Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea “Apollonia “ IAȘI

Facultatea de Medicina Dentară


Specialitatea: Medicina Dentară
Anul VI

REFERAT
Terapia Implanto-Protetica

Tematica: Osteointegrarea

Grupa: I
Prilepov Andrei
Cuprins:
1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE OSTEOINTEGRARE

2. CONSIDERAŢII BIOLOGICE PRIVIND PROCESELE DE


OSTEOINTEGRARE

a. Mecanismele osteointegrării
b. Legătura dintre os şi implant
c. Reacţii de respingere
d. Distrugerea osteointegrării

3. REZULTATE
1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE OSTEOINTEGRARE
Osteointegrarea este definită ca o conexiune directă structurală şi funcţională
între osul viu , sănătos şi suprafaţa unui implant care suportă o sarcină.

Mecanismul fiziologic de osteintegrare poate fi explicat şi înţeles numai dacă


sunt cunoscuţi factorii fundamentali care-l influenţează.

Ălbertksson, (1983), a evidenţiat, analizat şi sistematizat factorii care sun în


număr de patru.

Primul factor, este determinat de caracteristicile implantului.

Implantul Brânemark este realizat din titan comercial pur Ti: 99,75%; Fe:
0,05%; O: 0,10%; N: 0,03%, C: 0,01% şi altele 0,06%. Când implantul intră în
contact cu aerul atmosferic se formează imediat la suprafaţa lui, un strat de oxid de
50 - 100 Â grosime (Âlbertksson şi colab., 1981, 1983, Parr şi colab., 1985). În
cazul în care implantul s-a fixat prin cicatrizarea ţesutului osos, stratul de oxid este
înconjurat de un strat glicoproteinic, după care urmează un strat calcificat de
aprox. 100 Â grosime.

Înaintea inserţiei implantului în os, implantul sterilizat nu trebuie să vină în contact


cu alte metale sau substanţe proteice. Al doilea factor, care influenţează
osteointegrarea este forma implantului. Implantele în general au o suprafaţă filetată
fiind introduse în osul pregătit care prezintă de asemenea o suprafaţă filetată.
Aceste suprafeţe filetate sunt realizate nu numai pentru fixarea prin înşurubare, ci
şi pentru a determina o dispersare a forţelor în ţesutul osos înconjurător (prin
mărirea suprafeţelor de contact).

Contactul intim între feţele implantului şi os se traduce prin perfecta potrivire între
filetul osului şi filetul implantului şi are o deosebită importanţă în procesul de
osteointegrare. Dacă se creează prea mult spaţiu între filetul osului şi implant, se
poate forma un ţesut fibros în locul unei legături directe cu osul (Brunski şi
colab., 1979).

Deci “precizia" (contactul intim) este un element esenţial în osteointegrare.

Când procedurile chirurgicale de forare a osului sunt bine executate, implantele


şurub se adaptează perfect în noua alveolă chirurgicală, iar procesul de
osteointegrare nu întâmpină dificultate.

Pentru a se asigura stabilitate bună şi foarte bună a implantului, este necesară o


adaptare precisă, corectă încă de la început. Această adaptare precisă iniţială a
implantului asigură stabilitatea lui şi în cazurile clinice cu densitate mai redusă a
osului, aşa cum este cazul la maxilar.
Al treilea factor, care influenţează osteointegrarea se referă la prevenirea
generării căldurii exagerat de mari în timpul manevrelor în os. Pentru a-şi
menţine vitalitatea, osul nu trebuie supus unor temperaturi de peste 47°C.
Când temperatura depăşeşte acest prag, fosfaţii alcalini încep să se distrugă.
Ideal ar fi să nu se depăşească 39°C.

Această condiţie se obţine utilizând o tehnică chirurgicală netraumatizantă pentru a


preveni supraâncălzirea osului şi permanenta ui irigare cu soluţii sterile.
Echipamentul de forare a osului trebuie să permită un control precis al vitezei de
rotaţie care să nu depăşească 2000 rot/ min.

Procedeul de creare a filetului în os şii introducerea implantului în noua alveolă


chirurgicală necesită o viteză de rotaţie între 15 şi 20 rot/ min.

Cel de-al patrulea factor se referă la obligativitatea menţinerii implantului în os.


fără ca forţele ocluzale sau alte forţe sa acţioneze asupra implantului. Procedeele
uzuale normale cer ca implantele sa nu fie solicitate timp de 6 luni în maxilar şi 3 -
4 luni m mandibula. Fara solicitare in timpul vindecării este un principiu de baza
pentru succesu osteointegrarii.

Dacă implantele sunt solicitate în timpul perioadei de vindecare, poate sa aparaă


formarea ţesutului fibros. Vindecarea iniţială a osului începe în prima săptămână
după inserţia implantului şi ajunge la un punct maxim la 3 - 4 săptămâni după
implantare.

Ţesuturile vindecate iniţial (în prima fază) devin treptat ţesuturi osoase, după 6 - 8
săptămâni. Datorită acestor secvenţe variate de vindecare, cele două etape ale
procedeelor chirurgicale sunt foarte importante pentru succesul osteointegrării.

După aplicarea protezelor definitive, osul se remodelează în continuare prin


creşterea ţesutului osos cortical care înconjoară implantul.

Aceste ţesuturi care înconjoară marginile implantului au structuri similare cu


gingia din jurul dinţilor naturali.

Hansson şi colab. (1983) au observat, că celulele epiteliale cu formă normală


atacă stratul superficial de oxid de titan formând un strat glicoproteinic şi făcând
astfel să dispară toate celulele inflamatorii din jurul marginilor implantului.

Brânemark (1985) şi Adeii cu colab. (1986) au constatat că 3% dintre bacteriile


găsite în jurul implantului sunt spirochete care se găsesc de obicei şi în gingia
relativ vindecată în urma intervenţiilor parodontale chirurgicale.

Kamoi şi colab. (1987) au găsit adâncimea sacului gingival de 2.10 şi 2,04 mm,
deci în limite normale după o lună şi respectiv 12 luni de la vindecarea marginilor
ţesuturilor periimplantare.
Tesuturile preiimplantare inconjoara ferm implantul si se lipesc mecanic de-a
lungul suprafetei marginale (Gould şi colab., 1981; Albertksson şi colab., 1981).
Epiteliul jioncţional înconjoară suprafaţa marginală formând un fund de sac
asemeni celui din jurul unui dinte natural. Epiteliul sulcular este format din celulele
epiteliale cheratinizate care înconjoară marginea mucozală a implantului
asemănătoare parodonţiului marginal. Studiul fiziologiei acestui ţesut, de sigilare a
implantului, constituie obiectul unei noi discipline si anume paroimplantologia.

2. CONSIDERAŢII BIOLOGICE PRIVIND PROCESELE DE


OSTEOINTEGRARE
A. Mecanismele osteointegrării

Procesul de vindecare în cazul aplicării unui implant osteointegrat este (după


Brânemark şi col., 1984) acelaşi ca în cazulnunei vindecări normale a osului, în
urma unui traumatism, fie că este vorba de faza primară ori secundară a vindecării
osului.

Vindecarea primară a osului apare într-un loc de fractură unde fragmentele pot
fi cooptate exact şi imobilizate î n poziţie corectă. In vindecarea primară a osului se
formează un ţesut osos bine organizat. Acest mod de vindecare este de dorit pentru
orice sistem de implant.

Pentru a favoriza procesul primar de vindecare a osului, după implantare, actul


chirurgical trebuie realizat cu blândeţe pe un os, fără infecţie sau ţesut necrotic.

Vindecarea secundară apare dacă într-o zonă există o fractură mare care exclude
cooptarea exactă a celor două poziţii. Spre deosebire de vindecarea primară a
osului, vindecarea secundară poate duce la o formare de ţesut de granulaţie şi la o
infectare a locului de fractură. În aceste cazuri, perioada de vindecare este
prelungită, alteori în locul ţesutului osos se formează un cartilagiu fibros. Acest tip
de vindecare nu este favorabil pentru o bună fixare a implantului.

După aplicarea unui implant, procesul de vindecare este similar cu stadiul primar
de vindecare a osului. Iniţial sângele este prezent intre implant si os, apoi se
organizează cheagul, care la rândul lui este transformat de grupul de celule
fagocitare, leucocite polimorfonucleare si celule limfoide şi macrofage în ţesut
osos. Astfel, se formează procalusul, care conţine multe fagocite şi ţesut fibros, ca
urmare a activitatii fibroblastelor. Nivelul maxim al activităţii fagocitare este atins
in prima şi a treia zi după interventia chirurgicala.

Procalusul devine ulterior un ţesut conjunctiv dens, iar celulele mezenchimale se


diferenţiază în osteoblaste şi fibroblaste, ce formează un calus secundar
fibrocartilaginos, care apare la interfaţa os-implant. Fibrele osteogenetice
formate de osteoblaste au un potenţial deosebit de calcificare.

Osul se maturizează, si în acelaşi timp creşte în densitate şi rezistenţă, prin


mineralizare progresivă.

Când osul s-a maturizat, în jurul implantului (6-9 luni), se poate trece la aplicarea
suprastructurii protetice, care dacă este corect concepută şi executată, are şi ea
un rol stimulativ în remodelarea osoasa.

Deci osul hawersian se calcifică progresiv, devenind dens, omogen şi intim adaptat
la suprafaţa implantului. Presiunile alternative ocluzale stimulează remodelarea
osului din jurul implantului osteointegrat care poate astfel să participe la funcţia
masticatorie.

B. Legătura dintre os şi implant

Există două teorii de bază care explică sistemul de legătură între os şi implant.

1) Teoria imaginată de Linkow (1970), Lames (1975), Weis (1986) a integrării


fibroase.

2) Teoria lui Branemark, osteointegrarea defineşte procesul histologic ceea ce


însemnează conectarea directă între osul viu si implant.

În 1986, American Academy of Implant Dentistry defineşte legătura dintre os și


implant ca fiind un contact stabil fără interpunerea unui ţesut fibros intre osul
remodelat şi implant, și care presupune un transfer ferm al forţelor ocluzale de la
implant la ţesutul osos. Acest contact s-a spus că apare la un nivel infrastructural.
Maffert si colab (1987) au redefinit și divizat osteointegrarea în osteointegrare de
adaptare şi biointegrare.

Osteointegrarea de adaptare are un ţesut osos care urmareste suprafata imlantului,


fara interferenta de tesut conjunctiv fibros.

Biointegrarea, este definită ca o suprafaţă biochimica legată direct de os şi e


confirmată prin studii de microscopie electronică.

În 1986, acelaşi American Academy of Dentistry, defineşte integrarea fibroasă ca


“un contact ţesut-implant cu existenţa unui ţesut colagen dens apărut în perioada de
vindecare și situat între implant şi os". Integrarea fibroosoasă este caracterizată de-
un ţesut de legătură realizat din fibre de colagen bine organizate, prezente între os
şi implant. În această teorie, fibrele de colagen funcţionează asemănător cu fibrele
Sharpey din parodonţiul dinţilor naturali. Fibrele de colagen din jurul implantului
sunt aranjate diferit faţă de cele din ligamentele periodontale ale dintelui natural.
Ele sunt aranjate neregulat, paralel cu corpul implantului. Când se aplică forţe
ocluzale, acestea nu sunt transmise prin fibre ligamentare ca la dentaţia naturală;
din acest motiv remodelarea osului nu poate apărea în fibro-integrare.

Ichida şi Caputo (1986) folosesc analiza fotoelastică pentru a demonstra


transmiterea forţei prin diferite tipuri de implant. In acest studiu nu s-a observat
concentrarea solicitării de-a lungul filetelor implantului sau marginilor ascuţite
câr.d s-a format în jurul implantului un ţesut conjunctiv. O distribuţie uniformă a
solicitărilor ocluzale a fost însă observată de-a lungul filetului sau marginilor
implantului în situaţia unui contact direct al acestuia cu structura osoasa.

Solicitarea puternică provocată de forţele ocluzale şi concentrata în ţesutul fibros


de legătură dintre os şi implant, face să se producă o resorbţie în jurul implantului
urmată de mobilizarea lui. Ca urmare, implantele fibrointegrate au tendința de a se
mobiliza progresiv pe masura ingrosarii stratului conjunctiv elastic.

Brunski şi colab. (1979), au descoperit că încapsularea implantului într-un ţesut


conjunctiv fibros, poate apărea atunci când implantul este solicitat imediat după
inserţie. Spre deosebire de aceasta, formarea unei legături directe între implant şi
os are loc şi când implantul este lăsat sa se vindece fără a fi supus imediat unor
forte ocluzale.

Branemark și colab. (1969), au observat că, după ce se formează legătura directă


între os şi implant, osteointegrarea este menţinută prin remodelarea osului sub
influenţa forţelor ocluzale, remodelare care nu se produce când încapsularea este
fibroasă.

Factorii care reduc procesul osteointegrării sunt:

- deteriorarea stratului de oxizi de la nivelul feţelor implantului;


- temperaturile mari din timpul manevrelor de frezare a osului, a căror
valori nu se pot controla.

Titanul pur, imediat ce ia contact cu atmosfera, formează un strat de oxid specific


care nu trebuie să intre în contact cu alte suprafeţe metalice. Stratul de oxid este
format din TiO2, Ti2O3, Ti3O4 şi în contact cu ţesutul osos se poate “combina” cu
biomoleculele. Deci, stratul de oxid este afectat când intră în contact cu un alt
metal, cu o proteină sau lipide. Zona afectată schimbă compoziţia stratului de oxid,
creând astfel condiţii favorabile pentru o reacţie inflamatorie şi formarea unui ţesut
de granulaţie.

Osul matur este deosebit de sensibil la temperatura care creşte în timpul frezării
locaşului pentru implant. Limita critică a fost identificată la 56°C; peste această
temperatură apare necroza osului.
Mai mult decât atât în implantologie s-a constatat că ţesutul osos se necrozează
chiar dacă temperatura atinge valoarea de 47°C, pe o durată situată între 1 şi 5
minute. Din acest motiv în timpul frezării este necesară o irigaţie abundentă, chiar
dacă sunt folosite freze cu rtăcire internă. Dacă temperatura se ridică peste aceste
limite, fosfatazele alcaline sunt alterate şi ca urmare sinteza alcalină a calciului este
oprită: în consecinţă osteointegrarea nu se mai poate realiza.

Prima luna după inserţia implantului este perioada cea mai critica pentru
vindecarea primară. Dacă în timpul acestei perioade iniţiale de vindecare sunt
aplicate presiuni asupra implantului, vindecarea primară este compromisă.

Mobilizarea, fie ea chiar de ordinul micronilor, a implantului în aceasta perioadă,


tulbură procesul de apoziţie Şi resorbţie a osului şi împiedică osteointegrarea. O
perioadă de vindecare de minimum 3 lunila mandibulă şi 6 luni la maxilar este
necesară înaintea aplicării unei sarcini asupra unui implant expus. Abea după ce
s-a produs osteointegrarea, pot fi aplicate solicitări pe implant, iar funcţia
masticatone este posibil să se poată apropia de cea a dentaţiei naturale, bineînţeles
dacă suprastructura protetică a fost corect adaptată ocluzal.

C. Reacţii de respingere

Reacţia antigen-anticorp este procesul de formare al unui ie anticorp ca răspuns la


un corp străin, de cele mai multe ori, o proteină care declanşează formarea de
anticorpi, sau formarea unui ţesut de granulaţie care izolează corpul străin.
Această reacţie apare, aşa cum s-a spus, în prezenţa unor proteine, dar cum în
mod obişnuit dacă sunt manipulate corect (mâna protejată), implantele vor fi
lipsite de proteine şi nu poate exista deci, o reacţie antigen-anticorp.

Calitatea ţesuturilor nou-formate din jurul implantului depinde de materialul


folosit.

Exemplu:

1) Cuprul dacă este folosit ca material pentru confecţionat implant, formează în


jurul lui un ţesut conjunctiv gros şi implantul este eliminat după o perioadă scurtă
de timp. Această reacţie apare şi ca un răspuns la produsele care se formează în
ţesutul patologic prezent in jurul implantului. Produsele derivate provoacă o reacţie
inflamatorie şi fagocitară. Ştiut fiind faptul că fagocitele sunt întotdeauna prezente
în orice ţesut de granulaţie.

2) Dacă este utilizat oţelul inoxidabil ca material pentru obţinerea implantului, în


jurul lui se formează un ţesut conjunctiv fibros subţire care încapsulează
implantul. Această încapsulare o dată cu trecerea timpului devine treptat mai
groasă, implantul devine mobil şi în cele din urmă este eliminat.
3) Dacă se utilizează Vitallium sau aur ca material pentru realizarea implantului,
se observă că osul de la zona de contact cu implantul nu este bine organizat şi
rămâne la oarecare distanţă de el.

Radiografie se observă un halou radiotransparent.

Ceramicele şi titanul, fiind inerte din punct de vedere biologic, sunt frecvent
utilizate ca materiale de implant. Aceste materiale, sunt foarte bine tolerate şi
stabile în ţesuturile osoase.

Implantele ceramice, datorită caracteristicilor mecanice au indicaţii şi utilizare


limitată. Când implantele ceramice sunt plasate in os, în perioada de vindecare, în
jurul lor se formează un ţesut de încapsulare numit ligament pseudoperiodontal.

Recent, Sandhaus, a realizat implante din zirconiu sintetic cu caracteristici


mecanice deosebite, faţă de primele implante ceramice de tip CBS.

D. Distrugerea osteointegrării

Resorbţia osoasă va apărea întotdeauna în zonele cu reacţii inflamatorii sau în


zonele cu presiuni mari şi prelungite. Factorii cei mai importanţi care contribuie la
resorbţia osoasă, sunt inflamaţiile locale datorate acumulării plăcii dentare şi
traumelor ocluzale.

Cauza inflamatorie.

Afecţiunea din jurul implantului reprezintă răspunsul inflamator în special


datorită prezenţei plăcii dentare, care:

 acţionează direct asupra celulelor formatoare de os şi dirijează diferenţierea


lor în osteoclaste;
 acţionează direct asupra osului distrugându-l printr-un mecanism
noncelular;
 stimulează celulele gingiei, determinând eliberarea de mediatori care induc
diferenţierea celulelor producătoare de os în osteoclaste;
 determină celulele gingiei să elibereze agenţi chimici carepot să joace rolul
de cofactori în resorbţia osoasă;
 determină celulele gingiei să elibereze agenţi care distrug osul prin acţiune
chimică, directă, fără osteoclaste.

Produşii metabolici din placa dentară - proteazele hialuronidazele şi colagenaza -


acţionează, iar bacteriile gram negative, eliberează endotoxine, care împreună
distrug osul si împiedică procesele reparatorii. Când rezistenţa organismului gazdă
este mare, există un echilibru între produşii plăcii dentare şi sistemele de
apărare ale gingiei. Când, din potrivă, rezistenţa este mică, se modifică cantitatea
şi calitatea plăcii, echilibrul biologic este distrus şi apare o reacţie inflamatorie.
Reacţia inflamatorie poate suprima activitatea bacteriană şi neutraliza produşii
bacterieni, distrugând şi ţesutul gazdă al implantului, inclusiv osul.

Aceste mecanisme sunt prezente şi în dentaţia naturală, când apare o


parodontopatie datorată plăcii bacteriene, mecanismele de resorbţie a osului fiind
similare patologiei care apare în jurul implantelor osteointegrate, ca urmare a
neglijării igienei riguroase a cavităţii bucale.

Cauze biomecanice.

Resorbţia osoasă poate fi cauzată şi de o solicitare prematură şi repetată aşa cum


se întâmplă în traumatismul ocluzal primar sau secundar. Atrofia verticală a osului
pe verticală sau distrugerea lui unghiulară, sunt caracteristice resorbţiei osoase
cauzate de o traumă ocluzală. Traumatismul ocluzal primar, este urmarea acţiunii
forţelor care depăşesc limita fiziologică şi acţionează asupra dinţilor cu parodonţiu
normal. Traumatismul ocluzal secundar, in naştere din acţiunea forţelor ocluzale
normale asupra unui suport periodontal slăbit.

Resorbţia osoasă din jurul unui implant osteointegrat se presupune că are aceleaşi
cauze ca şi traumatismul ocluzal primar sau secundar. Forţele ocluzale din
traumatismul ocluzal primar sunt similare cu cele observate şi în ortodonţie. Acolo
unde presiunea este crescută, resorbţia osoasă apare ca urmare a activităţii
osteoclastice, iar reparaţia osoasă, dacă nu se produce, este consecinţa activităţii
osteoblastice. Când suprasarcina creează o concentrare foarte puternica a
solicitării, resorbţia osoasă apare fără apoziţie osoasă. În dentaţia naturală apoziţia
osoasă, va apare de obicei o dată ce concentrarea puternica a solicitării este
diminuată sau a fost eliminată. În jurul unui implant osteointegrat, dacă osul se
resoarbe, el nu se va mai reface niciodată, chiar după eliminarea solicitării. Când
traumatismul ocluzal secundar apare la nivel ulunui implant osteointegrat,
implantul se mobilizează şi mai mult şi trebuie să fie înlocuit

Traumatismul ocluzal apare şi poate progresa de multe ori fără simptomatologie


clinică evidentă şi poate fi foarte greu detectat, deoarece neexistând sensibilitatea
proprioreceptivă în jurul implantului, pacientul nu sesizează presiunile puternice
mai ales când nu apare nici durerea.

După 12 luni de la inserţia implantului, se observă uneori o atrofie verticală a


osului, care se poate datora traumatismului generat de procedeele chirurgicale. In
mod normal, atrofia verticală a osului este de aprox. 1-1,5 mm în primul an. Dacă
continuă în acest ritm şi în anii următori, se consideră că există o reacţie
inflamatorie datorata florei microbiene, sau consecinţa unui traumatism ocluzal.

Clinic, nivelul de atrofie a osului mai mare decât 0,05-1 mm anual, trebuie să
atragă atenţia şi să se caute cauzele acestui ritm accelerat.
3. REZULTATE
Schnitman şi Shulman (1979) au propus câteva standarde pentru succesul
implantelor la National Institute of Health Harvard - Conference:

1. mobilitatea mică în toate direcţiile;


2. lipsa radiotransparenţei observate radiologic nu este un criteriu care să
asigure un succes absolut;
3. pierderea de os trebuie să nu fie mai mare de o treime din înălţimea
implantului;
4. o eventuală inflamaţie a gingiei periimplantare trebuie să poată fi uşor
tratată;
5. absenţa simptomelor şi infecţiilor, absenţa afectării dintelui alăturat, absenţa
paresteziei şi anesteziei nervului mandibular, sunt şi ele condiţii
indispensabile pentru reuşita unei implantări;
6. pentru a fi considerat un succes, implantul dentar trebuie să funcţioneze
timp de 5 ani în 75% din cazuri.

Âlbertksson şi colab.(1986) au ajuns la concluzia ca aceste standarde nu s-au bazat


pe date ştiinţifice şi nu au fost aplicabile pentru nici un sistem de implant
osteointegrat.

În 1986 Âlbertksson, Zarb, Worthington şi Eriksson au propus următoarele


standarde:

1. un implant individual neosteointegrat este mobil când este testat clinic;

2. pierderea de os în sens vertical, să fie mai mică de 0, 2 mm anual în timpul


primului an de la implantare;

3. implantul individual este caracterizat de absenţa simptomelor dureroase,


infecţioase, de neuropatii, parestezii sau de afectarea pereţilor canalului
mandibular.

În acest context un succes de 85% la sfârşitul unei perioade de observaţie de 5


ani şi 80% la sfârşitul perioadei de 10 ani reprezintă un criteriu minim de succes.

Datele clinice privind implantele osteointegrate prezentate de Adell (1981) şi


Brănemark cu colab.(1981, 1983) referitoare la rata succesului au fost acceptate
de majoritatea cercetătorilor. Adell a evaluat 734 de cazuri de implant osteointegrat
şi a găsit o rată de succes de 88% după 5 până la 12 ani. Pentru mandibulă a găsit
rata de succes că este de 94% după un an ş i 93% după 5 până la 12 luni.

Brănemark a raportat o rată de succes globală de 96,5% pentru 5 ani şi 81% în


maxilar şi 91% în mandibulă după 15 ani în 350 de cazuri.
În prezent peste 50 de centre de implantologie osteointegrată fac studii pe perioade
de la 1 la 6 ani şi raportează 90-100% succes pentru cazurile mandibulare (Adell,
1983, 1985; Âlbertksson şi colab., 1986; Laney şi colab., 1986; Zarb, Symington,
1983).

Implantele convenţionale au întotdeauna o capsulă fibroasă sau o interfaţă de ţesut


fibros de-a lungul suprafeţei implantului care a fost considerată o membrană
pseudoperiodontală, similara cu membrane e periodontale ale dentaţiei naturale
ILinkow, 1970; Weiss, 1986). Totuşi, ţesuturile conjunctive fibroase formate in
jurul implantului nu sunt capabile să funcţioneze la fel ca membrana periodontală
normala (Lavei şi colab., 1981); motiv pentru care această membrană a determinat
denumirea de sistem de implant fibrointegrat.

Membrana pseudoperiodontală nu poate funcţiona mult timp sub solicitări


ocluzale. Forţele aplicate acestui tip de implant determină lărgirea capsulei fibroase
urmată de reacţii inflamatorii şi resorbţie treptată a osului (Brunski şi colab.,
1979).

Branemark ajunge la concluzia că forţele rezultate din mişcarea implantului pot


duce la mobilitatea şi chiar la fracturarea lui. Conceptul de membrană
pseudoperiodontală cu o structură similară cu ligamentul periodontal normal este
lipsit de importanţă.

Pentru a realiza o legătură clasică între implant şi microproteză, Branemark şi alţii,


au plasat un inel de plastic între marginea implantului şi microproteză pentru a
ajuta la amortizarea presiunilor ocluzale. Această idee a fost şi ea abandonată de
cei mai mulţi practicieni, deoarece inelul din material plastic a fost greu de
menţinut şi nu a rezistat la solicitările ocluzale după o perioadă de timp.

Pentru armortizarea presiunilor ocluzale Brânemark recomandă realizarea


suprafeţelor ocluzale ale lucrării protetice din răşini sintetice. Dintele din răşini are
mai mare elasticitate comparativ cu alte materiale restaurative cum ar fi porţelanul
şi metalul.

În Statele Unite utilizarea pe scară largă a porţelanului se datorează în special


cerinţelor estetice şi sub acest aspect, în mare măsură a avut rezultate clinice bune.

Testele făcute pe pacienţi, care purtau lucrări protetice osteointegrate, pentru a se


determina gradul de baropercepţie după tratament, au dus la următoarele concluzii.

După ce au fost inserate lucrările protetice definitive s-a descoperit că sensibilitatea


proprioceptivă devine satisfăcătoare după o perioadă relativ scurtă. Deoarece nu
există receptori senzitivi in membranele perimplantare, rezultatele sugereaza ca in
cazul implantelor percepţia respectivă trebuie legată de structurile anatomice
adiţionale (mucoasă, periost).
Kjmoi si colab.(1987), au relevat faptul că vibraţiile şi şocurile din timpul
masticaţiei, asupra lucrărilor protetice ancorate în întregime pe os, pot influenţa
funcţiile sistemului nervos care reglează reflex funcţionalitatea aparatului dento-
maxilar.

Brânemark este de părere că deoarece osul are propria sa elasticitate, nu se impune


compensarea absorbţiei socurilor determinate de forţele ocluzale.

In concluzie, se poate afirma că sistemul Branemark prezint unele avantaje


semnificative, dar are si limite legate de suprafaţa parodontală mică, construcţiei
protetice extrem de laboriaose, trusă de instrumentar costisitoare, etc.

Bibliografie:

1. Conf. Dr. Dan Dumitru Slăvescu, Prof. Dr. med. Dr. med. dent. Benedict
Heinrich, Șsef lucrări Dr. Marian Vladimir Constantinescu, med. dent. Huri
Meiller, Dr. med. dent. Reuven Heinrich, Dr. Dr. h. c. Thomas Koty,
IMPLANTOLOGIE ORALA GHID PRACTIC, ed. Romcartexim, 1998.

2. Prof. Univ. Dr. Nicolae Gănuță, Asist. Univ. Dr. Alexandru Bucur, Dr.
Alexandru Gănuță, TRATAT DE IMPLANTOLOGIE ORALĂ, ed. National.

3. Ashok Sethi, Thoman Kaus, IMPLANTOLOLOGIA PRACTICA Diagnosticul,


Chirurgia, Terapia si Aspectele Tehnice ale Esteticii, ed. Q Med Publishing, 2008.

4. Conf. Univ. Dr. Medic, Șef disciplina – Implantologie Orala, T.P.I., Estetica
Medico-Dentara, Valerian Nicolaescu, IMPLANTOLOGIE ORALA GHID
CLINIC SI PRACTIC, ed. Junimea, Iasi, 2007.