ELABORAREA METODICĂ Nr.

2
TEMA: Examenul clinic şi paraclinic a pacienţilor cu edentaţii parţiale.

1. Consecutivitatea examenului clinic a pacienţilor cu edentaţii parţiale.

I. Examenul subiectiv
II. Examenul obiectiv exobucal
III. Examenul obiectiv endobucal

2. Examenul subiectiv, importanţa.

Examenul subiectiv constă în stabilirea în primul rând a identității pacientului: nume, prenume,
varstă, stare civilă, ocupația și adresa.
După ce s-a făcut cunoștință cu bolnavul, prin anamneză se stabilește motivul adresării pacientului.
Istoricul amănunțit al bolii se face lăsând bolnavul să povestească cum a debutat și evoluat boala sa,
apoi se intervine pentru a preciza ordinea de apariție a diferitor simptome, succesiunea și evoluția lor,
tratamentele anterioare și rezultatele obținute.
Stabilirea antecedentelor este un punct foarte important în examenul subiectiv.
Antecedentele eredo-familiale: sifilis, tuberculoza, coagulopatii, predispoziție la carii dentare.

3. Examenul obiectiv, consecutivitatea.

Examenul exobucal se realizează din normă frontală și laterală : INSPECȚIA

FRONTAL

1.Se observa faciesul habitual al pacientului, asimetrii (determinate de nedezvoltarea sau dezvoltarea
în exces a unei parți osoase sau moi a feței, prezența unei edentații întinse laterale), linia surâsului.
2.Se apreciază raportul dintre cele 3 etaje ale feței, stabilind craniometric, cu ajutorul mânerului unui
instrument sau al unei rigle, înălțimea etajelor feței între punctele craniometrice :

 Etajul superior al feței : trichion (deasupra glabelei–nasion)

 Etajul mijlociu al feței : nasion-subnasion (subnazal)
 Etajul inferior al feței : subnasion- gnathion ( punctul cel mai jos al mentonului).

Intereseaza în special modificările produse între etajul mijlociu și cel inferior, deoarece, în
majoritatea cazurilor, ele sunt provocate de tulburări în dezvoltarea oaselor maxilare și a apofizelor
alveolare sau de dezechilibru a ocluziei.
LATERAL

Se apreciază profilul (normal, concav, convex)

 Profilul normal este drept sau ușor convex
 Profilul concav caracterizează ocluzia inversă, căreia îi corespunde și un raport invers între buza
superioară și cea inferioară (buza inferioară o depășește pe cea superioară).
 Profilul accentuat convex apare fie în prognatismul maxilarului superior, fie în retrognația
inferioară, sau hipoplazia mandibulei, când profilul convex este atât de accentuat încât are
aspectul unui ‘’profil de pasăre’’.

PALPAREA

 Interesează în primul rând relieful masivului osos al feței.

 Se insistă asupra pereților sinusali și asupra punctelor sinusale (frontale, etmoidale, maxilare), a
căror sensibilitate se cercetează prin presiune digitală și asupra punctelor de emergentă facială
trigeminală (supraorbital, infraorbital, mentonier), care se examinează prin plimbarea policelui,
menținut presat, pe zona de emergentă cutanată a nervului. Se observă reacția dureroasă a
pacientului.
 Se stabilește prezența, localizarea și limitele unui abces, fluctuența sa (deplasarea puroiului la
palpare), renitența (rezistenta la apasare) chisturilor, infiltrația și gradul de aderentă al unei
tumori, întreruperea continuității oaselor masivului facial în caz de fractură.
 Se palpează grupele ganglionare limfatice (submandibulari, submentonieri, occipitali, cervicali,
supraclaviculari, auriculari) și se notează modificările apărute : prezența și mărimea adenopatiei
(creșterea în volum a ganglionilor limfatici), numărul ganglionilor, mobilitatea sau aderența,
sensibilitatea dureroasă la palpare.
 Tonusul mușchilor mimici și al muschilor limbii se examinează prin opunerea degetelor sau
palmei examinatorului la contracția acestora. Astfel pentru mușchii buccinatori, medicul exercită
cu palmele o presiune usoară pe suprafața cutanată a obrajilor, în timp ce pacientul este rugat să-
și umfle obrajii. Pentru examinarea tonusului mușchilor linguali, medicul pune indexul vertical
peste cele doua buze și se opune mișcării de scoatere a limbii pe care pacientul este rugat să o
efectueze.
EXAMENUL ATM

 Se face prin inspecție și palpare

 Se observă amplitudinea deschiderii gurii, masurând distanța dintre marginile incisivilor
superiori și ale celor inferiori.
 Se observă concomitent daca mișcarea descrisă de mandibulă la deschiderea gurii se face lin, în
arc de cerc, sau este sacadată (cu întreruperi), în doi timpi și dacă este însoțită sau nu de
laterodeviație. Evidențierea unei laterodeviații se face mai bine marcând un punct cu creionul pe
menton, la nivelul liniei mediene și observandu-i excursia în timpul mișcărilor de deschidere și
închidere a gurii, concomitent în timpul acestor mișcări ale mandibulei, se execută și examenul
palpatoriu, ținând indexul ambelor mâini în conductul auditiv extern drept și stâng, iar policele
pretragian. Se evidențiază cracmentele (crepitații) articulare în caz de artrită.
 Mișcările articulare pot fi limitate (în inflamații ale articulației sau ale părților moi, trismus,
miozite) sau blocate (în constricții de maxilar, datorită unor obstacole tumorale sau bride
cicatriceale). In anchiloză (înțepenire totală sau parțială) temporo-mandibulară, deschiderea
gurii este de doar cațiva milimetri sau nu se face deloc, din cauza modificărilor osoase
intraarticulare.

EXAMENUL ENDOBUCAL

1.Incepe cu examenul buzelor, care sunt la limita exo-endobucală. Se apreciază forma și

conturul buzelor, se observă comisurile și culoarea roșului buzelor, cercetându-se existența unor
eventuale ragade (rană la colțul gurii) sau ulcerații. Se palpează apoi , între două degete grosimea
buzei, pentru depistarea zonelor infiltrate, a unor noduli.
2.Se eversează buza superioară și inferioară, pe rând, inspectând mucoasa labială și fundul
de sac vestibular, starea bridelor, starea, inserția, direcția și mobilitatea frenurilor, se observă
eventualele formațiuni patologice care pot să umple vestibulul, stergându-i relieful (abcese, tumori),
se examinează aspectul și colorația mucoasei, prezența fistulelor sau a unor formațiuni de tip
papilomatos pe mucoasa crestelor alveolare.
3.Se continuă examenul cu mucoasa jugală indepartând ușor obrazul cu oglinda și observând și
papila canalului Stenon, situate în dreptul molarului doi superior. Se examinează de asemenea
culoarea, prezența formațiunilor patologice, prezența cordoanelor de mucoasă jugală mușcată,
prezența eroziunilor cauzate de prezența unor resturi radiculare sau de unele lucrări protetice
incorect realizate.
4.Se trece la examenul pereților cavității bucale propriu-zise, pacientul ținând gura larg
deschisă. Se examinează bolta palatină (aspect, formă, adâncime, starea mucoasei și a rugilor
palatine, prezența și forma torusului), vălul palatin (despicături, perforații, abcese), faringele
posterior, regiunile amigdaliene, pilierii, amigdalele eventual existente (marimea lor, aspectul).
5.Se examinează limba prin inspecție și palpare, examinând aspectul, prezența unor formațiuni
patologice, prezența amprentelor dinților pe fețele laterale a limbii (în anemie ferodeficitară, în
macroglosie), mărimea, mobilitatea, consistența, tonicitatea.
6. Se examinează apoi regiunile sublinguale cu plicile sublinguale, ostiumul canalului
Warthon. Se palpează planșeul cavității bucale bimanual,cu o mână introdusă în cavitatea bucală, iar
cealalta pe suprafața cutanată corespunzatoare, apreciindu-i suplețea, gradul de infiltrație sau
sensibilitate, după caz. Se palpează glanda submandibulară și glanda sublinguală, bilateral, uneori
evidențiându-se prin această manevră calculi salivari sau tumori ale lojilor glandulare.
7. Ulterior se trece la examinarea arcadelor dentare, a ocluziei și a articulației
temporomandibulare.

4. Simptomele exobucale ale edentatului parţial.

 In cazul când avem absența a 1-2 molari sau 1-2 dinți frontali, simptomele exobucale lipsesc
deoarece înălțimea treimii inferioare a feței nu va fi micșorată, iar țesuturile moi peribucale iși vor
păstra poziția obișnuită, deoarece breșele sunt mici.
 In cazul lipsei unui număr mare de dinți din zona fronatală, simptomul facial se exprimă prin
prăbușirea buzei superioare spre oral.
 In cazul lipsei unui număr mare de dinți din zonele laterale, simptomul facial se exprimă prin
prăbușirea obrajilor creând aspectul de ‘’obraji supți’’.
 In cazul lipsei unui număr mare de dinți dintr-o singură zonă laterală, simptomul facial se
exprimă prin asimetrie facială.
 Daca se pierde dimensiunea verticală de ocluzie, se va observa micșorarea treimii inferioare a
feței, pronunțarea plicilor nazolabiale și mentonieră, iar comisurile gurii vor fi coborâte.

5. Simptomele endobucale ale edentatului parţial.

 Dereglări de integritate a unei sau a ambelor arcade dentare

 Dezintegrarea arcadelor dentare în care apar două grupe de dinți : funcțională și nefuncțională
 Suprasolicitare funcțională, abraziune patologică a dinților restanți sau poate duce chiar și la
mobilitate patologică din cauza schimbărilor care au loc în paradonțiu
 Migrarea dinților restanți
 Dereglări de funcție (incizie, masticație, deglutiție, fonație)
 Dereglări de funcție a articulației temporomandibulare
 Dereglări funcționale musculare.

6. Examenul arcadelor dentare şi ocluziei.

 Se adresează în primul rând formei arcadelor dentare. In mod normal, forma arcadei superioare
este de parabolă, iar a celei inferioare de elipsă, dar ea poate fi diferită, mai ales în anomaliile
proceselor alveolare și anomaliilor de poziție ale dinților .
 Astfel pot aparea următoarele forme de arcade:
 In trapez, când dinții frontali sunt aliniați pe o singură linie
 In V, când există compresiuni în regiunile laterale ale arcadelor
 In W, în sindromul de compresie maxilară.
 Cu ocazia examinării formei arcadei se obține și o impresie de ansamblu privind dispoziția
dinților, existența dinților ectopici (poziție anormală), a viciilor de erupție. Se remarcă de
asemenea displaziile de grup dentar, dintii supranumerari, anodonțiile, tremele, diastemele,
înghesuirile dentare, prezența și gradul abraziunii și predominanța ei la dinții frontali sau laterali.
 Se apreciază congruența sau incongruența dento-alveolară, adică existența sau inexistența unor
rapoarte de mărime între arcadele alveolare și dinți. Vorbim de incongruență când dinții sunt
înghesuiți, erupți vicios sau supranumerari, dispuși pe o arcadă alveolară mică, în situațiile în care
dinții, deși de mărime corespunzătoare, sunt situați pe o arcadă alveolară prea îngustă, dar și în
situațiile în care arcadele alveolare sunt normal dezvoltate, dar dinții sunt mult mai mari. Tot
incongruentă este denumită și situația în care dinții sunt mici, în raport cu lărgimea arcadei
alveolare, între ei existând spații.
 Se determină starea dinților restanți, și a mucoasei cavității bucale, în special se acordă atenție
dinților ce delimitează spațiile (breșele) edentate, deoarece ei vor servi ca puncte de sprijin în
tratamentul protetic.
 Apofizele alveolare se examinează din punct de vedere al dimensiunii și formei. Gradul de atrofie
a acesteia este individual pentru fiecare și depinde de mai mulți factori, printre care și cauzele
care au produs edentația. Atrofia este mai pronunțată în cazurile când absența dinților a fost
provocată de leziuni parodontale și mai mică în cazurile de lipsă a dinților ca urmare a cariei și
complicațiile sale. Un alt factor este timpul scurs de la edentare și de traumatismul produs la
nivelul pereților alveolari în momentul extracției.

EXAMENUL OCLUZIEI

 Se examinează raporturile dintre arcada superioară și cea inferioară, atât static, cât și dinamic.
 Pentru a aprecia rapoartele statice interdentare, în ocluzia centrica sau ocluzia habituală se
studiază rapoartele în trei planuri: vertical, sagital și transversal pentru fiecare grup de dinți.
 Ocluzia centrică- contact maxim între dinții celor 2 arcade realizat între cuspizii de sprijin și
fosetele centrale și marginale ale antagoniștilor; reprezintă ocluzia cea mai bine echilibrată unde
mandibula ocupă o poziție simetrică față de maxilă; OC trebuie să se caracterizeze prin contacte
dento-dentare multiple, simultane, stabile și echilibrate.
 Ocluzia habituală (de obișnuință) -contact maxim între dinții celor 2 arcade se realizează prin
devierea mandibulei la stânga, dreapta sau înainte, față de maxilar.
Inițial nu putem vorbi de ocluzie habituală, ci de ocluzie centrică, care la un moment dat trece în
ocluzie habituală. Cauza este reprezentată de un contact prematur în IM care a acționat o perioadă de
timp mai lungă și care cu mult timp înainte a provocat devierea mandibulei, iar pacientul și-a găsit o
altă poziție de IM care să ocolească acest obstacol.
 Ocluzia centrică presupunea contacte simetrice atât în stânga cât și în dreapta aparatului
stomatognat. La apariția contactului prematur, mandibula va devia (lateral, stânga sau dreapta)
pentru a găsi alte contacte multiple pentru masticație; aceste reflexe sunt conștiente, apoi devin
inconștiente și se numesc engrame (reflexe). Aceste noi engrame sunt asimetrice datorită
mandibulei care este deviată și duc la o abrazie dentară asimetrică și la formarea altor stopuri
ocluzale care nu mai sunt atât de bine tolerate de țesuturile care realizează ocluzia.
 Ocluzia habituală este ireversibilă; nici măcar protetic nu mai riscăm să refacem ocluzia centrică
– nu mai restabilim RC. Datorita faptului că este ireversibilă dar bine tolerată, este considerată
ocluzie funcțională.
 Condiția este ca ocluzia habituală să fie adaptată funcțional, să nu deranjeze; obiectiv, nu trebuie
să avem modificări patologice: traumă parodontală, dureri musculare.
 Ocluzia habituală dacă trece în ocluzie decompensată – tratamentul disfuncției cranio-maxilare
sau mandibulo-craniană – trebuie reabilitată.

In plan vertical: Se face examinarea la nivelul planului de ocluzie de jur împrejur al arcadelor
dentare

La nivelul molarilor rapoartele pot fi:

Normale: supraacoperirea molarilor inferiori de către molarii superiori cu înălțimea unui cuspid.
Inocluzie verticală : între fața ocluzală a molarilor inferiori și fața ocluzalaă a molarilor superiori
există un spațiu de inocluzie care se măsoară în milimetri cu ajutorul compasului.
Diferite grade de supracoperire: 1/2 , 1/1.
Ocluzie prăbușită: se realizează prin absența dinților de pe o hemiarcadă, antagoniștii pot egresa,
ajungând să articuleze direct cu gingia zonei edentate.

La nivelul caninilor și grupului incisiv rapoartele pot fi:

Normale: psalidonție verticalaă (dinții frontali inferiori sunt acoperiți de dinții frontali superiori pe o
treime din înălțimea lor.
Normale : labiodonție (cap la cap ).
Diferite grade de supraacoperire: ½ , 2/3, ¾, 1/1 , 5/4 prin proiectarea marginii incizale a
frontalilor superiori pe fața vestibulară a frontalilor inferiori.
Diferite grade de supraacoperire inversă: 1/3 , 1/2 , ¾, 1/1, când în sens sagital a fost ocluzie
înversă frontal.
Inocluzie verticală: Se măsoară dimensiunea verticală maximă în milimetri și se delimitează
meziodistal (dinții limitanți).

In plan sagital (antero-posterior): se examinează la nivelul planului de ocluzie, din lateralitate

dreaptă sau stângă (examenul direct în cavitatea bucală se realizează similar). Se studiază reperele
mandibulare față de reperele maxilarului superior.

La nivelul molarilor și caninilor, dacă situația clinică ne permite , se analizează raportul molarilor de 6
ani- cheia de ocluzie Angle, care a considerat poziția primului molar permanent superior fixă, nefiind
expusă migrărilor sagitale.

Raport normal, neutru

MOLARI- șanțul intercuspidian al molarului de 6 ani inferior articulează în dreptul cuspidului
mezio-vestibular al molarului de 6 ani superior.
CANINI-vârful caninului inferior articulează în spațiul dintre incisivul lateral și caninul superior.

Raport distalizat
MOLARI- șanțul intercuspidian al molarului de 6 ani inferior este distal față de cuspidul mezio-
vestibular al molarului de 6 ani superior.
CANINI- vârful caninului inferior articulează distal de spațiul incisiv lateral-canin superior.

Raport mezializat
MOLARI- șanțul intercuspidian al molarului de 6 ani inferior este mezial față de cuspidul
meziovestibular al molarului de 6 ani superior.
CANINI- vârful caninului inferior articulează mezial de spațiul incisiv lateral-canin superior.
La nivelul incisivilor relația este:

Normala, de psalidonție(sagitală)- fața vestibulară a incisivilor inferiori vine în contact cu

fața palatinală a incisivilor superiori.
Raport cap la cap- considerat normal dacă ocluzia este echilibrată la celelalte repere.
Inocluzie sagitală- între fața vestibulară a incisivilor inferiori și fața palatinală a celor superiori există
un spațiu de inocluzie.
Raport invers: fața orală (linguală) a incisivilor inferiori vine în contact cu fața vestibulară a incisivilor
superiori.
Raport invers cu inocluzie sagitală: între fața orală a incisivilor inferiori și fața vestibulară a celor
superiori este un spațiu de inocluzie care se măsoară cu rigla, așezată pe fața vestibulară a incisivilor
superiori, și se citește până la muchia incizală a celor inferiori.

In plan transversal : se face examinarea din față, perpendicular pe planul frontal (tuberal).

La nivelul molarilor se analizează toată zona laterală, inclusiv premolarii. Rapoartele pot fi:
 Normal, neutru- cuspizii vestibulari ai molarilor (premolarilor) inferiori articulează în șanțul
intercuspidian al molarilor superiori.
 Cap la cap – cuspizii vestibulari inferiori articulează cu cuspizii vestibulari superiori
 Lingualizat- cuspizii vestibulari ai molarilor inferiori articulează cu cuspizii palatinali ai molarilor
superiori
 Invers, încrucișat- șanțul intercuspidian al molarilor inferiori articulează cu cuspizii vestibulari ai
molarilor superiori
 Invers complet- cuspizii linguali ai molarilor inferiori articulează cu cuspizii vestibulari ai
molarilor superiori. Această ocluzie apare foarte rar, în îngustările foarte grave ale maxilarului
superior, despicături labio-palatine sau în macrognoția mandibulară.

La nivelul caninilor raportul poate fi:

 Neutru- fața vestibulară a caninului inferior vine în contact cu fața palatinală a caninului superior
 Lingualizat, cu inocluzie transversală- între fața vestibulară a caninului și fața palatinală a dinților
superiori există un spațiu de inocluzie.
 Invers- fața orală a caninului inferior vine în contact cu fața vestibulară a dinților superiori
 Invers, cu inocluzie transversală- între fața linguală a caninilor inferiori și fața vestibulară a
dinților superiori există un spațiu de inocluzie transversală.

La nivelul grupului incisiv se analizează concordanța liniilor mediane, ținând cont de mediana
maxilară, linia interincisivă superioară, mediana mandibulei și linia interincisivă inferioara.
 Normal- linia interincisivă inferioară coincide cu cea superioară, iar mediana mandibulei- cu
mediana maxilarului.
 Devierea liniei interincisive superioare față de mediana maxilară
 Devierea liniei interincisive inferioare față de mediana mandibulară
 Devierea liniei interincisive inferioare față de linia interincisivă superioară
 Devierea medianei mandibulare față de mediana maxilară.

 Pentru înregistrarea relaţiilor intermaxilare când poziţia de IM nu este acceptabilă se recurge la

poziţia de referinţă a mandibulei faţă de craniu, care este poziţia de RC şi care este reproductibilă.
 RC este raportul dintre mandibulă și maxilar în care condilul mandibular este situat în poziția cea
mai înalta a cavității glenoide indiferent de poziția dintilor, prezența sau absența lor, sau a DVO.

Rapoartele interdentare în timpul dinamicii articulare

 Se vor efectua rugând pacientul să execute propulsia mandibulei și mișcări de lateralitate dreapta și
stânga, prin mișcări de alunecare ușoară, menținând însă dinții inferiori și superiori în contact unii cu
alții. In acest timp se încearcă depistarea a trei sau mai multe puncte de contact și repartizarea lor pe
planuri de ocluzie, criteriu care asigură diagnosticul de ocluzie echilibrată.
In cazul cand nu se găsesc minimul de puncte de contact, repartizate unul frontal și celelalte două
lateral drept și stâng, atunci se observă și se depistează obstacole care se opun executării mișcărilor
indicate, stabilind și cauza lor. Astfel, se evidentiază blocajele parțiale (care se opun anumitor mișcări
ale mandibulei ) sau totale (ocluzie adâncă sau supraocluzie frontală 2/3 , 3/4 sau totală, angrenajele
inverse, sau alte poziții vicioase ale dinților), care limitează mișcările mandibulei și duc la
suprasolicitarea sau infrasolicitarea anumitor grupe de dinti.
Depistarea blocajelor permite luarea de măsuri pentru suprimarea sau atenuarea treptată a
traumatismelor exercitate la nivelul aparatului dento-maxilar, prin diferite mijloace de tratament.

7. Metodele paraclinice de examinare, indicaţii.

 Examenul paraclinic se indică în situațiile clinice când examenul clinic nu este suficient pentru
stabilirea diagnosticului definitiv.
 Metode:
Studiul modelelor
Examenul radiologic
Electroodontometria
Termodiagnosticul
Eficiența masticatorie
Ocluzografia
Indexul ILSOD

8. Metodele radiografice de examinare.

 Practicianul poate solicita atât radiografii endoorale, cât si extraorale de tipul ortopantomografiei
(OPT). Investigarea radiologica a pacientului ce urmează a fi protezat diferă
în funcție de prezența  sau  absența  breșelor  edentate si de planul de tratament stabilit.
 In general se urmăresc particularitățile de structură a oaselor maxilare, aspectul  trabeculizării în
zona breșelor, implantarea stâlpilor, direcția rădăcinilor, prezența unor resturi radiculare, dinți
incluși și chiste reziduale în țesutul osos corespunzator breșelor edentate.
 Pe ortopantomogramă se vor urmări atent particularitățile ambelor arcade, de la o ATM la alta,
starea osului alveolar, prezența dinților supranumerari, a dinților incluși, topografia proceselor
carioase, prezența unor chisturi, rapoartele apexurilor cu formațiunile cavitare sau nervoase etc.
 Pe filme mici endoorale ne interesează dispoziția spațiului periodontal, lărgirea căruia trebuie
corelată cu eventualele contacte premature, interferențe și/sau prezența traumelor ocluzale. De
asemenea este important de observat prezența procesului de halistereză marginală sau de
resorbție radiculară.

9.Metodele de examinare ATM, indicaţii.

Radiografia ATM
 Examenul radiografic al ATM este necesar numai atunci când sunt semne de afectare a
articulației.
 Radiografia ATM permite aprecierea conturului suprafețelor articulare, a formei și integrității
segmentelor articulare, a spațiului articular și a relației condil-fosă glenoidă.
 Radiografiile simple ale ATM sunt utile și pentru situațiile în care se impune corectarea prin
lucrări protetice a stărilor disfuncționale mandibulo-maxilare care necesitе poziționarea condilo-
glenoidiană corectă în RC. Imaginile interrelațiilor condilo-glenoidiene evidențiate radiologic
 sunt relevante pentru disfuncțiile ocluzale numai dacă sunt corelate cu poziția condiliană
centrică.
 Modificările adaptative sau degenerative ale ATM sunt produse de stres-ul mecanic din masticație
și parafuncțiile ADM ca de ex. bruxismul care persistă peste o perioadе de timp.

Tomografia computerizata (CT)

 Poate fi chiar o alternativa mai bună în precizarea modificărilor structurii osoase datorită
capacității sale de a arăta structurile în mai multe planuri.
 Principalele dezavantaje ale CT sunt creșterea expunerii la radiații și dificultatea poziționării
pacientului pe imaginea directă sagitală.

Rezonanța magnetică nucleară și artrografia

-sunt metode radiografice pentru detectarea modificărilor țesuturilor moi ale ATM.

Rezonanța magnetică nucleară

este o metodă neinvazivă și furnizează informații asupra:
– poziției și structurii discului;
– cantității de lichid sinovial;
– legăturilor posterioare și țesuturilor retrodiscale;
– osului medular;
– țesuturilor periarticulare.
Pe de altă parte nu este foarte sensibilă pentru a demonstra perforațiile discului și aderențele care sunt
mai bine investigate prin artrografie.

Comparată cu artrografia, rata folosirii RMN este mai crescutå deoarece:

– nu există expunere la radiații ionizante;
– este nonivazivă;
– osul medular al condilului poate fi depistat.
Dezavantajele RMN constau în:
– costul crescut;
– claustrofobia experimentată de unii pacienți;
– este nepotrivită la pacienți cu anevrism cerebral sau purtători de pacemaker cardiac.

Artrografia
Deși este singura metodă care oferă date privind menisculul, artrografia
prezintă două dezavantaje:
-este dureroasă pentru pacient
- dificil de executat pentru medic.

Se realizeazе prin puncție periauriculară și mai rar transmeatal cu injecția unei substanțe de contrast
radioopace.

Sunt descrise trei tehnici artrografice:

1. compartimentul inferior cu contrast simplu;
2. ambele compartimente cu contrast dublu;
3. ambele compartimente cu contrast simplu.

-Relațiile condil-fosă-cavitate glenoidă sunt evaluate în pozițiile:

gura închisă, gura semideschisă și gură deschisă.
- Artrografia oferă informații despre capsula articulară, volumul articular ce se poate reduce cu 0,3-0,4
ml.
- Metoda este contraindicată la pacienții cu infecții ale pielii, articulației, alergie la iod sau la pacienții
sub tratament cu anticoagulante.

Artroscopia ATM
 Oferă informații despre sinovitе, modificări degenerative ale cartilajului și discului, fibroze
(aderențe între țesuturile moi și disc uneori) și remodelări ale osului și discului.
 Evită folosirea substanței de contrast și iradierea pacientului permițând, sub anestezie locală
urmată de puncția spațiului articular, o vizualizare directă a elementelor articulare prin
intermediul endoscopului prevеzut cu fibrе opticе și evidențierea caracteristicilor de dinamică
articulară în timp real.
 Imaginea poate fi preluată și expusă pe un monitor.
 Metoda poate fi folositе și în scop terapeutic și permite o spălare a spațiului articular, distrucția
aderențelor prin puncție, regularizarea suprafețelor articulare și a meniscului.

10. Examenul musculaturii aparatului stomatognat, metode.

Electromiografia: se caracterizează prin înregistrarea biocurenților fibrelor musculare și

fasciculelor musculare într-o imagine grafică. Ea se efectuează în condiții de repaus fiziologic ,
intercuspidare maximă, ocluzie centrică, ocluzie cu efort, deglutiție, efectuarea mișcărilor funcționale
mandibulare.

11.Metode de examinare a modelelor de studiu.

 Modelul de studiu este obținut pe baza unei amprente documentare, care reprezintă negativul
arcadei dento-alveolare și al țesuturilor limitrofe
 Pozitivul sau modelul de studiu se toarnă din gips, urmărindu-se obținerea unui model cât mai
exact
 Este obligatoriu turnarea a două modele: maxilar și mandibular, precum și a unei chei de ocluzie
în relație centrică
 Modelele de studiu se pot studia separat și în rapoarte de ocluzie.

12. Metode de apreciere a eficacităţii masticatorii.

 Se determină procentajul de afectare a rezistenței dentare în urma afectării integritaților

arcadelor dentare prin comparație cu cea a sistemului stomatognat sănătos, de 100%.
 La baza metodelor statice au fost puse datele lui Haber obţinute la determinarea presiunii
masticatoare cu ajutorul gnatodinamometrului, comparînd indicii de rezistenţă a diverşilor dinţi
la procesul de masticaţie luîndu-se drept unitate de măsură valoarea celui mai slab dinte
(incisivul lateral) fiind comparată cu valoarea celorlalţi dinţi.
 Rubinov a ajuns la concluzia că proba de masticaţie după Ghelman nu corespunde indicilor
fiziologici,deoarece în condiţii de normă nimeni nu rumegă odată 5 miezuri de nucă (I miez = l
g). Reieşind din aceasta, Rubinov a elaborat proba de masticaţie numită fiziologică. In acest scop i
se dă pacientului un miez de alune (migdală), greutatea căruia în mediu este egală cu 800 mg,
marcând timpul de la începere a masticaţiei până la apariţia actului de deglutiţie. In condiţii de
integritate a arcadelor dentare pentru acest act e nevoie de 14 sec.
 In caz de edentaţie parţială timpul necesar pentru masticaţie creşte în raport cu întinderea şi
localizarea breşelor, iar mărimea particulelor la momentul apariţiei actului de deglutiţie creşte.
Calculul acestei probe este analogic cu cel al probei după Ghelman. Prin urmare, această proba
ne permite sa determinăm eficiența masticatoare în condiţii fiziologice.
 La baza calculării gradului de pierdere a eficienţei masticatorii conform metodei lui Rubinov este
greutatea resturilor din sită cântarite după o masticaţie, timp de 14 sec. De exemplu, daca la unul
 şi-acelaşi pacient am determina eficienţa masticatoare propunându-i un miez de nucă cu o greut
ate de 800 mg, efectuînd masticaţia pînă la apariţia actului de deglutiţie, iar a doua probă am
efectuat-o la un act de masticaţie de 14 sec.

13. Clasificarea edentaţiei parţiale după Kennedy, Gavrilov, Costa.

Clasificarea edentației parțiale după Kennedy

Clasa I – prezența breșelor bilaterale, terminale

Clasa II – prezența numai a unei breșe terminale

Clasa III – prezența breșei laterale intercalate

Clasa IV- localizarea breșei numai în zona frontală

 Primele 3 clase Kennedy le împarte în 4 subclase, fiecare, în dependență de numărul breșelor în

zona dinților restanți. In caz că avem o combinare de breșe care nu poate fi distribuită nici la o
clasă sau subclasă, atunci ea se plasează la clasa și subclasa corespunzătoare mai mică.
 Clasificarea edentației parțiale după Gavrilov

I.Breșe ale arcadelor dentare delimitate de dinți restanți numai medial (unilaterale și
bilaterale )

II.Breșe ale arcadelor dentare delimitate de dinți restanți nu numai medial, dar și distal( unilaterale,
bilaterale, frontale )
IV. Breșe ale arcadelor dentare mixte (pe o hemiarcadă mărginită de dinți numai medial, pe când în
zona celorlalți dinți este una sau mai multe breșe mărginite din ambele părți de dinți).

V. Edentație parțială cu prezența numai a unui dinte.

Clasificarea edentației parțiale după Cosa

I. Edentație frontală cuprinde breșele intercalate, situate în zona frontală, formate de lipsa unor dinți
incisivi sau/ și canini.
II. Edentația laterală cuprinde breșele uni- sau bilaterale din zona laterală mărginite de dinți restanți
anteriori și posteriori, formate de lipsa unor premolari sau molari ( breșe intercalate ).
III. Edentație terminală include breșele uni- sau bilaterale din zona laterală mărginite de dinți restanți
numai anterior, formate de lipsa molarilor sau/și a premolarilor.
IV. Edentație mixtă cuprinde breșe numeroase așezate în diferite zone, formate de absența mai
multor dinți (când pe aceeași arcadă coexistă breșe frontale, laterale, intercalate și terminale ).
V. Edentație întinsă cuprinde breșe situate în zonele frontale și laterale, mărginite de dinți restanți.
VI. Edentație subtotală cuprinde arcadele dentare pe care au rămas unul sau doi dinți restanți.

Ed. întinsă Ed.subtotală

14. Diagnosticul, elemente componente, formularea.

Diagnosticul include
 dereglările morfologice (clasa breșelor)
 factorul etiopatogenetic (dacă este evidențiat)
 dereglările funcționale (de masticație, incizie, fonație, deglutiție)
 complicațiile provocate de edentația parțială (deformații ale arcadei dentare, migrări ale dinților
restanți)
 alte dereglări de funcție a sistemului stomatognat (musculare, traumatismul mucoasei cavității
bucale etc.)
 dereglarile fizionomice