BIODINAMIC

A
PROTEZELO
R PARŢALE
ACRILICE
ILIE ALEXANDRA-LIVIA
GR.34
SERIA III
Generalitati
PPA, aplicate în cavitatea bucală, sunt supuse unor forţe variate ca intensitate şi direcţie, în timpul
îndeplinirii diverselor funcţii ale aparatului dento- maxilar.

Aceste forţe care tind să instabilizeze proteza parţială trebuie cunoscute pentru a le contracara şi
eventual de a le folosi pentru obţinerea stabilităţii protezei pe câmpul protetic.

Deplasările la care sunt supuse protezele în timpul desfăşurării funcţiilor ADM şi care tind să
îndepărteze proteza de pe câmpul protetic pot fi schematizate în:

1. deplasări verticale

2. orizontale

3. rotaţii în jurul unui punct sau ax fix (basculare).

DEPLASĂRILE VERTICALE
Deplasările verticale ale PPA se dezvoltă în două sensuri:

1. în sens de desprindere de pe câmpul protetic, gingivo-ocluzal;

2. în sens de înfundare pe câmpul protetic, ocluzo-gingival.

Desprinderea protezelor
Desprinderea de pe câmpul protetic este cauzată de:

1. alimente lipicioase (caramele, macaroane, magiun, chewing-gum);

2. deplasările părţilor moi de la periferia câmpului protetic;

3. greutatea protezei (pentru protezele aplicate la maxilarul superior).

Desprinderea de pe câmpul protetic este mai accentuată:
- la PPA aplicate pe câmpul protetic care nu prezintă dinţi în porţiunea terminală a arcadei, deci în
edentaţiile termino-terminale;

- în edentaţiile în care dinţii restanţi sunt localizaţi numai la o hemiarcadă.

Frânarea acestei deplasări verticale a protezei se realizează prin următoarele
mijloace:
1. proteza superioară se va confecţiona subţire sau din materiale uşoare, se modelează fără
excese pentru a-i reduce greutatea;

2. mărirea adeziunii protezei superioare prin extinderea cât mai mult a plăcii, deoarece este
ştiut că acest fenomen fizic este cu atât mai intens cu cât suprafaţa de contact este mai mare. În
acest sens se va cuprinde în proteză cât mai mult din câmpul protetic, fără să se omită
tuberozitatea maxilară;

3. croşetele aplicate pe dinţii restanţi vor fi repartizate judicios în zona retentivă, pentru a se
opune desprinderii protezei spre ocluzal;

4. pacientul nu va mânca alimente lipicioase a căror putere de tracţiune este foarte mare;

5. proteza se va realiza cu suprafeţe externe foarte bine lustruite, pentru a nu favoriza

aderarea alimentelor lipicioase.
Înfundarea protezelor
Înfundarea protezelor reprezintă deplasarea verticală a protezelor spre gingia şi mucoasa
câmpului protetic, determinată de presiunea exercitată în timpul masticaţiei, deglutiţiei şi
parafuncţiilor.

La PPA, presiunile dezvoltate în timpul funcţiilor sunt preluate de dinţii artificiali şi transmise
prin intermediul şeilor şi a plăcii asupra mucoasei pe care se sprijină proteza, de aceea proteza
parţială mobilă cu placă este denumită proteză cu sprijin mucozal.
 Din punctul de vedere al sprijinului, adică a modalităţii prin
care presiunile se transmit asupra câmpului protetic, protezele
mobile se împart în trei categorii
1. Proteză cu sprijin mucozal, tip PPA.

2. Proteză cu sprijin parodontal. Din acest tip de proteză fac parte punţile şi unele PPS. Presiunile ce apar în timpul
funcţiilor se transmit numai prin intermediul parodonţiului dinţilor către os care este structurat pentru a le primi şi
transmite masivului facial.

3. Proteze cu sprijin mixt (şi mucozal şi parodontal). Din acest tip de proteze fac parte PPS la care presiunile dezvoltate
în timpul funcţiilor sunt preluate şi de mucoasa zonelor edentate prin intermediul dinţilor artificiali şi al şeilor (sprijin
mucozal), dar şi de dinţii restanţi prin intermediul unor sisteme, dintre care cei mai uzitaţi sunt pintenii ocluzali (sprijin
parodontal).

Clasificarea protezelor parţiale în funcţie de modul de transmitere a presiunii este necesară pentru înţelegerea gradului de
restabilire funcţională pe care îl realizează aceste proteze. Sprijinul fiziologic este numai cel dento-parodontal, deoarece în
această situaţie, presiunile se transformă datorită dispunerii anatomice a fibrelor parodontale în tracţiuni asupra osului.
 Protezele cu sprijin mixt au o valoare funcţională medie, totuşi superioară
protezelor mobile parţiale cu placă, cu sprijin pur mucozal, deoarece în sprijinul mixt numai o
parte din presiuni se transmit asupra mucoasei, pe când restul se transmit în mod fiziologic
asupra dinţilor restanţi.
Datorită sprijinului numai pe mucoasa câmpului protetic, PPA au o valoare funcţională mică, aproximativ 1/3 din
valoarea funcţională a unei proteze cu sprijin pur parodontal, fiziologic.

Explicaţia acestei valori funcţionale reduse este următoarea:

- mucoasa şi periostul câmpulul protetic nu sunt apte de a primi direct presiunile care se dezvoltă în timpul
funcţiilor ADM. Exercitarea presiunii aproape continuu de către proteză pe creasta edentată determină o resorbţie
rapidă a substratulul osos. Presiunea pe care poate s-o primească mucoasa câmpului protetic este echivalentă
numai cu 1/8 din presiunea posibilă ce s-ar fi putut exercita asupra dinţilor extraşi din zona edentaţiei. Dacă se
exercită presiuni cu o valoare mai mare apare durerea provocată de strivirea mucoasei;

- presiunile asupra mucoasei şi osului subiacent transmise nefiziologic, direct, nu prin intermediul fibrelor
parodontale oblice, antrenează atrofia osului, dispariţia lui, ceea ce crează în scurt timp necorespondenţa dintre
baza protezei şi suportul ei muco-osos, diminuat cantitativ. Această necorespondenţă se traduce prin mobilitatea
accentuată a protezei în timpul funcţiilor, deci tracţiuni nedorite asupra dinţilor stâlpi pe care sunt aplicate
croşetele. Dinţii mereu tracţionaţl devin mobili, dureroşi şi cu timpul trebuie extraşi.

- atrofia suportului muco-osos duce la înfundarea protezei, cu acţiune de pană asupra dinţilor pe care se sprijină
baza protezei (efect disortodontic).
 Proteză cu croşete cervico-ocluzale

De aceea, sprijinul trebuie să fie îmbunătăţit în sensul realizării unui sprijin mixt, mucozal şi parodontal, cu ajutorul
croşetelor de sârmă dispuse pe faţa ocluzală a dinţilor restanţi, croşete ocluzo-cervicale şi /sau ocluzo-interdentare şi
pintenilor ocluzali de sârmă de 0,8 mm.
 Avantajele sprijinului mixt ale PPA
1. se produce mărirea eficacităţii masticatorii prin adăugarea sprijinului dento-
parodontal;
2. se evită înfundarea protezei;
3. se evită acţiunea de extracţie lentă a dinţilor .
Dacă nu se pot aplica croşete de sârmă care să confere şi sprijin parodontal, atunci tendinţa de
înfundare a PPA cu sprijin pur mucozal se va neutraliza prin extinderea cât mai mult a bazei protezei pe
mucoasa fixă a câmpului protetic, pentru a distribui presiunile pe o zonă cât mai întinsă.

Eventual, protezele se vor rebaza la intervale de şase luni, în funcţie de apariţia atrofiei
osteomucoasei.
DEPLASĂRILE ORIZONTALE
I. Deplasările orizontale pot fi sagitale sau transversale.

II. Deplasările sagitale pot fi spre anterior sau spre posterior

Deplasarea anterioară (mezializarea)
Deplasarea protezei spre anterior este cauzată de factori diverşi, dintre care fac parte:

- o creastă alveolară ascendentă spre distal la mandibulă şi descendentă spre distal la maxilar într-
o edentaţie terminală, proteza având tendinţa de a aluneca spre mezial;

- lipsa de echilibrare ocluzală (contacte premature protruzive în relaţie centrică) împinge proteza
mandibulară spre mezial;

- limba în timpul contracţiei îşi ia punct fix în regiunea anterioară, executând presiuni asupra
protezei, dislocând-o spre anterior.
 Frânarea acestei tendinţe de deplasare a PPA se poate face prin:

1. prezenţa dinţilor meziali faţă de edentaţie mai ales a celor frontali, baza protezei - prin partea ei orală -
sprijinindu-se de dinţii anteriori.
2. ocluzia echilibrată;
3. menajarea spaţiului pentru limbă:
• grosimea plăcii superioare palatine nu va fi mare pentru a nu împiedica limba în timpul funcţiilor;
• placa linguală va fi modelată plan - concav.
4. croşetele de sârmă dispuse în jumătatea distală a dintelui.
Deplasarea posterioară (distalizarea)
Deplasarea distală poate avea drept cauză:

- o edentaţie termino-terminală, la care creasta edentată este descendentă distal la mandibulă şi

ascendentă spre distal la maxilar. Aceste situaţii sunt foarte rare.

- lipsa de echilibrare ocluzală (contacte premature protruzive în relaţie centrică) împinge proteza
maxilară spre distal.

Frânarea acestei deplasări se realizează prin:

- partea elastică a croşetelor de sârmă dispusă în partea mezială a feţei vestibulare a dinţilor;

- prin sprijinirea şeilor terminale pe tuberculul piriform la mandibulă şi tuberozitate la maxilar.

Deplasarea transversală
Deplasarea transversală a protezelor se datorează în special unor greşeli în confecţionarea
lor:

1. montarea dinţilor în afară de creastă;

2. alegerea unor dinţi foarte cuspidaţi.

Frânarea acestei deplasări transversale a protezelor se poate obţine prin:

1. cuprinderea în întregime a crestelor sub şaua protezei;

2. montarea dinţilor pe creastă;

3. dinţi artificiali cu cuspizi moderaţi.

 BASCULAREA
Bascularea protezelor reprezintă mişcarea de desprindere şi înfundare parţială a protezei în jurul
unui ax care trece prin vârful croşetelor aplicate pe dinţii stâlpi.

Bascularea a fost descrisă de Cummer, care şi-a dat seama că linia imaginară care uneşte croşetele
de sârmă reprezintă axul în jurul căruia protezele basculează.

Cu cât linia croşetelor trece mai aproape de mijlocul protezelor, cu atât bascularea va fi mai
mică.

Cu cât această linie este la periferia câmpului protetic, cu atât proteza va bascula mai mult în
jurul acestui ax.

De aceea, bascularea se va întâlni adesea în edentaţiile termino-terminale întinse şi în

edentaţiile uniterminale foarte întinse (dinţii s-au pierdut pe o întreagă hemiarcadă).
Posibilităţile de frânare a basculării nu sunt totdeauna eficiente.

Sunt elemente contrabasculante:

1. porţiunea linguală centrală a bazei protezei cu placă aplicată pe faţa orală a frontalilor poate juca
rol de opritor de basculare în edentaţiile termino-terminale;

2. prezenţa unei tuberozităţi bine exprimate poate juca rolul unui dinte într-o edentaţie uniterminală
întinsă, asigurând astfel retenţia şi împiedicând bascularea;

3. croşetele elastice deschise edental;

4. montarea dinţilor laterali strict pe creastă.

Deşi supusă atâtor forţe de deplasare, PPA prezintă în general o bună stabilitate pe câmpul protetic
permiţând restabilirea funcţiilor tulburate prin pierderea parţială a dinţilor.
FACTORII STABILIZATORI
Factorii care permit realizarea stabilităţii PPA sunt:

- factorii morfologici pe care îi prezintă campul protetic şi care folosiţi judicios se opun
deplasării protezelor;

- factorii protetici, reprezentaţi prin părţi ale PPA care se realizează astfel încât să se opună
forţelor de deplasare din timpul funcţiilor ADM.
I. Factorii morfologici
Dintre factorii morfologici fac parte:

◦ 1. Dinţii restanţi

◦ 2. Procesul alveolar

◦ 3. Creasta edentată
 1. Dinţii restanţi
a. Numărul dinţilor şi topografia lor
Pot exista un număr mare de dinţi pe arcadă, dar care să aibă aşezare nefavorabilă pentru stabilitatea
PPA şi invers, pot exista un număr mic de dinţi, dar cu o aşezare favorabilă

Astfel, existenţa unor dinţi numai pe o singură parte a arcadei, prin aşezarea lor topografică nu asigură
stabilitatea protezelor, deplasările acestora (vertical, sagital, etc.) fiind accentuate, pe când existenţa
dinţilor pe ambele părţi ale arcadei va oferi protezei mai multe puncte de sprijin şi deci o mai mare
stabilitate.

Adesea, tuberozităţile maxilare retentive bine reprezentate asigură o stabilitate bună protezelor, putând
fi asimilate în aprecierea gradului de rezistenţă la deplasările protezei cu un dinte situat terminal.
 b. Forma anatomică a dinţilor contribuie la stabilitatea protezelor.
Astfel, convexităţile naturale ale feţelor vestibulare sau orale ale dinţilor reprezintă zone de retenţie care sunt
folosite pentru plasarea croşetelor, spre a împiedica mobilizarea verticală şi orizontală a protezelor, uneori
opunându-se parţial şi basculării.

Aşezare nefavorabilă a dinţilor restanţi Aşezare favorabilă a dinţilor restanţi

c. Poziţia dintelui pe arcadă, perpendicular pe creasta alveolară sau cel mai adesea înclinat spre lingual
(dinţii laterali inferiori) sau spre vestibular (dinţii laterali superiori) oferă retentivităţi protezelor prin aplicarea
zonelor elastice ale croşetelor subecuatoriale, opunându-se astfel deplasărilor protezelor în timpul funcţiilor.

De exemplu, la nivelul unui molar inferior, datorită înclinării sale linguale adesea braţul elastic al croşetului este
dispus lingual, dedesubtul retentivităţii şi nu spre vestibular, unde datorită poziţiei dintelui retentivitatea este nulă.

Dinţii vecini breşelor edentate suferă şi migrări spre mezial sau distal sau pot fi rotaţi, caz în care apare “ecuatorul
de malpoziţie secundară” (Dumitrescu, 1973)

Retentivităţile naturale ale dinţilor Ecuator de malpoziţie secundară (după Dumitrescu)

 2. Procesul alveolar
◦ Procesul alveolar din dreptul dinţilor restanţi pe arcade poate să aibă rol de retentivitate.

◦ În general, dinţii frontali superiori sau inferiori prezintă procese alveolare retentive pe care se
pot aplica croşete mucozale (din sârmă, acrilice sau mixte), care impiedică deplasarea
verticală, sagitală, şi chiar transversală.

◦ Acest gen de croşete nu este recomandabil.

 3. Creasta edentată
Aspectul crestei edentate este un factor morfologic care trebuie luat în consideraţie pentru a mări
stabilitatea protezelor.

Aspectul se referă la orientarea crestei alveolare edentate, în special a celei mandibulare, mai ales
în edentaţiile terminale.
În sens sagital orientarea poate fi:

1. Orizontală
Nu deplasează proteza.

2. Descendentă distal.
Această orientare tinde să deplaseze proteza mandibulară spre distal. Tendinţa de deplasare se neutralizează prin sprijin
pe tuberculul piriform şi prin croşete elastice aplicate pe faţa vestibulară a dinţilor în porţiunea mezială.

3. Ascendentă distal
Determină o tendinţă de deplasare sagitală anterioară care nu este periculoasă pentru proteza aplicată pe câmpul protetic
la care sunt prezenţi dinţi restanţi în zona frontală.

4. Concavă
În acest caz dinţii artificiali se vor monta perpendicular pe creastă, realizând un plan de ocluzie cu concavitatea înspre
ocluzal pentru proteza inferioară. Prin această precauţie forţele masticatorii vor cădea perpendicular pe creasta edentată
şi nu vor deplasa proteza, pentru că scade posibilitatea descompunerii forţelor masticatorii verticale în forţe orizontale.

Aspectul crestei se poate referi şi la forma ei în secţiune transversală:

- creastă lată, aptă de a suporta presiuni;
- creastă îngustă, care suportă presiuni mici.
II. Factorii protetici
Factorii protetici reprezintă însăşi elementele constitutive ale PPA care trebuie realizată astfel
încât să se opună tendinţelor de deplasare în timpul funcţiilor ADM.

Aceste elemente sunt:

1. baza protezei (placa şi şeile)

2. croşetele.
 Baza protezei
◦ La PPA este realizată adesea sub formă de placă totală în scopul de a repartiza pe o
suprafaţă cât mai mare presiunile masticatorii, diminuând astfel atrofia osteomucoasă şi
realizând o mărire a stabilităţii protezelor prin adeziunea ce se creează între suprafaţa
câmpului protetic şi placa protezei.

◦ Baza protezei poate fi redusă prin răscroire. Situaţia clinică trebuie să permită o stabilitate
bună prin existenţa unui număr suficient de dinţi, repartizaţi judicios, simetric pe arcadă, cu
croşete retentive deoarece reducerea bazei înseamnă renunţarea cu bună ştiinţă la utilizarea
adeziunii pentru a mări stabilitatea protezei.
Şaua protezei, ca mijloc de menţinere a protezei are acţiune redusă în combaterea tendinţei de dislocare verticală.

Şaua primeşte forţe de presiune verticale prin intermediul dinţilor artificiali. Cu cât creasta edentată pe care o acoperă
este mai pronunţată, cu atât se combate mai eficace tendinţa protezei de a se deplasa transversal.

Dacă dinţii de înlocuire pe care îi susţine şaua protezei sunt montaţi corect pe creastă şi dacă alegerea lor este astfel
făcută încât să nu aibă cuspizi înalţi, forţa de masticaţie verticală dă naştere unei forţe orizontale reduse şi stabilitatea
protezei este bună.

Pe şeile terminale (în edentaţiile terminale) ultimii dinţi artificiali pot avea configuraţia ocluzală a unor premolari, iar
dacă câmpul protetic este deficitar (creastă îngustă, mucoasă mobilizabilă) numărul dinţilor artificiali poate fi redus.

Şaua protezei trebuie să acopere în totalitate creasta edentată, marginea ei oprindu-se peste tot la limita dintre
mucoasa fixă şi cea mobilă.

În cazul PPA trebuie acordată aceeaşi importanţă corectitudinii de execuţie a şeilor ca şi în cazul PT. Dacă şaua este
terminală, ea trebuie să acopere tuberozitatea maxilară şi tuberculul piriform.

Marginile protezei trebuie să ocolească toate inserţiile musculare, bridele, frenurile buzei şi limbii şi să se termine în
zona de mucoasă pasiv-mobilă.
 Croşetele

La PPA se folosesc croşete din sârmă de wipla confecţionate în laborator.

Croşetele se aplică de regulă pe dinţi stâlpi, care de obicei sunt dinţii limitanţi breşelor edentate.

Croşetele asigură menţinerea şi stabilitatea protezelor.

Croşetele care traversează nişa masticatorie au şi rol de sprijin parodontal.

Medicul are obligaţia de a hotărî dinţii stâlpi, forma croşetului (prin desen pe model) şi grosimea sârmei.

Tehnicianul are rolul de a confecţiona corect croşetele, respectând indicaţiile medicului şi tehnologia de
realizare acestora.

 
Vă mulţumesc!