferite: implant cu miez osos şi fără miez osos.
 implantele cilindru Bio-Vent.
 firma producătoare, Core-Vent, desface şi alte tipuri de implante: Screw-Vent, Swede-Vent ca
implante şurub.
IMPLANTUL TUBINGEN-FRIALIT-1
 Implantul este recomandat pentru utilizare imediată postextracţională, pentru menţinerea procesului
alveolar.
 diametru între 4 şi 7mm, pentru a corespunde diametrului maxim al alveolei.
 formă conică, imitînd rădăcina dentară, cu pas şi incizuri în formă de lacună, care măresc suprafaţa
şi asigură o ancorare stabilă după umplerea lacunelor cu os, SCHULTE.
 sistem deschis pe timpul vindecării.
 se inseră prin lovire uşoară, fiind retenţionat prin fricţiune.
TEHNICA CHIRURGICALĂ – IMPLANTUL LAMĂ
GENERALITĂŢI
Primul implant lamă a fost prezentat de ROBERTS, 1960. Primul implant lamă care a primit
licenţa a fost cel conceput de LINKOW, EDELMANN, 1968. Ulterior, forma implantelor lamă a fost
mult modificată de CRANIN, WEISS, VISCIDO, HAHN, MISH.
CARACTERISTICI
 implant endoosos, pentru creastă alveolară îngustă, de subclasă B.
 implantul are o dimensiune foarte mică în sens V-Or, o înălţime moderată, şi, cea mai mare
dimensiune în sens M-D, respectiv lungimea.
 implantul poate fi îndoit pentru a urma curbura arcadei.
 oferă o suprafaţă mare de sprijin în ciuda cantităţii mici de os disponibil [subclasă B].
 orificiile şi şanţurile de la nivelul corpului implantului permit creşterea osului prin acestea, mărind
suprafaţa de sprijin pe de o parte, şi, pe de alte parte, mărind capacitatea de a suporta solicitări verticale
mari.
 este confecţionat din Ti pur sau din aliajul acestuia. Ti pur este mai uşor de adaptat sau îndoit pentru
a urma patul de osteotomie.
 poate fi acoperit total sau parţial cu hidroxiapatită. De obicei implantul lamă acoperit cu
hidroxiapatită va fi mai scurt decît cel neacoperit, deoarece la îndoirea corpului, învelişul de
hidroxiapatită se fracturează.
 implantul are capacitatea de a dezvolta interfaţă similară histologic cu implantele şurub,
demonstrată atît la animale de experienţă, cît şi la om
- concepţia iniţială era de obţinere a unei interfeţe fibroase, posibilă prin folosirea
turaţiilor mari, şi solicitarea implantului imediat după inserare; rata de
supravieţuire: 85% pentru 3-15 ani, KAPUR, SCHNITMAN, SMITHLOFF;
31
- actual s-a demonstrat vindecarea printr-o interfaţă osoasă directă, rigidă, în

absenţa solicitării implantului pe perioada vindecării osoase, 4-8 luni; rata de
succes: 97% pentru 3-10 ani, MISH, HAHN.
- fixarea rigidă iniţială a implantului lamă, obligatorie pentru obţinerea unei
interfeţe directe os-implant, necesită: un material biocompatibil, un desen
acceptabil al implantului, şi o tehnică chirurgicală atraumatică.
 implantele lamă pot fi aplicate în una sau două etape.
INDICAŢII ALE IMPLANTELOR LAMĂ

 creastă edentată îngustă, subclasă B, cu lăţimea de 2,5-5mm; înălţimea minimă de 10mm;
lungimea peste 15mm; înclinarea mai mică de 20°; raportul coroană-implant mai mic
de 1.
 în special pentru mandibula posterioară; aproximativ 60% din pacienţii edentaţi parţial
prezintă o edentaţie mandibulară terminală;
 în edentaţiile vechi mandibulare, cu pierderea lăţimii osoase, în care soluţiile terapeutice
sunt: osteoplastia, tehnicile de adiţie, implantele cilindrice sau şurub cu diametru mic
[3,5mm].
 mai rar la maxilarul posterior, cînd pătrunde şi în sinusul osos.
PĂRŢI COMPONENTE
1. corpul implantului
formă de lamă, decupată într-o mare varietate de desene; cu cît sunt mai multe orificii, cu atît
interfaţa os-implantare un potenţial mai mare de distribuire a forţelor verticale. Desenul orizontal cu
şanţuri orizontale, conceput de HAHN, creşte semnificativ suprafaţa os-implant, favorizînd distribuirea
forţelor, solicitarea osului prin compresie [osul fiind mai rezistent la acestea] şi mai puţin prin forfecare
[la care este mai puţin rezistent];
forma generală poate fi rectangulară sau triunghiulară [folosite în regiunea premolară
maxilară;
lăţimea lamei este de 1,2-1,5mm,
marginea bazală sau apicală are aspect diferit: deschisă sau discontinuă şi închisă sau
continuă; studiile fotoelastice au demonstrat că o bază deschisă este mult mai stresantă pentru os decît
marginea închisă.
2. bonturile protetice:
- pot fi fixe sau mobile, care sunt mai avantajoase pentru vindecarea osoasă;
- numărul bonturilor pe implantul lamă a suferit modificări de concepţie; actual se
consideră ca cel mai corect existenţa a două bonturi pentru că asigură distribuirea
solicitărilor pe mai multe regiuni ale implantului şi creşte retenţia finală a lucrării
protetice
bontul prezintă trepte la exterior.
gîtul implantului: este porţiunea care susţine bontul protetic.
După YVES COMMISSIONAT şi colaboratorii, 1995, implantul lamă ideal este:
 o lamă rectangulară cu perforaţii întinse;
lăţimea de 1,2-1,4mm;
diametrul la colul bontului este de 3,4mm;
înălţime de 6 şi 8mm, la care se adaugă înălţimea de 1mm al colului, înălţimea totală fiind de 7
şi 9mm;
lungime de 16 şi 20mm.
colul este lucios, se situează la nivelul crestei;
umărul lamei se află la 1mm subiacent faţă de creastă;
implant în două etape.
suprafaţa unei lame de 6 ori 20mm este identică cu a unui implant cilindru cu diametru de
3,25mm şi lungime de 16mm, sau 3,8mm ori 14mm.
32
PLAN TERAPEUTIC
Regiunea posterioară mandibulară suportă forţe mari, molarii inferiori au două rădăcini pentru
a rezista la aceste forţe, iar un implant lamă înlocuieşte trei rădăcini ale dinţilor absenţi, astfel încît planul
terapeutic pentru implantul lamă se modifică în funcţie de dinţii naturali restanţi şi de numărul dinţilor
absenţi. Corpul implantului lamă înlocuieşte :
1) rădăcina M a molarului 2 şi cele două rădăcini ale molarului 1, cînd lipsesc cei doi molari; bonturile
sunt situate în jumătatea mezială a coroanelor molarilor 1 şi 2;
2) cele două rădăcini a molarului 1 şi rădăcina premolarului 2, cînd lipsesc aceştia şi este prezent
premolarul 1; bonturile vor corespunde jumătăţii distale a premolarului 2 şi molarului 1;
3) soluţia a doua, asociată cu un implant şurub în dreptul premolarului 1, când lipsesc premolarii şi
molarii; proteza va fi complet sprijinită pe implante, nu apar forţe de lateralitate;
4) rădăcina mezială a molarului 1şi rădăcina premolarului 2, bonturile vor corespunde în jumătatea M
a molarului 1 şi premolarului 2, când lipsesc molarii şi premolarii, dar nu se poate folosi un implant
în dreptul premolarului 1, fiind necesară includerea caninului restant în lucrarea protetică; situaţia
este defavorabilă, pentru că sunt dezvoltate forţe laterale, care se transmit la corpul implantului şi
de aici la os.
Modelul de studiu  model diagnostic necesar pentru determinarea: poziţiei bonturilor pentru
lucrarea protetică; planului de ocluzie; înălţimii bonturilor; înclinării bonturilor faţă de dinţii restanţi;
lungimii corpului implantului.
Localizarea canalului mandibular  zona de siguranţă clinică

Evitarea perforării canalului mandibular, necesită respectarea reperului chirurgical de 2mm
deasupra canalului şi o apreciere cît mai exactă a poziţiei acestuia, apreciere care se realizează prin :
 radiografie retrodentară; gaura mentonieră apare doar în 50% a radiografiilor;
 radiografie panoramică, prezintă o rată de mărire neuniformă de până la 55%. Gaura
mentonieră apare întotdeauna, dar doar în 28% din cazuri arătau poziţia corectă. Corticala
superioară a canalului mandibular nu apare totdeauna pe acest clişeu.
 CT-ul; deşi un instrument de diagnostic îmbunătăţit, deseori nu evidenţiază corticala
superioară a canalului în regiunea molarului 1, sau înclinarea exactă care trebuie dată
implantului faţă de corticalele osoase.
 tomodensitometria, dentascanul, este o metodă modernă. Se pot asocia şi: sistemele de
modelare asistată de ordinator a imaginilor scanate şi prin suprapunerea acestora, obţinerea
modelului în plastic a formaţiunii anatomice [ Scanlab, Dentascan].
MISH, 1980, a stabilit o zonă de siguranţă pe radiografiile panoramice, pentru inserţia
implantelor la mandibulă, evaluare care a fost confirmată în 1989.
Zona de siguranţă a fost definită ca o regiune în os care poate sprijini în siguranţă
implantele, fără riscul presării pachetului vasculonervos alveolar inferior. Se determină astfel: 
se trasează linia A, paralelă cu planul de ocluzie în regiunea posterioară, la nivelul coamei crestei, în
punctul ei cel mai decliv;  se trasează linia B la partea superioară a găurii mentoniere, paralel cu linia
A;  linia C uneşte liniile Aşi B în dreptul găurii mentoniere.
Osul situat posterior de linia C , până la jumătatea mezială , între liniile A şi B,
Cea mai frecventă poziţie a canalului mandibular este la 2mm sau mai mult sub linia B,
ceea ce oferă o zonă suplimentară de siguranţă, care este de obicei mai mare de 2mm.
IMPLANTOLOGIE – curs
TEHNICA INSERĂRII IMPLANTELOR LAMĂ LA MANDIBULĂ

INCIZIA :
- se face pe coama crestei, din trigonul retromolar, până la dintele stâlp anterior. Incizia este situată
paracrestal, spre lingual, astfel încât, cel puţin 2mm de gingie fixă să fie situastă pe FV a bontului,
pentru ca muşchiul buccinator să nu preseze pe implant pe perioada vindecării. Se asociază incizii
de eliberare vertical-oblice: distal pe ramul ascendent iar mezial în şanţul gingival, până în
regiunea canină.
DECOLAREA:
- spre vestibular, pentru a expune faţa laterală a crestei edentate şi partea superioară a găurii
mentoniere (care ajută la determinarea zonei de siguranţă de deasupra canalului mandibular).
33
Gaura mentonieră este un reper anatomic important şi pentru inserţia implantelor în regiunea
premolară. Doar în 12% a cazurilor bucla canalului mentonier este vizibilă pe radiografia
panoramică, anterior de gaura mentonuieră, de aproximativ 5mm lungime.
- şi spre lingual câţiva mm.
- decolarea şi l anivelul trigonului retromolar când implantul se extinde şi în această regiune (în
cazurile în care înlocuieşte molarii).
PREPARAREA LĂCAŞULUI OSOS:

- Se marchează poziţia viitoarelor bonturi pe FV a osului cu ajutorul unei freze;
- Dacă creasta are o lăţime mai mică de 2,5mm, se face osteoplastia crestei prin frezare, sub irigaţie
abundentă. Rezultă o creastă cu lăţime mai mare, dar cu înălţime mia mică, respectiv cu canalul
mandibular mai aproape de coama crestei. Corticalele V şi L trebuie să aibă aceeaşi înălţime, astfel
încât după inserare, porţiunea superioară a implantului să fie inserată la acelaşi nivel cu cele două
corticale.
- Efectuarea osteotomiei. Aceasta trebuie să aibă aceeaşi înălţime, cel puţin 10mm ( înălţime egală
cu dimensiunea implantului de la baza bontului, la marginea inferioară a lamei) pe toată lungimea
osteotomiei (de la jumătatea regiunii M1 spre anterior). Lăcaşul de osteotomie trebuie să fie situat
lingaul de canalul mandibular, şi deasupra canalului mandibular, în zona de siguranţă clinică.
 Iniţial se efectuează orificiile pilot de 5mm adâncime, pe coama crestei, la distanţă de de
5mm unele de altele. Se folosesc freze sferice, cu viteză redusă. Orificiile pilot vor avea o
direcţie înclinată, astfel încât să fie paralele cu tabla linguală.
 Se unesc orificiile pilot, într-un plan paralel cu corticala linguală, la o adâncime de 8mm. Se
utilizează fie mişcări de dute-vino, fie o mişcare continuă, dinspre posterior spre anterior. Se
folosesc freze sferice sau cilindrice şi irigaţii abundente.
 Terminarea osteotomiei, cu freză osoasă calibrată la dimensiunea implantului şi irigaţie
abundentă.
 Se verifică lăcaşul osos cu ajutorul ghidului de osteotomie (care are forma şi dimensiunile
identice cu ale implantului). Ghidul de osteotomie este alunecat dinspre anterior spre
posterior. Prin aceasta mişcare eventuale planuri incorecte ale osteotomiei pot fi unite. Se
verifică osteotomia, astfel încât umărul implantului să fie situat subcrestal 1mm.
INSERAREA IMPLANTULUI:
- Se prinde implantul cu pensă sau cleşte de titan;
- Se inseră 1/3. Se verifică dacă bonturile sunt paralele între ele şi cu eventualii stâlpi anteriori (dacă
nu s-a obţinut paralelismul cu stâlpii anteriori, se îndepărtează implantul şi se înclină bonturile,
apoi se reintroduce).
- Se trece la inserarea mai profundă a implantului, prin lovituri uşoare, verticale, ferme, simultane,
aplicate pe un instrument aşezat simetric, la nivelul umărului implantului (se va evita bascularea
implantului în timpul inserării). La finalul inserării, umărul implantului trebuie să fie situat la 2-
3mm subcrestal, fixat rigid, fără mobilitate clinică.
- Pentru impalntele în două etape, se aplică la nivelul colului un şurub de protecţie. Pentru cele într-o
etapă. Se aplică bonturile protetice.
- În lăcaşul de osteotomie, pe lângă implant se aplică diverse materiale ca hidroxiapatita, os
demineralizat, astfel încât să acopere umărul implantului. Aceste materiale au rol esenţial în cazul
crestelor foarte înguste, şi de asemenea întârzie creşterea ţesutului epitelial. Se poate asocia şi o
membrană rezorbabilă (din colagen sau os lamelar), care se aplică peste gâtul implantului şi în
acest caz se fixează de acesta printr-un şurub de acoperire (care ajută la menţinerea membranei).
SUTURA:
- Cu fire separate, nerezorbabile, care se îndepărtează la 7 zile.
CONTROLUL IMPLANTULUI:
- Cu ajutorul radiografiei panoramice. Dacă inserţia este incorectă, cu intreresarea canalului
mandibular, se corectează.
VINDECAREA:
- Se produce în general în 4-6 luni, fără solicitarea implantului, pentru obţinerea unei interfeţe
directe os-implant.
- Dacă pacientul este purtător de preoteză mobilă, aceasta se găureşte în dreptul şurubului de
acoperire.
34
RESTAURAREA PROTETICĂ:
- Solicitarea se vaface progresiv, în final se pot realiza lucrări protetice fixe.
IMPLANTELE LAMĂ LA MAXILAR

Problema care se ridică este vecinătatea sinusului maxilar. Penetrarea implantelor în sinus determină
sinuzite.
TATUM face distincţia între:
- Cavitatea osoasă sinusală, unde este permisă pătrunderea implantului, şi,
- Cavitatea mucoasă, unde este interzisă penetrarea implantului. Această diferenţiere stând
la baza tehnicilor de elevare a sinusului.
Preoperator, trebuiesc stabilite câteva detalii, cum ar fi: volumul sinusului, cantitatea de os alveolar,
densitatea osului alvevolar, eventuale afecţiuni ale sinusului, cu ajutorul examenelor imagistice
complementare: Rx retroalveolar, panoramice, tomodensitometria (DENTASCANUL).
Astfel se decelează 3 variante de sinus: mic, mediu şi mare.
- sinusul mic: osul alveolar subiacent are înălţime peste 10mm pe toată lungimea lui (regiune
premolară - molară); grosime variabilă, uneori, osul disponibil este situat V sau P.
- sinusul mijlociu: prezintă 2 zone în care osul alveolar are un volum satisfăcător: zona
premolarului 1 şi zona tuberozitară. Între aceste zone, corespunzător PM 2 şi molarilor, osul
are o înălţime de 1-5mm.
- sinusul mare: pereţii sinusului sunt neînsemnaţi, subţiri (1-2mm) în totalitate, osul alveolar
este complet dispărut.
Planul terapeutic se va diferenţia în funcţie de tipul de sinus.
Pt sinusul mic se alege implantul în funcţie de lăţimea V-Or a crestei:

- şurub, cilindru;
- lamă, la care se asociază sau nu cu materiale de umplere şi membrane. Se pot utiliza lame
în 2 etape: triunghiulare, cu concavitate postero-superioară, când există stâlp distal utilizabil;
saau lame rectangulare când edentaţia este terminală.
- sau se recurge la diverse metode de lărgire a crestei prin grefe osoase, sau membrane şi
materiale de umplere.
Pt sinusul mijlociu: sunt utilizabile 2 zone retentive: în dreptul PM1 şi în regiunea tuberozitară.
Se pot folosi în funcţie de lăţimea şi înălţimea osului:
- cilindru sau şurub;
- lamă cu zona anterioară şi posterioară a implantului fixată în os suficient, în timp ce
porţiunea intermediară plonjează în sinus. Se impune elevarea mucoasei sinusului în aceeaşi
şedinţă (crearea unei noi cavităţi între mucoasa sinusală şi os, în care va pătrunde porţiunea
intermediară a implantului).
Pt sinusul mare, situaţia fiind cea mai defavorabilă:
- se poate recurge la elevarea sinusului asociată cu grefă autogenă şi utilizarea ulterior de
implante şurub, cilindrice, lamă;
- sau se preferă implante subperiosatale.
ÎMBUNĂTĂŢIREA SUBSTRATULUI OSOS
 elevarea sinusului
 expansiunea crestei:
 grefe de apoziţie;
 grefe de interpoziţie;
 membrane şi materiale de umplere.
35
ELEVAREA MUCOASEI SINUSALE
Se practică în cazul sinusurilor mari şi mijlocii.
I. Anestezia: locală, cu sau fără neuroleptanalgezia.

II. Antibioterapie, din ziua intervenţiei, timp de 10 zile.
III. Incizie palatină, paralelă cu creasta, la 10 mm de aceasta. Se asociază 2 incizii verticale
de eliberare, spre V, distal de canin, sau PM 1 şi pe FD a tuberozităţii.
IV. Decolarea lamboului spre V, expunându-se faţa externă a maxilarului, creasta
zigomatico-alveolară.
V. Trepanarea sinusului maxilar, în funcţie de morfologia osoasă (Rx).
- zona de trepanare este pe peretele antero-lateral.
- Se trasează conturul zonei de osteotomie cu freza globulară mică, fără a se perfora mucoasa,
obţinându-se un volet osos. Dacă osul este foarte subţire, de cca 1mm grosime, voletul se
îndepărtează în totalitate. Dacă voletul are grosime suficientă, acesta se păstrează intact în
porţiunea superioară (funcţionând ca o balama, în jurul căreia, voletul se roteşte spre
înăuntru , antrenând şi mucoasa sinusală).
- Se decolează mucoasa sinusală cu decolatoare boante de pe volet şi de pe podeaua sinusului
şi se împinge în sus.
Rezultă astfel o cavitate a cărui perete superior este reprezentat de mucoasa sinusală ridicată, la care se
adaugă sau nu voletul osos rabatat, ridicat; iar peretele inferior este reprezentat de podeaua osoasă
sinusală denudată. În cavitate se introduce un material de umplere (de comblementare).
În acest moment se crează şi lăcaşul de osteotomie în care se introduce implantul, sub control
vizual direct, implantul lamă pătrunzând parţial în cavitatea nou obţinută. Se adaugă material de umpere.
VI. Sutura lamboului.
După 6 luni se face tratamentul protetic.
EXPANSIUNEA CRESTEI ALVEOLARE
Lăţimea obligatorie a crestei osoase este:

- Pentru implantele şuurub: diametrul implantului este de cel puţin 3mm, la care se adaugă
minimum 1,5mm V şi 1,5mm Or, deci lăţimea minimă a crestei trebuie să fie de 6mm.
- Pentru implantele lamă: dimensiunea implantului este de 1,2mm, la care se adaugă 3mm
osul V şi Or, deci 4,2mm.
Frecvent se impune lărgirea crestei, care se poate obţine prin:
- Grefe osoase;
- Materiale de umplere;
- Membrane cu cicatrizare dirijată;
- Asocierea membranelor şi a materialelor de umplere.
MATERIALE DE UMPLERE
1. Grefa autogenă: este unanim recunoscută ca cel mai bun material, cu capacităţi osteoinductive. Se
recoltează cel mai frecvent din creasta iliacă. Dar există risc destul de mare de rezorbţie a grefei
osoase, care nu are contact osos decât cu podeaua sinusului.
2. Os spongios autolog asociat cu coral sau hidroxiapatită. Se obţine o pastă omogenă, compactă,
dar care prezintă un risc destul de mare de rezorbţie.
3. Trifosfat de Ca + Rifocină +sângele pacientului, obţinut prin puncţie venoasă. Pasta obţinută nu
se resoarbe la fel de repede ca 2.
În cazul sinusului mijlociu, chiar dacă se produce rezorbţia materialului de umplere, implantul lamă
este retenţionat în zona premolară şi tuberozitară, iar materialului rezorbit este înlocuit cu un ţesut
fibros, care nu va influenţa prea mult stabilitatea implantului.
36
În cazul sinusurilor mari, se recomandă utilizarea de grefă osoasă măcinată, în combinaţie cu

coral sau trifosfat de calciu. Aplicarea implantului se face la 9-12 luni, iar tratamentul protetic peste încă
6 luni, deci aproximativ 2 ani.
IMPLANTELE SUBPERIOSTALE – curs

Pot fi:
- totale,
- parţiale,
- cu transfixaţie orizontală,
- tripodale.
Indicaţii:
- Implantele subperiostale se utilizează acolo unde implantele celelalte nu se pot insera;
- se utilizează când osul este complet rezorbit:
- după americani, Ip-sp au succes doar dacă sunt fixate pe os bazal cortical – deci numai la
mandibula atrofiată;
- după europeni. Ip-sp se pot utiliza şi la maxilar, având ca suport palatul dur, creasta
zigomatico-alveolară, eminenţa canină, spina nazală.
- când proteza convenţională corectă a fost sortită eşecului;
- pot fi utilizate în asociere cu dinţii naturali, cu condiţia ca aceştia să nu prezinte afecţiuni dento-
parodontale.
Contraindicaţii:
- când antagoniştii sunt dinţi naturali sau ceramici (se vor înlocui);
- pe creste mandibulare ascuţite, obligatoriu regularizare cu 6 luni înainte.
Implantele subperiostale mandibulare

Caracteristici:
- turnate din vitalium, frecvent;
- eventual din aliaje Cr-Co;
- nu stimulează osteogeneza, din contră, determină rezorbţii osoase.
Părţi componente:
- infrastructura;
- suprastructura.
Infrastructura:
- deasupra osului, sub periost;
- menţinută prin adaptarea corectă pe planul osos şi cu ajutorul ţesutului muco-periostic, care formează
o legătură fibro-conjunctivă cu Ip;
- barele - formează un schelet, extins peste linia oblică externă, ocoleşte pachetul vasculo-nervos
mentonier, şi extins pe simfiza mentonieră, pe faţa ainternă până la apofizele genii şi linia oblică
internă, pe care nu le va depăşi.
 Principale: susţin bonturile de sprijin, singurele care traversează coama crestei;
 Secundare: unesc barel periferice, V. L;
 Periferice: conturează forma periferică a Ip.
- bonturile de sprijin - traversează fibromucoasa gingivală; sunt în număr de 4, vor susţine
suprastructura.
Suprastructura:
- formă de potcoavă alcătuită din 3 bare atipic articulate între ele prin lăcaşuri interconectate;
- devine parte integrantă a Ip, pluteşte deasupra mandibulei ;
- va susţine proteza cu dinţii acrilici.
Tehnica chirurgicală de aplicare a Ip-sp
37
I. anestezia
- 2 Spix, 2 nv. bucal
II. incizia
- pe coama crestei , de la o regiune retromolară la cealaltă;
- incizie netă, interesând mucoasa şi periostul;
- incizii de eliberare: una pe linie mediană, V, L; câte una retromolar, în “V”, cu vârful la capătul
inciziei principale, iar braţele spre V, L.
III. decolare lambou muco-periostic
- cu decolator bont, aî să se evidenţieze toate reperele şi suprafaţa osoasă de deasupra acestora în
întregime: creasta milohioidiană, linia oblică externă întreaga simfiză, găurile şi pachetul mentonier;
- uneori atrofia mandibulei este foarte importantă astfel încât:
 canalul mandibular este situat pe creastă şi este deschis (Linkow – ridică nervul şi coboară
podeaua canalului mandibular şi a găurii mentoniere, apoi repoziţionează cât mai profundă
a acestora;
 alteori canalul mentonier este situat pe coama crestei.
- ţesuturile moi L sunt pliate spre L şi fixate prin suturi, astel încît limba să se situeze într-o poziţie
cât mai posterioară în timpul amprentării;
IV. realizarea lingurii individuale pentru amprentare
- unii – amprentă peste câmpul edentat, înainte de incizie;
- alţii – amprentă peste câmpul osos, după incizie;
- lingura se confecţionează din acrilat autopolimerizabil: acrilatul rece se introduce direct pe osul
expus, sub răcire permanentă cu ser fiziologic, pentru a preveni încălzirea; rezultă o lingură
individuală perfect adaptată, care se finisează şi se perforează pentru fixarea materialului de
amprentă;
- dezavantajul metodei este reprezentat de posibilitatea arderii ţesuturilor moi de către materialul de
amprtentă;
- mai nou, Linkow foloseşte ca material – IMPUT – unul vâsccos pentru lingura individuală, şi unul
mai fluid pentru amprenta finală.
V. amprentare
- pentru succesul Ip-sp este obligatorie o amprentare foarte fidelă;
- lingura individuală se tratează cu un adeziv;
- ca material se foloseşte cauciuc-elastic în lingura individuală, care se menţine circa 10 minute pe os;
- sau se utilizează Imput mai fluid în lingura individuală de Imput:
- se mai foloseşte şi un material asemănător lutului – Neoplex – care se poate modela pe os, în jurul
reperelor, înaintea aplicării lingurii individuale pe câmp. Priza în circa 10 min.
VI. obţinerea ocluziei
- fie, amprentare cu ceară încălzită aplicată pe osul expus. Pacientul este ghidat să închidă într-o
poziţie cât mai posterioară. Se amprentează antagoniştii cu alginat.
- fie, după Linkow, se amprentează mandibula cu lingură individuală de Imput şi cu materialul Imput,
se lasă pe loc, iar pe antagonişti se aplică Imput vâscos şi pacientul este ghidat să închidă în RC. Se
obţine astfel un bloc compact (care amprentează mandibula şi RC împreună.).
- se măsoară grosimea exactă a mucoperiostului unde vor fi plasate bonturile; la mandibulă,
aproximativ 1-2 mm.
- indiferent de metoda de amprentare, acestea sunt trimise la laborator.
VII. sutura
- sutură cu fire separate, eventual sutură continuă;
- peste se aplică pansament iodoformat, care se schimbă la 12 ore, apoi în fiecare zi, 3-5 zile.
VIII. proteza conformator provizorie
- fie, prproteza veche la care în funcţie de nevoi, se ia sau se căptuşeşte faţa mucozală. Eventualele
contacte premature sau interferenţe ocluzale se desfinţează;
- fie se utilizează o şină linguală cu val de ocluzie.
IX. urmărire postoperatorie
- antibioterapie 5 zile;
- după prima intervenţie, firele se îndepărtează la la 7 zile;
- vindecarea definitivă a ţesuturilor moi se realizează în 3-6 săptămân (dacă Ip-sp nu se inseră în
aceeaşi zi).
X. inserarea Ip-sp
- anestezie Spix + nv. bucal bilateral;
38
- incizie: fie paracrestală (V sau L) + opercul în mucoasă în dreptul viitoarelor bonturi;

- fie refăcută incizia iniţială, mai uşor, deoarece periostul nu este complet cicatrizat pe os;
- decolare muco-periost,
- Ip-sp sterilizat, cu suprastructura pe el, este aplicat pe osul expus; când se adaptează cu acurateţe pe
reperele anatomice;
- se îndepărtează suprastructura;
- dacă există o foarte uşoară neadaptare a Ip-sp, se pot utiliza 1-3 şuruburi de 5-7 mm din Vitalium.
Acestea se aplică la nivelul simfizei mentoniere şi bilateral la nivelul liniilor oblice externe, şi vor
asigura retenţia primară a Ip. După vindecarea ţesuturilor moi, aceste şuruburi pot fi îndepărtate, dar
nu obligatoriu.
- sutura se face după ce Ip-sp este fixat riguros:
 este un timp foarte delicat;
 trebuie să asigure acoperirea completă a infrastructurii Ip;
 se face cu ace atraumatice şi fir de mătase;
 primele fire se aplică obligatoriu în jurul bonturilorde sprijin;
 apoi se aplică fire separate între bonturi, cel puţin 15-20, foarte strânse, la care se adaugă şi
câteva fire în saltea verticală;
 pansament peste suturi şi ţesuturile moi;
 vindecarea mucoperiostului este diferită faţă de pima intervenţie, datorită prezenţei ţesutului
cicatricial, fiind întârziată, uneori producându-se per secundam (situaţie nedorită). Pentru a
favoriza vindecarea după a doua intervenţie, preferă aplicarea Ip-sp după cca 2 luni, când
muco-periostul este complet vindecat.
XI. proteza temporară peste Ip
- fie proteza veche, la care se reduce din faţa mucozală şi se fac perforaţii pentru cele 4 bonturi;
- fie proteză nouă, cu câte 5 dinţi /hemiarcadă;
- proteza nu trebuie să producă interferenţe ocluzale, contacte premature, sau înălţarea ocluziei.
XII. amprentă pt proteza finală
- la 3-6 săptămâni, când Ip-sp trebuie să aibă o stabilitate completă, iar ţesuturile moi să fie suficient
de vindecate pentru o amprentare;
- se aplică scheletul suprastructurii peste cele 4 bonturi şi se stabileşte RC, dimensiunea verticală;
- amprenta suprastructurii cu alginat sau elastic;
- proba machetei protezei cu dinţi din acrilat fixată pe suprastructura metalică; stabilirea ocluziei;
- ulterior, aplicarea protezei, care va fi “suspendată” deasupra mandibulei.
XIII. controale periodice
- la 3 luni, a fixităţii Ip-sp, respectiv a ocluziei;
- o dată pe an, control Rx panoramic.
CURS IMPLANTOLOGIE
ACCIDENTE ŞI COMPLICAŢII ÎN IMPLANTOLOGIE

(din ORAL IMPLANTOLOGY – Basics – ITI Hollow Cylinder System – ANDRÉ SCHROEDER,
FRANZ SUTTER, GISBERT KREKELER)
Accidentele şi complicaţiile pot fi multiple, şi se pot produce în timpul anesteziei, în

timpul intervenţiei chirurgicale propriu-zise, sau pot apărea la un oarecare intervel de
timp postoperator. După MAEGLIN [], ele pot fi cauzate de: erori în stabilirea planului
terapeutic; necunoaşterea condiţiile anatomice particulare ale pacientului; lipsa
instrumentarului adecvvat; experienţa insuficientă.
ACCIDENTE INTRAOPERAORII
Acccidentele intraoperatorii după MAEGLIN [] sunt:

1. hemoragia
2. leziuni nervoase
3. deschiderea sinusului maxilar sau a foselor nazale
4. leziuni ale dinţilor vecini
5. pierderi de os alveolar cortical
6. lipsa stabilităţii primare
39
7. fracturarea implantului sau a instrumentelor

8. corpi străini în vecinătatea implantului
9. emfizem facial sau cervical
1. hemoragia
- hemoragia masivă este rareori întâlnită de la nivelul părţilor moi, dacă intervenţia a fost corect
planificată;
- o hemoragie mai importantă se poate întâlni la nivelul osului spongios în timpul regularizării osului
(osteoplastiei);
- hemoragia mai mare care poate apărea în cursul preparării patului osos, poate fi oprită prin inserarea
implantului;
- hemoragia marcată care apare în cursul preparării osului mandibular în regiunea distală, este semn
al deschiderii canalului mandibular, cu lezarea vaselor alveolare inferioare. Pentru elucidarea
diagnosticului, se recomandă efectuarea unei Rx cu freza lăsată pe loc.
2. leziuni nervoase
- leziuni nervoase se produc doar la mandibulă, şi pot interesa: nervul alveolar inferior, nervul
mentonier, nervul lingual.
- Prevenirea lezării nervilor se realizează prin: cunoaşterea topografiei acestora; prin aprecierea
corectă a zonei de siguranţă chirurgicală pe radiografii, pentru mandibula posterioară; prin
utilizarea anesteziei prin infiltraţie locală şi nu tronculară pentru regiunea molară premolară
inferioară.
- Ca măsuri suplimentarea de prevenire se mai pot folosi: expunerea găurii mentoniere şi protejarea
nervului omonim; în cazul lambourilor linguale, o spatulă se va insinua între lambou şi planul osos
pentru a proteja nervul.
- Dacă accidentul s-a produs, se recomandă vitamină B1, sau intră în discuţie sutura sau transplant
de nerv.
3. Deschiderea sinusului maxilar sau foselor nazale
- Planificarea lungimii implantelor se face pe Rx, şi va avea în vedere vecinătatea sinusului şi foselor
nazale.
- Dacă mucoasa sinusală sau nazală a fost perforată (evidenţiate printr-o hemoragie mai abundentă
cu caracter aerat), se va opri tentativa de inserare a implantelor, deoarece aplicarea lor în această
situaţie se va solda cu sinuzită maxilară.
- Se reia aplicarea implantelor după vindecarea osoasă.
4. Lezarea dinţilor vecini
- Dinţii vecini sunt lezaţi în cazul aplicării implantelor în edentaţiile unidentare.
- Accidentul se previne prin: evaluarea corectă radiografică a disponibilităţii osoase; prin alegerea
unui implant de diametru adecvat; şi prin respectarea axului longitudinal al dinţilor vecini.
5. Pierderi de os alveolar cortical
- Reducerea înălţimii osului disponibil, şi implicit posibilitatea pierderii osului cortical al marginii
crestei alveolare – se produce în cursul osteoplastiei marginale, necesare atunci când creasta
alveolară este foarte îngustă în sens V-Or şi nu asigură os suficient care să înconjure implantul V-
Or.
6. Lipsa stabilităţii primare
- Stabilitatea primară a implantelor este un deziderat obligatoriu.
- Dacă stabilitate primară nu este obţinută, vindecarea nu se realizează prin ţesut osos, respectiv prin
osteointegrare, ci prin ţesut fibros.
- Stabilitatea primară poate fi afectată de structura osoasă deficitară; de aceea, nu se preferă aplicarea
de implante imediate postextracţional, ci aşteptarea vindecării osoase circa 9-12 luni.
7. Fracturarea implantelor sau a instrumentelor
- Fracturarea implantelor este reltiv rară, dar este mai frecventă în cazul şuruburilor, şi mai rară în
cazul implantelor cilindru, fiind cauzate de defecte de material, sau de o tehnică “prea zeloasă”.
- Fracturarea instrumentelor poate fi cauzată de: utilizarea lor necorespunzătoare; de sterilizările
multiple, cu supraîncălzirea lor; de defecte de material.
- Fragmentele de implant sau de instrumente rămase în os trebuiesc îndepărtate cu pierdere minimă
de os.
8. Corpi stăini în vecinătatea implantelor
- Fragmente de rădăcini, materiale de obturaţie radiculară, instrumente endodontice fracturate în
imediata vecinătate a implantelor le pot periclita existenţa.
- De aceea, pe baza examenului Rx se va stabili dacă acestea se vor îndepărta înainte de aplicarea
implantelor sau odată cu aplicarea acestora, dar fără a periclita patul receptor al implantelor.
40
- Dacă îndepărtarea acestor corpi străini afectează osul în care urma să se insere implantul, atunci
defectul rezultat se va umple cu un material de comblementare cu sau fără membrane, iar implantele
se vor aplica după vindecarea osoasă.
9. Emfizem cervico-facial
- Apar în cazul utilizării turbinei la prepararea osului, procedeu total contraindicat, sau ca urmare a
stănutului, suflatului nasului, sau irigaţiilor cu apă oxigenată.
- Clinic apare brusc o tumefacţie nedureroasă la nivelul căreia se percep crepitaţii; emfizemul se
poate extinde de la faţă spre gât, sau chiar spre torace (situaţie cu totul excepţională).
- Se recomandă pacientului pansament compresiv la nivelul tumefacţiei.
- Prevenirea apariţiei efizemului se realizează prin: evitarea folosirii turbinei (care este oricum
contraindicată); evitarea irigaţiilor cu apă oxigenată; sutura etanşă a lambourilor; instruirea
pacientului în evitarea creşterii presiunii intrabucale câteva zile după intervenţie prin evitarea
strănutului, suflatului nasului.
COMPLICAŢII POSTOPERATORII
Complicaţiile postoperatorii, după MAEGLIN [] pot fi immediate sau tardive:
I. COMPLICAŢII IMEDIATE
1. Edem local
- Intervenţiile chirurgicale asupra maxilarelor se soldează frecvent cu tumefacţii perimaxilare,
datorare edemului postoperator. Mărimea tumefacţiei depinde de durata intervvenţiei şi
traumatismul intraoperator: cu cât durata şi traumatismul sunt mai mici, cu atât edemul va fi mai
mic.
- Edemul părţilor moi poate cauza tensionarea suturilor, şi consecutiv dehiscenţe ale plăgii. Dacă
prin dehiscenţă osul nu se expune, nu este necesară sutura, defectul vindecându-se secundar prin
granulare şi epitelizare.
- Tensionarea plăgii datorate edemului se pot solda şi cu necroze ale marginilor plăgii, care pentru a
nu se extinde, necesită îndepărtarea zonelor necrotice prin irigaţii cu apă oxigenată, sau prin
aplicare de paste adezive care conţin antibiotice.
2. Hemoragii postoperatorii şi hematoame
- Hemoragia postoperatorie care nu poate fi oprită prin tamponament, necesită deschiderea plăgii, în
anestezie locală şi efectuarea hemostazei.
- Ca şi edemul, probabilitatea formării hematoamele postoperatorii şi extinderea lor sunt cu atât mai
extinse cu cât traumatismul operator şi durata intervenţiei sunt mai mari. Pare şi riscul
suprainfectării acestora.
- Hematoamele acumulate imediat postoperator, între lamboul muco-periostic şi suprafaţa osoasă
trebuiesc evacuate de urgenţă prin incizie sau aspiraţie, iar prevenirea unor noi acumulări
hwematice trabuie împiedicate prin aplicarea de pansamente compresive.
- Formarea hematoamelor se previne prin hemostază atentă intraoperatorie şi aplicaţii reci (gheaţă)
exobucal.
- Dacă hematomul s-a produs în părţile moi, se recomandă aplicarea cutanată de ungvent cu heparină.
3. Infecţii precoce
- Infecţiile postoperatorii sunt rar întâlnite în general în implantologie.
- Dacă infecţia se produce, cu apariţia semnelor celsiene ale inflamaţiei, asociate cu secreţie
purulentă la nivelul la nivelul suturii, se impune drenajul abcesului fie prin îndepărtarea a 1-2 fire
de sutură, fie prin incizie. Drenaul se schimbă zilnic, se asociază irigaţii cu soluţii antiseptice, până
la remisi completă a fenomenelor inflamatorii acute. Se administrează antibiotice dacă starea
generală a pacientului este alterată.
- Frecvent în cazul infecţiilor apare şi mobilitatea implantului, care va trebui îndepărtat. Pierderea
osoasă după îndepărtarea implantului este în general minimă, astfel încât după dispariţia
fenomenelor acute se poate insera un nou implant.
4. Leziuni nervoase
- Edemul sau hematomul în zona găurii mentoniere pot determina leziuni ale nervului mentonier,
care se manifestă prin tulburări de sensibilitate (anestezie, hipoestezie, hiperestezie, parestezii).
- Prin examen radiografic trebuie determinat dacă leziunea nervului se datorează implantului (care
presează pe nerv), sau edemului, respectiv hematomului. Dacă presiunea exercitată pe implant
determină durere, atunci contactul direct al imlantului cu nervul este cauza tulburărilor de
sensibilitate.
41
- Persistenţa sensibilităţii dureroase în zona în care s-au aplicat implantele şi după remiterea
hematoamelor, infecţiilor, pot fi semnul unei afecţiuni osoase (osteite, osteomielite).
II. COMPLICAŢII TARDIVE

1. Pierderea implantului
- Stabilitatea primară a implantelor poate fi periclitată prin încărcarea timpurie a implantului, pe
parcursul perioadei de osteointegrare. Situaţie mai des întâlnită în cazul implantelor unidentare care
sunt încărcate în primele 3-4 luni după aplicare.
- Încărcarea imediată postoperatorie este permisă în cazul implantelor multiple de la nivelul
mandibulei anterioare, când acestea se solidarizează cu bare orizontale de solidarizare, peste care
se poate aplica o proteză.
- Implantul odată mobilizat, reobţinerea stabilităţii este foarte dificilă. În cazul mobilităţii reduse,
pentru obţinerea fixităţii se poate încerca solidarizarea implantului la dinţii naturali prin lucrări
protetice. Creşterea mobilităţii implantului indică în general necesitatea îndepărtării acestuia pentru
a preveni extinderea infecţiei, respectiv distrucţiei osoase periimplantare, cu pierderi osoase
importante.
- Lipsa stabilităţii implantului se poate datora şi: lipsei stabilităţii primare, infecţiei periimplantare,
distrucţiei osoase cauzate de supraîncălzirea, respectiv necroza osoasă cauzate în timpul preparării
patului osos.
2. Infecţii tardive
- În jurul implantelor se pot constitui pungi adânci, asemănătoare pungilor periodontale, şi care vor
putea cauza infecţii tardive cu abcedări şi fistulizări într-o primă etapă, ulterior putând difuza la
osul înconjurător.
- Tratamentul este cel recomandat în cazul pungilor periodontale: chiuretaj şi eliminarea pungilor.
- Abcese repetate de acest tip impun de obicei îndepărtarea implantului.
- Temporizarea prelungită a îndepărtării implantelor poate conduce în cazul infecţiilor repetate la
osteite şi chiar osteomielite şi la afectări ale structurilor anatomice de vecinătate, cum ar fi: sinuzite,
rinite, nevrite ale nervului alveolar inverior.
3. Leziuni osoase
- Orice decolarea a mucoperiostului de pe substratul osos, orice preparare a osului cu instrumentele
rotative, se soldează cu o necroză osoasă limitată. În schimb frezarea fără răcire a lăcaşului pentru
implant, cauzează necroze osoase extinse, care în final vor duce la pierderea implantului.
- Inflamaţiile cronice din imediata vecinătatea a implantului, indiferent de cauză, duc la creşterea
adâncimii şanţului periimplantar, cu apariţia pungilor prin rezorbţie osoasă, şi în final la
mobilizarea şi pierderea implantului.
- Radiografic liza osoasă se evidenţiază iniţial în porţiunea imediat subcrestală, pentru ca ulterior,
într-o fază mai avansată, să se extindă în jurul întregului implant.
- Una din cauzele cele mai frecvente ale inflamaţiilor cronice din vecinătatea implantelor este igiena
bucală deficitară.
4. Retracţia gingiei
- Poate fi cauzată de: lipsa gingiei fixe periimplantare, respectiv inserarea mucoasei mobile la coletul
implantului; atrofia osoasă subiacentă; şi periajul incorect.
- Pentru a evita tensiunea la coletul implantului exercitată de mucoasa mobilă, respectiv de
musculatura subiacentă, se recomandă ca în jurul implantului să existe o zonă de circa 2-3 mm
lăţime de gingie fixă. În cazul lipsei gingiei ataşate, ea trebuie creată prin utilizarea de grefe libere
de ţesut submucos, prelevate de la nivelul palatului, fie înainte, fie la câteva săptămâni de la
aplicarea implantului. În acelaşi sens se utilizează şi diversele metode de plastie a şanţurilor
vestibulare, respectiv deplasarea apicală a inserţiilor musculare.
5. Leziuni nervoase secundare
- În situaţia în care apar tulburări secundare de sensibilitate, după persistenţa îndelungată a unui
implant, singurul tratament este îndepărtarea implantului.
6. Fracturarea implantului
- Se produce mai frecvent la nivelul gâtului implantului, şi în special atunci când diametrul acestuia
este mai mic decât al corpului implantului.
- Fraturarea implantului se datorează: erorilor în planificarea tipului şi tehnicii de implantare;
încărcării prea timpurii a implantului; supraîncărcării implantului; igiena bucală deficitară;
neprezentarea pacientului la controalele periodice.
42
Dispensarizarea pacientului prin controale clinice şi radigrafice periodice pot preveni apariţia acestor
complicaţii tardive, iar diagnosticare şi tratamentul precoce al complicaţiilor odată apărute cresc
şansele de menţinere a implantelor.
URMĂRIREA POSTOPERATORIE
ŞI DISPENSARIZAREA PACIENTULUI
(din ORAL IMPLANTOLOGY – ANDRÉ SCHRODER, FRANCZ SUTTER, GISBERT
KREKELER)
După KREKELER [] urmărirea postoperatorie şi dispensarizarea presupune:

- Imediat după inserarea implantelor, posoperator se recomandă efectuarea de radiografii de control.
- Postoperator se recomandă pacientului: tratamentul antibiotic început preoperator, se va continua
7-10 zile postoperator; tratamenta antialgic; antiinflamator şi aplicări locale exobucale de gheaţă.
- Firele de sutură se îndepărtează după 7 zile
- La 14 zile se efectuează un nou control, şi un nou examen radiografic, ulterior la 4 săptămâni.
aceste controale la intervale scurte de timp postoperator, permit recunoaşterea rapidă a eventualelor
complicaţii apărute, şi tratarea lor la timp.
- Pe perioada osteointegrării se recomandă de asemenea controale la 1 lună.
- După aplicarea suprastructurii, controalele se efectuează la 3 luni, apoi la 6 luni, când se verifică
adaptarea funcţională a suprastructurii, starea implantelor; starea mucoasei periimplantare
(sănătoasă sau afectată); acumularea de placă dentară microbiană; prezenţa şi lăţimea gingiei fixe
periimplantare; adâncimea şanţului periimplantar prin sondare.
- Starea osului periimplantar se monitorizează prin intermediul radiografiilor panoramice şi
retroalveolare ortoradiale.
- În cursul controalelor se efectuează şi curăţirea atentă a bonturilor cu observarea suprafeţei
acestora.
În concluzie, menţinerea previzibilă a implantelor osteointegrate, necesită o
dispensarizare riguroasă prin controale periodice clinice şi radiografice, prin evaluarea
igienei bucale a pacientului, respectiv evaluarea acumulării de placă.
IGIENA PE IMPLANTE
(din THE BRANEMARK SYSTEM af ORAL RECONSTRUCTION – RICHARD A. RASMUSSEN)
Controlul acumulării plăcii microbiene are o importanţă deosebită în menţinerea integrităţii implantelor
şi necesită utilizarea instrumentelor profesionale, a celor personale şi a substanţelor medicamentoase
(RASMUNSSEN).
- Lucrarea protetică aplicată pe implante trebuie astfel confecţionată încât să permită igiena pe
implante.
- Pentru evidenţierea plăcii se utilizează indicatori sub formă de placă.
- Se folosesc periuţe de dinţi moi pentru curăţarea feţelor vestibulare şi orale ale implantelor.
- Se utilizează şi periuţe miniaturale pentru zonele inaccesibile celor de dimensiuni mai mari, dar şi
zonelor interproximale.
- Este necesară utilizarea şi a mătasei dentare pentru curăţirea feţelor aproximale.
- Există şi periuţe interdentare utilizate de asemenea pentru zonele interproximale.
- Pot fi folosite şi periuţe mecanice, care au perii situaţi la vârful acesteia, în asociere cu paste de
dinţi sau clorhexidină soluţie.
- Aceeaşi soluţie de clorhexidină poate fi folosită şi pentru clătiri bucale, de 2 ori /zi.
În afară de igiena personală pe care şi-o asigură pacientul, în cursul controalelor periodice (de la 2 la 6
luni, depinzând de calitatea igienei particulare), medicul de asemenea va urmări igienizarea cavităţii
bucale.
- Sunt contrindicate folosirea aparatului cu ultrasunete sau a instrumentelor de detartraj inoxidabile,
deoarece acestea zgârie şi contaminează suprafaţa bonturilor.
- De aceea se vor folosi la instrumentele rotative, prophy cup şi prophy paste pentru lustruirea
bonturilor şi licrării protetice.
43
- Sunt indicate şi instrumentele de detartraj de plastic (scalere) de diferite forme, cu care se curăţă
feţele vestibulare, orale şi aproximale.
- În cazul în care igiena este corespunzătoare, dar apar totuşi reacţii ale gingiei periimplantare, s-a
propus utilizarea de tetraciclină aplicată în şanţul periimplantar sub formă de fibre cu ajutorul unui
instrument de palstic, şi care eliberează o concentraţie constantă de tetraciclină timp de 10 zile. un
pansament parodontal chirurgiucal asigură retenţia fibrei de tetraciclină. Se pare că la 10 zile
rezultatul este bun, cu reducereasemnificativă a inflamaţiei periimplantare.
44

Screenshot 2024-01-25 at 18.12.01

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Screenshot 2024-01-25 at 18.12.01

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IMPLANTOLOGIE – CURS 1

BIOMATERIALE FOLOSITE IN IMPLANTOLOGIE

4. compatibilitate biologică oxizii de la suprafaţa implantului fiind foarte aderenţi şi

După unii autori această ancorare anchilozantă este echivalentă cu OSTEOINTEGRAREA.

circulaţie, în depozite, şi în procesele regulate de reconstrucţie osoasă. Acest proces

CONCLUZIE: calităţile excepţionale îi deschid noi domenii de utilizare în implantologie

ALBREKTSSON  a studiat interfaţa os-implant cu ajutorul microscopiei electronice scanate cu

RĂSPUNSUL OSULUI LA IMPLANTELE DE TITAN

Formarea osului necesită 3 factori de bază

Cicatrizarea primară depinde în mare măsură de traumatismul operator, în timp ce remodelarea

RĂSPUNSUL GINGIEI LA IMPLANTUL DE TITAN

FACTORI CARE PERTURBĂ OSTEOINTEGRAREA

INDICAŢII, CONTRAINDICAŢII ÎN IMPLANTOLOGIE

INDICAŢII ALE IMPLANTELOR

CONTRAINDICAŢII ALE IMPLANTELOR

CONTRAINDICAŢII GENERALE ALE IMPLANTELOR.

afecţiuni sistemice decompensate, care contraindică orice intervenţie chirurgicală (MAEGLIN

CONTRAINDICAŢII LOCALE ALE IMPLANTELOR

EXAMENUL PACIENTULUI PENTRU APLICAREA

examenul stării generale;

EXAMENUL STĂRII GENERALE

I. EXAMENUL STĂRII GENERALE

A. ANTECEDENTE PATOLOGICE PERSONALE

B. EXAMEN OBIECTIV GENERAL.

II. EXAMENUL STĂRII ApDM

 mucoasă fixă: existenţa şi dimensiunea acesteia va influenţa lungimea componentei

III. PLANUL TERAPEUTIC

confecţionarea unei proteze provizorii în edentaţia totală;

TIPURI DE ATROFIE OSOASĂ ŞI CLASIFICAREA

definirea osului disponibil;

DEFINIŢIE: OSUL DISPONIBIL TRIDIMENSIONAL ,

Înălţimea osului disponibil:

CLASIFICAREA OSULUI DISPONIBIL

După BRANEMARK 1985 osul alveolar edentat se clasifică în:

În 1985 MISCH şi JUDY au stabilit 4 categorii principale de os disponibil pentru implantologie

CLASIFICAREA DENSITĂŢII OSOASE

CLASIFICAREA ARCADELOR EDENTATE PARŢIAL ÎN

CLASIFICAREA ARCADELOR EDENTATE TOTAL ÎN

CONCLUZIE: zonele potenţiale pentru implantare se pot clasifica astfel:

MISH a elaborat un limbaj pentru Implantele endoosoase.

I. După materialele din care sunt confecţionate:

PRINCIPII CHIRURGICALE GENERALE ÎN

- să asigure o vascularizaţie suficientă a lamboului;

CRITERII DE SUCCES ALE IMPLANTELOR

TEHNICA CHIRURGICALĂ – IMPLANTUL ŞURUB

IMPLANTUL ŞURUB BRANEMARK

7. bontul, format din şurubul central şi cilindrul auriu.

Inserarea implantelor se va face în funcţie de osul disponibil, şi de tipul de lucrare protetică.

Dacă se foloseşte piesa contraunghi, se utilizează şi un dispozitiv de ataşare a implantului la piesă.

TEHNICA INSRĂRII IMPLANTELOR BRANEMARK LA MAXILAR

Se vor menţiona numai diferenţele faţă de tehnica la mandibulă.

FAZA a II-a CHIRURGICALĂ

IMPLANTELE ŞURUB BONEFIT ITI

Instrumentarul şi implantele sistemului Bonefit se depozitează şi se sterilizează în cutii de

IMPLANTELE ŞURUB LEDERMANN

IMPLANTELE ŞURUB CEFIN

formă cilindrică, conică, conic înclinat [la 15°, 25°];

TEHNICA CHIRURGICALĂ – IMPLANTUL CILINDRIC

IMPLANTELE BONEFIT ITI CILINDRU

IMPLANTUL CILINDRIC ITI-TIP C

IMPLANTUL CILINDRIC ITI-TIP HC

Tehnica chirurgicală – tip HC, este aceeaşi:

IMPLANTELE ITI CILINDRU MULTIPLU

IMPLANTUL CALCITEK [INTEGRAL, OMNILOC, INTEGRAL SA]