11. Aspecte rudiologicc in implantologie i paradontologie.

Aspecte rudiologicc in
tratamentul dindilor.
1. Aspecte radiologice in implantologie.

Implantologia odontologică este o metodă chirurgicală de reabilitare a unor sectoare edentate, prin plasarea unor
posturi fixate intraosos (maxilar şi/sau mandibular).
Metoda este cunoscută de mult timp, dar, datorită lucrărilor lui Branemark, referitoare la implantele osteointegrabile,
de la sfârşitul anilor 1970, a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.
Calitatea aliajelor şi tipul de implant, aprecierea condiţiilor anatomice (şi mecanice) ale sectorului edentat au condus
la necesitatea stabilirii unui bilanţ preopcrator prin metode imagistice.
în plus, urmărirea rezultatelor imediate şi în timp, în implantologie, este un alt avantaj al acestor achiziţii moderne
de explorare.
In vederea stabilirii unui bilanţ preimplantologic, examenul clinic este prioritar, dar acesta este consistent
argumentat prin aportul metodelor imagistice care dau relaţii asupra volumului osos rezidual.
Se stabileşte un document bio-măsura- bil care va trebui să precizeze:
 morfologia volumetrică a regiunii unde se va face implantul;
 structura osului spongios şi densitatea componentelor paradontale, în mod deosebit a corticalei osoase de
sprijin ;
 relaţiile cu dinţii vecini şi dinţii anta- gonişti;
 starea „structurilor critice” din vecinătate (sinusuri maxilare, fose nazale, canalul dentar inferior etc.);
 starea articulaţiilor temporo-man- dibulare, cu repercusiuni asupra procesului masticaţiei.
Va trebui să se stabilească, foarte precis, pentru fiecare post de implant:
 dimensiunea pe orizontală (vestibulo- -Iinguală/palatină);
 dimensiunea verticală, înălţimea de os osoasă alveolară şi o „structură critică”).

2. incidente folosite - cantitatea osului disponibil, la nivelul maxilarului superior, zona

frontală, zona laterală, la nivelul mandibulei, zona frontală, zona laterală, calitatea osului
disponibil (densitate), elemente anatomice, şablonul radiologie, implantele inserate, alte
metode imagistice disponibile.

în condiţii de dotare modernă, adecvată unui studiu imagistic în implantologie, acesta se face, în special, prin
program Dentascan, şi cu ajutorul aparatului multifuncţional Scanora.
Se vor realiza:
 filme O.P.T. (sau panoramice dentare), care permit aprecieri de ansamblu, de orientare, privind volumul
osos rezidual, relaţia cu dinţii vecini şi antagonişti, starea A.T.M., retracţia crestei alveolare, relaţia cu
pereţii sinusurilor maxilare, cu fosele nazale, cu canalul dentar inferior.
 Metoda nu realizează evaluări volumetrice (tridimensionale), deoarece nu obţine relaţii privind componenta
orizontală (sau axială);
 filme endobucale prin tehnica „con lung”, carc pot da informaţii în legătură cu starea pereţilor alveolari şi
cu structura acestora;
 teleradiografia de profil (de la 4 m), datorită nedeformării imaginilor obţinute, oferă relaţii privind
mandibula, maxilarul, sinusurile maxilare etc.;
 „examen pe secţiuni”, care completează bilanţul iniţial orientativ şi se realizează prin program Dentascan şi
Scanora.
Computer-tomografia a intrat în practica medicală în anii 1970, reprezentând o revoluţie în radiologie şi,
implicit, în diagnosticul afecţiunilor dento-maxilo-faciaie.
Având marele inconvenient reprezentat de apariţia pe imagini a artcfactelor cauzate de structurile metalice
(protetice), la mijlocul anilor 1980 s-au făcut primele tentative de realizare a unui bilanţ C.T., preimplantologic, fără
a avea un program specific.
Se realizau secţiuni axiale, ţinînd cont de pianul palatina! sau mandibuiar - şi secţiuni frontale (coronale) directe,
carc ofereau relaţii privind:
 osul alveolar (în plan vestibulo-palatin/lingual); (fig. 14-7)
 înălţimea alveolelor şi situaţia canalului dentar (vestibulară, centrală sau linguală).

Scanora
Este o tehnică multifuncţională care are indicaţii speciale în implantologie, îmbinând principiul radiografiei prin
fantă cu tomografia spiralată.
Scanora realizează radiografii maxilo-dentare extraorale panoramice, mărite constant de 1,3 ori.
Aparatul are un focar fin de 0,3 mm şi foloseşte o distanţă focar-film de 575 mm.
Prin sistemul de procesoare inclus, permite programarea şi realizarea unor secvenţe care sunt afişate digital.
Filmul panoramic obţinut iniţial furnizează informaţii de orientare globale, iar în implantologie acesta este folosit
pentru stabilirea secţiunilor tomografice dorite.’
In practică, secţiunile tomografice vor fi de 4 mm sau de 2 mm, orientate dinspre mezial spre distal, în serii de 3-4
filme succesive.
Sunt secţiuni transversale directe, perpendiculare pe un anumit segment din arcada dentara, iar imaginile structurilor
dento-maxilare respective vor apărea nedeformate.

ALEGEREA TEHNICILOR ÎN IMPLANTOLOGIE

Un mare avantaj al sistemului Scanora este că fiind posibilă obţinerea unor secţiuni verticale perpendiculare, pe axul
arcadei nu mai este nevoie de reconstrucţie în plus prin efectul de baleiaj al componentei tomografice asupra dinţilor
vecini, se obţin informaţii privind orientarea lor mezio-linguală, factor important în conduita terapeutică
Lectura filmelor se face cu uşurinţă, prin suprapunerea unei hârtii de calc pe care se fac măsurători.
Sistemul Scanora este de preferat în edentaţiile limitate, iar Dentasean este tipul de examen indicat în edentaţiile
întinse.
Urmărirea evoluţiei implanturilor se face şi prin O.P.T. şi filme endobucale, dar prin Scanora se poate controla rapid
starea osoasă locală (cu ajutorul secţiunilor sectoriale).
La alegerea procedeului radiologic-imagistic folosit, şi iradierea este un factor important. Privind acest aspect redăm
concluzii ale cercetărilor lui Clark şi colab (citat din R. Cavezian şi colab., 1995).
Studiile s-au făcut pt fantomă, măsurându-se doza absorbită de diverse ţesuturi, în cazul următoarelor tehnici:
tomografie liniară (prin Scanora), C.T., radiografii panoramice şi mtraorale, în situaţia efectuării unor implanturi la
nivelul mandibulei
Autorii au constatat:
O examinare C.T. (40 de secţiuni) prin creasta alveolară şi marginea bazilară determina o irad.ere uşor mai crescută
faţă de un examen făcut prin tomografie liniară sagitală, şi aceasta datorită numărului diferit de secţiuni (măduva
osoasă primeşte 9 mrad iar la piele se primesc 1150 mrad).

Doza absorbită pentru o secţiune realizată este de lmrad.

în cazul tomografiei liniare, măduva osoasă primeşte 0,4-0,6 mrad, iar la piele 345-390 mrad.
Şi tehnica Scanora este mai puţin iradiantă decît Scanner-ul, deoarece explorează un sector mai restrâns dintr-o
arcadă dentară, deci foloseşte un număr mai redus de secţiuni.
Oricum, dozele primite au valori mai mici decât dozele admise şi reamintim că structurile anatomice cele mai
expuse sunt: măduva osoasă, tiroida, glandele salivare şi pielea.
în concluzie, pe lângă evoluţia implantelor şi a tehnicilor terapeutice folosite, perfecţionarea explorării imagistice în
implantologia endoorală continuă (reconstrucţii tridimensionale, robotica în chirurgia maxilo-facială etc.).

3. Radiografii eronate, surse de erori, erori apărute înaintea efectuării radiografiilor,

erori apărute în cursul efectuării radiografiilor, erori apărute în cursul prelucrării filmelor.

Aceste examinări au următoarele inconveniente:

 în cazul secţiunilor frontale (coronale) (fig. 14-8, fig. 14-9, fig. 14-10), acestea nu sunt strict
verticale, realizându-se un unghi între fiecare dintre acestea şi planul perpendicular; este necesară
aplicarea unui factor de corecţie;
 în plus, nu se poate ţine cont de forma eliptică a maxilarelor a căror secţiune este deformată
(diametrele vestibulo-linguale/palatinale nemaifiind reale).
Pentru evitarea acestor inconveniente, în anii 1990 au apărut programe specifice adaptate la studiul
maxilarului şi al mandibulei.
Astfel a apărut Dentasean sau Dental-C.T.

4. Obturaţii.

Obturatiile din Amalgame și fosfat sunt definite ca umbre de mare intensitate pe fonul
tesuturilor dentare. Obturatiile din silicociment, epoxidice și materiale plastice sunt
radionegative, astfel încât imaginea este vizibila în cavitatea preparata și linia-umbra a
linerului anex la pereți.

Relativ radioopace: cimentele glassionomere

Adaosul de dioxid de zirconiu, oxid de bariu sau oxid de Ytterbium pentru orice radiolucent
(opusul radioopac) material va conferi proprietatea de radioopacitate.

5. Incrustaţii (materiale radioopace, materiale radiotransparente).

materiale radioopace:aliaje metalice(amalgam, aur, titan

materiale radiotransparente:ceramica, acrilate
6. Coroane.
materiale radioopace:aliaje metalice
materiale radiotransparente:ceramica, acrilate
Forma bontului preparat sub coroanele din material radioopace

7. Punţi (materiale radioopace. materiale radiotransparente).

8. Proteze (componente vizibile pe radiografii).

9. Coafajul pulpar.
Pulpa – radiotrasparenta
1 strat – hidroxid de Ca – radioopac
2 strat- bulet de vata
3 strat – obturatie - radioopaca

10. Pulpotomia.
Cananlele sunt obturate; obturatie in regiunea coronara

11. Tratamentul radicular al dinţilor - radiografii efectuate înaintea tratamentului

radicular. canalele radiculare, apexul, parodonţiul apical. parodonţiul marginal, relaţia
dintelui cu diferitele formaţiuni anatomice.
12. Radiografii efectuate in cursul tratamentului radicular - dilatarea canalelor
radiculare. obturaţia radicularâ, complicaţii.
13. Radiografii efectuate după tratamentul radicular controlul rezultatelor
terapeutice.
14. Rezecţia apicală.
Aspecte radiologice ale vindecarii normale sunt reosificare completa, defecte tunelare
cu structura marginala radiat, si ramasitele unui strat radioluminiscent bine demarcat
ce poate fi de 1 mm, asa numita semn al tesutului conjuctiv. Semnele radiologice ale
esuarii: strat radioluminiscent mare si scleroza reactiva.

15. Amputaţia radiculară.

16. Extracţia dentară (alveola postextracţională normală, complicaţii).
17. Transplantarea dentară.
Boala de focar şi examenul radiografic al dinţilor: focare pulparc. focare marginale.