protetice, dar nu pot produce singure decât inflamații localizate și foarte rar generalizate.

Efectele generale ce apar ca urmare a instabilității protezelor se manifestă și în sfera

digestivă și psihică. La nivel digestiv, înghițirea unor fragmente prea mari de alimente, scurtarea
etapei bucale de digestie și diminuarea (la vârstnici) a numărului terminațiilor nervoase de la
nivelul papilelor gustative, tulbură sistemul de secreție gastrică și motilitatea intestinală,
reprezentând un factor de risc pentru apariția gastritelor, duodenitelor și colitelor. La originea
efectelor negative asupra psihicului pacientului, stau:
- selecția greșită a cazului; nu toți pacienții pot suporta ideea de proteză mobilizabilă; unii o
asociază atât de puternic cu îmbătrânirea, încât chiar dacă aparent la început sunt de
acord să o poarte, o vor respinge în final din varii motive, chiar dacă aceasta este corectă
atât funcțional, cât și estetic;
- modificările de percepție a propriei imagini;
- teama de neadaptare cu o viitoare proteză mobilizabilă;
- disconfortul pacientului cauzat de o proteză incorectă sau/și inestetică;
- adaptarea și integrarea biologică imposibil de realizat, pacientul renunțând la proteză;
- problemele financiare.

Bibliografie

1. Andrei O.C., Păuna M., Proteza scheletată cu capse în edentația terminală, p. 40-99,
Ed. Cermaprint, București. 2007.
2. Bratu D., Bratu E., Antonie S-, Restaurarea edentațiilor parțiale prin proteze
mobilizabile. Editura Medicală București. 2004.
3. Corega C., Haralamb D., Talpalaru S., Manual de fizică pentru elevi, Editura Teora,
1996.
4. Costa E., Ene L., Dumitrescu S„ Protetică dentară, Editura Medicală București. 1975.
5. Davenport J.C., Basker R.M., Heath J.R., Ralph J.P., Glanz P.O., A clinical guide to
Removable Partial Dentures, p. 3-78. 95-106, BDJ Books. London, 2000.
6. Dumitrescu S., Restaurarea protetică mobilizabilă in edentația parțială, . "aS
Ed. Medicală. București. 1973. .iJs
 7. Donciu V., David D., Pătrașcu I., Tehnologia protezei parțiale mobilizabile, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1996.
8. Donciu V., Donciu L, Proteza parțială mobilizabilă, Curs de Propedeutică
Stomatologică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2001.
9. Ene L., lonescu A., Hutu E., Edentafia parțială tratată cu qutorul protezelor
mobilizabile, București, 1989.
10. Ene L., lonescu A., Proteza scheletată, Editura Medicală București, 1982.
11. Grasso J.E., Miller E.L., Removable partial prosthodontics, 3rd ed, Mosby
Year Book Inc., St. Louis.
12. lonescu A., Tratamentul edentației parțiale cu proteze mobile, Ed. Național,
București, 2006.
13. Mac Gregor A.R., Lechner Sybille K., Removable partialprosthodontics, A
case-oriented manual of treatment planning, Mosby Elsevier Health Sciences, 1994.
14. McGivney G.P., Carr A.B.,McCracken’s removable partialprosthodontics, Tenth
edition, Mosby Year Book Inc., St. Louis, 2000.
15. Owen C.PM Fundamentals of removable partial dentures, Oxford University
Press, 1999.
16. Păuna M., Atitudini practice în protezarea edentației parțiale, vol. 1, Ed.
Cerma, București, 2003.
17. Phoenix R.D., Cagna D.R., Defrest G.F., Stewart's Clinical removable
partialprosthodontics, Quintessence Publishing Inc., 2003.
18. Preiske) H.W., Precision attachments for the partially dentate mouth, Ann R. Coll.
Surg. Engl 1974 Dec. 55 (6): 294-8 PubMed PMID: 4614689.
19. Stratton R.J., Wiebelt FJ., An atlas of removable partial denture design,
Quintessence Publishing Co. 1988. ■..j

20. Tyson K., Yemm R., Scott B., Understanding partial denture design, Oxford
University Press, 2007.
21. http://ro.wikipedia.org/wiki/Arhimede.
gradul II, mai puțin eficientă, fără a fi însă soluția perfectă. O soluție mai bună o reprezintă
solidarizarea a mai mulți dinți și realizarea unei proteze cu sisteme speciale, prevăzută obligatoriu
cu frezaje de praguri orale și pinteni interni.

Fig. 33. Pârghia de gradul I realizată de

o șa de proteză terminală, dacă pintenul este
poziționat distal (după Ene L.).

Efectele negative care apar ]a nivelul

zonelor muco-osoase:
Bascularea.prin înfundare are ca efect apariția unor zone de presiune exagerată la nivelul
crestei edentate, presiuni ce conduc la resorbția accelerată a ososului, antrenând scăderea înălțimii
crestei alveolare. Mucoasa nu poate urma această atrofie rapidă și pierde legătura cu osul subiacent,
de care nu mai aderă, devenind mobilă și permițând deplasări mai mari ale protezei. In final,
sprijinul muco-osos este compromis, iar din acest motiv proteza acționează similar unei punți în
extensie distală, cu mult prea mulți dinp situați pe extensie.
în evoluția osului, orice modificare a vascularizării lui prin hiperemie sau ischemie duce la
osteoliză: de aceea, o proteză instabilă, care presează excesiv și inegal câmpul protetic, conduce
frecvent la resorbție osoasă. Evoluția osului este condiționată și de interacțiunea dintre proteză și
câmpul protetic, după țegulile stabilite de lores:
- o presiune continuă duce la resorbție osoasă;
- o presiune discontinuă, cu intervale de repaus mai lungi, favorizează osteogeneza;
- aceeași presiune discontinuă, dar cu intervale de repaus foarte scurte, favo rizează
resorbția.
Un alt element care favorizează atrofia osului, este reprezentat de plasarea pintenului în
foseta distală. Din cauza acestei plasări, presiunile de masticație sunt suportate mai ales de regiunea
distală a crestelor, iar regiunea mezială este lipsită de solicitare funcțională. Prin urmare,
transmiterea presiunilor de masticație asupra crestelor este neuniformă. Suprasolicitarea distală va
duce în ritm rapid la atrofie localizată, ceea ce va mări și mai mult amplitudinea înfundării protezei.

WBI
Bascularea prin înfundare în substratul muco-osos, apărută ca urmare a presiunilor
exercitate asupra șeilor și accentuată de lipsa de monitorizare a pacienților, determină situații
clinice în care pacientul oclude doar pe dinții naturali restanți, care suferă procese de abraziune
și/sau insuficiență parodontală. Traumele ocluzale epuizează astfel parodonțiul dc susținere,
generând migrări și malpoziții dentare secundare. Aceste traume ocluzale pot duce și la apariția
unor parafuncții, cum sunt: bruxismul presarea arcadelor, presiuni pe dinți cu limba sau buzele,
parafuncții care sunt inconștiente, dar care pot afecta mai ales parodonțiul dinților restanți.
Pe de altă parte, dizarmoniile ocluzale direcționează mandibula în poziții noi, în care se
caută ca proteza să fie stabilă, poziții de necesitate, care solicită mușchii în mod anormal. Se
produce o solicitare inegală, asimetrică, urmată de hipertrofie, spasme și dureri musculare, care pot
determina la rândul lor alte modificări ocluzale.
Sumate, dizarmoniile ocluzale, parafuncțiile, abraziunile exagerate și spasmele musculare
consecutive acestora, pot afecta și articulația temporo-mandibulară. în această situație, apar semnele
clinice ale unei artropatii: frecături, cracmente, deviații la deschiderea gurii, dureri la presiune în
regiunea articulației, cu diferite iradieri.
Deși mai rare decât la edentatul total, stomatitele protetice (periprotetice) de etiologie
mecanică, pot să apară și la edentatul parțial purtător de proteze scheletate. Mucoasa bucală, care
face parte din câmpul protetic, nu este adaptată să suporte solicitările, ce apar ca urmare a
presiunilor de masticație, transmise prin intermediul protezelor scheletate mobilizabile. Ca urmare a
basculării prin înfundare, mucoasa poate suferi și un proces de keratinizare sau hiperkeratinizare,
ambele constituind răspunsuri favorabile la deplasarea protezei și solicitările asociate. Intervin însă
o serie de factori generali și locali, care fac ca prin aplicarea protezei mucoasa să sufere și o serie de
modificări patologice, peste care să se supraadauge apoi infecțiile micro- biene și fungice, alergia,
placa bacteriană.
Dintre factorii generali, care favorizează apariția modificărilor patologice ale mucoasei, fac
parte atât vârsta înaintată, care determină scăderea reactivității locale și generale, precum și
afecțiuni ca diabetul, hematopatiile, bolile hepatice, endocrine, avitaminoze, care printre altele au
răsunet și asupra rezistenței și troficității mucoasei bucale.
Factorii locali care favorizează modificările mucoasei bucale sunt iritațiile mecanice date
dc proteză, care acționează fie pe o mucoasă puțin rezistentă (din motive de sănătate generală),
producând mai rapid inflamația. fie asupra unei mucoase sănătoase, conducând în timp tot la
apariția inflamației și a atrofiei osoase. Traumatismele mucozale cauzate de proteza scheletatâ. pot
favoriza apariția unei stomatite
 Proiectul protezelor scheletate ce restaurează edentații terminale trebuie să fie gândit de
către medic, luând în considerare mișcările pe care acestea le fac sau le-ar putea face, astfel încât să
conțină elemente care să se opună pe cât posibil acestor mișcări și mai ales basculării prin
înfiindare. Tehnicianul dentar trebuie să execute corect proiectul, astfel încât aceste elemente să fie
și eficiente. Bascularea prin înfundate este o mișcare de relativ mică amplitudine, dar permanentă și
de aceea are efecte deosebit de nocive, atât asupra dinților stâlpi și parodonțiului acestora, cât și
asupra fibromucoasei și osului alveolar subiacent. Această amplitudine trebuie redusă cât mai mult
posibil.
Purtarea protezelor, în asociere cu alți factori care variază individual, determină în
timp apariția la nivelul cavității orale a unor fenomene nedorite localizate fie la dinții restanți,
fie la zona muco-osoasă. Efectele negative care apar la nivelul dinților sunt cariile sau
leziunile în smalț, modificările de poziție și scăderea valorii protetice a dinților, cu pierderea
susținerii parodontale și o mobilitate dentară, ce depășește limitele fiziologice. In aceste
condiții, valoarea dintelui stâlp scade drastic și în consecință, dintele nu mai poate asigura
nici menținerea protezei și cu atât mai puțin sprijinul dento-parodontal, fiind dificil de utilizat
și într-o protezare viitoare.
Modificările de poziție ale dinților, pot fi cauzate de:
- pintenii ocluzali care nu acționează în axul dintelui stâlp, fiind situați în fosetele marginale;
- o preparare necorespunzătoare a lăcașului pentru pinten sau aplicării acestuia pe planuri
înclinate, fără a fi preparate lăcașe;
- fracturarea sau lipsa pintenilor, ceea ce face ca elementele supraecuatoriale ale croșetelor să
acționeze în masticație pe planuri înclinate; ț
- nerespectarea reciprocității de către croșete;
- nerespectarea pasivității:
- utilizarea unor brațe elastice foarte active.
în cazul dinților stâlpi, problemele parodontale variază de la simpla inflamație parodontală
marginală, până la afectarea întregului sistem ligamentar. Aceste probleme apar cel mai frecvent în
cazul pacienților cu proteze terminale, din cauza purtării protezei zi și noapte și a igienei deficitare.
Factorii care pot afecta implantarea dinților stâlpi, sunt:
J retenția alimentară între parodonțiul marginal, conectorii secundari și brațele laterale ale
croșetului, care favorizează inflamația superficială a parodonțiului marginal;
/ mărirea suprafeței ocluzale din cauza aplicării brațelor laterale ale croșetului, astfel încât
dintele primește forțe, ce acționează în afara perimetrului său de susținere.

16
4
 solicitând mai mult sistemul ligamentar; în
același timp, prezența brațelor croșetului
împinge alimentele triturate la distanță de
parodonțiul marginal, lipsindu-l de stimulii
fiziologici;
J plasarea pintenului într-un lăcaș situat într-o fosetă mezială sau distal», face ca
forța ce se transmite asupra dintelui, să fie localizată periferic față de axul dintelui Dintele
stâlp va fi astfel basculat fie spre mezial, fie spre distal, solicitare nefiziologică pentru
parodonțiu. Punctul de rotație al basculării se află la o distanță de apex, de aproximativ o
treime din lungimea rădăcinii. Cu cât punctul de rotație va fi situat mai aproape de colet, cu
atât amplitudinea de basculare va fi mai mare la apex și cu cât punctul de rotație va fi situat
mai aproape de apex, amplitudinea de basculare va fi mai mare la marginea alveolară. In
ambele cazuri, apar presiuni la nivelul marginii alveolei și la nivelul apexului pe fața
opusă, presiuni ce duc în timp la liză osoasă și la afectarea implantării dintelui stâlp (Fig.
32).

Fig. 32. Zonele solicitate în urma torsiunii

dintelui stâlp către edentația terminală, atunci când
pintenul ocluzal este plasat în foseta distală (după Ene
L.).

în edentațiile terminale (clasa I și a Il-a) tratate

cu proteze scheletate cu croșete turnate, plasarea pintenului pe dintele stâlp principal nu poate fi
evitată, medicul având de ales între foseta mezială și cea distală. Un pinten ocluzal plasat în foseta
distală a dintelui stâlp, transformă proteza într-o pârghie de gradul I. Șaua protezei reprezintă brațul
de pârghie pe care se aplică forța. Pintenul ocluzal face sprijin pe dintele stâlp (punct de sprijin al
pârghiei), iar porțiunea flexibilă a brațului retentiv, reprezintă rezistența. Forța de masticație, care
acționează prin intermediul alimentelor asupra șeilor, produce o rotație a protezei în jurul punctului
de sprijin de pe dintele stâlp, astfel încât vârful porțiunii flexibile al brațului retentiv, prin proptirea
în retentivitatea dintelui, exercită o forță de torsiune distală asupra acestuia, care este mult
amplificată de diferența de mărime dintre brațul forței (șaua) și brațul rezistenței (croșetul). Cu cât
brațul forței, adică șaua, este mai mare decât brațul de rezistență (brațul retentiv), cu atât și forța va
fi mai mare. Astfel, se produce o suprasolicitare nefiziologică a dintelui stâlp, care în scurt timp se
va mobiliza (Fig. 33). Plasarea pintenului în foseta mezială este deci preferabilă, pentru că
realizează o pârghie de
16
5
Fig. 29. Plasarea incorectă a pintenilor Fig. 30. Efectul de pârghie de gradul I al șeii
în foseta distală a dinților stâlpi terminale, dacă pintenul este situat distal
principali (după Ene L.). (după Ene L.).

Fig. 31. A. Când sprijinul ocluzal este plasat în foseta distală, înfundarea șeii distale
produce apropierea vârfului croșetului de suprafața dintelui, cu exercitarea unei
forțe de torsiune asupra dintelui stâlp (după Bratu D. și colab.).

16
2
 o în funcție de mișcările pe care se presupune că le va avea proteza, se vor utiliza croșete mai
rigide la protezele care prezintă un mai bun echilibru (de exemplu, clasa a IlI-a cu o modificare) și
croșete mai elastice la cele care basculează, pentru a despovăra dintele stâlp de presiuni (de
exemplu clasa I, a Il-a). Mișcările protezei vor avea oricum loc, însă, datorită elasticității croșetelor,
efectele lor negative nu vor mai fi distribuite doar dinților, ci și mucoasei și osului. Elasticitatea
croșetului depinde de mai mulți factori de care medicul trebuie să țină cont, când proiectează
proteza:
Fig. 31. b. Când
lungimea sprijinul
brațului ocluzal
retentiv este plasat mezial și vârful croșetului acționează la
al croșetului;
diametrul
nivelul brațului
retentivității retentiv;
disto-vestibulare, înfundarea șeii distale produce îndepărtarea vârfului
formade
croșetului secțiunii transversale;
suprafața dentară, fără a solicita dintele stâlp. Pârghia este de gradul II, mai
forma în care se termină
puținbrațul retentiv;
eficientă (după Bratu D. și colab ).
calitățile aliajului din care este confecționat.
o Același tip de croșet (de exemplu Ackers) aplicat pe un premolar va fi mai rigid, decât
dacă este aplicat pe un molar, din simplul motiv că molarul are o suprafață mai mare care permite,
ca și lungimea brațului retentiv să fie mai mare, deci la același diametru și aceeași secțiune
transversală, avem un croșet mai elastic pe molar decât pe premolar, deși molarul ar fi rezistat
oricum mai bine la torsiune.
> Tipul, poziția și elasticitatea sistemelor speciale: majoritatea acestor sisteme fac o
menținere bazată pe fricțiune. Culisele prezintă din construcție o suprafață de fricțiune mare, deci
vor fi mai rigide decât capsele, care fac fricțiune numai pe ecuator. La o proteză care se înfundă, cu
cât este mai rigidă legătura dintre dintele stâlp și șaua care basculează, cu atât dintele cedează mai
repede, chiar dacă dinții sunt solidarizați. Din același raționament din care la o proteză terminală cu
croșete am utiliza un croșet mai elastic, este preferabilă utilizarea capselor, mai ales în situațiile în
care reziliența mucoasei pe creste este mare. De asemenea, frezarea pragurilor orale este
obligatorie, deoarece modifică tipul de pârghie, ajungându-se de la pârghia de gradul I, care este
foarte eficientă, la cea de gradul II, care este mai puțin eficientă.
> Rigiditatea conectorilor principali: este un parametru esențial, pentru ca proteza să
transmită solicitările asupra câmpului protetic așa cum a fost gândită de către medic. Conectorii
16
3
principali elastici (deformabili) au un efect dezastruos asupra câmpului protetic, mai evident în
prima fază asupra zonei de sprijin muco-osos.
> Dinții artificiali: se vor alege dinți mai înguști decât cei naturali, proporționali cu
dimensiunile crestelor edentate, cu relief ocluzal moderat pentru a nu induce dezechilibre. Regulile
de alegere și montare a dinților artificiali de la proteza totală se respectă și pentru cea parțială. Se
încearcă direcționarea forțelor către zona masticatoric stabilă.
> Șeilc protetice: la protezele care basculează, suprafața lor trebuie sâ fie extinsă cât mai
mult posibil, în limite funcționale fiziologice, pentru a proteja dinții restanți de suprasolicitare și
pentru ca solicitările transmise suportului muco-osos să fie mai bine tolerate. La proteze cu sprijin
exclusiv dento-parodontal. realizarea șeii ține cont de alte criterii, cum sunt axa de inserție-
dezinserție, eventuala necesitate a efectuării căptușirilor. estetica protezei etc.

16
4
 fiind o punte totală, nu mai reprezintă o situație în care să se mai justifice proiectarea și
executarea unei proteze scheletate, deoarece elementele de sprijin dento-parodontal din cadranul
3, care ar putea fi proiectate pe 31 și 32 sunt insuficiente, pentru compensarea cu succes a
înfundării mucoasei. Proteza ar fi rapid pierdută împreună cu dinții stâlpi, probabil chiar mai
rapid, decât dacă pacientul ar rămâne neprotezat. Variantele de tratament care se indică în acest
caz sunt fie supraprotezarea clasică, fie protezarea pe implanturi.
Toate deplasările protezelor parțiale generează diferite efecte negative asupra câmpului
protetic restant, cum sunt:
- înclinări, rotații sau vestibularizări ale dinților restanți și mai ales ale dinților stâlpi
principali (efect disortodontic);
- eroziuni și leziuni carioase favorizate de fricțiunea cu aliajele de Co-Cr, care sunt mai
dure decât smalțul dentar,
- afectarea parodonp’ului marginal cauzate de lipsa folierii sau de calitatea slabă a igienei;
- afectarea parodonțhilui profund, mai ales al dinților stâlpi, cu scăderea implantării, din
cauza suprasolicitărilor.
- leziuni mucozale (hiperemie. inflamație, decubit, hiperplazie) cauzate de lipsa de
echilibrare a presiunilor sau de calitatea slabă a igienei;
- atrofie osoasă în ritm accelerat, dacă nu este compensată în mod eficient înfundarea, iar
sprijinul dento-parodontal nu este activ;
- devieri ale mandibulei în sens sagital sau lateral, pentru a găsi poziții în care proteza să fie
mai stabilă (poziții de necesitate);
- disconfort pentru pacient din cauza ineficienței funcționale a pilote zei;
- adaptare mecanică, psihică și biologică imposibil de realizat, ceea ce determină pacientul
să renunțe la proteză;
- declanșarea unor ticuri și malfuncții.
Aceste efecte apar individualizat și într-un grad variabil, în funcție de situația clinică și de
calitatea proiectului protezei. Mișcarea cea mai nocivă este în mod evident bascularea prin
înfundate. Factorii care influențează efectele basculării prin înfundate asupra țesuturilor orale
învecinate, sunt reprezentați de:
A. Factori care se referă la situația clinică:
> Lungimea breșei edentate: breșele lungi implică șei distale lungi, care vor acționa ca un
braț de pârghie puternic, ce va torsiona mult dinții stâlpi situați mezial. Atitudinea terapeutică în
această situație poate varia:

16
0
 1. păstrarea unui molar (fără patologie apicală, dar cu prognostic prea
slab pentru a fi utilizat ca dinte stâlp principal) sub formă de rest
radicular sub șaua protezei, pentru a avea sprijin dento- parodontal în
zona distală a arcadei - supraproteză parțială clasici;
2. inserarea unui implant în zona distală în același scop - supraproteză
parțială pe implanturi;
3. extinderea șeii la maxim pentru sprijin muco-osos corect, dar
montarea unui număr mai mic de dinți, pentru a micșora brațul
pârghiei - posibil în situația în care antagoniștii nu migrează.
> Calitatea sprijinului muco-osos: crestele late și înalte, acoperite de o
fibromucoasă groasă și aderentă, tuberculii piriformi orizontali/oblici, tuberozitățile
maxilare moderat retentive și o boltă palatină plată, fără torus, reprezintă factorii favorabili.
Când oricare dintre aceste condiții anatomice nu sunt îndeplinite, proteza transmite solicitări
suplimentare asupra dinților restanți.
> Calitatea sprijinului dento-parodontal: un număr suficient de dinți stâlpi cu
implantare bună, cu un parodonțiu sănătos, cu rădăcini bine reprezentate, preferabil
divergente, cu mobilitate fiziologică și cu distribuire topografică bilaterală, reprezintă o
situație favorabilă. Este important și ce tip de dinte asigură sprijinul: molar, premolar, canin
sau incisiv, aceștia nefiind similari nici ca suprafață coronară pentru plasarea pintenului,
nici ca suprafață radiculară referitor la implantare și preluarea sarcinilor.
> Caracteristicile de suprafață ale dinților stâlpi: dacă dinții sunt acoperiți cu
coroane, acestea au o suprafață mai dură decât a smalțului și deci nu cedează la solicitarea
prin fricțiune, pe care o exercită vârful brațului retentiv, ci transmit paro- donțiului de
susținere întreaga solicitare.
> Particularitățile ocluzale: un maxilar antagonist restaurat tot cu proteză mobilă
sau mobilizabilă, reprezintă un factor favorabil. Dacă antagoniști sunt dinți naturali sau
implanturi, apare suprasolicitarea maxilarului cu proteza mobilizabilă.
B. Factori depcndenți de proteza parțială scheletatâ:
> Tipul, poziția și elasticitatea croșetelor dentare:
o Croșetul dentar nu trebuie să exercite nicio forță asupra dintelui pe care este aplicat,
atunci când asupra protezei nu se exercită nicio forță; după ce a fost așezată pe câmp,
proteza trebuie să fie pasivă.
o Pintenul croșetului dentar trebuie poziționat pe dintele stâlp m foseta mezială. la
distanță de breșa terminală, astfel încât în timpul basculării prin înfundate să realizeze o
pârghie de gradul doi care, fiind mai puțin eficientă, solicită mai puțin dintele stâlp și nu
una de gradul unu (Fig. 29.30. 31 a. b).

- - VSil-X'.'

"• V ț A?
 acoperă tonisul. Folierea tenisului trebuie să fie corespunzătoare acestei diferențe de
rezîliență, astfel încât să permită înfundarea protezei în timpul masticației, fără ca baza să
vină în contact cu tenisul. Dacă se produce bascularea laterală pe torus, proteza scheletată
este compromisă și trebuie obligatoriu refăcută (se reia de la faza de amprentare funcțională
în lingură individuală). în cazul protezei parțiale acrilice, se poate încerca o șlefuire a bazei
în dreptul torusului, dar consecința este scăderea rezistenței protezei. Este important să nu se
uite evidențierea torusului, încă de la examinarea clinică prin inspecție și palpate și să se dea
indicații de foliere de către medic în ședința de amprentare funcțională, care să fie
menționate în fișa de laborator și respectate de către tehnicianul dentar. Torusurile de mari
dimensiuni, care nu se pot folia fie se vor exciza chirurgical, fie se vor ocoli de către
conectorul principal, care va fi fenestrat

3. Influența biodinamicii asupra proiectului protezei

Proiectul protezei este influențat la modul general de:
1. cunoștințele de biodinamică ale medicului și abilitatea tehnicianului de a
înțelege și executa corect comanda;
2. statusul arcadei antagoniste: dinți naturali/implante/proteză;
3. corectitudinea echilibrării ocluzale în cadrul tratamentului preprotetic, pentru
a nu permanentiza dezechilibrul preexistent;
4. tipul de sprijin al viitoarei proteze ținând cont de clasa de edentație; dacă
proteza va avea sprijin mixt, se iau măsuri pentru reducerea amplitudinii
basculării prin înfundare și pentru contracararea eficientă a desprinderii
(elemente contrabasculante);
5. tipul de conector principal, care poate fi ales îi) ordinea priorităților
referitoare la sprijin, stabilizare și (secundar) menținere. în funcție de situația
clinică specifică;
6. tipul de elemente de menținere, sprijin și stabilizare: croșete turnate sau
sisteme speciale;
7. calitatea dinților stâlpi principali, oportunitatea acoperirii dinților stâlpi cu
coroane și/sau solidarizarea acestora:
8. prezența breșelor suplimentare;
9. materialele ce urmează a fi utilizate: metalul pentru schelet, materialul pentru
dinții artificiali (acrilat/compozit/porțelan). în funcție de forțele care vor fi
transmise câmpului protetic prin intermediul acestora.
Protezele cu sprijin mixt sunt mai dificil de proiectat decât cele cu sprijin dento-
parodontal. fiind însă mai întâlnite în practică. La aceste proteze trebuie ținut

15
8
cont de proiectarea elementelor contrabasculante și de necesitatea utilizării unor amprente
funcționale compresive, pentru a înregistra forma funcțională a mucoasei, sub o anumită
presiune, și nu pe cea anatomică, necomprimată. Pe de altă parte, proiectul protezei trebuie
astfel gândit, încât toate elementele să se justifice riguros, deoarece suprafața de acoperire a
câmpului protetic este susceptibilă la depunerea de placă bacteriană, iar un proiect stufos
îngreunează atât execuția, cât și utilizarea. Cel mai simplu proiect de proteză, care
contracarează eficient tendințele de deplasary și minimalizează înfundarea, este cel mai bun.
Etapele de proiectare ale protezei, în funcție de biodinamică sunt:
• stabilim care dinți trebuie înlocuiți și care nu;
• evaluăm dacă înlocuirea se poate realiza optim (din punct de vedere
biodinamic) cu o proteză scheletată sau este nevoie de un alt tratament; dacă
răspunsul este proteza scheletată, atunci:
- stabilim ce tip de sprijin urmează să aibă proteza;
- stabilim din ce material urmează să fie executată;
- alegem tipul optim de conector principal;
- alegem elementele de menținere: dacă sunt croșete sau sisteme speciale,
precum și modelul cel mai potrivit;
• reevaluarea proiectului: proiectul trebuie regândit în ansamblu, pentru a evalua
în ce măsură răspunde criteriilor biodinamice (se fac îmbunătățiri dacă este
posibil și dacă este cazul) și ținând cont și de criterii de altă natură (igienă,
tratamente proprotetice necesare etc.).

4. Influența biodinamicii protezelor asupra câmpului protetic edentat parțial

Protezele parțiale pot avea efecte negative asupra aparatului dento-maxilar, dacă nu
sunt concepute după criterii biodinamice. Potențialul lor distructiv se poate însă minimaliza,
prin înțelegerea posibilităților lor de integrare și funcționare, această minimalizare fiind
sinonimă cu reușita tratamentului protetic. Șansele medicului de a proiecta o proteză de succes
sunt limitate mult de situația clinică a pacientului, uneori aceasta nemaifiind potrivită pentru
un tratament prin proteze scheletate, ci pentru un alt tip de tratament protetic (supraprotezare
clasică sau pe implanturi dentare etc.). Se urmărește ca prin proteza realizată să fie restaurate
la un nivel cel puțin acceptabil, funcțiile aparatului dento-maxilar afectate de starea de
edentație și. de asemene*, să fie încetinită distrugerea progresivă a câmpului protetic, care ar
continua în ritm alert, in absența protezării. Orice proteză care nu îndeplinește aceste
deziderate, nu ar treimi executată. De exemplu, un caz clinic în care la mandibulă mai sunt
prezeați pe O hemiarcadă 48. 43. 42 și 41. iar pe cealaltă hemiarcadă numai 32 și 31.
antagonist
 ghidare ale mandibulei în propulsie și
lateralitate favorizează, de asemenea,
această mișcare de înfundare. Bascularea prin
înfundare în edentația de clasa a IV-a
întinsă este diminuată și eventual oprită de.
- brațele retentive cele mai distale ale croșetelor Bonwill;
evitarea de către pacient a inciziei alimentelor;
- realizarea unei inocluzii sagitale, când acest lucru este posibil;
-sprijin parodontal plasat și extins corect, în funcție de reziliența mucoasei crestei
frontale, prin pinteni sau prin frezarea de praguri pentru protezele cu sisteme speciale;
- sprijin muco-osos extins corect.

Fig. 27. Axa de basculare prin

înfundare la protezele ce restaurează
edentații de clasa a IV-a (după Ene L.,
modificat).

In ceea ce privește protezele

acrilice, baza protezei transmite presiunile
de masticație pe o suprafață mare a câmpului protetic aproape uniform, mai ales după ce a
produs vestibularizarea dinților restanți, deoarece nu este prevăzută cu elemente dc sprijin
dento-parodontal corect (pinteni). Prin urmare după un timp aceste proteze se înfundă, dar nu
se mai rotesc, ceea ce le oferă o relativă stabilitatekn masticație.

2.3.2. Rotația laterală

Bascularea laterală (transversală) poate să apară la toate tipurile de proteze parțiale
scheletate sau acrilice folosite în tratamentul edentațiilor de clasa 1, a Il-a și a III-a. La proteze
care restaurează edentații de clasa I și a Il-a, bascularea laterală apare din cauza montării
greșite a dinților artificiali în afara mijlocului crestelor sau a dimensiunii prea mari a dinților
artificiali. La proteze care restaurează edentații de clasa a III-a, montarea dinților artificiali se
face corect după linia mijlocului crestei și linia mezio-distală a dinților naturali limitanți. Dacă
acestea două nu corespund, respectiv linia de sprijin dento-parodontal nu se suprapune pe
mijlocul crestei, apare această rotație. Se recomandă ca Ia prepararea lăcașelor pentru pinteni,
T56
medicul să țină cont de alinierea acestora cu muchia crestei edentate
 In general, se recomandă montarea unor dinți artificiali puțin mai înguști. decât cei
naturali ai pacientului, obligatoriu pe mijlocul crestei și cu realizarea contactelor dento-dentare
funcționale de tip cuspid-fosetă. Regula de montare pe mijlocul crestei se va respecta, chiar
dacă ocluzia ajunge să fie inversă. în cazul crestelor ascuțite, dinții artificiali, care se aleg
oricum mai înguști decât cei naturali, trebuie îngustați și mai mult, din motivele expuse mai
sus, chiar dacă proteza nu se sprijin* muco-osos.
Axul acestei rotații este sagital, plasat pe partea activă a arcadei dentare, iar bascularea
este mai vizibilă pe partea inactivă, de balans (Fig. 28). Mișcarea de partea activă (înfundate)
este de mică amplitudine. Bascularea transversală apare numai în timpul masticației, atunci
când bolul alimentar interpus între dinții părții active, creează spațiul necesar desprinderii
protezei pe partea inactivă (de balans). Deși înfundarea este mică pe partea activă, din cauză că
axul de basculare este aproape de partea activă, se formează un braț de pârghie lung, care
mărește foarte mult amplitudinea desprinderii pe partea inactivă. La început, există numai o
tendință la deplasare, datorită croșetelor de pe partea inactivă care se opun acestei deplasări,
această solicitare nefiziologică fiind preluată de către dinții stâlpi, care primesc de la aceste
croșete forțe paraxiale (orizontale și oblice). Bascularea transversală devine în timp o mișcare
posibilă, evidențiată prin dezactivarea sau fractura croșetelor.

Fig. 28. Bascularea transversală

determinată de montarea unor dinți prea
lăți sau în afara crestei (după Ene L.).

Bascularea laterală se produce și

atunci când torusul palatin este trecut cu
vederea de către medic (care nu a dat
indicații precise de foliere) sau de către
tehnicianul dentar (care nu a respectat indicațiile) și nu este foliat suficient Astfel, bascularea
prezintă un ax sagital, ce trece prin torus. Deplasarea este vizibili mei dă timpul ședinței de
aplicare a protezei parțiale acrilice sau scheletate. când contactul cu tomsul împiedică inserția
corectă a protezei. în acest caz. bascularea laterali e«e cauzată de diferența dintre reziliența
mucoasei crestelor și rcziliența mucoasei. ce

T56
lipsesc sunt cei din zona laterală, unde se realizează masticația. Din cauza rezilienței mucoasei,
presiunile de masticație, în urma rotației protezei, se concentrează mai mult la extremitatea
distală a crestelor, mai ales la mandibulă. La maxilar, ele sunt distribuite prin intermediul
conectorului principal și pe bolta palatină.
Bascularea prin înfundate are amplitudine mai mare la mandibulă, din cauza
rezilienței crescute a mucoasei față de maxilar, unde intervine în sprijin și mucoasa bolții
palatine, care prezintă o reziliență minimă. Deși este (matematic) de valoare mică, aceasta
mișcare are un efect nefiziologic constant de torsiune și pârghie transmis asupra dinților stâlpi
fie prin brațele elastice ale croșetelor, fie prin conectarea matrice-patrice sau coroană primarâ-
coroană secundară a sistemelor speciale. Amplitudinea este mai mare dacă atrofia crestelor,
care continuă de-a lungul perioadei de purtare a protezelor, nu este compensată de căptușiri.
Pacienții care poartă proteze parțiale trebuie permanent monitorizați, pentru a se verifica
gradul de atrofie prin testul de rotație, de către medic. ț)acă pacientul se prezintă la control
numai atunci când a început să sesizeze singur că proteza are o mișcare de rotație și că
eficiența masticatorie a scăzut efectele pe dinții stâlpi sunt deja instalate.
Fiind o mișcare cauzată de reziliență mucoasei, bascularea prin înfundate nu poate fi
contracarată în totalitate prin proiectarea protezei. Este posibilă totuși, fiind în același timp și
obligatorie, diminuarea amplitudinii acesteia și a efectului de pârghie al protezei asupra
dinților stâlpi prin metode care țin atât de proiectarea, cât și de confecționarea protezei:
- șei terminale extinse la maximum, în limite fiziologice, cu acoperirea tuberozității și a
tuberculului piriform;
- realizarea sprijinului prin poziționarea pintenului în foseta mezială a ultimului dinte
stâlp al breșei terminale la proteza scheletată clasică;
- realizarea sprijinului prin brațe opozante și pinteni interni proximali la proteza
scheletată cu sisteme speciale;
-conectori principali la maxilar cu lățime cât mai mare posibil, cel puțin echivalentă cu
întinderea edentației. pentru a utiliza sprijinul oferit de bolta palatină, la nivelul căreia
reziliență mucoasei este mult mai redusă;
- solidarizarea dinților stâlpi prin microproteze;
- utilizarea unor croșete cât mai elastice;
- utilizarea unor sisteme speciale cu unele componente reziliente, care să preia uzura și
să poată fi schimbate periodic, pentru a degreva dintele de o parte din solicitări;
- amprente funcționale de compresiune moderată sau folosirea metodei modelului
corijat;

15
4
 - căptușirea periodică și eventual rebazarea șeilor. -s
S-a încercat utilizarea unei anumite categorii de sisteme speciale, care an apărut inițial
ca amortizori sau ruptori de forțe, sistemele de tip „balama", care permit înfundarea numai a
șeii, fără a antrena dinții stâlpi. Această metodă trebuie privită cu precauție, deoarece șaua nu
va mai beneficia de sprijin dento-parodontal în timpul masticației, ci va avea doar un sprijin
muco-osos (Fig. 26). Apropierea excesivă a șeii de mucoasă fie va duce la accentuarea atrofiei
osului, fie va face ca eficiența masticatorie să fie redusă, pacientul evitând instinctiv să
utilizeze proteza în masticația alimentelor mai consistente și mutând bolul alimentar tot pe
dinții restanți, ca și când ar fi neprotezat. Ambele situații nu sunt de dorit și pot fi evitate.
Aceste sisteme se pot utiliza uneori cu rezultate relativ bune, numai în cazul în care reziliența
mucoasei este foarte redusă. Este preferabilă utilizarea unor sisteme speciale cu componente
reziliente, care să preia solicitarea și să poată fi schimbate, după o perioadă de timp
recomandată.

Fig. 26. Schema comparativă a

înfundării șeii terminale ancorată cu croșet
cu pinten poziționat distal sau cu balama
(după Ene L.).

Protezele scheletate din

edentațiile de clasa a IV-a întinse (cu lipsa
tuturor frontalilor), prezintă tot sprijin
mixt. Suprafața de sprijin mucozal este
situată la periferia liniei de sprijin parodontal, care devine axă de basculare a protezei. Cea nun
amplă solicitare apare în timpul inciziei alimentelor. Bascularea prin înfundate mai este
favorizată și de montarea dinților artificiali în afara mijlocului crestei și pe O Imie curbă, mai
ales la maxilar, din motive de estetică. Tot la maxilar, conectorul principal are un efect mai
mic în asigurarea sprijinului pe suportul muco-osos al bolții, deoarece bascularea prin
înfundate a șeii frontale duce la desprinderea conectorului principal în sprijin intervenind mai
mult creasta edentată frontală, care este acoperii* de O mucoasă cu o reziliența mai mare,
decât cea a mucoasei bolții palatine. Mișcările de

15
5
 - adeziunea, tonicitatea musculară, retentivitățile anatomice, fricțiunea dintre dinții
restanți și proteză;
- micșorarea dimensiunii mezio-distale a arcadei artificiale;
- croșetele circulare deschise edentai;
- brațele opozante plasate pe microproteze cu prag oral;
- lustrul perfect al protezei;
- fimeționalizarea marginilor șeilor din punctul de vedere al formei, extinderii,
grosimii;
- evitarea consumării alimentelor foarte lipicioase.

2.3.1.2. Bascularea prin înfundarea extremității șeilor reprezintă o mișcare de rotație

posibilă, reală, ce nu poate fi oprită complet de niciun element protetic. Apare în urma acțiunii
forțelor de masticație la protezele scheletate, ce restaurează edentațiile de clasa I, a Il-a și a’lV-
a, adică la acele proteze care au sprijin mixt: un capăt se sprijină pe dinți, iar celălalt pe
mucoasă. între aceste două țesuturi există o mare diferență de comprimabilitate. Bascularea
prin înfundare se produce din cauza rezilienței mucoasei crestelor, care este cu mult mai mare
decât a parodonțiului și are o amplitudine proporțională cu atrofia osului și grosimea și
aderența mucoasei, pe care se sprijină șeile. Efectele basculării prin înfundare sunt întotdeauna
nocive pentru dinții stâlpi, deoarece determină o înclinare a lor spre distal (clasa I și a Il-a) sau
mezial (clasa a IV-a) și de aceea amplitudinea acestei mișcări trebuie pe cât posibil diminuată,
pentru a reduce efectul de pârghie și a îndepărta pericolul pierderii lor rapide (Fig. 23).

Fig. 23. Bascularea prin în-

fundare a șeii terminale a protezei
descrisă ca o pârghie de gradul I
(după Bratu D. și colab.).

Bascularea prin înfundare este

descrisă ca fiind o rotație sagitală apărută
în jurul unui ax de rotație numit „linia
fulcrum primară”, ax care trece prin pintenii cei mai apropia ți de edentație. aceștia fiind și cei
ce asigură în mod obișnuit sprijinul parodontal al protezei. Deoarece axele transversale
(edentațiile clasa J) (Fig. 24) și
oblice (edentațiile clasa a II-a) (Fig. 25), în jurul cărora se fac basculările prin înfundare sunt
paralele și sunt uneori destul de apropiate de cele în jurul cărora se fac basculările prin
desprindere ale acelorași proteze, se poate considera că, în general, bascularea sagitală (prin
desprindere și înfundare) se face după un ax de rotație comun, ce trece prin ultimii dinții stâlpi
principali și se numește linie de rotație, linie fulcrum sau axă de basculare.

Fig. 25. Axa de basculare sagitală la

Fig. 24. Axa de basculare sagitală la

protezele ce restaurează edentații de
clasa I este transversală.

protezele ce restaurează edentații de

clasa a Il-a este oblică. Se adaugă însă
și o axă transversală secundară.

în edentațiile de clasa I și a Il-a, sprijinul mixt asigură distribuția presiunilor de

masticație atât dinților stâlpi principali, cât și suportului muco-osos, însă într-un mod inegal:
- zona de sprijin dento-parodontal este o suprafață foarte redusă (aproape o linie), care
cuprinde mai ales cele mai distale elemente de sprijin parodontal - de obicei, pinteni ocluzali:
aceasta este zona prin care trece linia de basculare. Pintenii ocluzali sunt cei mai favorabili
pentru sprijin, deoarece au suprafața cea mai mare, putând fi extinși la nivelul fosetelor.
Valoarea sprijinului dento-parodontal scade, dacă acesta se realizează prin pinteni
supracingulari (mai mici) sau prin gheruțe (de asemenea, reduse ca dimensiune) și deci se
pune problema că în situația absenței dinților laterali, sprijinul dento-parodontal este de la
început insuficient;
- zona de sprijin muco-osos este situată periferic, față de linia de spry* parodontal și
are o suprafață mult mai mare, decât cea a sprijinului parodontal Suportă majoritatea

153
presiunilor de masticație, indiferent de extinderea spnjtnuhn parodontal, chiar dacă acesta se
extinde pe toți dinții restanți, deoarece dinții care

154
 proximalr. Numai prezența croșetului continuu, nu este suficientă pentru frânarea acestei
mișcări (Fig. 20).

Fig. 20. Rotația prin desprinderea

capătului distal al șeii este împiedicată prin
acțiunea celor mai meziali pinteni (după Ene
L.).

Pentru protezele scheletate care

restaurează edentații de clasa a Il-a Kennedy
simple, elementul contrabasculant este pintenul ocluzal plasat în foseta mezială a primului
premolar de partea opusă edentației terminale sau, dacă nu există premolar, de un pinten
supracingular pe canin, deoarece axa principală de basculare este oblică, dar există și o axă de
basculare transversală secundară similară celei din clasa I (Fig. 21).
în cazul edentației de clasa a Il-a Kennedy asociată cu prezența unei breșe supli mentare
laterale, pintenul cel mai mezial de pe partea edentației laterale are un dublu rol: de sprijin
pentru șaua laterală și de element contrabasculant pentru cea terminală.

Fig. 21. Tendința de desprindere a

șeii tehninale este frânată prin plasarea
unui pinten pe pre- molarul 1 în foseta
mezială și de pintenul mezial al croșetului
Bonwill (după Ene L., modif.).

în cazul unei edentații de clasa a IV-a

întinse, respectiv în situația în care lipsesc toți
frontalii, efectul contrabasculant este exercitat de pintenii ocluzali cei mai posteriori ai
croșetelor Bonwill. care au avantajul de a fi plasați departe de edentație și se pot opune eficient
desprinderii. De asemenea. în menținerea indirectă acționează și brațele flexibile ale croșetelor
plasate pe dinții care limitează breșa și pe dinții laterali.

ISO
 precum și modelarea cât mai funcțională a
șeii (forma, grosimea, extinderea marginilor,
degajarea frenului buzei și montarea corectă
a dinților artificiali) (Fig. 22).

Fig. 22. Tendința de des-

prindere a șeii frontale este frânată
prin pintenii ocluzali cei mai
posteriori ai croșetelor Bonwill
(după Ene L.).

Funcții auxiliare ale elementelor contrabasculante:

în faza de proiectare a protezei parțiale trebuie să se țină cont de faptul că, pe lângă
rolurile lor principale, elementele de menținere indirectă mai au și roluri secundare, care derivă
implicit, din forma și poziționarea lor, intervenind în:
- stabilizarea orizontală a protezei;
- imobilizarea dinților frontali și refacerea punctelor de contact;
- împiedicarea deplasării spre mucoasă a conectorului principal;
- distribuirea forțelor masticatorii și pe dinții stâlpi indirecți;
- creșterea rigidității elementelor componente ale scheletului, mai ales în ceea ce
privește bara linguală și croșetul continuu.
în edentațiile de clasa I și a 11-a, protezele parțiale acrilice au tendința de basculare prin
desprindere, după un ax care trece prin vârful croșetelor de sârmă. Pentru a evita desprinderea
plăcii acrilice mandibulare, aceasta trebuie să aibă contact cu dinții frontali în regiunea
supracingulară. La maxilar, plasarea plăcii de acrilat în contact cu zona supracingulară a
frontalilor este posibilă, doar în cazul în care pacientul are ocluzie inversă, ocluzie cap la cap
sau o supraacopcrire foarte mică. Sprijinul parodontal incorect, pe planuri înclinate, pe care îl
are cel mai frecvent proteza acrilică, duce în timp la vestibularizarea dinților frontali.
Bascularea prin desprindere a protezei parțiale acrilice în edentațiile frontale (clasa a
IV-a), este împiedicată de contactul bazei acrilice cu zona de deasupra convexităților orale ale
dinților laterali restanți și de croșetele din sârmă, de pe dința limitanți ai breșei edentate.
Rol secundar în realizarea menținerii indirecte, mai au: •’-'

isi
gândit astfel încât să conțină, pe lângă clementele de menținere directă, și clemente
contrabasculante.
Chiar dacă există în proiectul protezei, elementele contrabasculante își îndeplinesc
rolul, numai dacă sunt îndeplinite două condiții:
1. elementele de menținere directă sunt eficiente și suficiente;
2. proteza prezintă rigiditate: conectorul principal și conectorii secundari
trebuie să fie rigizi, pentru a putea prelua forțele și mai ales pentru a le
transmite câmpului protetic, în modul în care a fost gândită și proiectată
proteza de către medic.
Dacă elementele de menținere directă lipsesc sau nu funcționează corect, conse cința
va fi desprinderea completă a protezei. în schimb, dacă mijloacele de menținere directă sunt
eficiente, dar lipsesc mijloacele de menținere indirectă, urmările pot fi:
- oboseala rapidă a aliajului, urmată de dezactivarea rapidă sau fractura brațelor
retentive ale croșetelor, respectiv uzura prematură a componentelor (matricilor) sistemelor
speciale;
- solicitări suplimentare nefiziologice asupra dinților stâlpi principali;
- eroziuni și apoi carii, apărute acolo unde sunt plasate brațele croșetelor turnate pe
dinți stâlpi neacoperiți de microproteze;
- disconfort pentru pacient, care se plânge de deplasarea permanentă a protezei în
timpul masticației. Pacientul renunță la masticația pe proteză.
Menținerea indirectă depinde de:
• eficacitatea menținerii directe;
• distanța de plasare a elementelor contrabasculante, față de axa de basculare. Această
distanță depinde de:
o lungimea șeilor terminale - cu cât șaua terminală este mai lungă, cu atât tendința de
basculare prin desprindere este mai mare;
o poziția axei de basculare: ideal, aceasta trebuie să fie cât mai departe de elementele
de menținere indirectă. în situațiile în care lipsesc mulți dinți, axa de basculare este situată
nefavorabil, mult prea aproape de elementele de menținere indirectă, astfel încât acestea sunt
ineficiente. De aceea, situațiile cele mai nefavorabile sunt acelea, în care dinții restanți sunt
plasați aproape în linie dreaptă, urmate de cele cu lungime mare a șeilor, cu care deseori se și
asociază.

Plasarea elementelor contrabasculante față de axa de basculare: localizare și preparații

De obicei, elementele contrabasculante se plasează la distanță de edentație, pe canin și în
foseta mezială a primului premolar. Dacă sunt mulți dinți restanți, elementul contrabasculant
se aplică numai pe primii premolari. iar dacă sunt puțini dinți restanți, caninul suportă
clementul contrabasculant. Rigiditatea conectorului secundar de care se leagă elementul

14
8
contrabasculant și rigiditatea conectorului principal al protezei, sunt obligatorii pentru
obținerea unui efect bun de menținere indirectă. Pentru a evita apariția unor efecte
disortodontice de vestibularizare a dinților stâlpi indirecți, pe aceștia se prepară cu freza un
lăcaș special, în care se va aplica elementul contrabasculant, realizând astfel transmiterea
axială a solicitării. Elementele contrabasculante nu se aplică pe dinți mobili, deoarece
suprasolicitarea acestora ar duce rapid la pierderea lor.
în cazul edentației de clasa a IV-a întinsă, există tendința de basculare prin
desprinderea șeii din cauza alimentelor adezive, dar aceasta poate fi de cele mai multe ori
neutralizată de elementele contrabasculante plasate distal, la distanță de edentație.
Elementele contrabasculante trebuie să fie rigide, plasate pe dinți și poziționate cât
mai departe de axa de rotație a protezei.
Edentațiile clasa I tratate prin proteze parțiale scheletate necesită elemente contra-
basculante aplicate bilateral, astfel:
- în edentațiile termino-terminale molare, se plasează pinteni ocluzali în foseta
mezială a premolarului 1;
- dacă lipsesc și premolarii 2, se aplică un pinten supracingular pe canin, pe o
treaptă frezată special în decursul etapei de tratament proprotetic;
- când rămân doar dinții frontali responsabili de sprijinul dento-parodontal, se
indică folosirea unui croșet continuu; sprijinul acestuia se face pe canin, printr-o gheruță
incizală plasată într-un lăcaș mezial sau o gheruțâ plasată interdentar între canin și
incisivul lateral; deoarece caninii mandibulari nu prezintă cingulum, plasarea gheruțelor
între canin și incisivul lateral este mai utilizată la arcada inferioară; pentru a fi eficient ca
element contrabasculant, croșetul continuu trebuie să aibă un sprijin
dento-parodontal eficient la ambele capete;
- se pot plasa gheruțe sau pinteni incizali între toți dinții frontali, eficiența acestei
soluții contrabasculante fiind crescută: dar, în același timp, ea are un impact negativ
asupra fizionomiei și apare riscul de carii în lăcașele -preparate; din cauza acestor
dezavantaje, clinicianul va alege de cele mai multe ori soluții alternative;
- când sprijinul dento-parodontal al conectorilor principali dento-mucozali este
proiectat corect și nu le permite acestora să acționeze pe planuri înclinate, ei au un efect
contrabasculant foarte bun:
- sistemele speciale - culise, capse - utilizate așa cum au fost cumpărate pot avea
și efect contrabasculant. însă cu riscul unei uzuri premature; de aceea, efectul de
menținere indirectă trebuie prevăzut în proiect și realizat prin individualizarea
sistemului special, cu ajutorul frezajelor pentru praguri orale ți pintem mtenti

14
9
 Un exemplu clasic și simplu, dar care poate facilita înțelegerea tendințelor de
basculare și basculărilor la protezele cu sprijin dento-parodontal față de cele cu
sprijin mixt, este o masă cu șase picioare (Fig. 19). Dacă picioarele A, B, C și D ale acestei
mese sunt așezate pe un suport rigid, masa nu poate bascula, chiar dacă picioarele E și F sunt
așezate pe un suport rezilient. Acesta este cazul unei proteze cu sprijin pur dento-parodontal,
de exemplu o proteză care restaurează o edentație de clasa a IlI-a cu
o modificare. Această proteză va avea un sprijin dento-parodontal poligonal, la toate cele
patru capete ale breșelor și va fi foarte stabilă, funcționând din punct de vedere biodinamic
similar unei punți clasice.

Fig. 19. Schița unei mese cu șase

picioare: A, B, C, D, E, F
(după Ene L.).

Dacă picioarele A. B. C și D ale

acestei mese sunt așezate pe un suport
rezilient, în timp ce picioarele E și F sunt
așezate pe un suport rigid, masa va bascula
în jurul unui ax, care va permite pe rând fie
ridicarea porțiunii A-B și înfundarea porțiunii C- D, fie invers. Această situație este similară unei
proteze parțiale (s^heletate sau acrilice) al cărei torus nu a fost foliat. dacă axa E-F rămâne la
mijloc sau unei proteze parțiale cu dinți artificiali mai mari și/sau montați în afara crestei care
basculează lateral, mai ales dacă mutăm axa E-F mai aproape fie de A-B. fie de C-D. Cu cât axa E-
F este mai aproape de o margine, cu atât va fi mai amplă deplasarea celeilalte margini.
Dacă suprafața de sprijin dento-parodontal. care rezultă prin unirea elementelor ce D
realizează este mai mare și cuprinde complet suprafața de sprijin muco-osos, bascularea nu este
posibilă (picioarele A. B. C și D stau pe suport rigid). Exemplu: edentația de clasa a 111-a.
Dacă suprafața de sprijin muco-osos (picioarele A. B. C și D stau pe suport rezilient) este
mai mare decât cea de sprijin dento-parodontal (picioarele E-F stau pe suport rigid), bascularea
apare și este cu atât mai amplă, cu cât această diferență este mai mare. Astfel, poate fi descrisă o
edentație parțială întinsă, care prezintă atât breșe terminale, cât și o breșă frontală de dimensiune
marc.
■ ' -W *
 Dacă suprafața de sprijin dcnto-parodontal (zona dintre A, B, E și F tti pe suport rigid) se află
la marginea suprafeței de sprijin muco-osos (zona dintre E, F. C ți D stă pe suport rigid), bascularea
este posibilă de-a lungul unei axe situate la întâlnirea dintre ele (E-F), iar descrierea se potrivește
unei edentații biterminale.

23.1. Rotațiile sagitale

Rotațiile sagitale se pot desfășura în două sensuri, ocluzal sau apical, apărând astfel
bascularea prin desprindere și respectiv bascularea prin înfundate a extremității distale a șeilor
terminale (clasa I și a Il-a) sau a șeilor frontale în edentațiile de clasa a IV-a întinse; aceste rotații
apar numai la protezele cu sprijin mixt. Ambele mișcări se fac după un ax, care trece prin ultimii
dinți stâlpi (cei mai distali) și care se mai numește „linie fulcrum”. Acest ax este transversal la
proteze, care tratează edentații de clasa I Kennedy și predominant diagonal (oblic) la proteze care
tratează edentații de clasa a Il-a. Protezele care restaurează edentații de clasa a Il-a au o
biodinamică mai complexă, decât cele care restaurează edentații de clasa I Kennedy, deoarece le
lipsește simetria atât ca proiectare, cât și ca funcționalitate. La proteze care restaurează edentații de
clasa a IV-a întinse, se ține cont în proiectare și de tendința de basculare prin desprindere, dar mai
ales de bascularea prin înfundare, care poate deveni o mișcare posibilă în timpul inciziei
alimentelor. La protezele acrilice, bascularea prin desprindere este mai ușor de contracarat decât
cea prin înfundare, care este întotdeauna o mișcare posibilă și destul de amplă, din cauza absenței
sau ineficienței elementelor de sprijin dento-parodontal.

23.1.1. Bascularea prin desprinderea extremității distale a șeilor este numai o tendință de
deplasare în edentațiile de clasa I și a Il-a tratate cu proteze scheletate cu sprijin mixt și care sunt
corect proiectate. Cauzele basculării prin desprindere sunt: proprietățile adezive ale alimentelor, șei
care depășesc limitele periferice fiziologice ale câmpului protetic, gravitația (în cazul protezelor
maxilare), actele reflexe cum sunt tușea și strănutul (mai ales când sunt puțini dinți restanți). Toate
elementele protetice care se opun basculării prin desprindere, se numesc elemente contrabasculante
sau clemente de menținere indirectă.
Axa după care se face această rotație trece prin vârfurile extremităților libere ale brațelor
retentive ale croșetelor plasate cel mai posterior; ea se numește axă de rotație secundară sau „linie
fulcrum secundară”. Direcția ei diferă în funcție de clasa de edentație. fiind transversală în
edentațiile de clasa 1 și predominant oblici fi. secundar transversală în edentațiile de clasa a Il-a.
Pentru ca bascularea prin desprindere să rămână doar o tendință de deplasare a protezei, proiectul
acesteia trebaie
 corect pe creste, împiedică mișcarea laterală, cele mai solicitate fiind versantele crestelor. în
cazul în care există numai dinții frontali, iar crestele laterale sunt foarte atrofiate, se poate
produce o pendulare în plan orizontal a protezei în jurul dinților stâlpi (Fig. 15). Solicitările
orizontale sunt nefiziologice pentru parodonțiul dinților stâlpi și în situații cu puțini dinți
restanți pot deveni mișcări reale, cu efecte extrem de nocive (vezi 2.3.2. Rotația laterală).

(după Ene L.).

Concluzie: Deplasarea laterală poate fi:

• tendință de deplasare: apare la protezele care restaurează edentații de clasa a IlI-a
și a IV-a Kennedy, fiind posibil să fiJ contracarată eficient de către elementele de
stabilizare;
• deplasare (rotatorie) posibilă: apare la protezele care restaurează edentații de
clasa I și a Il-a Kennedy cu număr redus de dinți restanți nesolidarizați și atrofie
mare osoasă
Fig. 14. Situație clinică necompensată
mai favorabilă,de căptușire {vezi
Fig. 15. 2.3.2.clinică
Situație Rotațianefavorabilă
laterală): cu
• mulți
cu mai mișcare
dințiposibilă
restanți.înînspecial
care la protezele parțiale
puțini acrilice,grupați
dinți restanți cu număr redus de dinți
în zona
restanți
elementele și atrofie
constitutive ale mare osoasă necompensată
protezei deșicăptușire,
anterioară cu atrofie la care croșetele
masivă a din
împiedicăsârmă se deplasările
eficient dezactivează și se fracturează. crestelor și tuberozităților.
laterale

23. Rotațiile
Rotațiile (basculările) protezelor parțiale sunt deplasări circulare, care se produc în jurul a
trei axe (fulcrum line):
 1. o axâ verticală, în jurul căreia apare rotația protezei în plan orizontal (Fig. 16);

Fig. 16. Axa de rotație verticală trece lingual de dinții frontali, pe linia mediană. Rotația
protezei are loc în jurul acestei axe în plan orizontal (după Bratu D. și colab.).

2. o axă de rotație orizontală

transversală, ce intersectează planul medio-
sagital; această axă trece prin pintenii ocluzali
situați cel mai distal (pintenii ocluzali
principali). In jurul acestei axe poate să apară o
mișcare de rotație în sens sagital, caracterizată
prin înfundarea protezei. Apropiat de această axă de înfundate, se materializează axa de
desprindere, paralelă cu prima și foarte apropiată, deoarece trece prin vârfurile brațelor elastice ale
croșetelor. Ambele axe sunt determinate de deplasări corespunzătoare edentațiilor clasa I și a Il-a
Kennedy (Fig. 17, Fig. 18) ți sunt uneori luate în considerare unitar;

Fig. 17. Bascularea prin înfundare în

edentația de clasa I (după Ene L.).

Fig. 18. Bascularea prin înfundate în

edentația clasa a Il-a: o mișcare mai
complexă decât în clasa 1 (după Ene
L.. modificat).

14
5
 3. o axă de rotație este sagitală, orizontală și antero-posterioară și trece pri» t elementele de
sprijin dento-parodontal direct de pe o hemiarcadă. în timp ce se piO&cc desprinderea sau
înfundarea șeii contra-laterale.

14
6
 în edcntațiilc terminale, în funcție de direcția crestelor în raport cu suprafața ocluzală,
acestea se pot împărți în patru grupe:
1. creasta alveolară paralelă cu suprafața ocluzală (orizontală);
2. creasta alveolară descendentă spre distal;
3. creasta alveolară ascendentă spre distal;
4. creasta alveolară concavă.

2.2.1. Mezializarea
Mezializarea este în general doar o tendință de deplasare, fiind favorizată de existența
unor creste edentate mandibulare ascendente spre distal, respectiv a unor creste edentate
descendente spre distal, în edentațiile terminale maxilare (Fig. 13). în absența unei echilibrări
ocluzale corecte, sub acțiunea destabilizatoare a unor contacte premature în RC, proteza
mandibulară este împinsă spre mezial, iar cea maxilară spre distal. Dinții restanți, în special cei
frontali, opresc mezializarea, proteza proptindu-se în ei prin elementele cu care este prevăzută.
Pentru că sunt cei mai vulnerabili la solicitările de acest gen date de proteză, dinții laterali izolați
trebuie solidarizați întotdeauna de ceilalți dinți; dacă au puncte de contact, pot rezista mai bine.
Dinții frontali se opun eficient acestei deplasări orizontale, deoarece vin în contact cu conectorii
principali dento-mucozali, croșetul continuu sau placa acrilică, efortul de mezializare fiind preluat
și de dinții laterali. Dacă însă aceștia lipsesc, solicitarea dinților frontali nu va mai fi percepută, ca
fiind fiziologică.
Mezializarea este o mișcare posibilă în edentații de clasa a IV-a întinse, cu atrofie marcată a
crestei. La protezele scheletate se opun acestei mișcări planurile de ghidare, versanții șeilor,
conectorii principali și secundari și pintenii ocluzali, iar la protezele acrilice porțiunile din baza
plăcii, care sunt în contact cți dinții restanți și șeile. Sunt recomandate realizarea inocluziei sagitale,
montarea dinților frontali inferiori în spațiul neutral și menajarea de către proteză a spațiului
funcțional al limbii.

Fig. 13. Tendința de deplasare sagitală a protezei, în funcție de direcția crestei edentate și
elementele care o frânează (după Ene L.).

14
2
 2.2.2. Distalizarea
Distalizarea este în general numai o tendință de deplasare și este favorizată de creste
descendente spre distal la mandibulă (prezența unor tuberculi piriformi verticali) și ascendente spre
distal la maxilar. Unii autori o consideră o mișcare mai probabilă, decât mezializarea. Ca și
mezializarea, distalizarea este oprită mai ales de către dinții restanți laterali (Fig. 13), cu ajutorul
elementelor protetice aplicate pe ei: brațe opozante, pinteni ocluzali, conectori secundari
interdentari, conectori principali dento-mucozali și placa protezei acrilice. De asemenea, la
limitarea cristalizării contribuie și tuberculul piriform (dar numai atunci când este oblic) și
tuberozitățile maxilare (atunci când sunt bine reprezentate și acoperite corespunzător'de șeile
protezei). Un rol important în limitarea distalizării îl are și încercuirea, funcție a croșetelor turnate,
prin care dintele stâlp este înconjurat de elementele rigide ale croșetului pe cel puțin 180°.
Dacă dinții laterali lipsesc, distalizarea este oprită numai de brațele elastice ale croșetelor
turnate, de croșetele mixte sau de cele din sârmă (în cazul protezei acrilice). Fractura repetată a
acestor croșete indică tendința de distalizare a protezei. în aceste cazuri, se recomandă solidarizarea
tuturor dinților frontali prin microproteze prevăzute cu trepte orale, preparate înclinat spre axul
dinților. Conectorul care se aplică pe aceste trepte, ajută în mod'egal la sprijinul dento-parodontal și
la împiedicarea distalizării, prevenind dezactivarea și fractura brațelor elastice ale croșetelor.
Gheruțele incizale, care ajung și pe fața vestibulară a dinților frontali, se opun eficient distalizării,
dar au un efect nefizionomic. La fel de eficiente, dar mult mai fizionomice sunt și sistemele
speciale, cum sunt capsele, culisele, telescoapele, barele. în cazul unor breșe suplimentare situate în
regiunea frontală, se pot fixa bare pe microprotezele dinților limitanți, împiedicându-se astfel
distalizarea grație călăreților care stau pe bare. în aceste situații trebuie însă ținut cont de reziliența
mucoasei, pentru ca bascularea prin înfundare să fie de amplitudine redusă, deoarece bara
materializează o axă de rotație.
2.2.3. Deplasările laterale
Deplasările laterale sunt și ele în general numai tendințe de deplasare. însă în anumite
condiții pot crea probleme de biodinamică, fiind favorizate de atrofii mari ale crestelor edentate sau
de mișcări laterale ale mandibulei cu -contacte dento-dentare neechilibrate. în decursul cărora
forțele verticale de masticație se descompun pe pantele înclinate ale cuspizilor. Toate elementele
protetice care contracarează deplasările laterale ale protezei, se numesc elemente de stabilizare.
Dinții restanți, în special cei laterali, prin elementele protetice care sunt aplicate pe ci (brațe
opozante, porțiunea supraecuatorială a brațelor retentive ale croșetelor turnate, pinteni ocluzali și ■zi
conectori secundari interdentari). se opun deplasărilor laterale, ca și baza protezei acrilice care
face contact cu dinții (Fig. 14). Șeile extinse

14
3
lucru nu este posibil din motive de alterare a ocluziei. De aceea, din punctul de vedere al
transmiterii presiunilor, sunt preferabile sistemele speciale (de exemplu, de tip bară cu călăreț, bară
cu capsă), care solidarizează dinții limitanți prin coroane de înveliș și transmit presiunile mai
fiziologic.
Un sprijin parodontal corect trebuie:
- Să acționeze în axul lung al dintelui stâlp. Astfel, lăcașul pentru pinten trebuie să fie
perpendicular pe axul dintelui sau într-un unghi ascuțit. Dacă unghiul este obtuz, pintenul își
pierde eficiența. Din același motiv, dinții stâlpi înclinați cu mai mult de 30°, nu mai au valoare
pentru un sprijin parodontal de lungă durată (mai exact, ca dinți stâlpi principali), pentru proteza
scheletată clasică cu croșete. (Se pot însă utiliza ca dinți stâlpi secundari pentru anumite tipuri de
sisteme speciale, care utilizează preferențial rădăcina).
- Să acționeze cât mai aproape de centrul dintelui.
- Să fie plasat la marginile șeilor. Linia de sprijin ce trece prin baza protezei, se transformă
în axă de basculare a protezei. Cel mai eficient sprijin dento-parodontal este cel poligonal, cum este
cel din edentațiile de clasa a IlI-a cu o breșă suplimentară. Linia de sprijin dento-parodontal poate
să corespundă cu linia mijlocului crestei, să fie în afară sau în interior, față de aceasta. Pentru
statica protezei, ideal este ca aceste linii să corespundă, iar dinții artificiali să fie corect montați și
perfect echilibrați ocluzal. Plasarea vestibulară sau orală a liniei de sprijin dento-parodontal, duce
la apariția tendinței de basculare laterală în masticație și induce astfel torsiuni pe dinților stâlpi
(vezi 2.3.2. Rotația laterală).
- Pintenul trebuie să fie plasat în foseta de lângă edentație, atunci când proteza are sprijin
dento-parodontal și într-o fosetă situată la distanță de edentație, atunci când proteza are sprijin
mixt.
Infundarea este numai o tendință de deplasare în cazul protezelor scheletate, ce tratează
edentații de clasa a 111-a și a IV-a reduse, pentru că elementele de sprijin dento-parodontal plasate
la extremitățile șeilor, împiedică eficient această deplasare. Elementele de sprijin dento-parodontal
sunt reprezentate de.
- pintenii ocluzali și supracingulari:
- porțiunile supraecuatoriale ale brațelor croșetelor;
- gheruțele incizale:
- sistemele speciale (anumite tipuri: telescoape, bare, capse ocluzale, magneți);
- brațele opozante aplicate pe microprotcze prevăzute cu trepte orale frezate (pentru croșete
turnate sau pentru sistemele speciale cxtracoronare tip capse sagitale, culise);
- pintenii interni proximali (interlock) (pentru sistemele speciale extracoronare tip capse
sagitale, culise);
- • ; ■ >; iX;*.z
- conectorii principali dento-mucozali prevăzuți cu pinteni sau gheruțe.
Auxiliar mai intervin în sprijin toate elementele croșetului plasate supra- ecuatorial, dar
numai dacă există pinteni sau gheruțe corect plasate și eficiente, care să le asigure menținerea
poziției prin sprijinul dento-parodontal eficient:
14
0
 • croșet continuu;
• bandă supracingulară;
• plăcuță dento-mucozală.
înfundarea este o mișcare posibilă în cazul edentaților de clasa 1, a Il-a și a IV-a întinsă
tratate cu proteze scheletate cu sprijin mixt (sprijin dento-parodontal la o extremitate a șeilor și
muco-osos la cealaltă extremitate). Pe măsură ce ne îndepărtăm de extremitatea cu sprijin dento-
parodontal, amplitudinea înfundării crește. Această mișcare nu poate fi complet contracarată de
elementele protezei, însă există metode de a o diminua, astfel încât efectele nocive de strivire (a
mucoasei și osului subiacent) și de torsiune (a dinților stâlpi principali) să fie cât mai reduse.
Acestea cuprind:
• plasarea pintenilor în fosetele meziale și la distanță de edentație,
• metode de amprentare compresivă,
• metoda modelului corijat,
• solidarizarea mai multor dinți stâlpi etc.
Concluzie: Mișcarea de înfundate poate fi:
• rectilinie: apare la protezele cu sprijin pur dento-parodontal și rămâne numai o
tendință de deplasare, fiind posibil să fie contracarată eficient de către elementele
de sprijin;
• rotatorie: apare la protezele cu sprijin mixt și este întotdeauna o mișcare posibilă,
fiind imposibil să fie contracarată complet, ci numai redusă ca amplitudine (vezi
2.3.1. Rotațiile sagitale},
• înfundarea este o mișcare posibilă în special la protezele parțiale acrilice,
indiferent de clasa de edentație pe care o restaurează, deoarece croșetele din
sârmă nu au componente de sprijin.
2.2. Deplasările în sens orizontal
Tendințele de deplasare și deplasările posibile în sens orizontal se fac în sens sagital
(mezializări sau distalizări) sau în sens lateral (vestibulo-oral). Transformarea tendințelor de
deplasare în mișcări reale depinde într-o mare măsură de volumul,
- - -J-
forma și direcția crestelor edentate. în acest sens, cu cât crestele edentate sunt mat puțin favorabile
protezării. cu atât sunt mai solicitați dinții restanți.

14
1
 minim 3 croșete, elementele de sprijin dento-parodontal formează un triunghi dar, în funcp'e de
dinții care lipsesc, centrul protezei poate fi situat în afara acestuia, iar zona de sprijin muco-osos
este periferică. De aceea, croșetele care se poziționează pe hemiarcada contralaterală, trebuie să se
pună la o distanță cât mai mare posibil. Paradoxal, dacă edentația de clasa a Il-a are și o modificare
pe hemiarcada opusă, echilibrul protezei va fi mai bun, deși lipsesc mai mulți dinți. în această
situație,, este întotdeauna preferabil să realizăm o proteză cu două șei. închiderea breșei laterale cu
o punte va determina pacientul să facă o masticație unilaterală, pe partea cu puntea, masticație care
din punct de vedere stomatologic, reprezintă o disfuncție.
La protezele de clasa a IV-a Kennedy se utilizează patru croșete, două pe dinții stâlpi
limitanți și două poziționate cât mai distal, sprijinul descriind un patrulater. în situația unor breșe
reduse, echilibrul protezei este bun. Totuși, din cauza vizibilității croșetelor, este preferabil ca ori
de câte ori este posibil să evităm restaurarea mobilizabilă, preferând-o pe cea fixă prin punte sau
prin implanturi. La protezele de clasa a IV-a Kennedy întinsă, cu absența tuturor frontalilor, se
utilizează tot patru croșete, distribuite similar. Deoarece breșa este de dimensiuni mai mari, iar
patrulaterul rezultat este situat periferic față de aceasta, proteza se înfundă în timpul inciziei.
Această mișcare este favorizată și de montarea dinților frontali maxilari în afara crestei, pe o linie
curbă, din motive de estetică. De aceea, pacienții trebuie sfatuiți să evite incizia.
înfundarea este o mișcare posibilă în special la protezele parțiale acrilice, indiferent de clasa
de edentație pe care o restaurează, deoarece acestea au sau ajung să aibă rapid un sprijin exclusiv
muco-osos. Sprijinul dento-parodontal, pe care protezele parțiale acrilice îl au la aplicarea inițială
pe câmp este unul nefiziologic, fiind realizat prin contactul pe plan înclinat dintre baza protezei și
dinții restanți, care se modifică treptat din cauza forțelor puternice de înfundare. De aceea, dinții se
vestibularizează în scurt timp, prin acțiunea de pană a protezei, sprijinul devenind exclusiv
mucozal. Majoritatea specialiștilor iau în considerare proteza acrilică doar ca tratament provizoriu,
tocmai din cauza consecințelor grave pentru dinții restanți, parodonțiu și zonele de sprijin muco-
osos. Totuși, în anumite condiții clinice, cum ar fi edentațiile cu puțini dinți restanți cu valoare
parodontală redusă, se indică proteza acrilică, pentru a face o trecere la proteza totală iminentă.
In orice caz, proiectarea corectă a protezelor parțiale acrilice ar impune analiza modelului
funcțional la paralelograf (pentru alegerea unei axe de inserție favorabile) și deretentivizarea
zonelor subecuatoriale (pentru a minimaliza contactul bazei plăcii cu dinții restanți și deci de a
evita efectul de pârghie). Din păcate, cel puțin în ceea ce privește proteza parțială acrilică, această
etapă atât de importantă nu este înțeleasă și nici luată in considerare de către medicii și tehnicienii
din {ara noastră, deși multitudinea pacienților care utilizează ca tratament de durată aceste proteze
ar impune-o, consecințele fiind grave asupra câmpului protetic. Pe de altă parte însă, chiar dacă
proteza ar cuprinde elemente de sprijin dento-parodontal corect proiectate și plasate, acestea nu ar
fi eficiente pe termen lung, din cauza materialului mai puțin rezistent din care sunt confecționate
(acrilat).
în cazul protezelor parțiale acrilice care au sau au ajuns să aibă sprijin exclusiv muco-osos,
gradul de înfundate se mărește în timp din cauza atrofiei crestelor, astfel că dinții restanți preiau
majoritatea solicitărilor funcționale, iar dinții artificiali nu mai ajung în contact cu antagoniștii,
138
decât dacă s-a produs migrarea verticală compensatorie a acestora. In acest fel, pacientul mestecă
în continuare pe dinții restanți pe care îi suprasolicită, deoarece pe proteză nu are deloc sau
suficientă eficiență masticatorie. Sub acțiunea protezei, mucoasa suferă o deformare inițial rapidă,
apoi mai lentă, iar încetarea forței de înfundare duce la o revenire elastică rapidă a mucoasei în
proporție de 75% din forma inițială, urmată de o revenire vâsco-elastică mai înceată, ce durează 3-4
ore. Astfel, s-> ajuns la concluzia că, o amprentă funcțională la un purtător de astfel de proteză, ar
trebui luată numai după un repaus de minim 4 ore al mucoasei.
Pentru a reduce consecințele presiunilor ce se exercită pe mucoasă și os, este necesar ca
suprafața de sprijin mucozal să fie cât mai extinsă, în limite fiziologice. Cu cât suprafața de sprijin
muco-osos a protezei va fi mai mare, cu atât presiunea pe unitatea de suprafață va fi mai mică.
Există studii care au arătat că o reducere a suprafeței de sprijin a șeilor de la 150 mm 2 la 75 mm*, a
dus la o deplasare a mucoasei de 4 ori mai mare, pentru o forță de 3 N.
Suprafața de sprijin mucozal este delimitată bilateral de muchia crestelor alveolare, care
primesc majoritatea solicitărilor. Astfel, zona muchiei crestelor este denumită și zona de sarcină
principală sau primară, iar versantele crestelor poartă numele de zone de sarcină secundară. Când
forța acționează în interiorul acestei suprafețe sau până în limita ei periferică, proteza parțială este
în echilibru. Echilibrul dinamic este periclitat, când dinții artificiali sunt montați în afara suprafeței
de sprijin rilucozal, în acest caz producându-se în timpul masticației bascularea laterală a protezei
{vezi 2.3.2. Rotafia laterală).
în ceea ce privește protezele scheletate. cele la care înfundarea este numai o tendință de
mișcare, care poate fi neutralizată complet, sunt cele care au sprijia numai dento-parodontal și
funcționează similar unei punți clasice în general, acest sprijin se realizează prin pinteni ocluzali.
plasați în fosetele iccine edentapei. Preferabil ar fi ca ei să fie plasați în centru) feței ocluzalc a
dinților stâlpi, dar ace* •.

139
 Auxiliar, mai intervin în menținere și:
• adeziunea dintre mucoasă și șei, conectori principali sau placa
protezei acrilice; ț
• retentivitățile anatomice (tuberozitățile maxilare);
• tonicitatea musculară (acționează numai pe șei corect dimensionate și .B
extinse); 1
• fricțiunea dintre dinți și componentele protezei (brațe opozante, M conectori
dentari, croșet continuu);
• lustruirea perfectă a protezei (evită adeziunea alimentelor lipicioase);
• plasarea conectorului principal maxilar, cât mai aproape de centrul de greutate
al protezei.
Concluzie: Mișcarea de desprindere poate fi de două tipuri:
• rectilinie: apare la protezele cu sprijin pur dento-parodontal și rămâne numai o
tendință de deplasare, fiind posibil să fie contracarată eficient de către elementele
de menținere directă;
• rotatorie: apare la protezele cu sprijin mixt și este o mișcare posibilă, dacă
proteza nu este prevăzută cu „opritori de basculare” (elemente suplimentare de
sprijin), fiind posibil să fie contracarată și redusă la o tendință numai prin
proiectarea elementelor de menținere indirectă (vezi 2.3.1. Rotațiile sagitale).
• desprinderea este o mișcare posibilă în special la protezele parțiale acrilice,
indiferent de clasa de edentație pe care o restaurează, deoarece croșetele din
sârmă se dezactivează rapid, fiind lipsite de componente de sprijin.
I
2.1.2. Mișcarea de înfundare și elementele ce se opun înfundării
Infundarea este deplasarea verticală a protezei spre câmpul protetic, pe direcția ocluzo-
gingivală. Forțele care acționează în această direcție sunt: forța funcțională de masticație,
deglutiția, parafuncpile (bruxismul, încleștarea maxilarelor), forțele generate de dezechilibre
ocluzale sau de supradimensionarea DVO. Toate elementele protetice care se opun înfundării
protezei, se numesc elemente de sprijin. Infundarea este împiedicată de elementele de sprijin dento-
parodontal, care se aplică pe dinții stâlpi, respectiv croșetele și sistemele speciale, prin anumite
componente: pinteni ocluzali. incizali, supracingulari, proximali, praguri orale, bare, tclescoape etc.
și care sunt în general proprii protezelor scheletate. Am stabilit că în momentul aplicării unei forțe,
orice element de sprijin se poate transforma într-un centru de rotație, prin urmare numărul și
distribuția lor de-a lungul arcadei sunt foarte importante.

13
6
Situația ideală:
în edentațiile de clasa a IlI-a Kennedy cu o breșă suplimentară contralateraUk, sprijinul
protezei este optim. Există patru croșete, câte
unul pe fiecare dinte limitam de breșă, deci
suprafața de sprijin este poligonală, descriind un
tetraedru. Dacă dinții care lipsesc sunt premolari
și molari de fiecare parte, acest tetraedru va include și centrul de greutate al
protezei. Proteza nu se înfundă și nu se rotește. Croșetele pot fi rigide (tip Ackers),
cu pintenul plasat în foseta vecină edentației. Prepararea lăcașelor se face, astfel
încât linia de sprijin dento-parodontal să coincidă pe cât posibil cu muchia fiecărei
creste. Astfel, poligonul de sprijin dento-parodontal include în totalitate zona
mucozală. Dacă se respectă regulile de montare a dinților artificiali, proteza este
foarte stabilă atât static, cât și dinamic.

Alte situații:
Edentația de clasa a IlI-a fără modificări este paradoxal mai puțin favorabilă decât
precedenta, deși dinții care lipsesc sunt mai puțini. Pentru a obține stabilitatea protezei se vor
utiliza croșete și pe hemiarcada integră, care vor contribui la echilibrul protezei și vor distribui
solicitările ocluzale pe mai mulți dinți. Este preferabil ca aceste croșete de pe hemiarcada
integră să fie astfel poziționate, încât să se obțină tot un tetraedru, adică să fie la cel puțin un
dinte distanță. Se poate utiliza și un croșet tip Bonwill, dar cu rezultate mai slabe în ceea ce
privește sprijinul (poligonul de sprijin devine un triunghi, iar centrul de greutate al protezei nu
corespunde mereu cu centrul acestuia).
La protezele de clasa I Kennedy situația devine din ce în ce mai puțin favorabilă,
deoarece poligonul de sprijin dento-parodontal nu mai există, fiind redus la o simplă linie a
croșetelor, în jurul căreia proteza se rotește. Pintenii de pe dinții stâlpi principali se
poziționează la distanță de breșe. Poziționarea unor alte croșete, anterior de dinții stâlpi
principali, are rol predominant în menținerea indirectă și doar secundar în sprijin (yezi 2.3.
Rotațiile). Deși se creează astfel un poligon de sprijin dento-parodontal, faptul câ el este situat
de o parte a axei de rotație. în timp ce zona de sprijin muco-osos este de partea cealaltă, face
ca înfundarea protezelor să fie imposibil de contracarat. Cea mai nefavorabilă situație este
cea a unei edentații de clasa 1 cu o breșă suplimentară frontală (în general de mai mult de 2-3
dinți), în care bascularea prin înfundate se face alternativ între momentele de incizie și cele de
masticație, torsionând permanent dinții restanți aflați între cele 3 breșe. Această situație se
ameliorează, numai dacă breșa frontală se restaurează cu o punte, nicidecum cu o șa de
proteză.
La protezele de clasa a 11-a Kennedy, situația este similară cu a celor de clasa L în
sensul că aceste proteze se înfundă în mucoasă în timpul masticației. Sunt necesare

13
7
 menținere directs. Desprinderea involuntară este împiedicată de către mijloacele principale
directe, croșete sau sisteme speciale, care sunt însă proiectate, astfel încât să permită
desprinderea voluntară pentru igienizare și control.
La protezele corect concepute și executate, desprinderea involuntară este numai o
tendință de deplasare, pentru că mijloacele principale și auxiliare de menținere sunt proiectate de
către medic, astfel încât să fie suficiente pentru a împiedica distanțarea protezei de câmpul
protetic, în timpul masticației. Mai exact, proteza trebuie să aibă o menținere atât de puternică,
încât să permită masticația alimentelor cu proprietăți adezive normale, fără a se desprinde de pe
câmp. Alimentele deosebit de lipicioase, cum sunt guma de mestecat, rahatul sau caramelele nu
se indică a fi consumate de către purtătorii de proteze, pentru că ar necesita proiectarea unei
mențineri prea puternice, care ar dăuna rezistenței dinților pe care se bazează.
Desprinderea trebuie să fie totodată o deplasare posibilă, voluntară, pentru ca pacientul sau
medicul să poată îndepărta proteza din gură, atunci când doresc. Dacă se produce desprinderea
involuntară a protezei, înseamnă că mijloacele principale directe de menținere sunt insuficiente.
Chiar dacă există, mijloacele auxiliare de menținere nu pot suplini funcția lor. Dacă însă elementele
de menținere directă sunt exagerat de active, desprinderea voluntară va fi îngreunată, producând
disconfort pacientului și solicitând nefiziologic dinții stâlpi (de exemplu, croșete circulare
poziționate la adâncime mai mare decât 0.25 mm. culise cu suprafață de fricțiune mare etc.).
în cazul protezelor scheletate clasice, menținerea este asigurată de porțiunea flexibilă
subecuatorială a brațului retentiv al croșetelor turnate. Utilizarea paralelogra- fului este obligatorie
pentru protejarea dinților, deoarece permite plasarea optimă a croșetelor raportată la ecuatorul
protetic stabilit. Adâncimea <je retenție suficientă pentru menținere este de 0.25 mm pentru
croșetele turnate mai puțin elastice (circulare), de 0,50 mm pentru cele mai elastice (croșete
divizate) și de 0,75-1 mm pentru cele cu braț elastic din sârmă (mixte). Aplicarea croșetelor în mod
aleatoriu, în zone mai retentive, adică la adâncimi de retenție mai mari față de ecuatorul protetic,
cum este cazul celor ale protezelor acrilice executate fără paralelograf, are ca urmare traumatizarea
dinților stâlpi și depășirea limitei de deformare elastică a aliajelor, din care sunt realizate croșetele,
cu fracturarea consecutivă a acestora. Frecvent, în cazul reabilitărilor cu proteze acrilice păstrate pe
termen lung, se produce și traumatizarea parodonțiului marginal de către croșete, din cauza
absenței elementelor de sprijin dento-parodontal și a înfundării protezei în mucoasă.
Deși elementele de menținere directă (croșetele sau sistemele speciale) împiedică
desprinderea protezei, numărul de croșete utilizate pentru ancorarea unei proteze nu poate fi oricât
de mare, deoarece depinde de numărul dinților stâlpi, care limitează breșele:
- Un croșet, în cazul edentaților subtotale, atunci când există un singur dime Stâlp.
- Două croșete, în cazul edentaților de clasa I și a Il-a fără breșe suplimentare, în
edcntațile subtotale, când mai există doi dinț restanț, dar și în edentața de clasa a IV-a
redusă.
- Trei croșete în edentața de clasa a Il-a complicată cu o breșă laterală (termino*
laterală).
- Patru croșete în edentațile de clasa a IV-a cu lipsa tuturor frontalilor și în edentațile
de clasa a IlI-a complicate cu o breșă laterală.
Modelul croșetelor depinde de clasa de edentațe și de tipul protezei:
- In tratamentul edentaților terminale tratate cu proteze scheletate, pentru a reduce
efectul de pârghie asupra dințlor stâlpi, se indică croșete cât mai elastice, respectiv cu brațe
retentive cât mai flexibile, sau croșete care evită prin plasarea pintenului această solicitare
nefiziologică.
- în edentațile laterale tratate cu proteze scheletate, se poate folosi orice tip de croșet.
Alegerea se face în funcțe de tipul ecuatorului protetic, mărimea și topografia zonei retentive
subecuatoriale, implantarea dintelui și efectul asupra fizionomiei.
- în edentațile frontale tratate cu proteze scheletate se folosesc croșete, care în primul
rând să fie cât mai puțn vizibile, țnând cont secundar și de restul criteriilor.
La protezele acrilice, se folosesc două mari tipuri de croșete din sârmă: croșetul
cervico-ocluzal și croșetul cervico-alveolar. Tipul de croșet se alege în funcțe de mărimea
retentivității și implantarea dințlor stâlpi. (în anumite situați clinice, se poate utiliza și croșetul
ocluzo-interdentar sau „în picătură” tip Stahl).
Mențnerea directă a protezelor cu sisteme speciale se face fie prin friețune (matrice și
patrice, coroană primară și coroană secundară), fie prin atracțe magnetică. Sistemele speciale
au apărut în protezarea scheletată ca urmare a faptului că, pe pacienț îi deranja vizibilitatea
brațului retentiv al croșetului turnat. Acest braț este semi-rotund, mai lat decât sârma de Wipla
utilizată la croșetele protezelor acrilice și bine lustruit, astfel încât „sclipește” în mod
deranjant. Pentru a îl elimina au fost imaginate alte tipuri de conexiuni și astfel au apărut așa-
numitele „sisteme speciale". Componentele prefabricate ale sistemelor speciale sunt și trebuie
considerate numai un conector echivalent cu brațul retentiv al croșetului turnat și nu ea
întregul croșet, deoarece acesta mai conține și un pinten și un braț opozaaL Pentru ca această
mențnere directă să își păstreze eficiența, sistemele speciale prefabricate cumpărate de la
furnizori, se vor completa și individualiza de titre tehnicianul dentar în laborator cu frezaje de
praguri orale și pinteni proximaft, urmând indicațiile medicului, ce sunt trecute pe fișa de
laborator.
 2. Tendințele de deplasare și deplasările posibile ale protezelor parțiale
Sub acțiunea forțelor enumerate anterior, proteza are tendința să se deplaseze în diferite
direcții și sensuri (vertical, orizontal, rotatoriu), chiar dacă este corect concepută și realizată.
Unele dintre aceste deplasări pot fi și sunt împiedicate de către mijloacele de menținere, sprijin
și stabilizare, cu condiția ca proteza să fie corect gândită (proiectată) și executată; în această
situație, acestea rămân la stadiul de „tendințe de deplasare”. Alte deplasări nu pot fi împiedicate,
ci numai atenuate (de exemplu, bascularea prin înfundare la protezele cu sprijin mixt) sau nu se
dorește a fi împiedicate (de exemplu, desprinderea voluntară) și se grupează sub denumirea de
„deplasări posibile”. Cei care suportă efectul de neutralizare a unor deplasări, pentru a le păstra
în categoria de „tendințe”, sunt în principal dinții și parodonțiul, la protezele cu sprijin mixt
acest efect fiind distribuit într-o măsură mai mică și suportului muco-osos.
Elementele de care se folosește o proteză, pentru a rezista eficient deplasărilor sunt
grupate în general, în două mari categorii:
1. principale: care la rândul lor pot fi:
a. directe, numite elemente de menținere, sprijin și stabilizare și care se aplică pe dinții
stâlpi principali, fiind reprezentate de croșete sau sisteme speciale;
b. indirecte, numite opritori de basculare sau elemente de menținere indirectă și care se
aplică la protezele cu sprijin mixt în edentații de clasa I, a Il-a și a IV-a întinsă, pe dinți
stâlpi secundari, pentru a împiedica mișcarea de basculare prin desprindere.
2. auxiliare: potențează acțiunea celor principale, dar dacă acestea nu există (din cauza
unor erori de proiectare), ele nu sunt eficiente. Sunt reprezentate de:
a. adeziune; l
b. retentivități anatomice:
c. tonicitate musculară;
d. fricțiune între dinții restanp și componentele protezei;
e. finisare corectă a protezei (lustru corect), greutate cât mai mică, șei cât mai funcționale,
grosime corectă și precizie de adaptare pe câmpul protetic.
Toate aceste elemente acționează diferit, pentru a contracara deplasările protezei, în funcție
de caracteristicile fiecărei mișcări.
Protezele parțiale pot fi clasificate în proteze acrilice sau scheletate. în funcție mai ales de
modul în care se realizează sprijinul, menținerea și stabilizarea (triada Iui Housset). Protezele
acrilice sunt considerate proteze provizorii sau proteze de diagnostic și rămân ca tratament de
durată, numai în situațiile în care pacicnții nu pot suporta financiar proteza scheletată. deoarece nu
pot fi proiectate, pentru a realiza

13
2
eficient și nici conserva sprijinul, menținerea și stabilizarea. Principala prnhlwn* a acestor
proteze este că acrilatul din care sunt confecționate, nu permite realizarea corect* a sprijinului
dento-parodontal, deoarece nu este rezistent Mai exact, aceste proteze nn se pot conecta cu
dinții restanți intr-un mod fiziologic și funcțional. Elementele lor componente, pot îndeplini
parțial diferite funcții în biodinamică. Chiar dacă este considerată un tratament de scurta durată,
pentru a putea proiecta corect o proteză parțială acrilică, este necesară analiza modelului de
studiu la paralelograf.
Regulile generale de proiectare a protezelor parțiale acrilice, în funcție de câmpul
protetic disponibil sunt;
• baza protezei maxilare trebuie să fie extinsă până la linia Ah, pentru a se obține un
sprijin muco-osos cât mai bun și a se despovăra astfel de solicitări dinții frontali, prevenind în
același timp și tendința de basculare prin desprindere a protezei din zona distală;
• baza protezei trebuie să realizeze contacte punctiforme cu dinții restanți și să nu
traumatizeze zona gingiei marginale (analiza la paralelograf);
• brațele croșetelor trebuie să fie echilibrate, pentru a limita acțiunea forțelor
disortodontice asupra dinților stâlpi (analiza la paralelograf);
• șaua protezei trebuie să cuprindă tuberozitatea sau tuberculul piriform și să se extindă
în șanțul vestibular, până la joncțiunea dintre mucoasa fixă și mobilă; se evită astfel
suprasolicitarea dinților restanți, prin acțiunea preponderentă a forțelor transversale;
• dinții trebuie să fie mai înguști, să aibă cuspizi de mică înălțime și să fie poziționați
corect în raport cu creasta (pe mijlocul crestei) și cu arcada antagonistă (contacte cuspid-fosă),
evitându-se astfel bascularea transversală a protezei.
Proteza scheletată reprezintă un tratament clasic, considerat de lungă durată, de aceea
trebuie proiectată după criterii biodinamice. ținând cont de toate componentele aparatului
dento-maxilar, în vederea integrării ei biologice și a protecției structurilor restante.
2.1. Deplasările în sens vertical
2.1.1. Mișcarea de desprindere și elementele ce se opun desprinderii
Mișcarea de desprindere reprezintă îndepărtarea completă a protezei de pe câmpul
protetic, urmând axa de dezinserție. Cea mai importantă forță care acționează în acest sens și
care trebuie contracarată, este dată de mușchii coborâtori ai mandibulei și tradusă prin
tracțiunea dezvoltată în timpul masticației alimentelor adezive. Forțele exercitate de periferia
câmpului protetic, în cazul protezelor incorect realizate > marginal (mușchi, ligamente, bride,
frenuri). gravitația. precum și actele reflexe (tuse, n strănut) contribuie, de asemenea, darîntr-o
măsură mai mică, la desprinderea protezele*’. Toate elementele protetice care se opun
desprinderii protezei, sc numesc ckUHMC

Ș '■ -

13
3
 Fig. 9. Schema generală a pârghiilor Fig. 10. Reprezentarea schematică a unei
de gradul II (după Tyson). valize cu două roți (după Tyson).

Casa a III-a
Efortul se află între punctul de sprijin și sarcină.
Funcționează cu dezavantaj mecanic. Nu poate acționa ca un avantaj mecanic,
deoarece efortul este întotdeauna aproape de punctul de sprijin (Fig. 11). Acest tip de
pârghie este însă adeseori convenabil, după cum se vede din exemplul cu podul mobil (Fig.
12). Un alt exemplu este bicepsul care trebuie să producă de zece ori forța de a îndoi mâna,
când ținem o greutate în mână (cu antebrațul orizontal). Ar fi mult mai eficient dar mult mai
puțin convenabil, ca inserția inferioară a bicepsului să fie pe încheietură.

Fig. 11. Schema generală a pârghiilor de Fig. 12. Reprezentarea schematică a

gradul III (după Tyson). unui pod mobil al unui castel (după
Tyson).

Acestea sunt motivele pentru care pârghiile de gradul I sunt cele mai eficiente, iar
cele de gradul III sunt cele mai puțin eficiente. înțelegerea distribuției sarcinilor la țesuturile
de sprijin și a funcționării celor trei clase de pârghii sunt fundamentale, pentru a proiecta cu
succes o proteză parțială.

13
0
 • Sarcina este forța de masticație aplicată pe dinții artificiali ai protezei, în
cazul închiderii arcadelor sau este forța de dislocare (desprindere) aplicată
pe dinții artificiali ai protezei la deschiderea gurii, atunci când se mestecă
alimente lipicioase.
• Fulcrum-ul (punctul de sprijin) este punctul în jurul căruia proteza tinde să se
rotească (dintele stâlp principal pe care se află așezat pintenul croșetului sau
componentele de sprijin ale sistemelor speciale).
• Efortul este componenta de menținere, respectiv croșetul (vârful brațului
activ) sau sistemul special (conexiunea matrice-patrice).
Este important de reținut că fiecare punct de sprijin, determină o axă de rotație în
jurul căreia proteza tinde să se deplaseze. Punctele de sprijin ale protezei sunt situate pe
dinții stâlpi, în timp ce zonele muco-osoase pot oferi sprijin doar pe suprafață.
în edentațiile terminale (clasa I și a Il-a), un pinten ocluzal plasat în foseta distală a
dintelui stâlp principal, transformă proteza într-o pârghie de gradul 1, care îl va solicita
foarte puternic în timpul basculării prin înfundare. Șaua protezei se rotește către creasta
edentată și reprezintă brațul de pârghie, pe care se aplică forța. Cu cât lipsesc mai mulți
dinți, cu atât șaua este mai lungă și deci brațul forței active va fi mai mare. Pintenul ocluzal
face sprijin pe dintele stâlp (punctul de sprijin/rotație/fulcrum al pârghiei), iar porțiunea
flexibilă a brațului retentiv al croșetului, reprezintă rezistența. Din cauza rezilienței
mucoasei, forța de masticație care acționează prin intermediul alimentelor asupra șeilor,
produce o rotație a protezei în jurul punctului de sprijin situat pe dintele stâlp, astfel încât
vârful porțiunii flexibile al brațului retentiv, prin proptirea în retentivitatea dintelui, exercită
o forță de torsiune către distal asupra dintelui, torsiune care este mult amplificată de
diferența foarte mare de dimensiune dintre brațul forței (șaua este lungă) și brațul rezistenței
(brațul retentiv al croșetului este scurt). Cu cât brațul de forță, șaua, este mai mare decât
brațul de rezistență, al croșetului, cu atât eficiența pârghiei va fi mai mare. Astfel, se va
produce o solicitare nefiziologică mare a dintelui stâlp, care în scurt timp se va mobiliza.
Soluția nu este însă micșorarea șeii, deoarece s-ar produce zdrobirea mucoasei și atrofia
osoasă rapidă, prin suprasolicitare. Micșorarea efectului de pârghie asupra dintelui stâlp, se
va face prin plasarea pintenului în foseta mezială. adică prin repoziționarca punctului de
sprijin (fulcrum-ului) între sarcină și efort, pârghia de gradul 1 este transformată într-una
de gradul II, care are o eficiență mai mică și astfel dintele stâlp este mai protejat.
 Exemplificări:
• Balansoarul: punctul de sprijin O se află între punctul de aplicare a forței
active Al și punctul de aplicație a forței rezistente A2. Este o pârghie de
gradul I. Un capăt ridică un obiect, pe cât de mult este împins celălalt
capăt.
• Roaba: punctul de aplicație a forței rezistente A2 se află între O și Al.
Este o pârghie de gradul II. Sarcina este în centru. Mânerele lungi sunt
brațele pârghiei, iar punctul de sprijin este roata roabei.
• Pensa: punctul de aplicație al forței active Al se află între O și A2. Este o
pârghie de gradul III. Efortul și sarcina sunt de aceeași parte a punctului de
sprijin, cu efortul în mijloc. Efortul este întotdeauna mai mare decât
sarcina, ceea ce constituie un dezavantaj mecanic, pentru că întotdeauna
obții o forță mai mică, decât cea aplicată. Un alt exemplu de pârghie .de
gradul III este undița, care pivotează în jurul punctului de sprijin
(încheietura mâinii), care trebuie să rămână nemișcată. în timp ce celălalt
capăt ridică peștele (deci mișcă sarcina).
Pentru a înțelege cum funcționează o pârghie de gradul I, cel mai simplu exemplu
este un balansoar. Pentru ca un balansoar să fie în echilibru static, trebuie ca:

Efortul X distanța de la efort până la sprijin - sarcina X distanța de la

sarcină până la sprijin

Mai exact, în această situație nu se produce nicio mișcare. Dacă însă modificăm
poziția punctului de sprijin de-a lungul liniei brațelor de forță, ace^t echilibru dispare și apar
deplasări, care se traduc printr-o eficiență mai mică sau mai mare (lucru mecanic). Deci, în
funcție de cum sunt utilizate, fiecare dintre cele trei tipuri de pârghii pot fi mai mult sau mai
puțin eficiente.
Clasa I:
Punctul de sprijin se află între sarcină și efort.
a. Funcționează în echilibru, când sarcina și efortul sunt echidistante față de
fulcrum (punctul de sprijin). Nu există avantaj mecanic; sarcina și efortul sunt
egale (Fig. 7. a).
b. Funcționează cu avantaj mecanic, când sarcina este mai apropiată de punctul de
sprijin, decât efortul. Sarcina este mai mare decât efortul (Fig. 7. b, Fig. 8). Un
alt exemplu de pârghie de gradul I cu avantaj mecanic, este extracția dentară cu
ajutorul elevatorului.

•..O : ■’ • •

12
8
Fig. 8. Exemplul dat aici este al unei răngi, care ridică o piatră grea (situația b). Distanța
mare de la efort până la punctul de sprijin, oferă un avantaj mecanic mai mare (după
Tyson).

129
c.

FE

(a) (bj

130
 Funcționează cu dezavantaj mecanic, când sarcina este mai îndepărtată de punctul
de sprijin, decât efortul. Efortul este mai mare decât sarcină (Fig. 7. c).

Fig. 7. Schema generală a pârghiilor de gradul I, în funcție de poziția punctului de rotație și

lucrul mecanic efectuat: a. b. c. (după Tyson).
Clasa a Il-a
Sarcina se află între punctul de sprijin și efort.
Funcționează cu avantaj mecanic. Nu poate acționa cu dezavantaj mecanic, deoarece
sarcina este întotdeauna aproape de punctul de sprijin (Fig. 9). Exemplul este o valiză cu roți
(de tip cărucior), la care prelungirea mânerului ușurează efortul utilizatorului (Fig. 10).

131
 din Siracuza, fizician, matematician, astronom, inginer și filozof, care a trăit între anii 287
î.H. și 212 î.H. în acest oraș din Sicilia care, pe atunci, era colonie grecească. Ariumede era un
personaj deosebit de important pentru orașul său, deoarece a proiectat cu ajutorul sistemelor
de pârghii catapulte, scripeți compuși, mașini de asalt și dispozitive capabile să scoată
corăbiile din apă și să le incendieze, utilizând un sistem de oglinzi.
Pârghia este în esență o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct fix O, sub
acțiunea a două forțe, care au direcții paralele (Fig. 5). Să căutăm câteva exemple, chiar în
manualul de fizică de gimnaziu, pentru a înțelege acest mecanism simplu:
1. Dacă părintele și copilul se dau în balansoar, ei nu se vor așeza la aceeași distanță
de axul acestuia. Din motive care țin de siguranța copilului, persoana cu greutatea mai mare,
adică părintele, trebuie să stea mai aproape de ax.
2. Un carton gros și rezistent se poate tăia ușor cu o foarfecă; există foarfeci
care pot tăia chiar și tablă.
3. Un om pe care nu n poți ridica în brațe, poate fi mai ușor cărat într-o roabă.
4. Dacă apucăm o bucată de carton cu o pensă (cum este cea din trusa de consultație) și
apăsăm cu forță, cartonul nu se deformează atât de mult, pe cât ne-am aștepta.

Fig. 5. Schema generală a unei pârghii

prezentată, ca în nlanualul de fizică pentru
gimnaziu.

Forța pe care o aplicăm într-un punct

al barei (Al), pentru a realiza o anumită acțiune
asupra unui corp, se numește forță activă (FI).
Distanța dintre direcția acestei forțe și punctul de sprijin se numește brațul forței (bl). Punctul Al
se numește punct de aplicație al forței active. Forța cu care corpul căruia dorim să îi schimbăm
starea reacționează asupra barei in punctul A2, se numește forță rezistentă (F2). Distanța dintre
direcția acestei forțe și punctul de sprijin, se numește brațul rezistenței (b2). Punctul A2 se
numește punct de aplicație al rezistenței. Brațele bl și b2 se măsoară între punctul fix O și
piciorul perpendicularei, coborâte din O pe direcția forțelor FI și F2.
Legea pârghiilor a lui ARHIMEDE este definită ca fiind: raportul dintre mărimea forței
active și mărimea forței rezistente este egal cu raportul tnven al brațelor celor două forțe.

Fj x b, = F2 x b2 sau — = — Fj b,
Atenție: Dacă mărim brațul forței active, această forță se va putea micșora corespunzător.

126
Mai exact, dacă raportul brațelor unui balansoar este zece, poți ține în echilibru un pui de elefant
cu greutatea de aproximativ 5000 N, chiar dacă greutatea ta este de numai 500 N.
Atenție: In jurul punctului de sprijin apare o forță de frecare, care crește raportul forțelor.
Concluzii inițiale:
• Pârghiile sunt mecanisme simple, care permit modificarea raportului dintre forța
activă și forța rezistentă.
• Dacă o forță mică împinge o rezistență marc punctul său de aplicație, se va
deplasa pe o distanță mai mare, altfel spus cu o viteză mai mare.
• Corpul uman conține o mulțime de pârghii, dintre care unele sunt de forță -
necesare susținerii corpului: tălpile, iar altele de viteză - necesare apucării
obiectelor: antebrațul.
• Dacă frecările în jurul punctului de sprijin sunt sau pot fi considerate neglijabile,
se poate aplica legea pârghiilor a lui Arhimede. Frecările modifică acest raport,
făcând să crească valoarea forței active.
1.2.2. Tipuri de pârghii
Există trei moduri distincte de aranjare a punctelor O, Al și A2, astfel încât să obținem
diferite dispozitive și efecte. Pentru simplificare, în schema alăturată (Fig. 6. a, b, c), F este
sarcina sau forța activă, R este efortul sau forța de rezistență, iar C este centrul de rotație, punctul
de sprijin sau fulcrum-ul. In funcție de pozițiile pe care aceste trei elemente le pot ocupa unele în
raport cu celelalte, pârghiile sunt clasificate.
ca fiind de gradul I, II sau Ill.

Fig. 6. Cele trei tipuri de pârghii prezentate comparativ', a. pârghie de gradul 1. b. pârghie
de gradul II: c. pârghie de gradul 111 (după Bratu și colab.).

127
 dinții de ceramică, fiind cu mult mai grei decât cei din acrilat, se utilizează rar la protezele
maxilare. De asemenea, pentru protezele scheletate maxilare de mari dimensiuni, este
important să alegem un metal ușor și rezistent (Co-Cr).
4. Actele reflexe (strănutul, tușea) declanșează forțe, care nu afectează prea mult statica
protezei parțiale. Aerul ce apare în timpul desfășurării acestor reflexe poate însă pătrunde sub
proteze, declanșând gravitația printr-un efect de expulzie a protezei.
5. Parafuncțiile și bruxismul pot declanșa forțe importante ca intensitate și durată, cu
direcție atât ocluzo-apicală, cât și orizontală (predominant). Aceste forțe acționează asupra
protezelor parțiale și pot provoca deplasări ale acesteia, transmise apoi asupra dinților restanți
și a suportului muco-osos, cu consecințe nefavorabile.
6. Lipsa de echilibrare oduzală atât a dinților naturali, cât și a celor artificiali
declanșează, prin apariția unor contacte premature și interferențe, forțe ce pot produce deplasări
reale ale protezelor în diferite sensuri sau tendințe de deplasare care, pentru a fi contracarate,
solicită în exces elementele de menținere, sprijin și stabilizare. Nivelarea planului de ocluzie este
obligatorie încă de la faza de tratament pre-protetic, pentru a nu construi o proteză pe o ocluzie
dezechilibrată și pentru a avea fixate niște repere importante în protezare. In edentațiile
terminale, lipsa de coincidență între RC și IM poate provoca deplasarea sagitală a protezelor
parțiale. Este, de asemenea obligatorie, echilibrarea ocluzală finală în ședința de aplicare a
protezei, motiv pentru care ședința trebuie prevăzută a fi suficient de lungă.
7. Musculatura de la periferia câmpului protetic (limba, obrazul, orbicularul buzelor)
poate declanșa forțe (de regulă orizontale) ce deplasează protezele, în special când modelajul
vestibular și oral al șeilor (margini prea groase sau prea lungi) este incorect și micșorează spațiul
pentru limbă și orbicular sau jenează inserțiile musculare și ligamentare. Un efect similar îl
reprezintă montarea dinților frontali în aĂra zonei neutrale.
8. Deplasările orizontale ale mandibulei, cu contacte dento-dentare, produc forțe ce la
maxilar fac să se deplaseze proteza în același sens cu deplasarea mandibulei, iar la mandibulă în
sens invers.
1.2. Asemănări Intre proteze și pârghii
în ceea ce privește proiectarea protezelor scheletate, trebuie reținut că ansamblul alcătuit
din proteza parțială mobilizabilă și țesuturile învecinate (dinții stâlpi, mucoasa subiacentă, arcada
antagonistă), prezintă din punct de vedere mecanic, caracteristicile unei pârghii. Pârghia este un
sistem mecanic alcătuit dintr-o bară rigidă, un centru de rotație (ax. punct de sprijin, punct de
aplicație, fulcrum), o forță (forță activă, efort) și o rezistență (forță rezistentă, sarcină). Forța se
definește ca energia aplicată obiectului. Dacă aplicăm o forță asupra unui obiect, acesta ne va
împinge înapoi pe aceeași direcție cu o rezistență (atracție și respingere).
Un mecanism simplu este un dispozitiv, care ne ajută să efectuăm o muncă mai ușor. Cele
trei mecanisme simple fundamentale sunt pârghia, seri petele ți planul înclinat, din care au
derivat mai apoi roata cu osie, până și șurubul. Pârghia este un mecanism simplu, compus dintr-
un braț rigid care pivotează sau se răsucește în jurul unui punct de sprijin, sub acțiunea unei forțe
12
4
(efort). Sarcina (greutatea) este forța obiectului, pe care vrem să îl mișcăm. Pârghia permite
deplasarea unor obiecte mari cu ajutorul unor forțe mult mai mici, decât greutatea obiectelor
respective, ceea ce caracterizează eficiența unei pârghii, care depinde de:
- poziția relativă a centrului de rotație, față de punctul de aplicare al forței și față de
poziția rezistenței;
- distanța dintre cele trei elemente (punctul de aplicare al forței, centrul de rotație și
rezistență).
Lucrul mecanic (eficiența) este definit ca fiind forța acționată asupra unui obiect, pentru a
îl deplasa pe o anumită distanță. Atracția, respingerea și ridicarea sunt forme obișnuite de lucru
mecanic. Cu ajutorul mecanismelor simple, ne putem ușura munca schimbând forța, distanța sau
direcția forței. Chiar dacă aplicăm o forță, putem să nu avem deloc lucru mecanic pentru că nu
există deplasare, cum se întâmplă dacă împingem cu toată puterea o stâncă imensă. Dacă am
avea o forță suficientă și am împinge stânca atât de tare încât ea s-ar mișca, atunci am realiza
lucru mecanic (am avea eficiență). Am putea măsura acest lucru mecanic, înmulțind forța (cu
care am împins) cu distanța (pe care a parcurs-o stânca). Prin urmare:
1. un sistem de pârghii funcționează cu un avantaj mecanic, când efortul este mai
mic decât sarcina;
2. un sistem de pârghii funcționează cu un dezavantaj mecanic, când efortul este
mai mare decât sarcina;
3. pentru ca sistemul să fie în echilibru, forțele situate de o parte și de alta a
punctului de sprijin, trebuie să fie în echilibru.
Adică, efortul înmulțit cu distanța de la el până la punctul de sprijin, este egal cu sarcina
înmulțită cu distanța de la ea până la punctul de sprijin. Cu cât efortul este mat îndepărtat de
punctul de sprijin, cu atât mai puțin efort este necesar și. de asemenea, cu cât sarcina este mai
aproape de punctul de sprijin, cu atât mai puțin efort este necesar, în ambele cazuri, brațul
efortului devine mai lung și brațul sarcinii devine mai scurt.
1.2.1. Scurt istoric
„Dați-mi o pârghie destul de lungă și un punct de sprijin și voi răsturna • întreaga lume
cu o singură mână.”
Din punct de vedere istoric, pârghiile au fost utilizate din cele mai vechi lunpun. dar cel
care a devenit faimos pentru că a explicat legea pârghiilor, este Arhimcde

125
12
5
 Forțele funcționale de masticație, chiar și cele cu direcție verticală, pot deveni nocive în
anumite condiții:
- când nu se transmit în axul lung al dinților restanți, având componente predo minant
oblice și orizontale (de exemplu în bruxism), ceea ce provoacă traumatisme parodontale și
deplasări dificil de contracarat ale protezelor;
- când prezintă o intensitate mare sau/și acționează continuu (dimensiune verticală de
ocluzie supraevaluată, lipsă de echilibrare a ocluziei, bruxism cu încleștarea maxilarelor), ceea ce
provoacă îmbolnăvire parodontală, atrofie a crestelor și afectare a musculaturii.
Forțele oblice și orizontale, ce apar prin descompunerea forțelor verticale pe pantele
cuspidiene își datorează existența fie faptului că, dinții nu se întâlnesc cuspid- fosă, fie unor
parafuncții. Acestea sunt nocive atât pentru parodonțiu, cât și pentru proteză, pe care tind să o
disloce, solicitând zonele de sarcină secundară, reprezentate de versantele laterale ale crestelor
edentate.
La paciențri cu parafuncții, durata de transmitere a forțelor pe dinți este mai lungă și apar
atât modificări trofice la nivelul parodonțiului, cât și hiperactivitate musculară. Activitatea
parafuncțională poate fi nocturnă sau diumă și e declanșată uneori de contacte ocluzale
nefuncționale, dar mai există și alte cauze. Parafuncțiile diurne sunt reprezentate de presarea
dinților și frecarea lor, fără ca pacientul să-și dea seama. Parafuncțiile nocturne sunt reprezentate
de diferite tipuri de bruxism (cel mai frecvent apare cel centric) Durata și intensitatea forțelor
prezente în bruxism variază chiar și la același individ. Studiile efectuate de diferiți autori au
arătat că, presiunea durează în total aproximativ 12 minute pe noapte, în perioade de 20-40
secunde. în bruxism. forțele care apar depășesc ca durată și intensitate forțele funcționale.
Parafuncțiile au loc Ia nivel subconștient, contracțiile sunt izomeirice, nefiziologice, iar reflexele
protectoare sunt absente, efectele patologice fiind evidente. Aceste patologii asociate complică și
mai mult proiectul protezelor și influențează prognosticul tratamentului pe termen lung: estetica
este afectată, deoarece trebuie realizate elemente de agregare cu suprafețe ocluzale și incizale
rezistente, metalice: protezele pot suferi fracturi: osul se atrofiază mai rapid: pacientul trebuie
monitorizat la intervale mai scurte, decât de obicei.
Presiunea de masticație este diferită de forța de masticație. Ca urmare a forței de
masticație, mandibula este presată dc maxilar, cu o forță egală cu a forței de masticație. Datorită
presiunii dc masticație atât la nivelul parodonțiului, cât și la nivelul mucoasei apare o forță de
reacție egală cu presiunea. Cu cât rădăcina dinților restanți este mai lungă și mai voluminoasă sau
suportul muco-osos mai extins (creastă edentată lată și înaltă, boltă palatină medie fără torus
etc.), cu atât presiunea va fi mai mică pe unitatea de suprafață radiculară sau muco-osoasă.
Presiunea pe unitatea de suprafață este cu atât mai mică, cu cât suprafața de sprijin muco-osos a
protezei este mai mare, ceea ce poate fi exprimat matematic prin raportul:

p _ Forța de masticație
Suprafața șeii

122
 Din acest raport matematic se concluzionează că, presiunea pe unitatea de suprafață a
suportului muco-osos va fi cu atât mai mică, cu cât suprafața șeii va fi mai mare, ceea ce
conduce logic la necesitatea de a extinde șeile protezei parțiale în aceleași limite maxime
funcționale, în care trebuie extinsă proteza totală, în scopul de a proteja pe cât posibil aceste
două structuri și de a preveni apariția atrofiei osoase accelerate și a mucoasei balanțe.
Diferența dintre cele două structuri de sprijin posibile (dinți sau mucoasă) este cauzată și de
faptul că, receptorii de presiune din mucoasă nu sunt specializați, așa cum sunt receptorii
parodontali și deci nu pot constitui un mecanism de protecție și de limitare fiziologică
eficientă a intensității forței de masticație.
Obținerea sprijinului mixt pentru protezele scheletate diminuează presiunea asupra
mucoasei, prin redistribuirea acesteia și pe dinții stâlpi și mărește eficiența funcțională
masticatorie a protezei, prin creșterea forței funcționale de masticație. Protezele cu sprijin
pur dento-parodontal au o valoare funcțională similară punților dentare, deoarece presiunea
pe care o poate suporta parodonțiul este mai mare, decât cea care ar putea fi suportată de
mucoasă și deci proteza cu sprijin dento-parodontal este superioară din punct de vedere
funcțional celei cu sprijin mixt. Din păcate, în edentații terminale sau în edentații frontale
întinse (Kennedy clasa 1, a 11-a și a IV-a întinsă) protezele vor avea invariabil sprijin mixt,
iar la aceste proteze măsurătorile au indicat că, presiunea cea mai mare de masticație se află
între ultimul dinte stâlp și primul dinte artificial, lucru de care trebuie să se țină cont atât
inițial în proiectarea protezei, cât și ulterior în realizarea acesteia, încă de la faza de
confecționare a lingurii individuale (despovărare la nivelul hemipapilei restante).
Pe lângă forța funcțională de masticație, asupra protezelor parțiale acționează și alte
forțe mai puțin puternice, dar a căror acțiune, în general nefavorabilă, trebuie luată în
considerare:
2. Forțele dezvoltate de mușchii coborâtori ai mandibulei în timpul masticației
alimentelor lipicioase, tind să desprindă protezele de pe câmpul protetic.
3. Gravitația pune probleme, mai ales atunci când la maxilar există puțini dinți
restanți, grupați frontal sau unilateral, din cauza greutății protezei. Direcția este verticală și
de sus în jos, având acțiune moderat favorabilă asupra protezei mandibulare și nefavorabilă,
de desprindere involuntară, asupra protezei maxilare. Din acest motiv.

123
 • Față de pacienții cu arcade complete, această forță scade mult la purtătorii de^^H
proteze, după unii autori având valori de aproape 10 ori mai scăzute.
Caracteristicile forței funcționale de masticație ■
Direcția este predominant verticală, perpendiculară pe planul de ocluzie, dar H există și
componente oblice și orizontale, ce apar prin descompunerea forțelor verticale pe pantele
cuspidiene înclinate, depinzând de felul în care se angrenează U dinții antagoniști. Forțele
verticale, care solicită toate fibrele parodontale, sunt cel mai ■ bine suportate de dinții restanți,
deoarece sunt transmise în axul dinților în IM, RC și ■;! în momentele în care arcadele sunt
despărțite prin bolul alimentar. Aceste forțe sunt ’ intermitente și stimulează parodonțiul. Cele
oblice și orizontale nu sunt bine tolerate >1 de parodonțiu, iar pentru proteza parțială au acțiune
dislocantă. *
Sensul forței de masticație este ocluzo-apical, efectul fiind de a presa proteza 1
către mucoasă. Solicitarea maximă apare pe coama (muchia) crestei, denumită din j
acest motiv zonă de sarcină primară. Deoarece durata de acțiune a forței funcționale de
masticație este intermitentă, ea contribuie la menținerea troficității țesuturilor muco-osoase.
parodontale, musculare. Masticația se face ritmic; între mese, forța de masticație se declanșează
numai pentru deglutiție. Intensitatea forței funcționale de masticație variază mult atât în funcție
de individ, cât mai ales în funcție de consistența alimentelor, de la câteva grame la câteva
kilograme. Aparent, forța cea mai mare este | prezentă în adolescență și poate crește prin
antrenament și exercițiu. Persoanele la care mandibula are poziție paralelă cu maxilarul dezvoltă
forțe mai mari, față de cele la care mandibula este divergentă față de maxilar. Cea mai mare forță
acționează aproximativ la nivelul primului molar, iar pentru alimente mai dure, la nivelul
molarilor I și II.
Punctul de aplicare al forței funcționale de masticație poatl fi situat la nivelul dinților
restanți, la nivelul dinților artificiali sau al ambelor tipuri de dinți. Când forța acționează pe dinții
restanți, solicitarea lor depinde de rezistența parodonțiului. Forțele axiale sunt cele mai bine
tolerate, forțele oblice și orizontale sunt însă nefiziologice. Când forța acționează exclusiv asupra
dinților artificiali (proteze cu sprijin exclusiv muco-osos). solicitările se transmit asupra
mucoasei și osului (crestele edentate și bolta palatină). Când forța acționează pe dinții artificiali
ai protezelor acrilice, proiectate să aibă inițial sprijin mixt, presiunile se transmit nu numai asupra
mucoasei și osului, dar și asupra dinților restanți. însă în mod nefiziologic, paraxial, pe planuri
înclinate, ceea ce duce la mobilizarea și deplasarea lor către vestibular. Spre deosebire de
protezele acrilice la care elementele de sprijin dento-parodontal acționează în general
disortodontic. la protezele scheletate sprijinul mixt poate fi corect proiectat și păstrat, pe durata
utilizării protezei.
EU£: O proteză parțială este stabilă sub acțiunea forței funcționale de masticație,
Eri. atunci când această forță acționează la nivelul dinților 5-6 (premolarul doi și molanii
2ona
• unu), pe masticatorie stabilă, numită astfel, deoarece se află în centrul suprafeței H---
sprijin (la mijlocul arcadei). în edentația parțială netratată, această zonă se mută pe r dinții
naturali restanți, iar aceștia pot realiza triturarea alimentelor, chiar dacă mai £■ mult sau mai
puțin eficient. Este important de reținut faptul că, chiar după aplicarea și purtarea protezei
parțiale, zona masticatorie stabilă rămâne mult timp la nivelul dinților restanți, deoarece forța
funcțională dc masticație, care poate fi suportată de aceștia este mai mare, deci masticația este
mai eficientă. Receptorii parodontali care se pierd în zonele edentate, nu pot fi înlocuiți cu
receptori la fel de specializați, iar engrama masticatorie se organizează în funcție de informațiile
primite de la dinții restanți. De aceea, cel puțin în prima etapă dc purtare a protezelor, masticația
nu mai este automată, ci trebuie să fie dirijată voluntar de către pacient pe proteză, printr-un
proces de conștientizare, sub coordonarea medicului.
Punctul de aplicare al forței de masticație este localizat la pacientul purtător de
proteză, în funcție de dinții care lipsesc, fie la nivelul dinților restanți, fie la nivelul șeilor
protezei prin intermediul cărora, această forță este transmisă către mucoasă și os. Forța de
masticație aplicată pe treimea distală a șeilor terminale are tendința de a bascula proteza.
Presiunea șeilor asupra mucoasei și osului, face ca aceste țesuturi aespecializate pentru astfel
de solicitări să se adapteze într-un grad variabil și în limite individuale. Deoarece, spre
deosebire de dinți și parodonțiu, niciuna dintre aceste structuri nu este adaptată funcțional,
pentru a prelua în condiții de siguranță această solicitare, protejarea lor (atât cât este posibil)
va depinde în mod direct de:
• extinderea corectă și completă a șeilor protezei,
• montarea unui număr mai redus de dinți pe șaua terminală (dacă antagoniștii nu
migrează),
• direcția și intensitatea forțelor de masticație.
• tipul de amprentă funcțională (material și metodă),
• tipul de legătură dintre șeile protezei și dinții stâlpi (elastică, rigidă, articulată,
amortizată).
Forțele funcționale de masticație, care acționează pe dinții artificiali la protezele
scheletate solicită:
1. numai dinții restanți la protezele cu sprijin dento-parodontal. în
edentațiile de clasa a Ill-a și a IV-a reduse.
2. dinții restanți și suportul muco-osos. ca în edentațiile de clasele 1. a Il-a
și a IV-a întinsă. în care protezele au sprijin mixt.
așa cum s-a înclinat de exemplu tumul din Pisa, la care o parte din fundație este mai moale decât
cealaltă (Fig. 4), numai că va face asta continuu și inegal, în timpul masticației, sub acțiunea
bolului alimentar de diferite consistențe.

Fig. 4. Fotografia unei machete comerciale a

celebrului turn înclinat din orașul Pisa,
(actualmente în curs de restaurare).

La protezele cu sprijin mixt, problema este

că în cea mai mare parte a timpului, sarcina
ocluzală va fi plasată în afara zonei de suport
dentar. Dacă luăm ca exemplu o șa terminală,
observăm că are dinte stâlp la un singur capăt, cel mezial, ceea ce înseamnă că numai un singur
capăt al șeii va putea avea sprijin dento- parodontal (tare), în timp ce celălalt capăt se sprijină pe
mucoasă (moale), astfel încât sub sarcină masticatorie șaua se va înclina către mucoasă, similar
cu celebrul turn. Această înclinare tinde să fie oprită de croșetul sau sistemul special, care
ancorează șaua de dintele stâlp mezial. care suferă astfel un proces de torsiune nefiziologic către
capătul distal al șeii. în timp, dintele stâlp este suprasolicitat poate fi mobilizat și apoi „extras”,
prin acest efect de pârghie lent.
Deci, pentru a evita să introducem stresul torsionai într-un proiect de proteză, efectele de
pârghie care apar, trebuie luate în considerare. Acest stres torsionai apare doar în timpul
încărcării oduzale și nu poate fi evitat complet la proteze care au sprijin mixt, adică la cele care
restaurează edentații de clasa I, a Il-a și a IV-a (întinsă) Kennedy. Pentru a putea înțelege și
depăși aceste dificultăți de proiectare, trebuie să se țină cont de funcționarea sistemelor de
pârghii, deoarece orice punct de sprijin (adică dintele stâlp) reprezintă un punct, în jurul căreia
proteza se poate roti. Astfel, punctul de sprijin (dintele) poate fi și este torsionat sub acțiunea
anumitor forțe.
Protezele parțiale trebuie să respecte în primul rând pasivitatea, adică să nu acționeze prin
niciun fel de presiune asupra câmpului protetic în repaus, atunci când nu acționează nicio forță.
Teoretic, proteza are potențial să exercite asupra dinților și un stres pasiv, prin modalitatea prin
care este menținută în cavitatea bucală, dar acest lucru trebuie să fie și poate fi evitat prin
proiectare și prin executarea corectă a proiectului, astfel încât în repaus să nu existe forțe nici pe
mucoasă, nici pe dinți.
In schimb, în timpul exercitării funcțiilor aparatului dento-maxilar, din cauza acțiunii
forțelor ce apar la nivelul cavității bucale, protezele tind să se deplaseze în diferite sensuri.
Mușchii mobilizatori ai mandibulei, formațiunile mobile de la periferia câmpului protetic,
gravitația, alimentele lipicioase și greutatea propriu-zisă a protezei acționează concomitent prin
forțe, care tind să o mobilizeze.
Direcția forțelor ce solicită o proteză parțială, poate fi:
- Verticală:
o de presare a protezei pe câmpul protetic, ca urmare a contracției mușchilor ridicători ai
mandibulei;
o de tracțiune (desprindere) a protezei de pe câmpul protetic, ca urmare a contracției
musculaturii coborâtoare a mandibulei, acționând prin intermediul alimentelor lipicioase. Aici
intervin și gravitația (la maxilar), precum și forțele date de musculatura periferică, atunci când
protezele nu sunt modelate corespunzător.
- Orizontală: apar fie prin descompunerea celor verticale, fie prin acțiunea limbii și a
musculaturii oro-faciale și pot fi:
o Sagitale
o Transversale
- Oblică, tangențială:
- Combinații de forțe verticale, oblice și orizontale: aceste interacțiuni fac ca deplasările
protezelor parțiale să fie extrem de complexe.
In ordinea importanței lor, aceste forțe sunt:
1. Forța de masticație, ce apare în timpul masticației, ca urmare a contracției mușchilor
ridicători ai mandibulei și prezintă trei aspecte importante:
• Forța de masticație teoretic posibilă este cuprinsă între 200-400 kgf și nu poate fi
declanșată, nefiind suportată de structurile dento-maxilare. Se calculează pe baza suprafeței de
secțiune a mușchilor ridicători ai mandibulei, suprafață ce variază individual, în funcție de
dezvoltarea somatică, vârstă, sex și felul alimentației.
• Forța de masticație practic posibilă care, la fel ca și cea teoretic posibilă, nu poate fi
declanșată în timpul masticației. în condiții de laborator se poate ajunge în funcție de individ, la o
forță de 70-80 kgf.
• Forța funcțională de masticație este forța care apare în mod obișnuit în timpul
procesului masticator pentru incizia, triturarea și deglutiția alimentelor, având o valoare medie de
0.5-30 kgf și o activitate intermitentă de intensitate variabilă.
 • în axul lung al dintelui și deci când
forța se distribuie în mod echitabil întregii
arii parodontale. Prin urmare, este evident că
dinții cu rădăcini mai puține și mai mici vor
suporta mai puține forțe, decât dinții cu
rădăcini mai multe și mai spațiate
(divergente). Dacă foița nu este aplicată
central, unele zone parodontale vor fi mai
solicitate decât altele, iar presiunea pe
unitatea de suprafață va crește. Se pune
problema deci și care este modul în care
sarcina este aplicată pe suporți, respectiv în
centrul acestora sau la margini.
Diagrama de mai jos prezintă trei variante de distribuire a forțelor, o punte clasică (Fig.
1), o șa de proteză cu sistem special de tip bară (Fig. 2) și o șa laterală cu croșete cu mici pinteni
ocluzali. aplicați pe dinții stâlpi în fosetele marginale (Fig. 3). Puntea și șaua cu bară seamănă cu
o grindă solidă, care aplică sarcina pe dinți vertical. Pintenii ocluzali scurți sunt poziționați la
marginea ariilor radiculare de sprijin și astfel forța nu se aplică în axul lung al dinților stâlpi, care
suportă astfel un cuplu de forțe nefiziologic, lată de ce orice formă de pinten ocluzal trebuie să
încerce, pe cât posibil, să aplice sarcina cât mai aproape de axul lung al dinților, pentru a evita
deteriorarea ligamentului periodontal. Din același motiv, pentru rezolvarea edentațiilor de clasa a
Ill-a sau a breșelor suplimentare ale altor tipuri de edentații, protezele și șcile cu sisteme speciale
(tip bară cu călăreț, bară cu capsă), pot fi considerate superioare celor clasice cu croșete.

Fig. 1. Schema transmiterii sarcinilor Fig. 2. Schema transmiterii sarcinilor

masticatorii Ia o punte clasică (după masticatorii de la o șa la dinții stâlpi
Tyson) solidarizați cu o bară (după Tyson,
modificat).
 Fig. 3. Schema transmiterii sarcinilor
masticatorii de la o șa laterală de proteză
schclctată cu croșete turnate la dinții stâlpi
(după Tyson).
Sprijinul muco-osos
Distribuirea sarcinilor pe țesuturile moi, muco-periostale, are rezultate diferite față de
situația anterioară, deși principiul este similar. Deoarece forțele uzuale de masticație sunt, de
regulă, mult mai mici decât capacitatea de suport a dinților, parodonțiul dinților stâlpi este
capabil să reziste o perioadă uneori suficient de lungi la solicitările marginale transmise prin
pinteni. In ceea ce privește mucoasa și periostul, acestea nu sunt țesuturi dure, cum sunt dinții, de
aceea, pentru a nu le zdrobi, este obligatorie aplicarea sarcinii uniform și pe o suprafață cât mai
mare posibil, astfel încât încărcătura pe unitatea de suprafață să fie redusă la minim.
Pentru a fi funcțională, o proteză trebuie să acționeze la fel ca dinții, pe care îi
înlocuiește. Dinții transmit solicitările funcționale osului, prin urmare, sarcina ocluzală și orice
altă sarcină apărută în timpul masticației trebuie deci să fie transmisă de la proteză (care o preia),
către fundația pe care ea se sprijină. în edentații totale, dacă nu avem suport implantar, depindem
exclusiv de suportul muco-osos. Mucoasa este comprimată între două planuri dure: baza protezei
și osul alveolar. Forța masticatorie a pacientului dentat este mult prea mare pentru substratul
muco-osos. în consecință, pacientul trebuie să fie capabil să își micșoreze forța masticatorie și să
își modifice obiceiurile alimentare, ceea ce, pe lângă disconfortul creat, interferă frecvent în mod
nedorit cu alte boli generale asociate (de exemplu, alimentele moi sunt în general
hiperglicemiante și pot fi dăunătoare pentru un pacient cu diabet). Iată de ce, la protezele parțiale
de mari dimensiuni, este necesar să obținem suport și de la dinți, și de la țesuturi, pentru a evita
supraîncărcarea mucoasei și pentru a păstra în același timp o forță masticatorie rezonabilă și o
alimentație suficient de variată.
Proiectul unei proteze trebuie gândit, astfel încât țesuturile de sprijin să fie capabile să
suporte sarcinile aplicate de proteză, Iară a suferi deteriorări cauzate de supraîncărcare sau de
stres torsionai. La protezele (șeile) sprijinite în totalitate pe dinți sau la cele sprijinite în totalitate
pe mucoasă, acest proiect este mai ușor de realizat decât la protezele (șeile) sprijinite și pe dinți,
și pe mucoasă. De exemplu, o șa laterală va fi sprijinită de dinți la ambele capete, deci va avea
numai sprțjin dento-parodontal, o proteză totală va avea numai sprijin muco-osos, pe când o
șalerminală se va așeza predominant pe țesuturile de sprijin moi și numai cu capătul anterior pe
dinții restanți, ceea ce va însemna că are sprijin mixt.

Sprijinul mixt
Dificultatea întâlnită, atunci când este necesar să obținem sprijin și de la dinți și de la
țesuturi este cauzată de faptul că. țesuturile sunt comprimabile. în timp ce dinții nu sunt. Acest
lucru va fi extrem de deranjant, deoarece proteza se va înclina. proiectarea protezei pe seama
laboratorului de tehnică dentară sau vor copia un proiect oarecare; niciunul dintre acestea nu va
răspunde nevoilor fiziologice individualizate ale pacientului. Rezultatul este că, în locul unei
proteze care să completeze țesuturile orale și mecanismul masticator, i se oferă pacientului un
aparat, care accelerează degradarea și distrugerea acestora.
Simplificat, din punct de vedere biodinamic, proiectul unei proteze parțiale este o
chestiune, care se referă la rezolvarea a două mari probleme:
1. distribuirea sarcinilor masticatorii;
2. minimalizarea efectului de pârghie.
La edentatul parțial, prin protezare, distribuirea sarcinilor masticatorii se face fie numai
dinților restanți, fie numai mucoasei și osului, fie ambelor entități. Dificultatea principală o
constituie obținerea corectă a sprijinului mixt, din cauza faptului că, mucoasa este comprimabilă,
în timp ce dinții nu sunt și astfel, la protezele cu acest gen de sprijin, apar în timpul utilizării
efecte de pârghie. Acestea induc asupra dinților un stres torsionai și de aceea efectul lor trebuie
cunoscut și minimalizat, pentru a evita „extracția lentă” a dinților stâlpi de către proteze.
Pe lângă proiectul în sine, un factor deosebit de important în evitarea torsiunilor nocive
este ca proteza să fie în ansamblu un corp rigid, pentru a putea transmite forțele preluate, exact
așa după cum a fost gândită și proiectată. în acest sens, conectorul principal și conectorii
secundari trebuie să aibă o grosime, lungime și suprafață suficiente, corespunzătoare
caracteristicilor fiecărui aliaj în parte. Dacă proteza nu este rigidă, forțele transmise asupra
dinților și mucoasei devin incontrolabile, presiunile distribuindu-se aleatoriu, indiferent de
proiectare.

1. Forțele care acționează asupra protezelor la nivelul Cavității bucale

Protezele schcletate sunt piese protetice proiectate și realizate, cu intenția de a fi
îndepărtate și reinserate de către medic sau pacient pe câmpul protetic. Ele pot suferi deplasări în
cursul solicitărilor funcționale, determinate în principal de forțele generate în timpul masticației.
Este foarte importantă înțelegerea biodinamicii acestor deplasări, cu scopul de a proiecta o
proteză, ale cărei clemente componente să le limiteze cât mai mult amplitudinea.
Obiectivul oricărui tratament protetic, este acela de a conserva cât mai mult țesuturile
restante. Nu este posibilă proiectarea și realizarea unei proteze parțiale mobilizabile, care să nu
prezinte o anumită acțiune nocivă asupra țesuturilor muco- osoase și dento-parodontale. deoarece
nu există niciun mecanism, care să contracareze în totalitate multitudinea de forțe, ce acționează
asupra ei. Este însă posibilă realizarea unui proiect de proteză, care să reducă amplitudinea
acestor forțe în limitele toleranței fiziologice și care să realizeze o restaurare considerabilă a
funcțiilor aparatului dento- maxilar, astfel încât să încetinească degradarea stării de sănătate a
cavității bucale, deja demarată prin edentație.
Asupra unei proteze parțiale mobilizabile acționează forțe de dislocare în trei direcții:
sagitală, verticală și transversală. Pe pantele cuspidiene cele trei tipuri mari de forțe se
descompun și se transmit preponderent oblic, rezultând o multitudine de noi forțe, cu puncte de
aplicare și sensuri diferite; teoretic, în fiecare situație clinică se poate stabili o forță rezultantă
dominantă, pe care medicul ar trebui să o controleze prin proiectul protezei, pentru a fi asigurate
premisele pentru un tratament reușit. în practică, medicul trebuie să țină cont în proiectare de trei
parametri, care definesc din punct de vedere biodinamic raporturile dintre țesuturile câmpului
protetic și proteza parțială mobilizabilă: sprijinul, menținerea și stabilizarea.

1.1. Distribuirea sarcinilor asupra țesuturilor de sprijin

Sprijinul dento-parodontal
Orice sarcină (greutate) aplicată pe un suport, va fi transmisă în întregime suportului pe
care este așezată și preluată de către acesta în mod direct. Dacă mai luăm un suport și plasăm
greutatea central, la distanță egală între cele două suporturi, atunci greutatea va fi împărțită în
mod egal între ele.
Se pune problema ce se întâmplă dacă cele două suporturi nu sunt identice, nu sunt la fel
de rezistente sau de mari, prin urmare, dacă imul este mai solid decât celălalt și mai capabil de a
susține respectiva greutate. Ce relevanță are acest lucru în proiectarea protezei? Spre exemplu,
dacă această sarcină se aplică unei șei de proteză cu dinți la ambele capete, respectiv un premolar
și un molar, atunci premolarul va primi aceeași sarcină ca și molarul. Dar premolarul are o
suprafață radiculară mai redusă decât a molarului și deci poate suporta o sarcină mai mică. Ce se
poate face pentru a-1 proteja? Dacă sarcina va fi mutată mai departe de unul dintre suporți (de ■
• centru), atunci distribuția greutății va fi inegală, suportul mai apropiat de sarcină fiind mai
solicitat, decât cel situat mai la distanță. Dar, de asemenea, mai putem opta pentru un al treilea
suport, care să îl ajute pe cel mai slab să susțină partea Sa de greutate. Adică, fie putem gândi
proteza, astfel încât masticația să se facă predominant mai aproape de molar, fie mai putem lua
încă un dinte stâlp mezial, premolar sau canin. Iată cum. incluzând acest principiu logic de
distribuire a sarcinilor în proiectarea protezelor parțiale, este posibil ca, pe o șa laterală, să
distribuim sarcina ocluzală dinților prezenți într-o cantitate proporțională cu capacitățile lor de a
suporta extra-sarcina.
Mecanismul care unește dintele de osul alveolar este parodonțiul și este proiectat să
reziste forțelor. El face acest lucru în mod optim, atunci când forța este direcțională
sistemului special, pot restricționa într-o anumită măsură această mobilitate inerentă a protezei.
Spre deosebire însă de sistemele speciale, care pot fi proiectate, astfel încât majoritatea
sprijinului să fie direcțională într-un șanț special, frezat la distanță de punctul de conectare,
vârfurile croșetelor au întotdeauna majoritatea sprijinului în zona de retenție subecuatorială
(adică în zona unde fac și menținere). Ca atare, este foarte dificil să se obțină o ancorare fermă
și un sprijin fără rotație, utilizând un croșet ca element de agregare.
Suprafața de sprijin dento-parodontal depinde de numărul și topografia dinților, care
pot fi utilizați și este un poligon care rezultă prin unirea punctelor de sprijin utilizate,
dimensiunea sa fiind definită de selecția individualizată a punctelor de sprijin, la fiecare caz
clinic în parte. Părțile protezei care se află în interiorul acestei zone, sunt sprijinite sigur.
înlocuirea dinților localizați în afara liniilor de sprijin poate răni mucoasa în timpul masticației,
din cauza rotației (basculării prin înfundare) protezei. Ideal, ar fi ca zona de sprijin dento-
parodontal să fie la fel de mare sau chiar mai mare, decât zona de sprijin muco-osos. In zona de
sprijin mucozal (baza protezei/conectorul principal și șeile). proteza își face sprijinul pe
mucoasă. Cu cât există mai puțini dinți, și cu cât sunt mai reduse opțiunile de sprijin dento-
parodontal, cu atât trebuie extinsă mai mult baza protezei (conectorul principal).
Suprafața radiculară a unei arcade dentate este proiectată să suporte forțe mai mari,
decât se exercită în mod normal în timpul funcțiilor, deci chiar în condițiile în care se pierd
dinți, cei care rămân pot și trebuie să fie utilizați pentru a distribui forțele suplimentare, care se
întâlnesc în momentul înlocuirii dinților pierduți. In ceea ce privește starea dinților restanți, la
pacientul adult edentat parțial, este posibil să apară în urma pierderii parțiale a dinților o serie de
modificări, cum sunt:
• Migrări verticale și orizontale de tip egresie (mai Var) sau extruzie, translație
(mai rar) sau înclinare;
• Deschiderea spațiilor proximale cu pierderea punctelor de contact, ca urmare a
impactului alimentar și migrărilor:
• Pierderea osoasă alveolară în zonele edentate;
• Scăderea eficienței masticatorii:
• Compromiterea esteticii;
• Compromiterea fonației;
• Afectarea funcțiilor psiho-sociale;
• Apariția contactelor premature și a interferențelor ocluzalc:
• Pierderea dimensiunii verticale de ocluzie:
• Supraîncărcarea zonei anterioare prin pierderea dinților din zona posterioară.
ceea ce poate determina:

11
2
 - «Parafuncții care la rândul lor determină atriție ocluzală;
- Disfuncție tcmporo-mandibulară.
Primii dinți care se pierd sunt de regulă cei posteriori, fiind în general
mai neglijați de către pacienți decât cei anteriori, ceea ce determină o scădere a
eficienței masticatorii, care se încearcă a fi compensată. în timp, pierderea dinților
posteriori poate duce la consecințe importante, cum sunt suprasolicitarea zonei
anterioare, scăderea dimensiunii verticale de ocluzie și disfuncția tcmporo-mandibulară.
Migrările consecutive neprotezării denivelează planul de ocluzie și duc la apariția unei
ocluzii dezechilibrate, cu contacte premature și interferențe, care accentuează degradarea
aparatului dento-maxilar. Suprasolicitarea dinților din zona anterioară poate determina,
pe lângă apariția anumitor parafuncții, și pierderea de țesuturi dure dentare, prin
abrazarea excesivă a marginilor incizale care se transformă în suprafețe, pentru a putea
compensa funcția de triturare a dinților posteriori absenți. Parafuncțiile sunt considerate
comportamentele, care aparent nu au un scop funcțional definit. în această categorie,
includem:
• Bruxismul: frecarea dinților și încleștarea maxilarelor;
• Mușcarea buzei;
• Sugerea degetului;
• Posturi mandibulare anormale.
Dintre acestea, la pacientul adult edentat parțial, se întâlnesc de regulă prima și
ultima.
Atât aceste modificări care apar de-a lungul timpului în dentipa pacientului adult,
precum și prezența parafuncțiilor. trebuie observate și luate în considerare la nivel
individual, deoarece acestea au efect asupra funcționării viitoarei proteze. Iată de ce
pacientului nu i se poate începe tratamentul prin proteze parțiale, încă din momentul
prezentării la medic. înainte de a realiza o proteză de durată, aparatul dento-maxilar
trebuie adus pe cât posibil la o stare de sănătate și echilibru, în cadrul tratamentului
preprotetic. abia după aceea fiind posibilă o reevaluare a țesuturilor dure și moi. în
vederea protezării definitive.
Proiectul unei proteze parțiale cel puțin satisfăcătoare, nu poate fi început până
când nu sunt înțelese câteva elemente esențiale de fizică, implicate în funcționarea
acesteia. Trecerea lor în revistă este deci deosebit de importantă. Odată înțelese,
conceperea unui proiect bun este mult mai simplă, lată de ce este necesară o revizuire a
unor elemente de fizică școlară elementară, pc care o utilizăm de altfel zi de zi fără însă a
conștientiza acest lucru. înțelegerea fundamentală a proiectării protezelor parțiale după
criterii biodinamice presupune, pe lângă cunoștințe de nivel clinic, și o înțelegere solidă a
unor principii simple mecanice, fără de care medicii vor lăsa

113
 PROIECTAREA PROTEZELOR PARȚIALE
ÎN FUNCȚIE DE CRITERII BIODINAMICE

Oana-Cella Andrei

Șef de lucrări, doctor în Științe Medicale, Facultatea de Medicină Dentară, U.M.F. „ Carol
Davila " București

Conținut:

Introducere
1. Forțele care acționează asupra protezelor la nivelul cavității bucale
1.1, Distribuirea sarcinilor asupra țesutului de sprijin
1.2. Asemănări între proteze și pârghii
1.2.1 Scurt istoric
1.2.2 Tipuri de pârghii
2. Tendințele de deplasare și deplasările posibile ale protezelor parțiale
2.1. Deplasările în sens vertical
2.1.1. Mișcarea de desprindere și elementele ce se opun desprinderii
2 1.2. Mișcarea de înfundare și elementele ce se opun înfunndării
2.2. Deplasările în sens orizontal
2.2.1. Mezializarea
22.2. Distalizarea
2.3 Rotațiile
23.1. Rotațiile sagitalc
23.2 Rotația laterală
3. Influența biodinamicii asupra proiectului protezei
4. Influența biodinamicii protezelor asupra câmpului protetic edentat parțial Bibliografie
Introducere
Tratamentul cu proteze parțiale mobilizabilc al pacientului edentat parțial este
imposibil de standardizat, în așa fel încât să putem indica pentru fiecare caz clinic un anumit
proiect de proteză. Acest lucru se întâmplă atât din cauza nenumăratelor forme de edentație
parțială, cât și a variabilității individuale a fiecărui pacient. Tot ceea ce se poate face în
această situație, este să înțelegem cum funcționează protezele parțiale și să clarificăm un set
de reguli generale, după care să ne ghidăm în proiectarea lor.
11
0
 In situația în care se pierd dinții, structura statică a arcadelor dentare se schimbă.
Forțele care inițial erau distribuite armonios de-a lungul arcadei complete, se concentrează
acum numai pe dinții restanți. Proiectul protezei va trebui să ia în considerare că dinții vor fi
înlocuiți cu șei de proteză care au o anumită dinamică, ceea ce este un lucru important
pentru a restaura eficient funcția masticatorie și pentru a proteja structurile orale de
distrugerea progresivă. Suportul se obține de la os, căruia i se transmit forțele fie prin
intermediul mucoasei și periostului, fie prin intermediul dinților și ligamentului parodontal.
Mucoasa este un țesut nepotrivit pentru a rezista forțelor ocluzale (după cum vor susține și
purtătorii de proteze totale). In situația edentatului parțial, utilizarea mucoasei se face numai
de necesitate, pentru a proteja dinții restanți de suprasolicitări. Ca atare, sprijinul vertical ar
trebui întotdeauna obținut și de la o parte din dinții restanți pentru toate protezele parțiale.
Preferabil este să protezăm spațiile edentate, astfel încât să existe sprijin dento-
parodontal la ambele capete ale breșei, dar acest lucru nu este posibil în situațiile cu foarte
puțini dinți restanți. în care trebuie proiectate proteze mobilizabile. Cu cât mai multi dinți
lipsesc, cu atât mai puțini dinți pot fi utilizați ca stâlpi și cu atât mai mult suntem nevoiți să
apelăm la mucoasă și os pentru sprijin. De aceea, trebuie luată în considerare diferența
importantă de rcziliență. dintre dinții naturali și mucoasă.
Topografia arcadei edentate parțial are o influență majoră asupra dinamicii protezei.
Sub presiune masticatorie. o parte dintre forțe sunt transmise, prin intermediu) elementelor
de sprijin dento-parodontal. parodonțiului dinților pe care sunt așezate croșete sau sisteme
speciale. Partea rămasă din forțe este transmisă prin intermediul șeilor, către porțiunile
edentate ale maxilarului. împărțirea forțelor între dinți și mucoasă variază în funcție de
numărul și distribuția dinților, care sunt implicați în mod direct sau indirect în construcția
protezei. Comprimarea țesuturilor și înfundarea (mișcarea verticală către țesuturi) sau
posibilitatea de basculare prin înfundare (mișcarea de rotație), apar în zonele edentate
mărginite de mucoasă. Ca rezultat, poate să apară O rotație permanentă a protezei în timpul
masticației, din cauză că sprijinul exclusiv pe dinții naturali nu mai este posibil. Brațele
rigide ale croșetului și componentele

11
1
 CONF. UNIV. DR. LILIANA PĂDURE
i; ASIST. UNIV. DR. ELENA-CRISTINA MARCOV
^IST. UNIV. DR. CLAUDIA-CAMELIA BURCEA
ASIST. UNIV. DR. MIRCEA LUPUȘORU
(COORDONATORI)

ACTUALITĂȚI
^..ASISTENȚA MEDICALĂ
VOL. 4
3'- - -

ARS DOCENDI U 2013

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI