Elaborarea metodică Nr.

Tema: Particularităţile anesteziei şi intervenţiilor chirurgicale în regiunea OMF

funcţie de terenul pacienţilor (stări fiziologice şi patologice).

1.Terenul la bătrâni.

Procesul de senescenţă antrenează o serie de modificări de involuţie la nivelul diferitelor aparate şi sisteme
cunoscut sub denumirea de pluripatologia sindromului distrofic senile. Cele mai importante sunt tulburările
secundare aterosclerozei coronare, cerebrale şi renale.

Aceste tulburări interesează:

Aparatul cardiovascular (hipertensiune arterială, insuficienţă miocardică, coronaropatie ischemică).

Din punct de vedere al riscului anestezic pacienţii se împart în trei categorii de risc:

1. Pacienţi cu creştere moderată a tensiunii arteriale, fără mărirea ariei cardice şi toleranţă bună la efort.
Aceştia suportă bine anestezia loco-regională dacă se evită oscilaţiile tensionale şi depresia respiratorie. Se
pot folosi substanţe vasoconstrictoare în concentraţie de 1/200.000 cu condiţia ca acestea să nu fie
injectate intravascular.

2. Pacienţi cu creşteri ale valorilor tensionale până la 200mmHg, cu mărirea ariei cardiace, aritmii
paroxistice sau permanente, cu limitarea toleranţei la efort. Aceşti pacienţi prezintă un risc anestezic
important. Se recomandă consult cardiologic preoperator, utilizarea de soluţii anestezice fără vasocon-
strictor iar intervenţiile chirurgicale se fac în condiţii de spitalizare.

3. Pacienţii cu insuficienţă cardiacă congestivă necesită temporizarea tratamentului şi internarea acestora

în clinici de specialitate. Modificările hemodinamice sunt influenţate de poziţia în fotoliul stomatologic care
poate determina scăderi tensionale importante cu suferinţă cerebra lă. În prezent se recomandă efectuarea
tratamentelor în poziţie semişezândă.

Aparatul respirator prezintă o serie de modificări:

 atrofia parenchimului pulmonar şi proliferarea ţesutului conjunctiv determinând scleroemfizemul

pulmonar;
 rigiditatea cutiei toracice creşte şi are ca rezultat reducerea respiraţiei toracice şi creşterea
respiraţiei abdominale;
 scăderea capacităţii ventilatorii cu polipnee compensatorie.

La nivel hepatic se reduce debitul sanguin iar metabolizarea substanţelor anestezice este întârziată. Din
acest motiv substanţele anestezice trebuie folosite în doze şi concentraţii reduse deoarece pot dezvolta
reacţii toxice.

Se indică utilizarea în doze scăzute a sedativelor, iar diazepamul este preferat. Combaterea durerii
postoperatorii se face cu substanţe analgetice sau antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), pentru a preveni
creşterea tensiunii arteriale prin descărcarea de adrenalină endogenă secundar durerii, stresului sau
emoţiilor.

Indiferent de tipul de tratament chirurgical în chirurgia orală și maxilo facială, pentru anestezia loco-
regională sunt esențiale următoarele principii de bază :

 Evitarea hipoxiei și hipercapniei

 Evitarea oscilațiilor presiunii arteriale și în mod special scăderile tensionale
 Sedarea neuro-vegetativă de calitate dar nu neuroplegică.

2. Terenul la gravide
Femeia gravidă se găseşte sub influenţe hormonale, metabolice şi neuroreflexe şi prezintă următoarele
caracteristici:

 circulaţie intensă ( frecvenţa pulsului creşte cu 15%) ;

 modificări ale permeabilităţii capilare (scăderea hematocritului şi hemoglobinei);
 imbibiţie hidrică cu apariţia varicelor hidrostatice;
 creşterea debitului respirator;
 -ureterală
cu stază urinară şi creştera frecvenţei infecţi- ilor urinare;
 în primele luni de sarcină apare o creştere a tonusului parasimpatic cu astenie, somnolenţă,
vărsături.

Pentru efectuarea unui tratament stomatologic este necesară colaborarea cu medicul specialist de
obstetrică-ginecologie care va preciza trimestrul de sarcină pentru a preveni apariţia eventualelor
complicaţii. Din acest motiv se impun următoarele deziderate : anestezie bună, securitate pentru mamă,
sigu- ranţă pentru făt.

Anestezia loco-regională necesită temporizare, iar dacă se impune este bine suportată şi cu riscuri reduse în
lunile IV – VIII. În primele trei luni (perioada embrionară) există o predispoziţie a fătului la teratogenitate sau
risc de avort spontan. În ultima lună este risc de naştere prematură, de apariţie a hipertensiunii arteriale
sau a sincopei.

Este recomandat ca în primul şi ultimul trimestru de sarcină să se rezol ve doar urgenţele dento-
parodontale !

Frica, durerea şi stresul determinate de tratamentele stomatologice favorizează descărcarea de

catecolamine endogene. În acest context, utilizare corectivilor vasoconstrictori, în soluţiile anestezice,
trebuie să se facă cu discernământ, deoarece prin sumarea efectelor pot duce la diminuarea circulaţiei
feto- placentare cu hipoxie şi tahicardie reflexă a fătului dar şi declanşarea precoce a travaliului.

Datorită modificărilor fiziologice se constată o scădere a proteinelor plasmatice ceea ce determină

creşterea toxicităţii medicamentelor. Din acest motiv trebuie alese anestezicele, antiinflamatoriile şi
antibioticele cu toxicitate redusă, care trec cel mai puţin sau deloc bariera transplacentară:

 Articaina (ubistezin) trece bariera tansplacentară < 25%.

 Lidocaina (xilina) traversează bariera placentară aproximativ 55%.
 Mepivacaina (scandonest) traversează placenta în procent de70%.
 Bupivacaina are risc toxic pentru făt.
 Spartocaina (lidocaină şi sparteină) are efect ocitocic crescut.
 Prilocaina are risc de methemoglobinemie fetală.
 Adrenalina poate fi folosită, dar numai în concentraţie de maximum 1: 200000 ( efect tocolitic).
 Paracetamolul poate fi administrat, dar fără a depăşi 4g/zi, pentru a preveni afectarea hepatică a
fătului.
 Antiinflamatoarele nesteroidiene (Aspirină, Ibuprofen, Diclofenac) trebuie evitate. În literatură au
fost menţionate cazuri de apariţie a sindromului Reye la copii a căror mame au utilizat aspirină în
timpul lactaţiei.
Antibiotice: Amoxicilina, Augmentin, Amoxiklav sunt recomandate; la pacientele alergice se
recomandă Eritromicina ( oral 1-2g/zi sau parenteral 1-4g/zi), dar mai pot fi administrate
Azitromicina (Sumamed) şi Roxitromicina (Rulid).

Tetraciclinele NU pot fi folosite în timpul sarcinii sau în perioada lactaţiei deoarece produc tulburări
ale creşterii oaselor şi displazii dentare.

Aminoglicozidele (Gentamicina, Kanamicina) sunt contraindicate deoarece au efect nefro- ototoxic.

Barbituricele şi benzodiazepinele se pot folosi în ultimele două trimestre de sarcină. În primul
trimestru cresc incidenţa despicăturilor labio- maxilo- palatine.

Poziţia gravidei în fotoliul stomatologic în primele luni de sarcină este şezândă, semi-şezândă.
Din luna a-V-a se evită decubitul dorsal şi se preferă decubit lateral stâng pentru a evita
compresiune pe vena cavă inferioară a uteru- lui gravid ce are ca rezultat scăderea tensiunii
arteriale cu tahicardie reflexă până la stadii sincopale (hipotensiune de decubit).

Examenele radiologice sunt contraindicate deoarece pot determina, în funcţie de doză şi vârsta
sarcinii, efecte mutagene, teratogene sau oncogene. Dacă ele sunt necesare pentru stabilirea unui
diagnostic de certitudine vor fi efectuate obligatoriu sub protecţie folosindu-se şorţuri cu plumb, iar
numărul expunerilor va fi redus.

3. Terenul patologic (tarat) cardiovascular: HTA, reumatismul cardiac, boala

coronariană

TERENUL PATOLOGIC CARDIO –VASCULAR

Pacienţii care necesită o intervenţie stomatologică sau de chirurgie dentoalveolară pot prezenta un
teren cardiovascular congenital sau pot fi purtătorii unor afecţiuni cardiovasculare dobândite.

Bolnavul cardio-vascular nu trebuie considerat “ un handicapat“ dar obligă la o atitudine specială,

diferenţiată faţă de pacienţii sănătoşi. Medicul trebuie să fie avertizat din anamneza medicală de
 predispoziţia pacientului său către evenimente cardio-vasculare instantanee şi în consecinţă să
pregătească pacientul din punct de vedere psihic, fizic şi medicamentos .

Este esenţială colaborarea interdisciplinară cu specialistul cardiolog.

Acesta stabileşte gravitatea bolii cardiace sau vasculare, apreciază riscurile anesteziei şi ale actului
chirurgical, stabileşte conduita terapeutică, amploarea şi locul intervenţiei propuse.

În faţa oricărui pacient cardio-vascular asupra căruia se intervine este necesară:

 anamneză riguroasă;
 un examen clinic general atent şi complet;
 evaluarea corectă a riscului operator;
mai puţin nocivă;
 colaborarea interdisciplinară cu medicul cardiolog.

Din datele de anamneză culese, medicul stomatolog deduce nu numai afecţiunea de care suferă
pacientul ci el poate primi informaţii şi în legătură cu medicaţia pe care o foloseşte acesta
(tonicocardiacă,diuretică,vasodilatatoare, anticoagulantă).
În acest fel se pot evita interferenţele cu alte medicamente pe care urmează să le primească
pacientul.

Pacienţii care se prezintă pentru îngrijiri stomatologice se împart două categorii :

 Pacientul cardio-vascular care îşi cunoaşte afecţiunea, este investigat şi se află sub
tratament.
 Pacientul cu „ risc silenţios”

Pacienţii cu „ risc silenţios” sunt acea categorie de pacienţi care nu îşi cunosc afecţiunea cardio-vasculară şi
în consecinţă nu sunt diagnosticaţi. Ei nu prezintă manifestări evidente, ceea ce face ca boala să treacă
neobservată la o examinare superficială, care minimalizează importanţa factorilor de risc.

Aprecierea pulsului arterial şi a valorilor presiunii arteriale, constituie parte integrantă din examenele pe
care orice medic stomatolog trebuie să le practice şi să le interpreteze corespunzător în cabinetul
stomatologic şi de chirurgie dento-alveolară.

Măsurarea valorilor presiunii arteriale aduce indicii preţioase care nu ra- reori descoperă un teren
hipertensiv, înaintea manifestărilor clinice.

Pentru a preveni accidentele care pot să apară în cazul pacienţilor cu teren cardiovascular trebuie să se
respecte legile lui MONHEIM (1981), care sunt şi astăzi valabile:

1. Medicul stomatolog sau chirurg este obligat să se consulte cu specialistul cardiolog despre natura şi
severitatea bolii cardiace, despre stadiu de evoluţie şi să ceară avizul intervenţiei. Trebuie să ia în
considerare şi să verifice dacă indicaţiile cardiologului au fost respectate.

2. Timpul de staţionare al pacientului în sala de aşteptare să fie cât mai scurt, respectând ora de tratament
programată.
3. Premedicaţia sedativă este obligatorie, dar se administrează în cantităţi moderate. Şedinţele operatorii
sau tratamentele stomatologice să fie planifi- cate în concordanţă cu starea prezentă a pacientului. Se vor
evita manoperele obositoare, brutale, traumatizante şi tracţiunea zonelor reflexogene.

4. Este indicată palparea pulsului carotidian sau radial, măsurarea frecventă a presiunii arteriale şi dacă este
posibilă monitorizarea pacientului. Modi- ficările pulsului sau ale presiunii arteriale se urmăresc atent.

5. Oxigenarea corectă în limite optime trebuie asigurată permanent cu o bună supraveghere

Asociaţia Americană a Inimii ( AHA 2008) a stabilit bolile cardio- vasculare cu risc major care contraindică
intervenţia chirurgicală imediată:

 infarct miocardic recent ( 6 luni);

 decompensarea cardiacă;
 miocardită sau pericardită acută;
 endocardită bacteriană;
 stenoză mitrală în fibrilaţie arterială cu risc de embolii;
 accesul de tahicardie paroxistică.

Leziunile vasculare care impun prudenţă( AHA 2008) în timpul actu- lui stomatologic sunt:

 boala coronariană;
 infarct miocardic;
 maladia hipertensivă;
 insuficienţa cardiacă congestivă globală (cord pulmonar cronic);
 leziuni valvulare cronice;
 reumatismul cardiac.

BOALA CORONARIANĂ
Este o suferinţă cardiacă de origine ischemică, reprezintă o treime dintre bolile cardiace şi este mai
frecventă după vârsta de 45 ani.

Cauzele acestei afecţiuni sunt: efort fizic, efort intelectual, stres, tulburări în reglarea nervoasă a circulaţiei
coronariene, spasm sau arterioscleroza coronarelor, hipertensiune arterială, leziuni valvulare.

Are următoarele forme clinice:

 Cardiopatie ischemică dureroasă (angina pectorală stabilă/ instabilă; angina de repaus; infarctul
miocardic acut);
 Cardiopatie ischemică nedureroasă (insuficienţa cardiacă; tulburări de ritm şi conducere de natură
ischemică).

Cardiopatia ischemică dureroasa are ca şi cauză principală spasmul temporar al arterelor coronare cu
reducerea debitului sanguin către miocard.

Simptomul principal este reprezentat de apariţia bruscă a unor episoade foarte dureroase retrosternal,
adesea cu iradieri în braţul stâng şi atipic în hemimandibula stângă.
 Durerea apare la agitaţie, efort fizic, expunere bruscă la frig şi fumat excesiv. La aceşti pacienţi se
recomandă :

 evitarea zgomotului, a agitaţiei, a mirosurilor neplăcute, a manevrelor brutale, dureroase,

traumatizante.
 medicul verifică dacă pacienţii au asupra lor medicaţia vasodilatatorie coronariană –
Nitroglicerină, Nitrit de amil, Nitroderm, Corinfar;
 premedicaţie: sedative sau tranchilizante minore şi profilactic Nitroglicerină;
 anestezia preferată: anestezie loco-regională fără vasoconstrictor.

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ
Reprezintă 75% din bolile persoanelor peste 50 de ani, şi este o creştere anormală a presiunii arteriale
sistolice peste 140mmHg şi/sau a presiunii dia stolice peste 90mmHg.

Presiunea arterială este influenţată de: capacitatea cardiacă, volumul şi vâscozitatea sângelui şi de
elasticitatea vasculară.

Hipertensiunea arterială poate fi: primară ( esenţială sau idiopatică) în 90% din cazuri şi secundară unor
afecţiuni renale, endocrine, cardio- vasculare sau neurologice.

În practica curentă medicul stomatolog se poate întîlni cu pacienţi care pot avea următoarele valori ale
tensiunii arteriale, conform ESH/ESC (Euro- pean Society of Hypertension / European Society of
Cardiology ) 2007:

 Optimă : 120 / 80 mmHg;

 Normală: 120- 129 / 80- 84 mmHg;
 La limita superioară a normalului ( „high- normal” ) : 130 -139 / 85- 89 mmHg;
 Hipertensiune stadiul I : 140-159 / 90 – -179 / 100 – 109
mmHg;
 Hipertensiune stadiul III : ≥ 180 /≥ 110 mmHg.
 Hipertensiune sistolică izolată : ≥ 140 / ˂ 90 mmHg.

Atitudinea terapeutică la aceşti bolnavii hiprtensivi este următoarea :

Pacienţii cu hipertensiune arterială stadiul I (ASA 2) necesită :

 măsurarea tensiunii arteriale de trei ori înaintea tratamentului;

 dacă valorile tensiunii sunt mai mari necesită consult cardiologic;
 premedicaţie sedativă cu 7,5 mg Midazolam per os numai după consultul cardiologic;

Pacienţii cu hipertensiune arterială stadiul II (ASA 3) necesită:

 control cardiologic înainte tratamentului chirurgical/ stoma tologic;

  anestezie loco-regională cu sedare în condiţii de spitalizare.

Pacienţii cu hipertensiune arterială cu valori > 180 / > 110 mmHg (ASA 4) este contraindicată orice
intervenţie şi se recomandă internare pentru evaluare medicală de specialitate şi tratament.

Premedicaţia sedativă, anxiolitică este obligatorie şi de obicei se administrează tranchilizante minore de

tipul Midazolam cpr. 7,5 mg sau 0,25 mg Alprazolam per os cu o oră înaintea intervenţiilor.

Deosebit de important este controlul durerii, fiind necesară obţinerea unei anestezii loco-regionale de
calitate. Dacă se utilizează substanţe vaso- constrictoare în soluţia anestezică, concentraţia trebuie să fie de
1:200000 şi se verifică prin aspiraţie ca acul să nu fie intravascular.

Nu se foloseşte noradrenalina, ca vasoconstrictor, deoarece stimulează α- receptorii şi creşte valorile

tensiunii arteriale. La pacienţii sub tratament de α- metildopa (Aldomet, Dopegyt) nu se folosesc soluţii
anestezice cu vasoconstrictor.

Reumatismul Cardiac
Reumatismul cardiac e boala copilăriei și adolescenței, dar mulți tineri și adulți de vârstă medie, sunt atinși
de el. Chiar dacă reumatismul nu a atins miocardul și pericardul, el poate să intereseze doar endocardul cu
afectarea funcțională a valvelor cardiace , mai ales a celei mitrale.

Respirația grea, febra, creșterea ratei pulsului la un pacient tânăr chiar cu un istoric negativ, trebuie să
trezească suspiciunea de boală cardiacă reumatismală și să impună consultația medicului cardiolog.

La astfel de bolnavi, se impun măsuri severe de profilaxie a bacteriemiei postoperatorii , astfel se prescriu
de regula antibiotice pe cale orala sau chiar parenterala cu 2-4 ore înaintea intervenției. Se recomanda
îndeosebi Eritromicina 1g per oral, continuată cu încă 8 doze a câte 500 mg/ doză , la fiecare 6 ore.

4.Infarct miocardic, insuficienţă cardiacă cronică, leziuni valvulare, tulburări de

conducere cardiacă (tahicardie).

INFARCTUL MIOCARDIC
Infarctul miocardic este o leziune miocardică ireversibilă ca rezultat al unei ischemii prelungite.

Clinic se manifestă prin: durere localizată retrosternal sau precordial cu iradiere în braţul stâng, dispnee,
palpitaţii, senzaţie de greaţă şi vomă.
Constituie contraindicaţie pentru orice tratament stomatologic sau chirurgical dacă a avut loc în mai puţin
de 6 luni( infarct miocardic acut), iar urgenţele chirurgicale se rezolvă numai în condiţii de spitalizare.

La pacientul cu infarct miocardic cronic( mai mult de 6 luni) se va ţine cont de următoarele:

 avizul cardiologului înaintea procedurilor stomatologice sau chirurgicale;

 medicaţia coronodilatatoare nu va fi întreruptă;
 se vor evita prânzurilor copioase şi stresul în preziua şi ziua intervenţiei;
 premedicaţie sedativă obligatorie cu jumătate de oră înaintea tratamentului (7,5 mg Midazolam per
os, sau 0,25 mg Alprazolam per os);
 măsurarea tensiunii arteriale înaintea începerii tratamentului chirurgical- stomatologic;
 anestezie locală prin injecţie după anestezie de contact;
 utilizarea corectivelor vasoconstrictoare este permisa doar în concentraţie de 1:200000.

TULBURĂRI DE CONDUCERE CARDIACĂ.

În mod normal pulsul este de 60-80 bătăi/minut la adult şi 80-120 bătăi/minut la copil.

Modificările care pot să apară sunt:

 tahicardie peste 80 bătăi/minut în repaus;

 bradicardie sub 60 bătăi/minut în repaus.

La pacienţii cu tulburări de ritm stabile (extrasistole, tahicardie paroxistică atrială) sunt necesare
următoarele:

 intervenţiile se efectuează doar cu avizul medicului cardiolog;

 medicaţia se administrează fără întrerupere, cu excepţia anticoagulantelor;
 măsurarea preoperator a tensiunii arteriale şi a pulsului;
 administrarea premedicaţie anxiolitice de tipul derivaţilor de benzodiazepine pentru a evita
descărcările de catecolamine endogene;
 nu se folosesc corective vasoconstrictoare în soluţiile anestezice deoarece pot duce la apariţia
crizelor de angină sau la tahicardii;
 aspiraţia este obligatorie pentru a evita injectarea intravasculară a substanţelor anestezice deoarece
acestea au efecte aritmogene sau pot declanşa accidente toxice de supradozaj.

O categorie aparte o reprezintă pacienţii cu aritmii tratate cu pacemaker sau defibrilatoare implantate. La
aceşti pacienţi atitudinea va fi următoarea:

 consult cardiologic preoperator obligatoriu;

 continuarea medicaţiei pentru afecţiunea de bază;
 monitorizarea pulsului pe durata tratamentului pentru a depista eventualele modificări;
 nu se vor folosi: micromotorul acţionat electric, aparatul de detartraj cu ultrasunete,
electrocauterul monopolar, pulpotestul, bisturiul electric, deoarece câmpurile electromagnetice
generate de acestea pot interfera cu pacemaker-ul ;
 Laserul şi aparatul Roentgen nu interferă cu pacemaker-ul ;
 Pacienţii cu defibrilatoare implantate se rezolvă numai în condiţii de spitalizare.
Pacienţii cu tulburări de ritm instabile de tipul: tahicardie paroxistică supraventriculară, fibrilaţie
atrială paroxistică sau flutter atrial, tahicardie ventriculară cu puls, bloc atrio-ventricular gradul II şi
III (cu peacemaker), boala de nod sinusal (cu peacemaker) vor fi trataţi în condiţii de spitalizare.
LEZIUNILE VALVULARE CRONICE
Leziunile valvulare cronice reprezintă o deformare organică permanentă, stenoze, insuficienţe sau
leziuni asociate interesând valva mitrală, aortică sau ambele, frecvent de natură reumatismală.

Unele intervenţii chirurgicale dento-alveolare pot produce bacteriemie tranzitorie.

La pacienţii cu defecte anatomice cardiace aceste bacteriemii pot determina apariţia endocarditei
bacteriene, complicaţie infecţioasă cu risc vital, cu o rată de mortalitate de 10%.

Pentru prevenirea ei este necesară profilaxie endocarditei bacteriene, în colaborarea

interdisciplinară cu medicul cardiolog.

În practica medicală întâlnim pacienţii cu risc minim care nu necesită profilaxia endocarditei
bacteriene,ce prezintă următoarele afecţiuni:
 sufluri funcţionale;
 defecte septale atriale necomplicate de tip secundar;
 intervenţii chirurgicale fără recidivă la 6 luni după un defect septal atrial secundar, defect
septal ventricular ( cu excepţia cazurilor când se utilizează grefă de Dacron);
 by - pass arterial coronarian;
 prolaps de valvă mitrală fără regurgitaţie;
 reumatism articular în antecedente fără disfuncţie valvulară;
 stimulator cardiac sau defibrilator implantat;
 maladia Kawasaki fără disfuncţie valvulară.

Profilaxia endocarditei infecţioase trebuie facută pentru pacienţii:

1. cu risc major care prezintă următoarele afecţiuni:

 proteze valvulare;
 malformaţii congenitale cianogene;
 endocardite bacteriene în antecedente;
 şunturi sistemico-pulmonare operate.

2. cu risc mediu cu următoarele afecţiuni

 afecţiuni valvulare reumatice;
 prolaps de valvă mitrală cu regurgitaţie;
 defecte septale necorectate;
 persistenţă de canal arterial;
 cardiomiopatie hipertrofică;
 afecţiuni congenitale ale cordului;
  proteze intravasculare;
 transplant de cord;
 coartaţie de aortă.

Profilaxia endocarditei bacteriene este indicată pacienţilor cu risc major sau mediu înaintea efectuării
oricăror manevre sângerânde în cavitatea orală.

Regimul de profilaxie a endocarditei recomandat de AHA (American Heart Association), 2007 presupune
administrarea unei singure doze de antibiotic indiferent de gradul de risc sau de tipul intervenţiei.

Acesta presupune administrarea de Amoxicilină 2 gr per os cu o oră înaintea intervenţiilor chirurgicale. În

cazul în care medicaţia nu poate fi administrată per os se recomandă Ampicilină 2g intramuscular /
intravenos sau Ceftriaxon 1g intramuscular / intravenos cu 30 minute înaintea intervenţiei.

În cazul pacienţilor alergici la peniciline se administrează per os Cefalexin 2g, Clindamicin 600mg sau
Azithromicin 500 mg cu o oră înaintea intervenţiei.

Atunci când nu se pot administra oral aceste antibiotice se preferă calea intramusculară sau intravenoasă:
Cefazolin sau Ceftriaxon 1g sau Clindamicin 600 mg cu o oră înaintea intervenţiei.

La copii se va utiliza aceeaşi schemă de profilaxie doar că doza de Amoxicilină, Ampicilină şi Cefalexin este
de 50mg/kg; Clindamicina 20mg/kg ; Azithromicin 15 mg/kg şi Cefazolin 25mg/kg fără a depăşi doza
recomandată adulţilor.

Nu se recomandă profilaxie endocarditei bacteriene în următoarele proceduri dentare:

 stomatologie restaurativă;
 îndepărtarea firelor de sutură;
 tratamente endodontice fără instrumentare;
 plasarea aparatelor ortodontice sau protetice mobile;
 amprentare;
 fluorizare;
 radiografiere orală

În următoarele tratamente stomatologice se recomandă profilaxie endo carditei bacteriene:

 extracţia dentară;
 implanturile dentare;
 intervenţii parodontale (chirurgie parodontală, detartraj, surfasaj radicular, sondaj parodontal);
 tratamente endodontice ce depăşesc apexul dentar;
 plasarea subgingivală de fibre sau benzi cu antibiotice;
 plasarea inelelor ortodontice;
 puncţiile anestezice;
 igienizarea dinţilor sau implantelor când se anticipează sângerare;

În timpul intervenţiilor sângerânde intraorale există risc de însămânţare bacteriană la nivelul protezelor
articulare.
 Societatea Americană de Ortopedie, 2010, recomandă antibioprofilaxia în următoarele situaţii:

 intervenţii articulare în antecedente;

 intervenţia de protezare articulară sub un an;
 infecţii la nivelul protezei articulare, în antecedente.

Aceasta presupune administrarea:

 La adult Clindamicină 300 mg per os cu o oră înaintea intervenţiei;

 La copii Clindamicină 20mg/kg per os, cu o oră preoperator.

Bibliografie:

 Carmen Gabriela Stelea, Eugenia Popescu, Otilia Boișteanu – Anestezia Loco-

Regională în Medicina Dentară
 Maria Voroneanu , Carmen Vicol, Dan Cogălniceanu , Mircea Barna –
Anestezia Generală și Loco-Regională
 G. Timosca , C. Burlibasa - Chirurgie oro-Maxilo-Faciala