PROTEZA SCHELETATA

-sei acrilice
-conector principal
-Sistem Ney

Grupa 16
Sei acrilice
 Conector principal
-  Realizează unirea şeilor protetice şi transmiterea forţelor de solicitare ocluzală de la o şea la alta şi
de la şea la elementele de menţinere şi stabilizare;
-  Pentru a atinge aceste deziderate este obligatoriu ca acest arc de conexiune să fie rigid şi plasat cât
mai simetric;
-  Pentru a se asigura profilaxia parodontală a dinţilor restanţi se va plasa la dis- tanţă suficientă a
parodonţiului margi- nal;
-  Va avea un volum redus şi o grosime minimă pentru a nu modifica volumul cavitaţii bucale şi
pentru a nu jena funcţionalitatea limbii.
Conectorii principali metalici
Se pot prezenta sub formă de bară sau plăcuţe putând fi utilizaţi atât la nivelul maxilarului –
conectori metalici palatinali - cât şi la nivelul mandibulei – conectori principali metalici
mandibulari. Conectorii principali metalici se realizează din aliaje metalice cu duritate şi rezistenţa
mare, cum ar fi aliajele stelite de crom – cobalt, aliaje nobile din aur platinat, sau aliaje inoxidabile
de crom- nichel sau fier - crom - nichel. Aliajele nobile, datorită greutăţii lor specifice mari şi
preţului ridicat, nu mai sunt utilizate astăzi. Stelitele s-au impus în faţa celorlalte aliaje prin
calităţile lor mecanice şi biologice.
 Conectorul principal metalic sub formă de bară are următoarele caracteristici:
- Conexiunea sub formă de bară este cel mai vechi sistem utilizat;
- Restrânge designul protezei scheletate la o suprafaţă redusă, ceea ce o face confortabilă, dar are
dezavantajul grosimii crescute ce modifică esenţial relieful bolţii palatine;
- Are lăţimea de 6-7 mm şi o grosime de 3 mm;
- Este poziţionat la distanţă de mucoasă în funcţie de rezilienţă şi de unele zone cum ar fi:
parodonţiul marginal, torus, papila bunoidă, etc.
- Pe secţiune are formă ovalară, rotundă sau semiovalară cu suprafaţa plană spre mucoasă. Cea mai
utilizată este bara semi- ovalară deoarece prin formă şi grosime asigră confortul şi rezistenţa.
Barele palatine pot fi transversale şi sagitale.
 Bara transversală:
- Poate fi situată anterior, mediu sau posterior în raport cu molarul de 6 ani; bara mijlocie este situată la
nivelul molarului 1.
- Bara posterioară transversală se poziţionează posterior de molarul 1 - de aceea este mai puţin percepută
de limbă.
- Nu se va aplica la limita de reflexie a vălului palatin, pentru a nu produce jenă în fonaţie şi deglutiţie.
- Poate prezenta curburi pentru ocolirea torusului palatin, iar la unirea cu elementele pe care le conectează
se lăţeşte în evantai petru ca unghiul de unire să fie rotunjit, evitând astfel disconfortul şi retenţia,
asigurând în acelaşi timp rezistenţa.
- Extremităţile ei se continuă în şa cu elementele de conexiune secundară sau cu mijloacele de menţinere şi
stabilizare.
Bara anterioară palatină transversală urmăreşte curbura arcadei. Fiind situată în zona de frecare, adeseori
jenează fonaţia şi degltiţia - de aceea se confecţionează mai îngustă şi mai subţire.
 Barele palatine sagitale
o Orientate paramedian sunt cele mai nebiologice.
o Urmează curbura arcadei la 10 mm distanţă de parodonţiul marginal.
Sunt ele- mente de conexiune a unor şei sau elemente de menţinere şi
stabilizare situate pe aceeaşi hemiarcadă.
o Regula simetriei impune plasarea unei bare identice pe partea opusă.
Din combinaţia barelor transversale cu cele sagitale rezultă conectori
principali metalici de forme variate.
o Combinaţia a doua bare sagitale şi una transversală situată anterior dă
naştere co- nectorului metalic palatin în forma de “U” deschis
posterior iar din combinarea a doua bare sagitale şi una transversală
dispusă posterior se formează conectorul palatin metalic în forma de
“U” deschis anterior.
o Combinaţia dintre două bare sagitale şi două bare transversale
formează conecto- rul inelar (fig. 6.42), rigid şi rezistent, dar
inconfortabil prin suprafaţa mare palatină pe care o ocupă.
 Barele mandibulare pot fi plasate lingual, vestibular sau dentar, au formă semlunară deschisă posterior, iar pe
secţiune pot fi: ovalară, rotundă, semieliptice, bifilare, sau semipară.
 Bara linguală se plasează între limbă, dinţi şi parodonţiu, planşeul bucal şi versantul oral al crestei alveolare, cât
mai profund dar fără să interfereze cu planşeul bucal.
o Distanţa de la parodonţiul marginal la bară va fi de cel puţin 3 mm, aceeaşi distanţa va trebui respectată şi între
bare şi planşeul bucal. Lăţimea barei va fi de 4-5 mm iar grosimea de 2 mm.
o În concluzie aplicarea barei linguale este în funcţie de înălţime şi înclinarea versantului lingual al crestei
alveolare; înălţimea versantului lingual al crestei alveolare trebuind să depăşească 9-10 mm.
o Distanţarea barei de versantul lingual al crestei alveolare este în funcţie de orientarea acestuia. Când versantul
lingual este vertical bara se va plasa la 0,5 mm de acesta, iar în cazul când este oblic bara va fi distanţată de
versant la 1 - 1,5 mm. Atunci când versantul este retentiv distanţa dintre bara şi retentivitate trebuie să fie de 0,5
mm. Bara linguală se continuă cu şeile protetice şi susţine conectorii secundari.
o Conectorul principal bară linguală; poate fi însoţit de croşet continuu cu rol antibasculant, de distribuţie a forţelor
ocluzale şi de contenţie.
o Atunci când arcada dento–alveolară are o înclinare linguală prea mare şi bara linguală nu poate fi aplicată se
indică bara mandibulară vestibulară, situată în şanţul vestibular frontal în aceleaşi condiţii ca şi bara linguală.
o Dacă versantul vestibular al crestei este redus ca înălţime bara vestibulară nu se poate aplica. În cazul în care
ambii versanţi ai crestei alveolare sunt de înălţime redusă se indică aplicarea conectorului principal dentar – bara
dentară care poate fi situată fie vestibular – caz în care este inestetică, fie lingual, supracingular sau
supraecuatorial. Se aseamănă cu croşetul continuu, având lăţime de 3-4 mm şi grosime de 2 mm. Bara dentară nu
trebuie confundată cu croşetul continuu deoarece dimensiunile şi funcţiile lor diferă.
Conectorul principal metalic sub formă de plăcuţă poate fi situat
maxilar sau mandibular.
Conectorul maxilar sub formă de plăcuţă poate avea contact
mucozal sau dento mucozal, în timp ce conectorul principal
mandibular sub forma de plăcuţă are raport numai dento mucozal.
Conectorii principali sub formă de plăcuţă sunt benzi metalice cu
lăţime mai mare de 10 mm şi o grosime cuprinsă între 0,3 - 0,5
mm. Cu cât lăţimea conectorului plăcuţă este mai mare, cu atât
mai mult se poate reduce grosimea ei.
Plăcuţa mucozală palatină se poate realiza în mai multe variante,
medicul fiind răspunzător de stabilirea elementelor structurale ale
protezei adjuncte scheletizate.
Concepţia americană urmăreşte plasarea conectorului principal
plăcuţă palatină în limitele edentaţiei stabilite de dinţii limitrofi
spaţiului edentat. Nu ţine cont de principiul profilactic, trecând
peste torus şi parodonţiu marginal, şi este în acelaşi timp destul de
incomodă.
Acest tip de conector poate fi utilizat în edentaţia subtotală,
acoperind în întregime bolta palatină şi în edentaţia totală cu
indicaţie la bolnavii epileptici.
 O variantă de conector metalic este miniconectorul palatin utilizat în edentaţia unilaterală, denumit
şi conector unilateral, varianta scheletizată a protezei de retenţie Kemmeny). Utilizarea sa nu este
avantajoasă, putându-se rota foarte uşor datorită echilibrului său precar.
 Plăcuţa dento-mucozală maxilară se sprijină cu o margine pe dinţii restanţi şi cu cealaltă pe
mucoasă. Are de reglă aspect de “U” deschis posterior, sprijinindu-se dentar pe marginea cingulară
sau pe un prag supracingular având şi rol de croşet continuu, trece apoi în punte peste parodonţiul
marginal şi ia contact în suprafaţă cu mucoasa palatină. Porţiunea orală va fi modelată cu replica
anatomică, iar marginea liberă este îngroşată pentru a nu avea acţiune secantă asupra mucoasei. La
nivelul rugilor va fi situată în depresiunea dintre două rugi sau pe versantul ascendent al rugii
palatine pentru a fi disimulată.
 Plăcuţa dento-mucozală linguală se aplică în situaţia în care dinţii restanţi prezintă un grad de
parodontopatie marginală cronică iar versantul oral al crestei alveolare are înălţime redusă. Se
sprijină pe un prag plasat supracingular, iar decoletarea, dacă este posibilă, se realizează în aceeaşi
manieră ca la maxilar. Faţa dento– alveolară nu se lustruieşte, în timp ce faţa orală lustruită va fi
modelată ca replică anatomică. Există şi la mandibulă un mini-conector metalic unilateral care
prezintă aceleaşi inconveniente ca şi la maxilar.
 Conectorii secundari
Conectorii secundari sunt elemente ri- gide ale protezelor parţiale scheletizate
ce se realizează prin turnare odată cu celelalte elemente metalice ale protezei. Au
rolul de a uni fie şeile protetice la elementele de menţinere şi stabilizare, fie pe
acestea din urmă la conectorul principal.
Conectorii secundari elastici au formă de „S” şi unesc şeile segmentate cu
conectorul principal în sistemul Rigolet. Conexiunea elastică se poate aplica şi
lingual între un croşet şi conectorul principal lingual sub formă de bară (stress
brackers).
Conectorii secundari rigizi, frecvent utilizaţi, pot fi situaţi proximal, legând
şaua de elementele de menţinere şi stabilizare, sau interdentar, făcând legătura
dintre conectorul principal şi elementele de menţinere, sprijin şi stabilizare.
Plasarea lor interdentar se face astfel încât să nu interfereze zonele de retenţie şi vor
avea o formă triunghiulară pe secţiune, porţiunea mai îngustă fiind plasată în spaţiul
interdentar. Adeseori, în vederea anulării retentivităţii dentare se cere pregătirea
prin şlefuire a dinţilor între care se plasează. Vor fi distanţaţi de parodonţiul
marginal, iar unirea cu conectorul principal, ca şi cea cu elementele de menţinere şi
stabilizare va fi rotunjite pentru a se asigura confortul şi uşor îngroşată şi terminată
prin unghiuri rezistenţa.
Conectorii secundari ai braţelor elastice ale croşetelor turnate sunt bare
metalice de diferite forme şi lungimi ce susţin braţele active ale croşetelor.
 Sistemul Ney
 SISTEMUL NEY: este unicul sistem standardizat de croşete turnate. Indi- caţiile acestor croşete sunt în funcţie de natura
şi calitatea dintelui suport, precum şi de profilul ecuatorului protetic. Utilizează ca zone retentive suprafeţele laterale,
vestibulare şi orale ale dintelui suport şi sunt confecţionate, după următoarele principii:
 Sprijinul ce este asigurat, în general, de toate porţiunile rigide situate în conul de sprijin sau supraecuatorial; elementul
principal de sprijin este însă pintenul ocluzal plasat într-un locaş pregătit fie în foseta mezială, fie în foseta distală a
dintelui natural limitrof edentaţiei sau pe o microproteză ce acoperă acest dinte. Utilizat adeseori în foseta distală, poate
fi poziţionat şi în foseta mezială, adeseori putându-se utiliza doi pinteni ocluzali pe acelaşi dinte suport. Atunci când
diametrul mezio-distal sau vestibulo-oral este mai mare decât secţiunea la colet a dintelui re pectiv, pintenul va fi
prelungit spre centrul feţei ocluzale pentru a transmite presiunea în axul dintelui.
 Lăcaşul va avea o adâncime de 1,5 mm şi va fi de formă ovalară cu unghiuri rotunjite. Lungimea sa va fi de 1/4 din dia-
metrul mezio-distal al feţei ocluzale, iar lăţimea 1/3 din diametrul vestibulo-oral al aceleiaşi feţe.
 Lăcaşul are o formă de lingu- riţă, iar în cazul în care coroana naturală este afectată sau există predispoziţie la carie, se va
aplica într-un locaş realizat pe faţa ocluzală a unei microproteze.
 Sprijinul poate fi realizat fie pe praguri situate supracingular pe dinţii frontali naturali, fie pe microproteze care în zona
laterală a arcadei asigură şi o bună reciprocitate.
 Sprijinul poate fi realizat, de asemenea, şi prin gheruţe incizale, pinteni metalici sprijiniţi incizal deasupra punctului de
contact a doi dinţi frontali. Se mai poate realiza sprijinul prin onlay ocluzal, mai ales pe dinţii suport din zona laterală
aflaţi în infraocluzie (sprijin de tip Steigert).
 Încercuirea este funcţia croşetului ce asigură stabilitatea protezei în sens late- ral; se realizează
atunci când croşetul cuprinde dintele pe mai mult de jumătate de circumferinţa sa. Croşetul trebuie să
încer- cuiască coroana dentară pe 2/3 din circum- ferinţă, lucru ce se poate realiza şi prin sta- bilirea a
patru puncte de contact – unul ocluzal la nivelul pintenului, două la nivelul elementelor rigide (corp,
umăr, contracro- şet) şi unul la extremitatea elastică.
 Retenţia este funcţia ce tinde să se opună forţelor verticale de desprindere. Această funcţie se
realizează prin plasarea braţului elastic în conul de retenţie. Pentru ca retenţia să fie eficientă se cere
şi recipro- citate, care este asigurată de braţul opozant sau de conectorul secundar. Croşetele Ney sunt
standardizate în funcţie de linia ghid în două grupe: primul grup ce cuprinde patru croşete bi-active şi
un al doilea grup de două croşete.
 Croşetul numărul 1 este croşetul Ackers: - Este aplicat pe dinţii cu linia ghid nr. 1 ce
porneşte aproape de jumătatea feţei proximale adiacente edentaţiei şi urcă spre ocluzal la
nivelul feţei proximale opuse. - Prezintă excelentă încercuire, bun sprijin, retenţie şi
reciprocitate satisfăcătoare. - Este format dintr-o parte rigidă, cor- pul din care porneşte
pintenul ocluzal, cei doi umeri situaţi în conul de sprijin şi două braţe elastice situate sub
linia ghid în conul de retenţie.
 Croşetul numărul 2:
- Este derivat din croşetul „T” al lui Roach;
- Se aplică pe dinţii cu linia ghid nr. 2 opusă liniei
ghid numărul 1;
- Traseul liniei ghid numărul 2: Acesta porneşte înalt,
aproape de faţa ocluzală
proximal limitrofă edentaţiei şi coboară
oblic pe feţele laterale aproape de colet,
spre faţa proximală opusă;
 - Prezintă un conector secundar ce por-
neşte separat din şa, conector care se termină cu
pinten ocluzal şi doi conec-
tori secundari ce trec în puncte peste
festonul gingival, luând contact cu din-
tele la nivel ecuatorial, unde braţul elas-
tic se bifurcă;
 - O parte se aplică în zona de sprijin, o
parte în conul de retenţie. Are sprijin
foarte bun, retenţie bună prin cele două
braţe elastice, dar slabă încercuire în
comparaţie cu croşetul nr. 1.
 Croşetul combinat 1-2 :
- Este indicat pe dinţii la care linia ghid are pe o
faţă aspectul numărul 1, iar pe cealaltă faţă
aspectul liniei ghid numă-
rul 2;
 - Este indicat pe dinţii în versie sau rota-
ţie şi pe molarii conici;
 - Are bun sprijin, o retenţie bună prin
cele două braţe elastice, o încercuire şi
reciprocitate satisfăcătoare.
 Croşetul numărul 3:

- Este indicat pe dinţii tronconici cu baza mare

spre ocluzal, linia ghid fiind înal-
tă, orizontală aproape de faţa ocluzală;
 - Se aseamănă foarte mult cu croşetul
numărul 1, însă corpul croşetului şi pin-
tenul ocluzal sunt realizate prin turnare,
în timp ce cele două braţe elastice din
sârmă se sudează la corpul croşetului;
 - Prezintă sprijin bun, retenţie satisfăcă-
toare, dar încercuire slabă.
 Croşetul cu ac iune posterioară :
- Aplicat în special pe premolari şi canini, la care linia ghid
este foarte înaltă
pe o faţă şi coborâtă pe cealaltă;
 - Prezintă un sprijin ocluzal şi două braţe
– unul flexibil şi unul rigid ce se conti-
nuă cu conectorul secundar. Braţul rigid
plasat supraecuatorial asigură excelentă
încercuire într-o singură direcţie, de
aceea se impune aplicarea pe hemiarcada opusă a unui alt
croşet cu acţiune
posterioară pentru a se asigura reciprocitatea;
 - Prezintă o elasticitate foarte bună, pu-
tând fi aplicat sub linia ghid chiar şi în
zona distală. I se reproşează faptul că
pintenul ocluzal nu are un conector se-
cundar şi este plasat într-o zonă de mare
elasticitate;
 - Atunci când linia ghid este foarte înaltă
oral şi coborâtă vestibular (cazul pre-
molarilor inferiori înclinaţi oral), se
aplică croşetul cu acţiune posterioară
inversă;
 - Conectorul secundar rigid este plasat ves-
tibular, braţul rigid disto-vestibular, iar
braţul elastic este situat lingual.
 Croşetul inelar:
- Este utilizat în special pe molarul 2 ce delimitează distal
edentaţia. Înconjoară
dintele pe toată circumferinţa sa;
 - Linia ghid este relativ coborâtă pe una
din feţele laterale şi înaltă pe cealaltă;
 - Prezintă un braţ flexibil cu extremitate
liberă şi un sprijin ocluzal în zona
distală;
 - Braţul rigid este fixat la schelet prin doi
conectori secundari – unul anterior ce
poartă întotdeauna un al doilea pinten
ocluzal şi unul posterior ce întăreşte
astfel sprijinul posterior. Devine astfel
un croşet cu patru braţe, având sprijin
foarte bun, încercuire bună, retenţie şi
reciprocitate excelentă.