OSTEOINTEGRAREA

Medic rezident : Iconaru-Hâncu Marilena-Gabriela

Coordonator : Conf. Univ. Dr.Dorina-Cerasella Șincar

1
 CUPRINS
1. Introducere……………………………………………………………………Pag.3

2. Definția osteointegrării………………………………………………………..Pag.3

3. Fiziologia osteointegrării……………………………………………………...Pag.4

4. Stadiile osteointegrării………………………………………………………...Pag.5

5. Factorii determinanți ai osteointegrării………………………………………..Pag.6

6. Complicații și eșecuri ale osteointegrării……………………………………...Pag.8

7. Strategii pentru optimizarea osteointegrării…………………………………...Pag.9

8. Metode de evaluare a osteointegrării………………………………………….Pag.10

9. Bibliografie…………………………………………………………………….Pag.13

2
INTRODUCERE

Până în prezent, în domeniul implantologiei stomatologice, atenția a fost îndreptată în

principal asupra obținerii osteointegrării. Între timp, datorită rezultatelor bune și sigure pe care le
oferă tehnica osteointegrării pe termen lung, în prim plan trece din ce în ce mai mult dezideratul
obținerii unui rezultat estetic al tratamentului care să se apropie cât mai mult de caracteristicile
dentiției naturale. În vederea acestui scop, au fost concepute numeroase tehnici complementare
de tratament. Multe dintre aceste tehnici se bazeaza pe cercetări care au aratat un grad mare de
probabilitate.

Tratamentul edentațiilor prin implante dentare este considerată o procedură de rutină

pentru chirurgia stomatologică de astăzi, mai ales datorită ratei mari de succes și a acceptării pe
larg de către pacienți. Factorul cel mai important al acestui succes este conceptul de
osteointegrare. Osul este un țesut dinamic, viu cu o sensibilitate înaltă la diferite mecanisme
reglatoare și de control, cât și la diferite acțiuni endo și exogene.

DEFINIȚII ALE OSTEOINTEGRĂRII

Osteointegrarea ca și concept a fost descrisă pentru prima dată de către Branemark și

constă într-o legatură directă structural și mai ales funcțional a unui țesut înalt diferențiat dintre
suprafața osului alveolar și suprafața implantului. Din funct de vedere fizic, osteointegrarea
presupune o fixare rigidă și asimptomatică a unui material aloplastic biocompatibil ce poate fi
menținut în os în timpul sarcinilor funcționale. Prin biocompatibilitate se întelege posibilitatea ca
un organism viu să tolereze anumite limite, fără a determina apariția unor reacții de aparare cu un
material străin inserat în intimitatea lui.

Termen consacrat în implantologia dentară ca urmare a utilizării tehnicilor de integrare

osoasă a materialelor de adiție, osteointegrarea implantului definește procesul de creeare a unei
legături directe, stabile și funcționale între os și implant pentru integrarea implantului în os.
American Academy of Implant Dentistry (1986) definește termenul de osteointegrare ca și
„contact stabilit între osul normal remodelat și implant, fără interpoziție de țesut neosos,
permițând transferul continuu al sarcinilor de la implant spre și în țesutul osos. Zarb, citat de
Albrektsson definește osteointegrarea ca „proces prin care o fixare rigidă și asimptomatică a unui
material aloplastic este obținută și menținută în os în timpul sarcinilor funcționale”. Prof. dr. Per
Ingvar Branemark, considerat “părintele implantologiei dentare moderne” susține că succesul
întregului proces de implantare depinde de “cât de strâns și apropiat crește osul în jurul
implantului” [1, 2, 6]. Împreună cu colaboratorii săi au fost primii care au sugerat posibilitatea
unui contact direct între osul hawersian şi un implant care a fost pus în sarcină, definind astfel
noțiunea de “osteointegrare” a implantului. Branemark definește conceptul de osteointegrare la
mai multe niveluri: clinic, anatomic, histologic, ultrastructural in vivo și in vitro. Din punct de
vedere histologic, osteointegrarea înseamnă lipsa unui răspuns negativ al țesutului, respectiv
lipsa unui răspuns biologic manifestat la nivel local sau sistemic. Mai mult, Johanson (1986),

3
Albrektsson și Jacobson (1987) arată că osteointegrarea constă în prezența osului regenerat în
imediata vecinatate a metalului și reprezintă legătura directă și durabilă între osul viu și remaniat,
și cel puțin 90% din suprafața implantului în porțiunea lui transcorticală. Definiţia actuală a
osteointegrării este “joncţiunea anatomică şi funcţională directă între osul remaniat şi suprafaţa
implantului care a fost pus în sarcină”

FIZIOLOGIE

Din punct de vedere histologic osteointegrarea presupune o joncțiune directă și durabilă

între osul viu și remaniat, și cel putin 90% din suprafața implantului în porțiunea lui
transcorticală. Procesul de integrare a implantului cu osul este împartit în 4 faze:

1. Inserarea implantului- formarea cheagului de sânge

2. Faza de vindecare a patului osos- terminarea osteogenezei primare 3-4 săptămâni
3. Faza de odihna-reconstruirea structurală a țesutului osos pana la 3-6 luni
4. Faza funcțională- are loc mineralizarea definitivă și formarea de țesut osos compact
la acțiunea presiunii masticatorii.

Condițiile favorabile ale osteointegrării sunt obtinute când există substanța spongioasă
suficientă și o structură compactă a osului. De calitatea osului depinde nu numai stabilizarea
primară a implantului dar și regenerarea țesutului osos. Osteointegrarea include formarea
stratului de contact acelular amorf între implant și țesutul osos. Fenomenul principal al formării
startului de contact implant-os se datorează procesului de neovascularizare. Formarea vaselor
noi se petrece de la extremitatea intervenției chirurgicale spre corpul implantului. Vasele nou
formate se mențin și nu se resorb în procesul remineralizării osoase. În același timp dacă
condițiile pentru neovascularizare nu există, formarea osului va avea loc mai dificil.
Procesul mineralizării are nevoie de o cantitate saturată de celule și un înalt grad de
activitate biosintetică pentru formarea matricei proteice. Pentru formarea țesutului osos pe
suprafața implantului este importantă capacitatea acestei suprafețe în legarea proteinelor
specific, care contribuie adeziunii osteoblaștilor și formarea de osteoid, mai puțin important
fiind capacitatea adsorbției proteinelor proprii pe suprafața materialului biocompatibil.

Vitronectina reprezintă ținta pentru receptorii osteoblaștilor care prezintă proteinele de

integrină și adgherină ce intra în componetele membranei celulare a osteoblaștilor alipindu-se la
vibronectina și duce la legatura extra și intracelulara a complecșilor proteici. În procesul
secreției osteoidului legatura între receptorii osteoblaștilor și vibronectinei slabește și are loc
ruperea lor de la suprafața implantului și după are loc disorbția, difuzia sau fragmentarea
vibronectinei. Locul eliberat dupa disorbție și difuzia acestei proteine poate fi ocupat de
moleculele aminoacizilor disociați, rezultând colagenul. Un rol important, specific în
interacțiunea celulară la suprafața implantului îl au macrofagele. Ele se atașeaza de suprafața
implantului și contribuie la formarea țesutului fibros. Procesul de osteointegrare se formează
mai repede în primele 12 săptămâni după implantare.

4
 Practic este imposibil de a realiza un contact ideal între cele 2 suprafețe cea a implantului
si cea a osului, ca rezultat la interfața celor 2 suprafețe apar pe alocuri orificii poroase, care
influențează negativ procesul osteointegrării. Suprafața osoasă este foarte sensibilă la presiuni
mecanice, astfel cu cât suprafața de contact implant-os este mai mare cu atât scade concentrația
forțelor transmise osului și are loc o bună stimulare a formării lui, acest lucru ducând la
creșterea gradului de rezistența a implantului ca stâlp.

Presiunea funcțională fiziologică duce la stimularea pozitivă a țesutului osos, iar creșterea
limitei presiunii funcționale duce la formarea integrării tisulare de la țesut osos în fibros.
Utilizarea la maxim a înalțimii unui implant permite o vindecare cu risc diminuat de mobilitate
la interfața cu osul. Existența unor zone de tensiune la nivelul locurilor de contact al
implantului cu osul rezultă în urma repartizării neuniforme a presiunilor masticatorii ce duce la
formarea proceselor de resorbție a țesutului osos și ulterior la respingerea implantului.

Inițial în procesul de osteointegrare implantul este susținut de către osul cortical, timp în
care osul trabecular se reface, după care acesta din urmă preia rolul de susținere pînă la
vindecarea corticalei. Prin activitatea osteoblaștilor se realizează o reacție osteoreparatorie care
conduce la osteointegrarea implantului în aproximativ 3-4 luni la nivelul mandibulei și 4-6 luni
la nivelui maxilarului superior. Suprafața corticală a osului se remodeleaza mult mai încet decât
la nivelul osului trabecular. În timpul preparării patului implantului, un factor negativ îl are
temperatura care influențează reacțiile umorale și tisulare. Prin creșterea temperaturii osului
peste 41 grade Celsius vasele sangvine, circulația la nivelul lor și țesutul osos suferă modificari
neinsemnate iar încalzirea până la 520C la necrozarea țesuturilor. Temperatura optimă pentru
frezarea în os este de 470C.

STADIILE OSTEOINTEGRĂRII

Vindecarea directă a țesutului osos este un proces care apare în defectele osoase, fractură
sau osteointegrare și este activat de orice leziune care apare în matricea osoasa. Când această
matrice este expusă în fața fluidului extracelular, se produce activarea celulelor responsabile
formării de novo a osului. Acestea sunt:

1. OSTEORESORBTIVE: osteoclaști

2.OSTEOFORMATOARE: osteoblaști, osteocite care provin din:

 -stratul intern al periostului care au potențial osteoformator latent

 celule reticulare ale maduvei rosii- celule reticulare primitive, cu pontențialitate
multiplă de diferențiere având rol în osteoformare
 celule perivasculare- aduse de vasele de neoformație aflate în proliferare
 celule aflate pe tuberculele osoase

5
 Din punct de vedere fiziologic, osul urmează un ciclu neschimbat care începe totdeauna
printr-o fază de resorbție osoasă, apoi de repaos și în sfarșit de apoziție osoasă. De fiecare dată
când se intervine asupra osului, acest ciclu, indiferent de stadiul în care se află, se rupe și începe
printr-o fază de resorbție. Prima fază a neoosteogenezei este faza osteoclastică: osteoclastele
prin activitate resorbtivă crează un spațiu printre vasele de neoformație. După o perioadă de
repaos, urmează faza de formare a osului primar, osteoid: osteoblastele din jurul vaselor de
neoformație încep să structureze os nou, care înlocuiește din aproape în aproape, osul necrozat,
durata fiind de 6 săptămâni. Ultima, este faza de remaniere osoasă cu obținerea de os matur:
prin remodelare excentrică, de la implant spre os, dovadă a osteoinegrării.

FACTORII DETERMINANȚI AI OSTEOINTEGRĂRII

Criteriile de succes ale osteointegrării sunt:

1. CLINIC: imobilitatea, sunet clar la percuție, absența sindromului infecțios și

dureros, absența paresteziei permanente.
2. RADIOLOGIC: absența unui spațiu radioclar periimplantar, pierderea osoasă
inferioară la 0,2 mm/ an după primul an.
Osteointegrarea este baza succesului unui proces de implantare. Acest proces este în sine
unul destul de complex, iar capacitatea unui implant de a fi osteointegrat depinde de o serie de
factori determinanți:
1. FACTORI CARE ȚIN DE IMPLANT
a) interfața os-implant
Osteointegrarea este un fenomen remarcant în domeniul chirurgical, prin care osul se
opune direct suprafeței implantului fără existența unui țesut de colagen sau a unei matrici
fibroblaste. Numeroase studii au evidențiat că stabilitatea unui implant osteointegrat este mai
mare decât cea a unui implant fibrocapsulat. De asemenea, forța interdependenței dintre os și
implant crește la scurt timp după inserarea implantului având o durata cuprinsă între 0-12
saptămâni.

(Fig.1 Interfața os implant)

6
 b)starea de suprafață implantara
Starea suprafeței unui material are o influențăa asupra capacitații de a fi osteointegrat. La
nivelul implantelor din titan suprafața exterioară prezintă un strat de oxid considerate ca fiind
perfect capabile de a încorpora ioni neutri cum ar fi calciul și fosforul, componenți de bază ai
osului. Osteointegrarea nu este doar un contact direct între os și implant ci o reacție biochimică
între os și oxidul de titan care crează o legatură dificil de distrus. Titanul nu trebuie să intre în
contact cu nici un poluant cum ar fi talcul de pe manușile chirurgicale, alte metale sau serul
fiziologic. Suprafețele netede nu permit o adeziune os-implant, având ca rezultat o încapsulare
fibroasă indiferent de materialul implantar utilizat. O anumită iregularitate a suprafeței pare a fi
necesară pentru a permite o adeziune celulară adecvată.
Calitatea suprafeței implantare poate fi divizată în 3 categorii:
1. Proprietati mecanice
2. Proprietati topografice
3. Proprietati fizico-chimice

c) biocompatibilitatea materialului implantar

Ceramicele cum ar fi hidroxiapatita sunt biocompatibile pe termen lung. Neoformarea
osoasa la interfața os-implant este rapidă în primele luni, dar cu timpul acest beneficiu clinic este
compromise de o disociere frecventa între stratul de hidroxiapatită și suprafața tip titan. Stratul
de hidroxiapatită poate fi puțin câte puțin resorbit. Pentru unii autori aceste material cu
caracteristici osteoconductoare ar trebui sa favorizeze obținerea osteointegrării.
d)forma implantului
Există mai multe tipuri de implant: implant tip șurub, cilindric, lamă. Cel mai frecvent
utilizat este implantul șurub. La mandibulă implantul șurub are cele mai bune rezultate, iar la
maxilar chiar dacă implantul cilindric pare să dea rezultate bune, pe termen lung s-a demonstrate
că implantele șurub au o mai bună stabilitate.
2.FACTORII CARE ȚIN DE PATUL OSOS
Situl implantar trebuie să fie bine vascularizat. Rata de succes crește cu volumul osos
disponibil și cu calitatea lui. Densitatea osoasă este factorul cheie ce dictează stabilitatea
primară, apoi osteointegrarea implantelor dentare. Implantele plasate în os mai dens au o
stabilitate inițială și rată de succes mai mare, procesul de osteointegrare va fi realizat la nivel
înalt iar implantarea la un os de tip IV( os spongios) crește riscurile esecului terapeutic. De
asemenea când implantul nu umple alveola se efectuează un foraj de 3-6 mm dincolo de limita
apicală pentru a crește stabilitatea primara.
3.FACTORII CARE ȚIN DE PACIENT
Contraindicațiile relative sau absolute sunt legate de afecțiuni pentru care actul
chirurgical este riscant sau interferează cu cicatrizarea osoasa prezentânt astfel un risc potențial
pentru osteointegrare.

7
 FACTORI GENERALI
Dintre factorii cei mai important ce țin de pacient se pot enumera:
-vârstă
-sex
-afecțiunile cardiovasculare
-afecțiunile metabolismului osos: osteoporoza, osteomalacia, hiperparatiroidismul, boala
Paget, mielom multiplu, hipocalcemia,
-afecțiunile endocrine: diabet, sindrom Cushing, hiperparatiroidismul,
-afecțiuni reumatismale
-tabagismul
-alcoolismul
FACTORI LOCALI
Integritatea țesutului moale ce acoperă situl implantar, capacitatea de osteogeneză și de
remodelare osoasă sunt factori determinanți pentru osteointegrare.

4. FACTORI CARE ȚIN DE INTERVENȚIA CHIRURGICALĂ ȘI PROTETICĂ

A. Asepsia operatorie
B. Prepararea sitului osos
C. Inserția implantului
D. Repartizarea forțelor ocluzale

COMPLICAȚII ȘI EȘECURI ALE OSTEOINTEGRĂRII

Este important să se facă diferența între eșec și complicație, aceasta din urmă fiind cel
mai des temporară si reversibilă. Orice eșec implantar survenit înainte sau în cursul celui de-al
doilea stadiu al chirurgie implantare este considerat ca un eșec primar. Prognosticul unui implant
osteointegrat este strâns legat de lungimea sa, de calitatea osului și de stăpânirea tehnicii
operatorii. Complicația tehnicii intraoperatorii duce la o proastă stabilitate primară a implantului.
Un implant mobil la sfârșitul intervenției riscă să nu se osteointegreze.

Problemele infecțioase post-operatorii sunt foarte rare datorită antibioterapiei.

Diagnosticul etiologic al absenței osteointegrării este deseori dificil de realizat: contaminarea
bacteriaăa, calitatea sau cantitatea osoasă insuficientă, chirurgia traumatica sau prezența de forțe
de compresiune excesive asupra implantului în faza de cicatrizare osoasă. Suprasarcina ocluzală
se poate manifesta prin pierderea osteointegrării sau mai rar prin fractura implantului. O adaptare
necorespunzatoare sau o înșurubare incompletă a pilierului implantar pot sta la originea unor
complicații localizate. Hiatusul între cele doua componente permit proliferarea țesutului de
granulație care compromite osteointegrarea. Majoritatea eșecurilor survin în primele 6 luni
înainte de punerea în sarcină când se constată o mobilitate a implantului. Punerea unor proteze de
așteptare permite printre altele și testarea acestui stadiu fundamental al reconstrucției protetice.
După această perioadă eșecurile sunt excepționale.

8
 STRATEGII PENTRU OPTIMIZAREA OSTEOINTEGRĂRII
Printre stategiile de optimizare a osteointegrării se numara și optimizarea stabilității
primare. Implantele sunt supuse la forțe biomecanice înca din timpul aplicării lor și toate
condițiile trebuie reunite pentru menținerea amplitudinii micromișcărilor la nivelul interfeței sub
nivelul de toleranță. Acest lucru devine foarte important pentru prognosticul implantului cu atât
mai mult, cu cât aceasta suferă o punere în sarcină. Pentru determinarea unor valori limită la care
se poate considera că stabilitatea este suficienta pentru obținerea osteointegrării.
O altă strategie de optimizare a osteointegrării o reprezintă influența implantului și a
sitului receptor. Implatul trebuie sa aibă o lungime care să se încadreze în general între
10-15 mm. Implantele cu un diametru mai mare nu asigură obligatoriu o mai buna stabilitate
primară. Suprafața portantă a dintelui de înlocuit este o referință pentru alegerea dimensiunilor
implantului. De asemenea, tipul implantului are importanță în sensul că implantele conice
asigură o mai bună stabilitate primară decât cele cilindrice.
Cantitatea osoasă suficientă și densitatea osoasă asigură o mai buna stabilitate primară.
De asemenea, când implantul nu umple alveola se efectuează un foraj de 3-6 mm dincolo de
limita apicală pentru a crește stabilitatea primară. Utilizarea unui implant conic sau evazat
permite o mai bună integrare a implantului la geometria alveolei.
După optimizarea stabilitații primare, o a doua manieră de a reduce mișcările constă în
minimizarea forțelor exercitate la interfața os-implant. În acest sens distribuirea implantelor pe
arcada contribuie la minimizarea presiunilor exercitate pe implant. Forțele exersate in axul
implantului sunt mai bine tolerate de către os. Bonturile cu înclinare de 15 grade sau mai mult
antrenează forțe care sunt în afara axului implantului, dând naștere la mișcări importante de
rotație. Aceste bonturi pot fi tolerate doar daca torque-ul de inserție este superior la 40N/cm și
daca ceilalți factori la nivelul interfeței sunt optimizați. Presiunile aplicate la nivelul lucrărilor
protetice în anumite momente se produc în 3 moduri: în jurul axului sau longitudinal, în jurul
axului mezio-distal, în jurul axului vestibulo-lingual. Pentru optimizarea osteointegrării
implantului în ciuda presiunilor exercitate în perioada cicatrizării osoase, trebuie ca amplitudinea
mișcărilor la nivelul interfeței să fie menținută sub pragul critic, redusă intensitatea forțelor și
momentelor exercitate pe implante lucru realizabil prin solidarizarea implantelor.
Solidarizarea implantelor are un dublu scop:
-diminuarea presiunilor la nivelul interfeței fiecărui implant, presiunile sunt repartizate în
funcție de numărul implantelor
-neutralizarea momentului de rotație
În planificarea unui tratament prin implante dentare, factorii cheie de care trebuie să se
țină cont pentru a obține și a menține o osteointegrare corespunzătoare sunt: starea generala de
sănătate a pacientului, igiena orală și medicația. Principiile terapeutice de bază pentru obținerea
osteointegrării implantelor dentare sunt: intervenție chirurgicală atraumatică efectuată în condiții
sterile, implanturi sterile realizate din material biocompatibile, stabilitate inițială bună la
inserarea implantelor, perioadă de vindecare neperturbată.

9
 Stabilitatea implantelor dentare are un rol esențial în succesul osteointegrării. Aceasta
reprezintă un indice indirect al osteointegrării și presupune absența mobilității implantului.
Stabilitatea poate fi primară sau secundară și depinde de mai mulți factori.( Tabel 1)

Stabilitatea primară Stabilitatea secundară

Cantitatea osoasă Stabilitatea primară
Calitatea osoasă Modelarea osoasă
Tipul implantului Remodelarea osoasă
Tehnica/protocol chirurgical Implant-condiții de suprafața
Experiența chirurgului

METODE DE EVALUARE A OSTEOINTEGRĂRII IMPLANTELOR

DENTARE
Dintre metodele de evaluare a osteointegrării implantelor dentare enumerăm:

1. Analiza histomorfometrică
2. Analiza radiologică
3. Testul de percuție
4. Periometer
5. Periotest
6. Analiza frecvenței de rezonanță

Histomorfometria osoasă reprezintă o examinare histologică cantitativă a unei biopsii de

os nedecalcificat, efectuată pentru a obține date despre remodelarea și structura osoasă. Analiza
microscopică și histologică a reprezentat standardul superior pentru evaluarea nivelului de
osteointegrare a implantelor dentare. În implantologie această analiză constă în calcularea
cantității osoase periimplantare și a coeficientului BIC( Bone to implant contact). Prin
investigarea unui fragment din implant și din osul periimplantar. BIC reprezintă proporția din
suprafața implantului ce este în contact cu osul la un nivel microscopic. În urma unor studii
realizate pe subiecți umani s-a constatat că valoarea BIC este mai crescută în zona anterioară față
de zona posterioară.

In timp ce osteointegrarea furnizează un succes inițial, atașarea biologică a țesutului

moale periimplantar este decisivă pentru menținerea unui succes pe termen lung. Cea mai
frecventă metodă folosită în investigarea interfeței implant-țesut moale este analiza
histomorfometrică. Până în prezent au fost introduse mai multe metode de preparare a secțiunilor
histologice în care implantul ramane în situ. Avantajul acestora este faptul că interfața dintre cele
două suprafețe poate fi examinată în mod direct. În funcție de gradul de rezoluție a imaginii sunt
folosite diferite tipuri de microscopie.

10
 Cea de-a doua metodă este reprezentată de analiza radiologică aceasta fiind o metodă
neinvazivă de evaluare a osteointegrării implantelor dentare și poate fi realizată în orice stadiu al
vindecării. Aceasta oferă informații importante despre cantitatea osoasă înainte de inserarea
implantului. Calitatea și densitatea osoasă nu pot fi însă estimate prin această metodă.
Modificările structurale și morfologice ale interfeței os-implant pot fi detectate radiologic pentru
pierderi osoase de minim 30-40%. Radiografia cu film mușcat este utilă pentru analiza nivelului
osos crestal, considerat un indicator radiologic important pentru succesul implantului dentar.

Utilizarea unei radiografii conventionale nu este suficientă pentru o evaluare precisă a

stabilitații implanturilor. Pentru a estima în mod fiabil schimbările de la nivelul osului
periimplantar, radiografiile se pot repeta la diferite intervale de timp, modificările fiind apreciate
cu ajutorul riglelor sau masurătorilor digitale și optice. Tehnicile computerizate sunt considerate
ca fiind cele mai sigure. Astfel pentru analiza pierderilor osoase periimplantare sunt utilizate
radiografii panoramice și intraorale, suplimentate de radiografii digitale. Chiar dacă precizia
diagnosticului este scazută, analiza radiologică este metoda cea mai comodă și accesibilă în
evaluarea osteointegrării.

Testul de percuție este una dintre cele mai simple metode folosite pentru estimarea
nivelului de osteointegrare, fiind bazată pe observații acustice și vizuale. Acesta constă într-o
percuțe cu mânerul unui instrument metalic la nivelul bontului implantar și evaluarea sunetului
produs. Un sunet distinct, clar indică o osteointegrare bună, în timp ce un sunet mat ar putea
indica absența osteointegrării unui implant dentar. Această metodă depinde semnificativ de
experiența examinatorului. Este o metodă relativ subiectivă care poate da rezultate inexistente
din cauza rigidității crescute a implanturilor și lipsei ligamentelor parodontale. Testul de percuție
nu se pretează pentru evaluarea modificărilor minore instalate în timp.

Periometer este un instrument de percuție care folosește energia mecanică pentru a

aprecia stabilitatea dinților sau a implantelor dentare în os, înregistrând și analizând raspunsul
acestora la percuție. Percuția cu acest instrument implică lovituri ușoare orizontale cu o tijă
cuplata la un accelerator care măsoară randamentul energetic după percuție. Instrumentul este
plasat direct pe implant, fapt ce permite o priză fermă a piesei de mână și asigură o poziționare
orizontală precisă.O singură măsurare durează 4 secunde.

Periotest este utilizat pentru evaluarea stabilității implantelor dentare cu ajutorul unui
dispozitiv.( Tabel 2)

Valoarea Periotest(PTV) Interpretare

-8->0 Osteointegrare bună, poate fi aplicată presiune asupra implantului
1->9 Este necesară o examinare clinica, aplicarea presiunii asupra
implantului nu este indicată
10->50 Osteointegrare insuficientă, nu este permisă aplicarea unei presiuni
asupra implantului.

11
 Parametrii care trebuie sa fie luați în considerare atunci când se înregistrează valorile
Periotest pentru a evalua osteointegrarea implanturilor dentare sunt:

1. Diametrul implantului
2. Lungimea implantului
3. Lungimea bontului
4. Localizarea anatomică
În prezent nu există un mijloc ideal de evaluare a gradului de osteointegrare a implantelor
dentare. Utilizarea simultană a mai multor metode de apreciere a stabilitații implantului dentar ar
putea fi utilă pentru a estima succesul sau eșecul unui implant dentar.

12
Bibliografie
1. [P.I. Bränemark, Introduction to osseointegration, Tissue Integrated Prostheses:
Osseointegration in Clinical Dentistry. Chicago: Quintessence, 1995, p. 11-76
2. A. Jokstad, Osseointegration and Dental Implants, 2008 John Wiley & Sons,
Inc. ISBN: 978-0-813-81341-
3. I. Palada, A. M. Smarandache, M. Sabău, Conceptul de osteointegrare în
implantologie, Acta Medica Transilvanica vol II, nr. 2, 2012, p. 113
4.http://www.unitbv.ro/Portals/31/Sustineri%20de%20doctorat/Rezumate/Pitulice
Camelia_v2.pdf
5. A. Popovici , Integrarea osoasă a implanturilor orale, Teza de doctorat,
București 2008
6. http://www.scritub.com/medicina/OSTEOINTEGRAREA743186.php
7. R. Mustafa, Osseointegration and Bioscience of Implant Surface- Current
Concepts at Bone- Implant Interface, Implant Dentistry, A Rapidly Evolving Practice ,
www.intechopen.com
8. A. Clark, A. E., Hench, L. L., & H.A. Paschall (1976), The influence of surface
chemistry on implant interface histology: A theoretical basis for implant materials
selection, J. Biomed. Mater. Res., 10, p. 161–177
9. W.J. O’Brien, Dental Materials and Their Selection, 3rd Ed., 2002, Chapter 23,
Quintessence Publishing Co, Inc 4350 Chandler Drive Hanover Park, IL 60133
www.quintpub.com
10. D. Smith, E. Zarb, Criteria for success of osseointegrated endosseous
implants, J Prosthet Dent 1989, p.62:567-572

13