ELABORAREA METODICĂ Nr 9

TEMA: Proteza parţială mobilizabilă acrilică cu placă. Caracteristica. Elementele

componente.

1. Caracteristica componentelor PPMA acrilice cu placă.

Elemente principale: dinţii acrilici;

Elemente auxiliare: baza protezei și elementele de ancorare, menţinere și
stabilizare.
*Dinții artificiali: sunt elementele funcţionale principale, (restabilesc funcţia); sunt din
acrilat sau porţelan și se plasează în spaţiile edentate, formând segmente artificiale
ale arcadei dentare cu scopul restabilirii integrităţii și funcţiilor dereglate ale
sistemului stomatognat;
*Elemente de ancorare, menținere și stabilizare: sunt elementele care menţin și
stabilizează proteza pe câmpul protetic; sunt elemente principale (croșete) și auxiliare
(elementele câmpului protetic care se opun tendinţei protezei de mobilizare în plan
vertical și orizontal);
* Baza: constituit din șei și conectorul care le unește; șeile se amplasează în spaţiul
edentat iar conectorul pe palatul dur sau versantul intern al apofizei alveolare
inferioare; baza unește toate elementele și formează un corp unic.

2. Dinţii artificiali, varietăţi. Ambalaje comercializate.

Dinţii artificiali sunt elementele principale din componenţa PPMA: ei restabilesc

funcţia lezată a sistemului stomatognat. Ei pot fi confecţionaţi din acrilat sau porţelan;
seamănă cu dinţii naturali la formă, mărime și culoare;
Dinţii acrilici sunt confecţionaţi prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu
materialul bazei. Au rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază,
posedă nuanţe coloristice variate dar în timp se colorează și sunt permeabili pentru
lichidul și flora microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei din porţelan.
Cei din porţelan sunt confecţionaţi prin ardere și necesită realizarea unor retenţii
suplimentare (cavităţi, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul
bazei. Dinţii din porţelan au calităţi fizico-chimice superioare, densitate mai mare,
sunt impenetrabili la lichidul și flora microbiană bucală, au rezistenţă mecanică mai
mare, dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au nuanţe coloristice variate,
suprafeţe lucioase.
Sunt comercializaţi sub formă de garnituri, așezaţi în ceară plastică, pe plăcuţe
pentru grupul frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca
fabricii, culoarea, dimensiunea și forma.
3. Caracteristica elementelor de ancorare, menţinere şi stabilizare a PPMA.

Elemente principale: croșete din sârmă, croșete din acrilat, sisteme speciale
Elemente auxiliare: elementele de relief ale câmpului protetic care se opun
tendinţelor de mobilizare în plan vertical și orizontal ale protezei. Acestea sunt:
apofizele alveolare, bolta palatină, tuberozităţile maxilare, exostoze, dinţi restanţi,
tonicitatea și capacitatea de contracţie musculară periprotetică.

Croșetele au trei segmente:

 dentar (braţ) – poziţionat pe faţa vestibulară în zona subecuatorială retentivă;
menţine proteza pe câmpul protetic;
 elastic (corp) – o buclă care asigură elasticitatea;
 de fixare (apofiza) – o prelungire cu scop de fixare în bază.

Cerinţe faţă de croșetele din sârmă:

 se confecţionează din sârmă de wipla cu grosime de 0,6-0,8mm;
 segmentul dentar să aibă contact linear intim cu suprafaţa vestibulară a dintelui
și să o cuprindă cu cel puţin 2/3 din dimensiunea ei în sens mezio-distal;
 vârful să fie rotunjit și poziţionat în zona cu cea mai mare retentivitate;
 segmentul elastic este distanţat cu 1,5-2mm de parodonţiul marginal sau este
poziţionat supraecuatorial;
 segmentul de fixare trebuie să fie retentiv: se modelează dilatări sau bucle.
{Caracteristica sistemelor speciale: p.6}

4. Varietăţi de croşete din sîrmă de Wiplă utilizate la confecţionarea PPMA.

Caracteristica.

1. C. cervico-ocluzal deschis dental – are un singur braţ elastic care contactează

cu toată zona retentivă a suprafeţei vestibulare; braţul trece pe suprafaţa
proximală limitrofă breșei, distanţat cu 0,5mm, face o buclă spre mijlocul
apofizei alveolare și se poziţionează paralel cu aceasta distanţat cu 1-1,5 mm.
Indicat pe dinţii stâlpi care nu au ecuator accentuat atât la maxilă cât și la
mandibulă.
2. C. cervico-alveolar deschis dental – are un singur braţ elastic care contactează
cu zona retentivă a suprafeţei vestibulare, face o buclă și se orientează spre
colet, pe care-l traversează distanţat cu 1-1,5mm și continuă pe versantul
vestibular al apofizei alveolare unde face o curbă și se orientează spre centrul
apofizei alveolare, unde se va poziţiona distanţat cu 1-1,5mm. Braţul elastic este
mai lung, redându-i croșetului o elasticitate mai mare. Indicat pe dinţii stâlpi cu
retentivitate mare și cu grad redus de implantare.
3. C. cervico-ocluzal întors – face contact și cu zona subecuatorială și cu cea
supraecuatorială; extremitatea liberă începe în zona subecuatorială dinspre
 spaţiul edentat (distanţat cu 1,5-2mm), traversează zona retentivă până ajunge
la extremitatea opusă a feţei vestibulare, realizează o buclă la 180° și se
orientează spre spaţiul edentat traversând zona supraecuatorială, apoi trece pe
faţa proximală unde realizează o buclă spre mijlocul apofizei alveolare (1-1,5
mm distanţat). Indicat pe molari cu retentivitate maximă la nivelul mezio-
vestibular.
4. C. inelar Jackson și Adams – braţul retentiv se poziţionează în zona retentivă,
ambele extremităţi fac câte o buclă spre ocluzal și traversează arcada dentară
prin ambrazurile ocluzale extinzându-se pe versantul oral unde se fixează în
bază.

5. Tehnica confecţionării croşetului cervico-ocluzal deschis dental din sîrmă de

Wiplă. Utilaj, instrumente.

Se taie o bucată de sârmă de lungime corespunzătoare, cu ajutorul cramponului,

prin îndoire, se modelează braţul retentiv, apoi, la nivelul punctului de contact
interdentar, croșetul este îndoiat spre apofiza alveolară distanţat cu 0,5 mm de
suprafaţa proximală a dintelui, iar pe măsura apropierii de apofiza alveolară este
orientat oblic spre mijlocul apofizei acesteia distanţat cu 1-1,5mm.
Utilaj: clește Crampon, sârmă.

6. Caracteristica sistemelor speciale de ancorare, menţinere şi stabilizare utilizate

la confecţionarea PPMA.

Prezintă dispozitive mecanice complexe alcătuite din două componente: una fixată
la dinţii stâlpi și alta fixată în baza protezei. Mai întâi se confecţionează piesele
dentare fixe cu partea componentă specială apoi se realizează proteza PPMA.

Caracteristica:
• asigură sprijinul protezei (opune rezistenţă mișcării protezei spre ţesuturile
câmpului protetic);
• menţin proteza pe câmpul protetic (opune rezistenţă mișcării de la câmpul
protetic);
• stabilizarea protezei (previne mișcările orizontale);
• fixarea protezei (previne mișcările dintelui stâlp de la proteză și mișcările
protezei de la dintele stâlp [!!!]);
• trebuie să fie pasive în statică (repaus) și active numai în dinamică (funcţie)
pentru a se opune mobilizării;
• au dimensiuni reduse;
• sunt fizionomice;
• sunt bine tolerate de pacienţi;
• dintele stâlp trebuie să aibă o înălţime de minim 6 mm.
 Telescoape: un sistem constituit din cape cilindrice sau cilindro-conice cementate
pe dinţii stâlpi și coroane de înveliș care restabilesc forma anatomică a dintelui stâlp
fiind solidarizat baza protezei; are o suprafaţă mare de fricţiune, ceea ce-i conferă o
menţinere și stabilizare mai bună. Pot fi utilizate atât pentru sprijinul dento-
parodontal cât și mixt.
Bare cu călăreți: două componente: o bară care se fixează la coroanele sau la
dispozitivele radiculare ale dinţilor stâlpi; are dimensiune de 1,5-4 mm, formă
rotundă/ovoidală/dreptunghiulară, repetă forma curburii apofizei alveolare și este
distanţată de aceasta cu 1-2 mm; gutiera (călăreţ) este o copie de formă și dimensiuni
externe ale barei, poate avea contact intim cu bara la polul ei superior (sistem rigid)
(suport dento-parodontal) sau poate fi situat la distanţă (dependentă de rezilienţa
mucoasei), realizând suport mixt.
Indicate în edentaţii frontale, laterale și subtotale atunci când înălţimea câmpului
protetic permite plasarea barei, gutierei și dinţilor artificiali.

7. Caracteristica bazei PPMA. Limitele bazei PPMA la mandibulă.

Baza PPMA este alcătuită din șeile aplicate în spaţiile edentate și conectorul
principal în formă de placă palatină sau linguală (pe versantul oral al apofizei alveolare)
Baza este elementul care fixează dinţii și elementele de ancorare, menţinere și
stabilizare, transmite presiunea masticatorie către suportul muco-osos precum și
participă la adeziunea protezei pe câmpul protetic. Ea are în mediu o grosime de 2mm
și se extinde în dependenţă de numărul dinţilor restanţi și gradul lor de mobilitate,
structura suportului osos, grosimea și elasticitatea fibromucoasei, topografia
edentaţiei, vârsta; astfel poate avea limite extinse sau reduse.

Limitele la mandibulă
Pe vestibular în zonele edentate, limita se extinde până la fundul de sac vestibular,
în zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentaţie terminală, acoperă treimea
anterioară a tuberculului piriform, coboară până la linia oblică internă întinzându-se
orizontal pe fundul de sac lingual. Șeile se unesc printr-o placă linguală care se extinde
pe dinţii restanţi laterali până în zona supraecuatorială, frontali acoperă 2/3 din
înălţime.

8. Caracteristica bazei PPMA. Limitele bazei PPMA la maxilă.

Baza PPMA este alcătuită din șeile aplicate în spaţiile edentate și conectorul
principal în formă de placă palatină sau linguală (pe versantul oral al apofizei alveolare)
Baza este elementul care fixează dinţii și elementele de ancorare, menţinere și
stabilizare, transmite presiunea masticatorie către suportul muco-osos precum și
participă la adeziunea protezei pe câmpul protetic. Ea are în mediu o grosime de 2mm
și se extinde în dependenţă de numărul dinţilor restanţi și gradul lor de mobilitate,
structura suportului osos, grosimea și elasticitatea fibromucoasei, topografia
edentaţiei, vârsta; astfel poate avea limite extinse sau reduse.

Limitele la maxilă
Pe vestibular în zonele edentate, șeile se extind până la fundul de sac vestibular, în
zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentaţie terminală, acoperă
tuberozitatea palatină; posterior coincide cu linia A. Acoperă dinţii restanţi laterali
până în zona supraecuatorială iar frontali până la colet. În zona frontală, dacă apofiza
alveolară este dezvoltată, versantul vestibular al șeii poate lipsi sau acoperi numai
jumate din apofiză.

9. Trasarea liniilor necesare pentru montarea dinţilor artificiali în PPMA

 limitele bazei protezei

 mijlocul apofizei alveolare edentate
 locul unde va fi poziţionat braţul retentiv al croșetului

10. Criteriile de alegere a dinţilor stîlpi pentru aplicarea elementelor de ancorare,

menţinere şi stabilizare. Liniile croşetare. Importanţa.

După tipul de ancorare se deosebește: punctiformă (un dinte stâlp, edentaţie

subtotală); liniară (se unesc doi dinţi fie pe o hemiarcadă fie pe două) și în suprafață
(mai multe linii care delimitează o suprafaţă; cea mai favorabilă).
Dinţii stâlpi și numărul lor se aleg astfel încât să se obţină o ancorare cât mai
favorabilă. Ancorarea depinde de linia croșetară.
Linia croșetară: linia care unește dinţii stâlpi (pe care se pun croșete). Ea poate
trece transversal, diagonal, sagital sau în suprafaţă.
Importanţa reiese din aceea că linia croșetară trebuie să treacă cât mai aproape de
centrul de greutate a protezei. Cu cât e mai aproape, cu atât ancorarea e mai
favorabilă; cu cât mai mult deviază, cu atât e mai nefavorabilă.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 10

TEMA: Proteza parţială mobilizabilă flexibilă. Caracteristica.

1. Caracteristica componentelor protezelor parţiale mobilizabile flexibile.

Printre mărcile comerciale care oferă proteze flexibile se numără ValPlast, Luciton
FRS, Sunflex, TCS, Duraflex si Flexstar pentru materialul cu nylon; Flexite si Ultraflex
pentru materialele cu vinil.
Protezele flexibile au aceleași componente: șeile cu dinţi artificiali, conector
principal care le unește și croșete, cu diferenţa că elementele de ancorare sunt
croșetele acrilice, situate în zonele retentive ale apofizei alveolare; croșetele sunt
elastice și au aceeași culoare ca gingia.
Dacă vorbim despre Bio Dentaplast, acest material are culoare albă și este destinat
confecţionării croșetelor elastice și a carcasului protezelor scheletate flexibile
(scheletul se realizează după aceleași principii ca cel metalic).

2. Caracteristica elementelor de ancorare, menţinere şi stabilizare a protezelor

parţiale mobilizabile flexibile.

Pentru stabilizarea protezelor flexibile se folosesc croșetele acrilice.

Croșetul mucoalveolar este o prelungire a bazei care se amplasează pe versantul
vestibular într-o zonă retentivă, nu face contact cu dintele, este elastic și de culoarea
mucoasei.
Croșetul dentogingival este o prelungire a bazei care se amplasează parţial pe
dinte, parţial pe gingie, este elastic și se confecţionează din material incolor sau de
culoarea dintelui.
Croșetul dentar este o prelungire a bazei care se amplasează în zona
subecuatorială retentivă a dintelui, este elastic și se confecţionează din material
incolor sau de culoarea dintelui. Este asemănător cu croșetul turnat pentru proteze
scheletate: are braţ retentiv și opozant. Forma braţelor, grosimea și forma pot varia în
dependenţă de situaţia clinică.

3. Indicaţii către terapia edentaţiei parţiale cu proteze parţiale mobilizabile

flexibile.

 pacienţi alergici la monomer;

 situaţii clinice la care parametrii ce caracterizează suportul odontal nu oferă
condiţiile necesare amplasării corecte a croşetelor turnate;
 considerente estetice de mascare a recesiunii gingivale;
 pacienţi care au leziuni sau nu se pot adapta la protezele dure.
  evitarea stresului pe unităţile odonto-parodontale restante;
 pacienţii care prezintă protuberanţe osoase sau tuberozităţi plonjante care în
condiţiile unei stări generale bune ar trebui reduse chirurgical pentru a permite
inserţia unei proteze parţiale mobilizabile;
 rezolvă mai multe probleme dificile de tratament care implică dinţi
parodontotici, sensibilitate dentară, cancer oral sau alte situaţii în care dinţii
sunt compromişi sau confortul este problematic;
 de elecţie în tratamentul pacienţilor cu torus foarte mare sau despicături
palatine.

4. Materialele amprentare. Clasificări. Amprentele. Criterii de clasificare a

amprentelor.

După Gerner și Napadov:

 elastice
 termoplastice
 dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

 Elastice:
 Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili)
 Elastomeri de sinteză
 Materiale siliconice
 Materiale polisulfide
 Materiale polieterice
 Dure:
 Reversibile: substanţe termoplastice
 Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecţionată cu scopul

realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:

 documentare: se obţine modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
 auxiliare: se obţine modelul auxiliar (dinţii antagoniști) sau de diagnostic (studiu
pe model)
 de bază: se obţine modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:

 amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
  amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecţie
și se mai presează o dată;
 amprentele din materiale de consistenţă diferită sunt numite duble
 amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași provenienţă chimică;
 amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziţie de
ocluzie centrică (se folosește lingură specială)
 amprente parţiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
 amprente totale: se amprentează toată arcada dentară

5. Lingurile amprentare. Varietăţi. Particularităţile amprentării anatomice pentru

confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile flexibile.

Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta

anatomică, cu cea individuală – amprenta funcţională. Pe baza amprentei anatomice
se face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcţionale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecţionează lingura individuală, pe modelul de bază se confecţionează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.

6. Tehnica confecţionării modelului. Materialele necesare. Cerinţe către modelul

realizat pentru confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile flexibile.

Modelul se confecţionează din gips de clasa III, duritatea fiind necesară pentru a nu
se fractura în timpul injectării. Se confecţionează pasta de gips, se introduce în
amprentă în cantităţi mici până la umplere; în acest timp amprenta este amplasată pe
măsuţa vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel încât să pătrundă în toate
imprimările amprentei. Un conformator de soclu se umple cu gips peste care se
întoarce și se înfundă amprenta. De menţionat că gipsul trebuie să acopere marginile
amprentei! (pentru a reda configurarea fundului de sac unde este edentaţie). După
priza gipsului, conformatorul și amprenta sunt înlăturaţi iar soclul modelului este
fasonat.
Cerinţe:
 să fie integru, să nu aibă surplusuri, pori, fisuri, lipsuri, fracturi, mai ales în zona
unde va fi modelată macheta protezei;
 să redea cu exactitate relieful câmpului protetic;
 să nu prezinte schimbări de volum;
 să aibă suprafaţă netedă;
Materiale:
 colbă, spatulă, conformator de soclu, măsuţă vibratorie, vacuum malaxor
 apă, gips
7. Etapele clinico-tehnice de confecţionare a protezelor parţiale mobilizabile
flexibile.
Clinic: examinarea pacientului și obţinerea amprentei anatomice a câmpului protetic;
Laborator: confecţionarea modelului și a lingurii individuale;
Clinic: amprentarea funcţională;
Laborator: confecţionarea modelului definitiv și a șablonului de ocluzie;
Clinic: determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor intermaxilare;
Laborator: fixarea modelelor în simulator, realizarea machetei bazei protezei,
montarea dinţilor artificiali, modelarea machetei protezei mobilizabile;
Clinic: proba machetei în cavitatea bucală;
Laborator: modelarea definitivă a machetei protezei, ambalarea în chiuvetă,
realizarea tiparului, introducerea acrilatului în tipar prin injectare, dezambalarea și
prelucrarea protezei.
Clinic: aplicarea și adaptarea protezei pe câmpul protetic.

8. Dinţii artificiali, varietăţi. Ambalaje comercializate.

Dinţii artificiali sunt elementele principale din componenţa PPMA: ei restabilesc

funcţia lezată a sistemului stomatognat. Ei pot fi confecţionaţi din acrilat sau porţelan;
seamănă cu dinţii naturali la formă, mărime și culoare;
Dinţii acrilici sunt confecţionaţi prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu
materialul bazei. Au rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază,
posedă nuanţe coloristice variate dar în timp se colorează și sunt permeabili pentru
lichidul și flora microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei din porţelan.
Cei din porţelan sunt confecţionaţi prin ardere și necesită realizarea unor retenţii
suplimentare (cavităţi, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul
bazei. Dinţii din porţelan au calităţi fizico-chimice superioare, densitate mai mare,
sunt impenetrabili la lichidul și flora microbiană bucală, au rezistenţă mecanică mai
mare, dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au nuanţe coloristice variate,
suprafeţe lucioase.
Sunt comercializaţi sub formă de garnituri, așezaţi în ceară plastică, pe plăcuţe
pentru grupul frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca
fabricii, culoarea, dimensiunea și forma.

9. Reguli de montare a dinţilor artificiali din acrilat în protezele parţiale mobilizabile

flexibile la maxilă şi mandibulă.

 în zonele laterale dinţii se montează pe mijlocul apofizei alveolare și perpendicular

ei, realizând contact cu dinţii antagoniști;
 în zona frontală dinţii se montează cu restaurarea configuraţiei curburii dentare în
raport de ocluzie; în dependenţă de situaţia clinică dinţii pot fi montaţi cu gingie
artificială sau fără ea;
 la prezenţa a mai multor dinţi restanţi, dinţii artificiali se vor monta ţinând cont de
gradul lor de implantare, mărime, formă, linia coletului;
 principal să se suplinească spaţiul edentat: se permite montarea unui număr mai
mare sau mai mic de dinţi, sau din alt grup pentru a lichida breșa;
 dinţii din porţelan nu se șfeluiesc decât pe suprafaţa cervicală (mucozală).
 dinţii acrilici sunt perforaţi pentru a realiza retenţie mecanică (dinţii și materialul
bazei nu fac legătură chimică).

10.Tehnologii de injectare a acrilatelor moderne.

Într-un aparat special, cartușul cu bilele de acrilat este încălzit până se plastifică,
apoi, prin presiune, se injectează în chiuvetă.

11.Principiul de injectare chemoplastică cu polimerizare la cald în mediu uscat.

12.Procedeul de injectare chemoplastică cu polimerizare la rece.
13. Dezambalarea protezei parţiale mobilizabile flexibile.

Dezambalarea se face cu ajutorul ciocanului pneumatic sau simplu fracturând

tiparul, apoi proteza este curăţită atent de surplusurile de material de ambalare. Chiar
dacă proteza este elastică, a nu se ignora posibilitatea fracturării bazei sau a dinţilor.

14. Particularităţi de prelucrare și lustruire a protezei parţiale mobilizabile flexibile.

Materialul din care sunt confecţionate aceste proteze se prelucrează dificil – nu face
rumeguș dar fibre similar plasticului la încălzire. De aceea se prelucrează cu freze și
perii speciale, fără supraîncălzire.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 11

TEMA: Cîmp protetic în realizarea protezei parţial mobilizabile acrilice cu placă.

1.Elementele cîmpului protetic edentat parţial. Caracteristica.

 Dinții stâlpi (funcţia de ancorare, menţinere și stabilizare a protezei: un număr mai

mare de dinţi restanţi asigură o mai bună stabilitate a protezei, dar este importantă
și repartizarea acestora: dinţii grupaţi oferă o mai mică stabilitate decât dinţii
repartizaţi în diferite locuri);

 Fibromucoasa: poate fi grupată în 4 clase:

1. sănătoasă cu grosime și rezilienţă moderată, amortizează șocurile care apar în
decursul masticaţiei și reduce tendinţa de deplasare a protezei;
2. atrofiată, subţire, rezilienţă redusă, inaptă să suporte presiuni masticatorii –
influenţează nefavorabil actul de masticaţie;
3. groasă friabilă, grad mare de rezilienţă care favorizează deplasarea protezei
4. hipertrofiată, mobilă – o fixare foarte slabă a protezei;

 Apofizele alveolare (vârful, versantul vestibular și oral); sunt grupate în 4 clase:

1. înalte, retentive, cu versante vestibulare și orale extinse, paralele între ele, fără
exostoze;
2. medii, cu versante vestibulare ușor oblice prin pierdere se substanţă osoasă;
3. cu valoare protetică slabă – resorbţie accentuată;
4. cu valoare protetică negativă – denivelate, dispărute parţial sau total,
incongruente, suprafaţă mucozală redusă

 Fundul de sac vestibular și lingual (mucoasa neutră/pasiv mobilă)

 Frenul buzei, frenul obrazului;
 Bolta palatină poate fi:
1. extinsă cu suprafaţa orizontală largă, fără torus palatin, cu sutură intermaxilară
insensibilă – sprijin calitativ pentru proteză;
2. valoare protetică medie suficient de largă dar cu sutura intermaxilară sensibilă;
3. valoare protetică slabă – suprafaţă ogivală – absenţa suprafeţelor orizontale și
prezenţa a două versante oblice inapte să asigure stabilizarea;

 Tuberozitățile maxilare pot fi

1. favorabile, retentive, cu versante paralele între ele;
2. de valoare medie, acceptabile, cu relief perceptibil – favorabil pentru
stabilizarea protezei;
3. valoare negativă – absenţa oricărui relief – inapt pentru asigurarea stabilităţii
protezei;
 4. care au retentivitate prea mare și necesită corectare chirurgicală;

 Tuberculii piriformi pot fi favorabili, mai puţin favorabili, cu valoare protetică

scăzută și valoare negativă.
 La aprecierea suportului osos se ia în consideraţie relieful și structura osoasă.

2.Indicaţii către terapia edentaţiei parţiale cu proteze parţiale mobilizabile.

 Edentaţie parţială medie și întinsă;

 Periodontită severă;
 Pierdere excesivă de os alveolar;
 Tratament temporar al edentaţiei;
 Pacienţi care nu-și permit financiar protezarea fixă;


3.Amprentele. Criterii de clasificare a amprentelor.

Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecţionată cu scopul

realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:

 documentare: se obţine modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
 auxiliare: se obţine modelul auxiliar (dinţii antagoniști) sau de diagnostic (studiu
pe model)
 de bază: se obţine modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:

 amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
 amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecţie
și se mai presează o dată;
 amprentele din materiale de consistenţă diferită sunt numite duble
 amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași provenienţă chimică;
 amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziţie de
ocluzie centrică (se folosește lingură specială)
 amprente parțiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
 amprente totale: se amprentează toată arcada dentară
4.Lingurile amprentare. Varietăţi. Etapele amprentării anatomice.

Lingura amprentară este un suport pentru materialul amprentar în timpul

amprentării; deasemenea este un dispozitiv de armare pentru amprentă în timpul
realizării modelului.
Sunt metalice sau plastice; pentru o hemiarcadă, pentru două hemiarcade în
ocluzie, pentru o arcadă sau pentru ambele arcade în ocluzie.
Lingura este compusă din corp și mâner.
Corpul la maxilă acoperă palatul dur, la mandibulă este răscroit (loc pentru limbă);
servește pentru menţinerea materialului amprentar; poate avea orificii pentru retenţia
masei amprentare; este de diferite dimensiuni și forme.
Mânerul este poziţionat strict pe linia mediană a amprentei; servește pentru fixarea în
mână, poziţionarea corectă și menţinerea în timpul amprentării.
Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta
anatomică, cu cea individuală – amprenta funcţională. Pe baza amprentei anatomice
se face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcţionale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecţionează lingura individuală, pe modelul de bază se confecţionează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.

Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcţional.

Amprentarea anatomică:
1. Alegerea lingurii amprentare
2. Alegerea materialului amprentar
3. Prepararea lui
4. Depunerea pe lingură
5. Introducerea lingurii în cavitatea bucală
6. Centrarea, fixarea lingurii și modelarea marginilor
7. Înlăturarea lingurii cu amprenta din cavitatea bucală
8. Examinarea amprentei

5.Materialele amprentare. Clasificări. Nominalizări.

După Gerner și Napadov:

 elastice
 termoplastice
 dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

 Elastice:
 Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili) (alginat)
 Elastomeri de sinteză
 Materiale siliconice
  Materiale polisulfide
 Materiale polieterice
 Dure:
 Reversibile: substanţe termoplastice
 Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

6.Tehnica confecţionării modelului. Materiale.

Modelul preliminar este confecţionat din gips simplu. Se confecţionează pasta de

gips, se introduce în amprentă în cantităţi mici până la umplere; în acest timp
amprenta este amplasată pe măsuţa vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel
încât să pătrundă în toate imprimările amprentei. Un conformator de soclu se umple
cu gips peste care se întoarce și se înfundă amprenta. De menţionat că gipsul trebuie
să acopere marginile amprentei! (pentru a reda configurarea fundului de sac unde este
edentaţie). După priza gipsului, conformatorul și amprenta sunt înlăturaţi iar soclul
modelului este fasonat.

Modelul definitiv este confecţionat din gips simplu. Amprenta necesită o pregătire,
și anume îndiguirea și cofrarea. Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4
mm pe suprafaţa exterioară a amprentei la o distanţă de 2-3 mm de la marginea ei.
Cofrarea prevede fixarea unei benzi de ceară de 20-25 mm împrejurul benzii de
îndiguire. Pentru amprenta de pe mandibulă se mai adaugă o plăcuţă de ceară care
înlocuiește planșeul. Astfel se obţine un conformator utilizat la realizarea soclului. Se
prepară pasta de gips și se umple amprenta și conformatorul. După priză se
fasonează.
Materiale:
 colbă, spatulă, conformator de soclu, măsuţă vibratorie, vacuum malaxor
 apă, gips

7.Cerinţe către modelul realizat pentru confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile

acrilice.

Cerințe:
 să fie integru, să nu aibă surplusuri, pori, fisuri, lipsuri, fracturi, mai ales în zona
unde va fi modelată macheta protezei;
 să redea cu exactitate starea mucoasei în timpul funcţiei;
 să redea cu exactitate relieful câmpului protetic;
 să redea cu exactitate fundul de sac;
 să nu prezinte schimbări de volum;
 să aibă suprafaţă netedă;
 ELABORAREA METODICĂ N 12

TEMA: Relațiile intermaxilare centrice.Fixarea modelelor în articulatoare.

1. Noțiunea „ocluzie”. Varietăți.

Ocluzie – raport de contact static sau dinamic dintre arcadele dentare indiferent de
relațiile dintre ele.

Varietăți:
 centrică (statică)
 anterioară
 posterioară
 laterală din dreapta
 laterală din stânga

2. Definiție „ocluzie centrică”.

Raport între arcadele dentare în plan sagital, transversal și vertical când mandibula
ocupă o poziție centrică față de baza craniului și maxilă. Aceasta asigură poziționarea
anterioară a condililor articulari în fosele articulare, la baza pantei tuberculilor
articulari și un contact maxim interdentar, manifestat de contracția bilaterală,
uniformă și simetrică a mușchilor ridicători ce coincide cu mișcarea de deglutiție.

3. Definiție „relații intermaxilare centrice”.

Raport mandibulo-cranian în cadrul căruia mandibula se instalează față de maxilă în

așa mod că condilii articulari ai mandibulei ocupă în fosele articulare o poziție de
retruzie neforțată față de baza pantei tuberculului articular, indiferent de prezența
sau absența totală a dinților. Este o poziție din care încep și se finalizează mișcările
mandibulare la realizarea funcțiilor principale ale sistemului stomatognat

4. Definiție „poziție de postură a mandibulei”. Metode de determinare.

Poziție de postură – poziția mandibulară, determinată de echilibrul dintre tonusul

mușchilor ridicători și coborâtori ai mandibulei, când pacientul se află în clinostatism
sau șezând și privind înainte.

Metode de determinare:
Pacientul stă cu capul nesprijinit și va privi înainte, respirând liniștit. În cabinet
trebuie să fie liniște, o atmosferă calmă și plăcută, lumina și culorile nestridente,
conversația calmă. Mandibula trebuie lăsată sub influența reflexului miotatic care se
obține (declanșează) prin lovirea mentonului sau a peretelui inferior al cavității bucale.
În cursul poziționării mandibulei în PP mușchii mobilizatori ai mandibulei, mușchii
prevertebrali, ai cefei și limbii se află într-un echilibru antigravitic, de obicei, fără
expresie electromiografică.
În practică se folosesc o serie de teste fonetice preconizate de diferiți autori: Wild
(mama, ema), Silvermann (fonema „S” – Mississippi, pas), Robinson (fe-fe), dar PP
poate fi adaptată și după o mișcare de deglutiție.
Repere: dentar (între arcade este un spațiu de inocluzie de 2-4mm), labial (buzele
sunt în contact fără să se contracte, lejer); lingual (între limbă și palatul dur apare un
spațiu minim fonetic)

5. Definiție DVO. Metodele de determinare.

6. Caracteristica celor 3 situații clinice de determinare a o.c. sau a relațiilor

intermaxilare centrice.

7. Varietăți de ocluzii fiziologice şi patologice. Caracteristica.

Fiziologice:
 ortognată se descrie prin:
1. semne de ocluzie centrică caracteristice pentru toți dinții: fiecare dinte
contactează cu doi dinți antagoniști (unul principal și unul secundar), excepție
făcând incisivul central inferior și ultimul molar superior;
2. semne caracteristice pentru dinții frontali: linia mediană a feței coincide cu linia
dintre incisivii centrali ai maxilei și mandibulei (simetrie); frontalii superiori
acoperă frontalii inferiori până la o treime din înălțimea lor (2-3mm); marginea
incizală a frontalilor inferiori contactează cu tuberculii palatinali ai frontalilor
superiori.
3. semne caracteristice pentru dinții laterali în plan sagital: cheia de ocluzie Angle
4. semne caracteristice pentru dinții laterali în plan transversal: cuspizii
vestibulari ai d. superiori acoperă cuspizii vestibulari ai d. inferiori, aceștia
contactând cu șanțul mezio-distal al d. superiori; cuspizii linguali ai d. inferiori
acoperă cuspizii palatinali ai d. superiori, aceștia contactând cu șanțul mezio-
distal ai d. superiori; se explică prin faptul că arcada superioară este mai mare,
d. superiori au înclinație spre vestibular iar d. inferiori au înclinație spre lingual.
 dreaptă (cap-la-cap) – același raport ca la ocluzia ortognată cu diferența că dinții din
zona frontală sunt în raport ocluzal margine incisivală la margine incisivală;
mandibula poate să se deplaseze fără obstacol în direcție sagitală și transversală →
stereotip de masticație frecător → abraziune rapidă.
 biprognată (protruzie fiziologică bimaxilară/prognația fiziologică) – același raport ca
la ocluzia ortognată cu diferența că dinții din zona frontală la ambele maxilare,
împreună cu apofizele alveolare, au o înclinație în direcție vestibulară
 opistognată (retruzie fiziologică bimaxilară) – același raport ca la ocluzia ortognată
cu diferența că dinții din zona frontală la ambele maxilare, împreună cu apofizele
alveolare, au o înclinație ușoară în direcție orală

Patologice:
 prognația (ocluzia distală) – primul molar inferior are o poziție distală, astfel încât
cuspidul meziovestibular (MV) al molarului superior nu este situat între cuspizii
mezio- și centrovestibular (CV) ai primului molar inferior, dar este deplasat
anterior, deci primul molar inferior este deplasat distal cu cel puțin un cuspid;
frontalii superiori pot fi retruzați, păstrând contactul cu dinții inferiori sau pot fi
protruzați, având un spațiu de inocluzie în plan sagital.
 progenia (ocluzia mezială/inversă) - primul molar inferior are o poziție mezială,
astfel încât cuspidul meziovestibular (MV) al molarului superior nu este situat între
cuspizii mezio- și centrovestibular (CV) ai primului molar inferior, dar este deplasat
posterior, deci primul molar inferior este deplasat mezial cu cel puțin un cuspid;
frontalii inferiori îi acoperă pe cei superiori cu sau fără prezența spațiului de
inocluzie în plan sagital.
 adâncă – dacă dinții frontali superiori îi acoperă pe cei inferiori mai mult de o treime
din dimensiunile lor verticale, iar marginile lor incisivale vin în contact cu tuberculii
incisivilor superiori, este o ocluzie adâncă nepatologică; dacă dinții frontali
superiori îi acoperă pe cei inferiori până la colet iar marginile incisivale ale
contactează cu mucoasa – este patologică; în zona laterală poate fi un raport
normal sau dereglare.
 deschisă – prezența unui spațiu de inocluzie în direcție verticală între dinții
antagoniști; se poate întinde nu numai la dinții frontali dar și la cei laterali; contactul
poate fi păstrat numai pe ultimii dinți de pe arcadă; spațiul de inocluzie poate atinge
9-10mm și mai mult; dinții laterali pot avea raporturi normale sau dereglări.
 încrucișată – în zonele laterale observăm angrenări inverse uni- sau bilaterale (dinții
inferiori îi acoperă pe cei superiori); linia mediană dintre incisivii inferiori este
deviată de la linia mediană dintre incisivii superiori.

8. Simulatoarele: Varietăți şi principii puse la baza structurii. Componentele.

Simulatoarele sunt aparate care reproduc în afara sistemului stomatognat una, mai
multe sau toate mișcările mandibulei față de maxilă. Cu ajutorul lor modelele sunt
poziționate în relație centrică.
Varietăți:
 Ocluzoare – imită mișcarea de deschidere și închidere; compuse din două rame
(inferioară și superioară) articulate printr-un ax-balama și care pot fi menținute la o
 anumită distanță prin intermediul unui șurub sau al unei tije metalice. La baza
structurii stă anatomia oaselor maxilare: rama superioară imită poziția maxilei,
rama inferioară imită poziția mandibulei, iar tijele verticale imită ramurile verticale
ale mandibulei.
 Articulatoare – imită mișcările mandibulei în toate planurile: deschidere-închidere,
propulsie, lateralitate;
1. articulatoare anatomice medii – au la bază date medii antropometrice obținute în
urma măsurărilor între diferite repere osoase, articulare și dentare: extremitățile
posterioare ale ramei superioare imită condilii articulari; extremitățile superioare
ale tijelor verticale ale ramei inferioare imită tuberculul articular care are
înclinare în sens mexio-distal de 33° și oralvestibular de 17ᵒ (unghiul Benett); tija
verticală care menține distanța dintre cele două rame conține o tijă orizontală,
vârful căreia marchează punctul interincisiv care, unindu-se cu condilii articulari,
formează triunghiul Bonwill;
2. articulatoare adaptabile individual – permit să se reproducă mișcările mandibulei
individual pentru fiecare pacient după unele înregistrări prealabile efectuate de
către medic; sunt articulatoare cu înregistrare intrabucală, extrabucală și intra-
extrabucală.

9. Principiile şi metodele de fixare a modelelor în simulatoare.

 modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;

 între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1cm;
 părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului;
 planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a bordurilor
ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a ocluzorului și cu
planul mesei de gips;
 distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-10,5cm;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să
fie perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 pentru fixarea în articulator pe soclul

Metode de fixare:
 într-un timp – se gipsează în același timp ambele modele;
 în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul inferior, apoi cel superior (la
articulatoare se fixează mai întâi acel superior, apoi cel inferior).

10. Argumentați necesitatea confecționării şablonului cu borduri de ocluzie.

Pentru a fixa modelele în așa poziție în care se găsesc arcadele naturale în cavitatea
bucală în relație centrică. Este necesar atunci când sunt breșe medii și întinse. În caz
de edentații mici, se folosesc blocuri din material amprentar.
11.Limitele protezei la maxilă.

Limitele la maxilă
Pe vestibular în zonele edentate, șeile se extind până la fundul de sac vestibular, în
zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentație terminală, acoperă
tuberozitatea palatină; posterior coincide cu linia A. Acoperă dinții restanți laterali
până în zona supraecuatorială iar frontali până la colet. În zona frontală, dacă apofiza
alveolară este dezvoltată, versantul vestibular al șeii poate lipsi sau acoperi numai
jumate din apofiză.

12.Limitele protezei la mandibulă.

Limitele la mandibulă
Pe vestibular în zonele edentate, limita se extinde până la fundul de sac vestibular,
în zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentație terminală, acoperă treimea
anterioară a tuberculului piriform, coboară până la linia oblică internă întinzându-se
orizontal pe fundul de sac lingual. Șeile se unesc printr-o placă linguală care se extinde
pe dinții restanți laterali până în zona supraecuatorială, frontali acoperă 2/3 din
înălțime.

13.Dimensiunile bordurilor de ocluzie la maxilă. Cerințe către bordura de ocluzie.

mai înalte cu 2mm și mai late cu 1mm în sens vestibulooral decât dinții restanți

Cerințe:
 baza șablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic acoperind-o în
totalitate;
 baza șablonului să aibă o grosime de 1,5-2mm, să fie rezistentă la presiune și să nu
basculeze;
 să se îndepărteze și să se repună cu ușurință;
 marginile bazei să fie rotunjite și finisate corespunzător limitelor determinate;
 bordurile de ocluzie să fie monolite și bine solidarizate la baza șablonului
corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă și dimensiuni
corespunzătoare;
 șablonul aplicat pe model, cât și pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de
menținere.

14.Dimensiunile bordurilor de ocluzie la mandibulă. Cerințe către bordura de ocluzie.

mai înalte cu 2mm și mai late cu 1mm în sens vestibulooral decât dinții restanți
 Cerințe:
 baza șablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic acoperind-o în
totalitate;
 baza șablonului să aibă o grosime de 1,5-2mm, să fie rezistentă la presiune și să nu
basculeze;
 să se îndepărteze și să se repună cu ușurință;
 marginile bazei să fie rotunjite și finisate corespunzător limitelor determinate;
 bordurile de ocluzie să fie monolite și bine solidarizate la baza șablonului
corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă și dimensiuni
corespunzătoare;
 șablonul aplicat pe model, cât și pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de
menținere.