Practic

1. Indicatori ai statusului odontal

-indicatori odontali: CAO (DMF), EGOHID

Evaluarea stării de sănătate odontală: indicator CAO

Indicele CAO a fost dezvoltat de către Klein, Palmer și Knutson în anul 1935 în Maryland,
Statele Unite ale Americii și a fost folosit prentru a cuantifica prevalența cariei dentare. Indicele CAO
(DMF Decayed, Missing, Filled Teeth Index) reprezintă suma dintre dinții cariați (compnenta C),
dinții absenți din cauza cariei dentare (compenenta A) și dinții obturați (componenta O). Indicele CAO
se înregistrează pentru fiecare individ în parte și se examinează clinic fiecare suprafață dentară (fața
vestibulară, fața orală, fața mezială, fața distală și fața ocluzală) pentru toți dinții din dentiția
permanentă, în afară de molarul trei.
Pentru dentiția temporară dmf -ul este mai dificil de calculat datorită dificultății de a stabili
dacă dintele este absent datorită unui proces carios sau ca urmare a procesului normal de exfoliere, mai
ales după vârsta de 5 ani, sunt utilizate variante ale indicelui dmf, respectiv, def (cariați, cu indicație de
extracție, obturați) și df (cariați, obturați).
Indicele CAO se poate calcula pe dinți (CAOD) sau pe suprafețe (CAOS).
Principalul avantaj al indicelui DMF constă în faptul că, poate oferi date destul de precise
asupra modificărilor în prevalența cariei dentare.
Indicele CAO a fost cel mai utilizat indice la nivel internațional pentru înregistrarea prevalenței
cariei, astfel a fost acumulată o bază de date vastă.
De asemenea, este un indice ușor de utilizat și simplu, astfel încât poate fi folosit pentru analiza
unui grup mare de populație. Este acceptat de populație deoarece nu determină durere și din punct de
vedere economic, costul pentru a utiliza indicele CAO nu este ridicat.

Dezavantajele pot fi grupate astfel:

1. Relevanță scăzută: presupune că toți dinții absenți sau obturați au fost, în antecedente,
cariați, deși dinții ar fi putut fi absenți din alte cauze (boala parodontală, traumatisme)
2. Decizii de tratament: o obturație se poate aplica din rațiuni preventive (restaurația preventivă
cu rășini a unui dinte cu leziune incipientă), cât și motive restaurative (restaurarea unui dinte cu carie
de dentină). DMT nu realizează distincția dintre cele două situații, deci, poate crește artificial nivelul
experienței carioase
3. Calitatea dinților: DMF-ul acordă un ”scor” egal dinților obturați, absenți sau cariați. Astfel,
un individ cu 10 dinți cariați sau 10 dinți absenți va primi același scor cu un individ care are 10 dinți
obturați. Implicațiile pentru sănătatea orală pot fi diferite deși indicele nu realizează nici o distincție.
 4. Beneficiul tratamentului: dinții obturați vor avea același scor ca și cei absenți, sugerând
faptul că de fapt nu există nici o diferențiere sau beneficiu în faptușl că dinții sunt cariați sau absenți.
5. Ireversibil: în sensul că, scorul total al unui individ poate doar să crească de-a lungul
timpului. În consecință are valoare limitată în ceea ce privește evaluarea îmbunătățirii apărute în
sănătatea unui individ.

Altfel spus, principalele dezavantaje ale indicatorului DMF sunt:

1. nu realizează diferențierea între cariile superficiale și cele profunde
2. nu ia în calcul acele leziuni incipiente de carie (white -spot, brown-spot)
3. nu oferă informații privind cauza pierderii dinților, considerând dinții absenți de cauză
carioasă
4. nu realizează diferențierea între tratamentul preventiv (sigilări, restaurații preventive cu
rășini) și cel restaurativ coronar sau protetic. Consideră dintele obturat indiferent de tipul tratamentului
aplicat

Indicele CAO prezintă o valoare constantă, ce poate crește o dată cu trecerea timpului, insă nu
poate scădea niciodată. După a anumită vârstă, indicele CAO nu mai poate avea o valoare reală
deoarece dinții pot fi pierduți și din alte motive înafară de cele de cauză carioasă. Indicele CAO nu
poate aprecia cariile radiculare și nu ia în considerare dinții care prezintă sigilare. În cazul în care se
realizează o terapie preventivă, indicele CAO poate subaprecia experiența carioasă.
Un dinte este considerat cariat atunci când există următoarele dovezi de leziuni carioase:
- Opacitate, pată de culoare albă sau maro, în concordanță cu demineralizarea smalțului, diferită
de fluoroză sau pigmentare;
- Fisurile în care se prinde vârful sondei dentare vor fi clasificate drept carii;
- Umbră întumecată de dentină sub un smalț incact sau cu o cavitate minimă în smalț;
- Cavitate detectabilă cu dentină vizibilă;
- Cavitate extinsă cu dentină și pulpă dentară vizibile;
- Dintele prezintă o coroană parțial distrusă ori un rest radicular;
- Dintele a fost obturat însă prezintă o leziune carioasă secundară.

EGOHID (European Global Oral Health Indicators Development)

Fișa EGOHID (European Global Oral Health Indicators Development) a fost introdusă în anul
2002 cu scopul de a dezvolta un set de indicatori pentru monitorizarea și descrierea afecțiunilor orale.
Reprezintă un set de indicatori utilizat pentru monitorizarea şi descrierea morbidităţii sănătăţii orale,
indicatori ce pot fi utilizaţi pentru evaluarea minuţioasă a stării sănătăţii orale. Este singurul program
computerizat ce permite aprecire a stării de sănătate orale la nivel european.

Pentru evaluarea statusului odontal se folosește indicatorul ICDAS (International Caries

Detection and Assessment System), un sistem internațional nou de detectare și diagnosticare a
leziunilor carioase, care a fost dezvoltat în Maryland, Statele Unite ale Americii în anul 2001 pentru
implementarea și dezvoltarea programelor de sănătate orală.
Pentru a putea utiliza codurile ICDAS în mod corect, suprafețele dentare trebuie să fie curățate
și uscate înainte de începerea evaluării. Fiecare suprafață a dintelui trebuie să fie analizată și să i se
atribuie un cod ICDAS format din două cifre. Prima cifră înregistrează prezența sau absența
coroanelor, restaurărilor sau a sigilărilor. A doua cifră a codului ICDAS evidențiază prezența sau
absența leziunilor carioase.
Avantaje:
1. codifică leziunile carioase funcţie de profunzime: leziuni incipiente, carii în smalţ şi carii
profunde în dentină (coduri ICDAS)
2. realizează diferenţierea funcţie de tipul de tratament: tratament preventiv, tratament
restaurativ coronar (fizionomic şi nefizionomic) şi tratament restaurativ protetic (fizionomic şi
nefizionomic) (coduri ICDAS)
3. codifică dinţii absenţi funcţie de etiologie
4. codifică nivelul de fluoroză la nivelul coroanei dentare
5. apreciază starea de sănătate parodontală cu ajutorul a doi parametri: CPI (indice comunitar
parodontal) şi LOA (pierdere de ataşament)
6. codifică leziunile precanceroase şi maligne funcţie de tip şi localizare
7.

Codurile ICDAS pentru restaurările odontale

cod 0- Nu există restaurație/sigilare
cod 1- Sigilare parțială
cod 2- Sigilare totală
cod 3- Restaurație fizionomică
cod 4- Restaurație de amalgam
cod 5- Coroană metalică
cod 6- coroană de ceramică/aur/mixtă
cod 7- Pierderea sau fracturarea obturației
cod 8- Restaurație temporară.

Codurile ICDAS utilizate pentru evaluarea leziunilor carioase

cod 0- Dinte sănătos
 cod 1- Prima modificare vizibilă în smalț: pe o suprafață dentară umedă nu se observă nicio
modificare de culoare atribuită leziunilor carioase, însă după uscarea suprafeței dentare timp de 5
secunde se observă o modificare în smalț;
cod 2- Modificări distincte vizibile în smalț: leziunea carioasă este mai avansată decât cea de la
codul 1 și astfel se poate observa și atunci când suprafața dentară este umedă. Leziunea persistă și după
uscarea suprafeței dentare.O leziune din codul 2 poate fi de culoare albă sau maro;
cod 3- Cavitate în smalț fără dentină vizilibă: demineralizarea smalțului din cauza leziunii
carioase determină apariția unei cavități, însă dentina nu se observă la baza cavității. Atunci când se
observă un decalaj de 0.5 mm între o restaurație și suprafața dentară, asociată cu o demineralizare, se
consideră codul 3. Discontinuitatea smalțului se confirmă cu ajutorul unei sonde dentare;
cod 4- Umbră dentinară dar fără cavitate în smalț: leziunea apare ca o umbră de dentină
decolorată vizibilă printr-un smalț aparent intact, care poate fi sau nu demineralizat. Umbra este adesea
mai vizibilă atunci când suprafața dentară este umedă și poate fi de culoare gri, albastru sau maro;
cod 5- Cavitate distinctă cu dentină vizibilă: se observă o cavitate din cauza leziunii carioase cu
demineralizarea smalțului și expunerea dentinei la baza cavității. Când dintele prezintă o restaurare și
există un spațiu mai mare de 0.5 mm între aceasta și suprafața dentară și se observă dentina în acel
spațiu, se consideră codul 5. Nu se constată afectare pulpară;
cod 6- Cavitate profundă cu dentină vizibilă: în cavitate se observă dentina și este afectată cel
puțin jumătate din suprafața dintelui sau se constată afactare pulpară.

În cazul în care pe arcadă este prezent un dinte devital, se înregistrează gradul de afectare prin
codul ICDAS ca în cazul unui dinte vital. Atunci când pacientul prezintă un tratament ortodontic fix cu
brackets, se examinează toate suprafețele dentare dar se codifică doar suprafețele libere. Dacă sunt
prezenți dinți supranumerari, examinatorul trebuie să decidă care dintre aceștia ocupă în mod normal
spațiul și acela trebuie codificat.
Atunci când în același spațiu se observă dintele temporar cât și dintele permanent, se codifică
dintele permanent. Dacă un dinte prezintă o restaurare pe toate suprafețele dentare, se folosește același
cod pentru întregul dinte, iar dacă prezintă o restaurare parțială, suprafețele libere se codifică separat și
cea restaurată se codifică în funcție de tipul de restaurație.
În cazul în care există leziuni multiple pe aceeași suprafață dentară, se codifică leziunea cea
mai severă și în cazul în care coroana unui dinte este distrusă în totalitate de leziunea carioasă, se
notează toate suprafețele dentare cu codul 06.

Fluoroza dentară
Fluoroza dentară reprezintă un defect de mineralizare al smalțului din cauza ingestiei în exces a
fluorului. Acest defect este observat odată cu erupția dinților pe arcadă. Cel mai frecvent fluoroza
apare atunci când se consumă apă cu un conținut ridicat de fluor în primii 6 ani de viață.
Fluoroza afectează toate suprafețele dentare în mod egal și aspectul este simetric pe dinții
omologi. Dinții cei mai afectați sunt incisivii și primii molari, apoi premolarii și molarii doi și trei.
Incisivii superiori sunt mai afectați decât cei inferiori.
 Factorii de risc sunt legați de administrarea în exces a fluorului în perioada de dezvoltare a
dintelui. Un prim factor de risc este consumul apei potabile fluorizate cu mai mult de 1 ppm F/l,
consum ce se realizează pe o perioadă mare de timp în cazul în care nu mai există o altă sursă de apă
potabilă. Un alt factor de risc este reprezentat de consumul unei cantități mari de suplimente sistemice
sub formă de tablete cu fluor sau combinații cu vitamine în scopul prevenirii cariei dentare, în special
când se administrează copiilor sub 6 ani.
De asemenea, un alt factor de risc este reprezentat de utilizarea pastelor de dinți cu fluor pentru
adulțila vârste mici, sub 3 ani, atunci când există riscul înghițirii pastei de dinți. În această situație este
recomandat pentru copiii sun vârsta de 3 ani folosirea unei paste de dinți cu o concentrație mai mică de
fluor (500-600 ppm), iar pe periuța de dinți trebuie să fie aplicată o cantitate mică de pastă.
Indicele Dean
Indicele Dean este folosit pentru evaluarea fluorozei dentare și a fost introdus în anul 1936 de
către H. T. Dean. Utilizarea acestui indice nu presupune un calcul dificil deoarece severitatea fluorozei
dentare se apreciază prin evaluarea celor mai afectați doi dinți.
0- Smalț normal: suprafața smalțului este netedă, translucidă și de culoare alb-gălbuie
1- Fluoroză redusă: suprafața smalțului prezintă modificări ușoare în tranluciditate, puncte mici
sau pete albe izolate
2- Fluoroză foarte puțină: smalțul prezintă pete cretoase albe împrăștiate neregulat pe 10-25%
din suprafața dentară, marginile incizale ale incisivilor sau vârful cuspizilor premolarilor și molarilor
pot prezenta un lizereu albicios de 1-2 mm
3- Fluoroză puțină: smalțul prezintă pete alb cretoase extinse pe toate suprafețele dentare, dar
nu depășesc 50% din suprafața totală a dintelui
4- Fluoroză moderată: leziunile sunt prezente pe toate suprafețele dintelui și sunt mai
accentuate în raport cu stadiul precedent, apar pierderi de substanță, eroziuni și colorații maro
5- Fluoroză severă: toate suprafețele dentare sunt afectate, iar pierderile de substanță afectează
morfologia dintelui, pe suprafața smalțului sunt prezente pete maro și cavități izolate sau confluente.

Leziuni ale mucoasei orale

Evaluarea leziunilor orale se efectuează între 35 și 64 de ani, iar examinatorul trebuie să noteze
natura oricărei leziuni orale ce poate fi prezentă. Pentru examinarea cavității orale se vor folosi două
oglinzi dentare sau o oglindă și mânerul unei sonde dentare în scopul de a retrage țesuturile orale.
Examinarea trebuie să se efectueze minuțios și sistematic și să fie executată într-o ordine, după cum
urmează:
a. Mucoasa labială și șanțul labial, superior și inferior;
b. Partea labială a comisurilor și mucoasa orală;
c. Limba – fața dorsală, margini și fața ventrală;
d. Planșeul bucal;
 e. Palatul dur și moale;
f. Crestele alveolare și gingia,superior și inferior.
De asemenea, pacientul trebuie întrebat dacă a observat orice modificare a țesuturilor cavității
orale, cum ar fi o leziune care nu se mai vindecă, o îngroșare a mucoasei orale sau prezența unei dureri
diferite de cea întâlnită la nivel dentar.
Examinatorul trebuie să noteze prezența sau suspiciunea unei leziuni orale și să o încadreze
într-una din afecțiunile posibile folosind un cod de la 1 la 6 după cum urmează:
cod 1- Tumoră malignă (cancer oral)
cod 2- Leucoplazie
cod 3- Lichen plan
cod 4- Ulcerație (aftoasă, herpetică, traumatică)
cod 5- Eritroplazie
cod 6 - Altele – de exemplu, sarcom Kaposi sau leucoplazia păroasă

Prin completarea fișei EGOHID se obțin informații complete despre starea de sănătate orală și
se poate concepe un plan de tratament corect care să rezolve problemele fiecărui pacient în parte,
pentru a se ajunge la un stadiu optim de sănătate orală.

2. Indicatorul CAO

Evaluarea stării de sănătate odontală: indicator CAO

Indicele CAO a fost dezvoltat de către Klein, Palmer și Knutson în anul 1935 în Maryland,
Statele Unite ale Americii și a fost folosit prentru a cuantifica prevalența cariei dentare. Indicele CAO
(DMF Decayed, Missing, Filled Teeth Index) reprezintă suma dintre dinții cariați (compnenta C),
dinții absenți din cauza cariei dentare (compenenta A) și dinții obturați (componenta O). Indicele CAO
se înregistrează pentru fiecare individ în parte și se examinează clinic fiecare suprafață dentară (fața
vestibulară, fața orală, fața mezială, fața distală și fața ocluzală) pentru toți dinții din dentiția
permanentă, în afară de molarul trei.
Pentru dentiția temporară dmf -ul este mai dificil de calculat datorită dificultății de a stabili
dacă dintele este absent datorită unui proces carios sau ca urmare a procesului normal de exfoliere, mai
ales după vârsta de 5 ani, sunt utilizate variante ale indicelui dmf, respectiv, def (cariați, cu indicație de
extracție, obturați) și df (cariați, obturați).
Indicele CAO se poate calcula pe dinți (CAOD) sau pe suprafețe (CAOS).
Principalul avantaj al indicelui DMF constă în faptul că, poate oferi date destul de precise
asupra modificărilor în prevalența cariei dentare.
Indicele CAO a fost cel mai utilizat indice la nivel internațional pentru înregistrarea prevalenței
cariei, astfel a fost acumulată o bază de date vastă.
 De asemenea, este un indice ușor de utilizat și simplu, astfel încât poate fi folosit pentru analiza
unui grup mare de populație. Este acceptat de populație deoarece nu determină durere și din punct de
vedere economic, costul pentru a utiliza indicele CAO nu este ridicat.

Dezavantajele pot fi grupate astfel:

1. Relevanță scăzută: presupune că toți dinții absenți sau obturați au fost, în antecedente,
cariați, deși dinții ar fi putut fi absenți din alte cauze (boala parodontală, traumatisme)
2. Decizii de tratament: o obturație se poate aplica din rațiuni preventive (restaurația preventivă
cu rășini a unui dinte cu leziune incipientă), cât și motive restaurative (restaurarea unui dinte cu carie
de dentină). DMT nu realizează distincția dintre cele două situații, deci, poate crește artificial nivelul
experienței carioase
3. Calitatea dinților: DMF-ul acordă un ”scor” egal dinților obturați, absenți sau cariați. Astfel,
un individ cu 10 dinți cariați sau 10 dinți absenți va primi același scor cu un individ care are 10 dinți
obturați. Implicațiile pentru sănătatea orală pot fi diferite deși indicele nu realizează nici o distincție.
4. Beneficiul tratamentului: dinții obturați vor avea același scor ca și cei absenți, sugerând
faptul că de fapt nu există nici o diferențiere sau beneficiu în faptușl că dinții sunt cariați sau absenți.
5. Ireversibil: în sensul că, scorul total al unui individ poate doar să crească de-a lungul
timpului. În consecință are valoare limitată în ceea ce privește evaluarea îmbunătățirii apărute în
sănătatea unui individ.

Altfel spus, principalele dezavantaje ale indicatorului DMF sunt:

1. nu realizează diferențierea între cariile superficiale și cele profunde
2. nu ia în calcul acele leziuni incipiente de carie (white -spot, brown-spot)
3. nu oferă informații privind cauza pierderii dinților, considerând dinții absenți de cauză
carioasă
4. nu realizează diferențierea între tratamentul preventiv (sigilări, restaurații preventive cu
rășini) și cel restaurativ coronar sau protetic. Consideră dintele obturat indiferent de tipul tratamentului
aplicat

Indicele CAO prezintă o valoare constantă, ce poate crește o dată cu trecerea timpului, insă nu
poate scădea niciodată. După a anumită vârstă, indicele CAO nu mai poate avea o valoare reală
deoarece dinții pot fi pierduți și din alte motive înafară de cele de cauză carioasă. Indicele CAO nu
poate aprecia cariile radiculare și nu ia în considerare dinții care prezintă sigilare. În cazul în care se
realizează o terapie preventivă, indicele CAO poate subaprecia experiența carioasă.
Un dinte este considerat cariat atunci când există următoarele dovezi de leziuni carioase:
- Opacitate, pată de culoare albă sau maro, în concordanță cu demineralizarea smalțului, diferită
de fluoroză sau pigmentare;
- Fisurile în care se prinde vârful sondei dentare vor fi clasificate drept carii;
- Umbră întumecată de dentină sub un smalț incact sau cu o cavitate minimă în smalț;
- Cavitate detectabilă cu dentină vizibilă;
- Cavitate extinsă cu dentină și pulpă dentară vizibile;
- Dintele prezintă o coroană parțial distrusă ori un rest radicular;
- Dintele a fost obturat însă prezintă o leziune carioasă secundară.

3. Indicatori ai statusului parodontal

-indicatori parodontali: CPITN

CPITN (community periodontal index and treatement needs)

Evaluarea stării de sănătate parodontală se realizează cu ajutorul indicatorului CPITN, un

indicator comunitar al bolii parodontale. Stabilește nevoile de tratament parodontal funție de situația
clinică (CPI). Pentru evaluarea CPI se foloseşte sonda parodontală PCP15 cu vârf sferic, cu diamentru
de 0,5 mm, cu gradaţii la 3,5 mm, 8,5 mm şi 11 mm. De obicei porţiunea dintre gradaţia 3,5 mm şi 8,5
mm este colorată în negru pentru a uşura determinările.

Metoda determinare:
- se împart arcadele dentare în sextanți: 17-14, 13-23, 24-27, 37-34, 33-43, 44-47. Un sextant se
examinează numai dacă există cel puțin 2 dinți care să nu prezinte indicație de extracție.
- se utilizează sonda parodontală cu vârf sferic, care se introduce cu o presiune medie în
sulcusul gingival în 6 puncte (mezio-vestibular, centro-vestibular, disto-vestibular, mezio-oral, centro-
oral, disto-oral) până la ușoara ischemie a mucoasei. Pentru tinerii cu vârsta până la 19 ani, pentru
evaluarea CPI se iau în calcul următorii dinţi: 16, 11, 26, 36, 31, 46. Pentru pacienţii peste 20 de ani se
iau în calcul dinţii din fiecare sextant, alegându-se valoarea cea mai mare pentru fiecare sextant. În
studiile epidemiologice se analizează dinții reper: 17, 16, 11, 26, 27, 37, 36, 31, 46, 47
- se determină :
- prezența / absența sângerării gingivale
- prezenţa / absenţa tartrului supra-subgingival
- prezenţa / absenţa pungilor parodontale

Scor CPITN:
0= parodonţiu sănătos (culoare roz-corai, consistență fermă, aspect de coajă de portocală, sulcus
gingival până la 1,8-2 mm adâncime, papila interdentară la nivelul ambrazurii, sub punctul de contact
interdentar)
1 = sângerare la sondare
2 = tartru supra/subgingival
3 = pungi parodontale până la 5 mm adâncime
4 = pungi parodontale peste 6 mm adâncime

Necesar de tratament
0 = nu se recomandă tratament
1 = educație sanitară + periaj professional
2 = educatie sanitară + detartraj + periaj profesional
3 = educație sanitară + detartraj + periaj profesional + chiuretaj parodontal
4 = tratament complex chirurgical parodontal

Dezavantaje:
- nu prezintă suficientă specificitate și senzitivitate ca elemente predictive
- nu apreciază mobilitatea dentară și recesiunea gingivală

Indicatorul CPI ia în calcul doar sângerarea şi punga parodontală.

0= parodonţiu sănătos (culoare roz-corai, consistență fermă, aspect de coajă de portocală, sulcus
gingival până la 1,8-2 mm adâncime, papila interdentară la nivelul ambrazurii, sub punctul de contact
interdentar)
1 = sângerare la sondare
2 = pungi parodontale

Pierderea de ataşament
Nivelul de atașament clinică este definit ca fiind distanța dintre joncțiunea amelo+cementară şi vârful
sondei. Pierderea atașamentului este măsurată în mm prin simplul sondaj parodontal,
de la nivelul joncțiunii cemento-enamel până la baza pungii (vârful sondei).
Scor pierdere de ataşament:
 0= parodonţiu sănătos: pierdere de ataşament de 0 mm;
 usoară: pierdere de ataşament de 1 -2 mm;
 moderată: pierdere de taşament de 3 - 4 mm;
 severă: pierdere de ataşament mai mare de 5 mm.
 4. Indicatori ai stării de sănătate orală

5. Analizați cariograma

EVALUAREA RISCULUI CARIOS: CARIOGRAMA

Evaluarea riscului carios se realizează cu scopul de a stabili intervalul repetării examenului

clinic. Astfel pacienţii cu risc carios mic vor fi evaluaţi o dată pe an, pacienţii cu risc carios moderat de
două ori pe an, iar pacienţii cu risc carios crescut o dată la 3 luni. Această evaluare presupune:
evaluarea statusului nivelului de afectare prin carie a pacientului (bilanţ, activitate, sediul leziunilor,
etc) şi evaluarea riscului carios, cariograma, teste salivare.
În identificarea factorilor de risc cel mai semnificativ predictor este reprezentat de observaţia
clinică a semnelor sau simptomelor vechi de boală. Se fac şi teste care pot determina apariţia riscului
carios.
Principalii factori de risc incriminaţi în apariţia bolii carioase sunt reprezentaţi de: factori locali
(dinţi cu morfologie accentuată, incongruenţă dento - alveolară cu înghesuire, dinţi cu malpoziţii
(versii, rotaţii), dinţi cu dentinogeneză imperfectă, cu distrofii dentare secundare, dinţi cu restaurări
debordante, la pacienţi cu sindrom disfuncţional al sistemului stomatognat), factori alimentari
(frecvenţa, tipul de alimente şi forma sub care sunt consumate), factori de risc de la nivelul fluidului
oral (flux salivar, capacitate tampon, analiza microbiologică a salivei).
Cariograma se realizează cu ajutorul unui program pentru PC Windows, care are drept
scop mai buna înţelegere a bolilor multifactoriale, cum este caria dentară şi încurajarea metodelor
de preventie primară. Funcție de rezultatele obținute la cariograma deosebim:
Cariograma este reprezentare grafică a riscului carios dând posibilitatea evaluarii și interpretării
acestuia (fig. 1).
 Figura 1. Sectoarele cariogramei

Sectorul roşu este reprezentat de cantitatea și calitatea plăcii bacteriene Cu cât sectorul roşu
este mai larg, cu atât situaţia este mai nefavorabilă, cantitatea de placă bacteriană este mare, iar
bacteriile major cariogene prezente în număr mare. Când sectorul roşu este mai mic, situaţia este mai
favorabilă, iar proporţia bacteriilor cariogene este mai mică. În cariogramă, acest sector cuprinde placa
bacteriană și Streptococul mutans.
Sectorul albastru este reprezentat de hidrocarbonatele cariogene: frecvența meselor și
conținutul alimentației. Cu cât sectorul albastru este mai larg, situaţia este mai nefavorabilă, consumul
hidrocarbonatelor fermentabile este mai mare şi mai frecvent. Când sectorul albastru este mic
cantitatea şi frecvenţa hidrocarbonatelor este mică.
Sectorul bleu este reprezentat de factorul teren (susceptibilitatea gazdei): saliva (rata fluxului
salivar, capacitatea tampon) și țesuturile dentare. Cu cât sectorul bleu este mai larg, cu atît
susceptibilitatea gazdei este mai mare, deci o situaţie nefavorabilă. Când sectorul bleu este mai mic,
susceptibilitatea la carie este mai mică. În cariogramă, acest sector cuprinde programul de fluorizare,
cantitatea de salivă și capacitatea tampon salivară.
Sectorul galben reprezintă circumstanțele, respectiv experianța trecută la carie și starea
generală.
În aprecierea riscului carios prin intermediul cariogramei, trebuie luați în considerație o serie de
factori (factorul microbian, alimentar, teren, circumstanţele), factori care, la rândul lor, trebuie
coroborați cu datele obţinute din examenul clinic
Astfel probabilitatea evitării apariţiei de noi leziuni carioase (cuprinsă între 0 – 100%) depinde
de 4 factori:
(1) alimentaţia reprezentată de frecvenţa meselor şi conţinutul alimentaţiei,
(2) cantitatea şi calitatea plăcii bacteriene apreciată prin determinarea indicelui de placă bacteriană
Quigley Hein
(3) susceptilibilitatea gazdei respective saliva și ţesuturile dentare;
(4) circumstanţe : experienţa trecută referitoare la caria dentară, starea de sănătate generală.
După introducerea datelor în programul cariogramă, se obține o diagramă cu 2 sectoare (fig. 2):
- sectorul verde corespunzător posibilității de a evita apariția de noi carii
- sectorul colorat corespunzător riscului carios

Probabilitate %

Alimentaţia

Placa bacteriană

Susceptibilitate

Circumstanţe
 Figura 2. Evaluarea riscului carios prin cariogramă

Cariograma ne ajută la stabilirea riscului carios individual și funcție de aceasta la stabilirea

măsurilor de prevenire a apariției de noi leziuni și de tratare a celor deja instalate.

EXPLICAREA SCORURILOR UTILIZATE ÎN CARIOGRAMĂ

1. Experiența la carie
0- fără carii, obturații sau dinți absenți
1- status odontal mai bun decât normalul pentru grupa de vârstă
2- status odontal normal pentru grupa de vârstă
3- status odontal mai rău decât normalul pentru grupa de vârstă

2. Boli generale care pot influența riscul carios

0- fără boli generale
1- condiții medii de boală (condiții care pot contribui la creșterea riscului carios)
2- afecțiuni generale severe care contribuie la creșterea riscului carios (sindrom Sjrogren, radioterapie
în sfera cap-gât, diabet zaharat, etc)

3. Conținutul alimentației
0- consum foarte redus de hidrocarbonate fermentabile
1- consum redus de hidrocarbonate fermentabile
2- consum moderat de hidrocarbonate fermentabile
3- consum mare de hidrocarbonate fermentabile

4. Frecvența hidrocarbonatelor în alimentație

0- maxim 3 ori/zi
1- maxim 5 ori/zi
2- maxim 7 ori/zi
3- mai mult de 7 ori /zi
5. Cuantificarea plăcii bacteriene
0- igienă orală foarte bună, indicele de placă IP < 0,4
1- igienă orală bună, indicele de placă IP = 0,4-1,0
2- igienă orală mai puțin bună, indicele de placă IP = 1,1-2,0
3- igienă orală nesatisfăcătoare, indicele de palcă IP >2,0

6. Streptococul Mutans
0- absența / număr foarte mic de streptococi în salivă, doar 5% din suprafața dintelui poate fi acoperită
cu bacterii
1- nivel scăzut de streptococi în salivă, aproximativ 20% din suprafața dintelui este acoperită cu
bacterii

6. Indicatori socio-dentari/ Indicatori de calitate a vieții / Calitatea vieții corelată cu starea

de sănătate orala (OHIV)

INDICATORI DE APRECIERE A CALITĂŢII VIEŢII (INDICATORI SOCIO-

DENTARI)

Calitatea vieţii este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţiilor lor sociale în contextul
sistemelor de valori culturale în care trăiesc şi în dependenţă de propriile standarde şi aspiraţii.
Există trei mari categorii de metode de cercetare a calităţii vieţii :
1. Metode generale - care descriu resursele disponibile pentru întreaga populaţie
2. Metode individuale - care studiază indivizi sau populaţii mici
3. Metode specifice bolii - care sunt folosite pentru evaluarea persoanelor cu anumite boli sau
intervenţii medicale.
Măsurarea calităţii vieţii la nivel de indivizi oferă date suplimentare asupra stării de sănătate a
acestora şi asupra efectelor pozitive sau nu aduse de îngrijirile de sănătate.
Indicatorii clinici pot fi îmbunătăţiţi prin introducerea unei dimensiuni care să evalueze impactul
social. Astfel, s-a încercat dezvoltarea de indicatori care să urmărească efectele determinate de starea
de sănătate sau de boală asupra următoarelor aspecte :
 durere, disconfort, limitare funcţională
 insatisfacţii de ordin estetic
 limitare şi restricţii alimentare
 comunicarea şi integrarea socială
 relaţii personale
 activităţi cotidiene
 Există trei categorii de instrument ce permit măsurarea calităţii vieţii :
1. Instrumente ce se adresează unei singure dimensiuni :
 Dental Functional Status
 Mental Health Inventory
2. Instrumente care măsoară sănătatea multidimensional :
 specifice unei boli : Shelby Questionnaire (cancer)
 nespecifice: furnizează informaţii despre nivelul fiecărei dimensiuni fără a le combina : OHIP-
Oral Health Impact Profile
3. Instrumente care sunt destinate unor populaţii specifice :
 Indicatorul destinat evaluării statusului oral şi calităţii vieţii la persoanele vârstnice : GOHAI –
Geriatric Oral health Index
 Indicator destinat evaluării statusului oral şi calităţii vieţii la copii : OIDP- child- Oral
Impact on Daily Performance for Child

Indicatorii socio-dentari sunt esenţiali pentru evaluarea gradului de afectare a cavităţii orale.
Determinările privind necesităţile de ordin stomatologic trebuie să cuprindă nu doar evaluări clinice, ci
şi dimensiuni psihologice şi sociale, prezenţa unei disfuncţii clinice nefiind suficientă pentru a
desemna cazul ca necesitând un tratament (exemplu: pierderea molarilor reprezintă o disfuncţie, dar nu
constituie neaparat şi o necesitate de tratament).
Ca urmare, o determinare a necesităţilor stomatologice trebuie să cuprindă următoarele
elemente:
- o dimensiune clinică bazată pe istoricul afecţiunilor
- o evaluare a disfuncţiei, care include determinări funcţionale
- determinări privind disfuncţionalitatea socială
- pretenţii individuale: percepţia asupra propriilor necesităţi stomatologice
- evaluarea tendinţei individului de a întreprinde acţiuni preventive şi eventualele obstacole
în calea prevenţiei
- recomandarea unui tratament/ îngrijiri eficiente şi acceptabile
Indicatorii socio-dentari reprezintă o determinare a măsurii în care afecţiunile orale au impact
asupra activităţilor obişnuite sau o determinare a măsurii în care afecţiunile dentare şi orale au impact
asupra activităţilor sociale normale şi produc modificări comportamentale majore (exemplu:
incapacitatea de a lucra, de a învăţa, etc)
În 1986, Cushing propune stabilirea indicatorilor socio-dentari prin evaluarea efectelor
subiective ale stării de sănătate dentară asupra individului. Aceste efecte au fost împărţite în efecte de
ordin funcţional (dificultate la masticaţie), efecte de ordin social (dificultăţi de comunicare), efecte
asupra stării de confort (existenţa durerii şi a disconfortului ) şi efecte asupra percepţiei propriei
imagini (insatisfacţii de ordin estetic).
Slade şi Spencer propun un profil al impactului sănătăţii orale (OHIP- oral health profile
impact), primul indicator dentar care a utilizat un indice gradat al impactului social al afecţiunilor
orale. Această determinare cuprinde 49 de elemente grupate în 7 subscale, referitoare la:
- limitare funcţională (reducerea capacităţii masticatorii)
- durere fizică (durerea dentară)
- disconfortul psihologic (conştiinţa)
- incapacitatea fizică (evitarea anumitor alimente)
- incapacitatea psihologică (scăderea atenţiei)
- incapacitatea socială (evitarea contactelor sociale)
- handicapul (incapacitatea de muncă)
Deşi permite efectuarea unor analize statistice relevante, permiţând realizarea unei bune baze
teoretice, indicele OHIP prezintă dezavantajul de a nu fi succint, motiv pentru care a fost propusă o
versiune simplificată a sa, care cuprinde 14 elemente componente.

Avantajele OHIP :
- permite explorarea dimensiunilor multiple ale calităţii vieţii
- urmăreşte efectele sănătăţii orale în termeni de incapacitate socială
- este singurul instrument de măsurare pentru infirmitate, incapacitate, handicap
- este succint şi uşor de utilizat în context clinic
- permite efectuarea unor analize statistice performante ştiinţific
- prezintă o bază teoretică demonstrată ştiinţific
- evaluează eficiența programelor de sănătate orală în comunități

7. Screening ul populational

SCREENING POPULATIONAL

Screening-ul populaţional reprezintă aplicarea unui test de diagnostic unei populaţii

asimptomatice, cu scopul de a clasifica membrii acelei comunităţi funcţie de probabilitatea de a avea o
anumită afecţiune.
Altfel spus, screening-ul populaţional are scopul de a depista boala în stadiul incipient sau de a
depista persoanele bolnave înainte ca simptomatologia să devină evidentă. Pe de altă parte, dacă
tratamentul a fost inițiat în momentul diagnosticării prin screening, scopul este de a crește șansa de
supraviețuire a populației.
Un program de screening populaţional trebuie să îndeplinească anumite cerinţe legate:
 1. Cerinţe legate de boală:
- boala respectivă să pună probleme serioase de sănătate publică privind incidenţa, prevalenţa sau
incapacitatea de muncă, mortalitatea
- boala să aibă o fază preclinică lungă
2. Cerinţe legate de testul prin care se face screening-ul:
- senzitivitatea şi specificitatea testului să fie mari
- testul să nu aibă efecte adverse
- testul să fie acceptat de către populaţie
- aplicarea testului să fie simplă
3. Cerinţe legate de tratamentul bolii:
- tratamentul efectuat pentru cazurile depistate să aibă efecte maxime
- să existe resursele, echipamentele şi personalul competent pentru efectuarea screening-ului şi pentru
aplicarea tratamentului
4. Cerinţe legate de programul de screening:
- costul programului de screening să fie rezonabil în raport cu beneficiul sau cu alte metode preventive
- să fie bine cunoscute condiţiile naturale, astfel încât să se poată determina timpul optim de aplicare a
testului de screening

TESTE DE DIAGNOSTIC

Scopul unui test de diagnostic este de a confirma sau infirma ipoteza conform căreia o boală
este prezentă sau nu. Ideal ar fi ca un test de diagnostic pozitiv să indice prezenţa unei boli, iar un test
de diagnostic negativ să indice absenţa acesteia. Dar apar valori fals pozitive/ fals negative (care, în
mod normal, trebuie să fie cât mai mici pentru ca testul de diagnostic să fie valid).
După efectuarea unui test de diagnostic pot apare 4 posibilități:

BOALA PREZENTĂ BOALA ABSENTĂ

a b
TEST POZITIV pozitiv adevărat fals pozitiv
TEST NEGATIV c d
fals negativ negativ adevărat

1. a. numărul de persoane cu rezultatul testului pozitiv și boala prezentă (test pozitiv adevărat)
2. b. numărul de persoane cu rezultatul testului pozitiv și boala absentă (test fals pozitiv)
3. c. numărul de persoane cu rezultatul testului negativ și boala prezentă (test fals negativ)
4. d. numărul de persoane cu rezultatul testului negativ și boala absentă (test negativ adevărat)
 a + b = numărul de persoane cu test pozitiv
a + c = numărul de persoane cu boală prezentă
b + d = numărul de persoane cu boală absentă
c + d = numărul de persoane cu test negativ
a + b + c + d = numărul total de persoane care au participat la screening
Aplicarea unui test de diagnostic presupune determinarea statusului real al bolii. Pentru
aprecierea performanţelor unui test de diagnostic în raport cu statusul real al bolii există doi parametri :
senzitivitatea şi specificitatea
Senzitivitatea reprezintă probabilitatea unui test de diagnostic pozitiv atunci când boala este
prezentă.

Senzitivatatea = a / a+c

Cu cât senzitivitatea unui test este mai mare, cu atât probabilitatea de a depista persoanele care
au boala este mai mare.

Specificitatea este definită ca fiind probabilitatea unui test de diagnostic negativ atunci când
boala este absentă

Specificitatea = d / b+d

Cu cât specificitatea unui test este mai mare, cu atât numărul persoanelor fără boală este mai
mare. Senzitivitarea şi specificitatea descriu acurateţea unui test de diagnostic.

VALORI PREDICTIVE

Valorile predictive estimează probabilitatea unei boli într-o populaţie cu un rezultat dat al
testului de diagnostic. Există două tipuri de valori predictive: valorile predictive pozitive (VP +) şi
valorile predictive negative (VP-).
Valorile predictive pozitive (VP+) estimează probabilitatea prezenţei unei boli atunci când testul
de diagnostic este pozitiv (respectiv, procentajul persoanelor cu boală şi test de diagnostic pozitiv din
totalul persoanelor cu test de diagnostic pozitiv

BOALA PREZENTĂ BOALA ABSENTĂ

a b
TEST POZITIV pozitiv adevărat fals pozitiv
TEST NEGATIV c d
fals negativ negativ adevărat
 VP+ = a / a+b

Factorii care contribuie la creşterea valorii predictive pozitive sunt :

- efectuarea screening-ului în rândul unei populaţii cu risc crescut la dezvoltarea bolii respective
- creşterea specificităţii testului prin care se realizează screening-ul populaţional

Valorile predictive negative (VP-) reprezintă probabilitatea absenţei unei boli atunci când testul
de diagnostic este negativ (respectiv, procentajul persoanelor fără boală şi test de diagnostic negativ
din totalul persoanelor cu test de diagnostic negativ).

VP-  = d / c+d

Prevalenţa unei boli într-o populaţie influenţează valoarea predicitivă: cu cât prevalenţa bolii
creşte, cu atât creşte şi valoarea predicitivă pozitivă.

MĂSURI DE FRECVENŢĂ A BOLII

Pentru aprecierea frecvenţei unei boli se ia în consideraţie prevalenţa şi incidenţa.

Prevalenţa reprezintă numărul de cazuri de boală existente într-o populaţie.

Prevalenţa = nr.cazuri de boală / nr.populaţiei

Există două tipuri de prevalenţă: prevalenţa la un anumit timp (point- prevalence) şi prevalenţa
într-o perioadă de timp (period- prevalence).
Point prevalence reprezintă numărul de cazuri de boală la un anumit timp raportat la numărul
populaţiei din acel timp.
Period prevalence reprezintă numărul de cazuri de boală dintr-o perioadă de timp raportat la
numărul populaţiei din acea perioadă (de obicei punctul de mijloc).
Prevalenţa este influenţată de urmării factori:
- severitatea bolii
- durata bolii
- numărul de cazuri noi de boală
Calculul prevalenței este util pentru scopuri descriptive (diagnosticul într-o comunitate) sau
scopuri administrative (evaluarea nevoilor de tratament)
 Prevalența depinde de perioada de timp care se analizează și de incidența anterioară. Atunci
când incidența și durata bolii sunt relativ constante, relația dintre incidență și prevalență este dată de
formula:
Prevalența = Incidența x durata de timp

Prevalenţa creşte în următoarele situaţii:

- durata bolii este mare
- creşte numărul de cazuri noi (creşte incidenţa)
- migrarea “in” a cazurilor de boală
- migrarea “out” a indivizilor sănătoşi
- îmbunătăţirea testelor de diagnostic
Prevalenţa scade în următoarele situaţii:
- durata scurtă a bolii
- rata mare a mortalităţii prin boala respectivă
- descreşterea numărului de cazuri noi (scade incidenţa)
- migrarea “in” a persoanelor sănătoase
- migrarea “out” a cazurilor de boală
- îmbunătăţirea metodelor de tratament pentru indivizii bolnavi

Incidenţa (rata de incidenţă IR) este reprezentată de numărul de cazuri noi de boală de-a lungul
unei perioade specifice de timp.
Pentru estimarea incidenţei, o populaţie este urmărită de-a lungul unei perioade de timp
stabilite, iar cazurile noi de îmbolnăvire sunt numărate împreună cu totalul timp-persoană.
Totalul timp-persoană reprezintă timpul total pentru un individ din comunitate, care este expus
riscului, de a se îmbolnăvi pe parcursul studiului

8. Cerințele unui screening populational

Un program de screening populaţional trebuie să îndeplinească anumite cerinţe legate:

2. Cerinţe legate de boală:
- boala respectivă să pună probleme serioase de sănătate publică privind incidenţa, prevalenţa sau
incapacitatea de muncă, mortalitatea
- boala să aibă o fază preclinică lungă
2. Cerinţe legate de testul prin care se face screening-ul:
- senzitivitatea şi specificitatea testului să fie mari
- testul să nu aibă efecte adverse
- testul să fie acceptat de către populaţie
- aplicarea testului să fie simplă
3. Cerinţe legate de tratamentul bolii:
- tratamentul efectuat pentru cazurile depistate să aibă efecte maxime
- să existe resursele, echipamentele şi personalul competent pentru efectuarea screening-ului şi pentru
aplicarea tratamentului
4. Cerinţe legate de programul de screening:
- costul programului de screening să fie rezonabil în raport cu beneficiul sau cu alte metode preventive
- să fie bine cunoscute condiţiile naturale, astfel încât să se poată determina timpul optim de aplicare a
testului de screening

9. Parametrii testelor de diagnostic

TESTE DE DIAGNOSTIC

Scopul unui test de diagnostic este de a confirma sau infirma ipoteza conform căreia o boală
este prezentă sau nu. Ideal ar fi ca un test de diagnostic pozitiv să indice prezenţa unei boli, iar un test
de diagnostic negativ să indice absenţa acesteia. Dar apar valori fals pozitive/ fals negative (care, în
mod normal, trebuie să fie cât mai mici pentru ca testul de diagnostic să fie valid).
După efectuarea unui test de diagnostic pot apare 4 posibilități:

BOALA PREZENTĂ BOALA ABSENTĂ

a b
TEST POZITIV pozitiv adevărat fals pozitiv
TEST NEGATIV c d
fals negativ negativ adevărat

1. a. numărul de persoane cu rezultatul testului pozitiv și boala prezentă (test pozitiv adevărat)
2. b. numărul de persoane cu rezultatul testului pozitiv și boala absentă (test fals pozitiv)
3. c. numărul de persoane cu rezultatul testului negativ și boala prezentă (test fals negativ)
4. d. numărul de persoane cu rezultatul testului negativ și boala absentă (test negativ adevărat)
a + b = numărul de persoane cu test pozitiv
a + c = numărul de persoane cu boală prezentă
b + d = numărul de persoane cu boală absentă
c + d = numărul de persoane cu test negativ
a + b + c + d = numărul total de persoane care au participat la screening
 Aplicarea unui test de diagnostic presupune determinarea statusului real al bolii. Pentru
aprecierea performanţelor unui test de diagnostic în raport cu statusul real al bolii există doi parametri :
senzitivitatea şi specificitatea
Senzitivitatea reprezintă probabilitatea unui test de diagnostic pozitiv atunci când boala este
prezentă.

Senzitivatatea = a / a+c

Cu cât senzitivitatea unui test este mai mare, cu atât probabilitatea de a depista persoanele care
au boala este mai mare.

Specificitatea este definită ca fiind probabilitatea unui test de diagnostic negativ atunci când
boala este absentă

Specificitatea = d / b+d

Cu cât specificitatea unui test este mai mare, cu atât numărul persoanelor fără boală este mai
mare. Senzitivitarea şi specificitatea descriu acurateţea unui test de diagnostic.

10. Ce reprezinta o sensibilitate/specificitate de...

Aplicarea unui test de diagnostic presupune determinarea statusului real al bolii. Pentru
aprecierea performanţelor unui test de diagnostic în raport cu statusul real al bolii există doi parametri :
senzitivitatea şi specificitatea
Senzitivitatea reprezintă probabilitatea unui test de diagnostic pozitiv atunci când boala este
prezentă.

Senzitivatatea = a / a+c

Cu cât senzitivitatea unui test este mai mare, cu atât probabilitatea de a depista persoanele care
au boala este mai mare.

Specificitatea este definită ca fiind probabilitatea unui test de diagnostic negativ atunci când
boala este absentă

Specificitatea = d / b+d

Cu cât specificitatea unui test este mai mare, cu atât numărul persoanelor fără boală este mai
mare. Senzitivitarea şi specificitatea descriu acurateţea unui test de diagnostic.

11. Valori predictive / Posibilități de predicție a bolii într-o comunitate

 VALORI PREDICTIVE

Valorile predictive estimează probabilitatea unei boli într-o populaţie cu un rezultat dat al
testului de diagnostic. Există două tipuri de valori predictive: valorile predictive pozitive (VP +) şi
valorile predictive negative (VP-).
Valorile predictive pozitive (VP+) estimează probabilitatea prezenţei unei boli atunci când testul
de diagnostic este pozitiv (respectiv, procentajul persoanelor cu boală şi test de diagnostic pozitiv din
totalul persoanelor cu test de diagnostic pozitiv

BOALA PREZENTĂ BOALA ABSENTĂ

a b
TEST POZITIV pozitiv adevărat fals pozitiv
TEST NEGATIV c d
fals negativ negativ adevărat

VP+ = a / a+b

Factorii care contribuie la creşterea valorii predictive pozitive sunt :

- efectuarea screening-ului în rândul unei populaţii cu risc crescut la dezvoltarea bolii respective
- creşterea specificităţii testului prin care se realizează screening-ul populaţional

Valorile predictive negative (VP-) reprezintă probabilitatea absenţei unei boli atunci când testul
de diagnostic este negativ (respectiv, procentajul persoanelor fără boală şi test de diagnostic negativ
din totalul persoanelor cu test de diagnostic negativ).

VP-  = d / c+d

Prevalenţa unei boli într-o populaţie influenţează valoarea predicitivă: cu cât prevalenţa bolii
creşte, cu atât creşte şi valoarea predicitivă pozitivă.

12. Ce reprezinta o valoare predictiva pozitiva / negativa de...

Există două tipuri de valori predictive: valorile predictive pozitive (VP+) şi valorile predictive
negative (VP-).
 Valorile predictive pozitive (VP+) estimează probabilitatea prezenţei unei boli atunci când testul
de diagnostic este pozitiv (respectiv, procentajul persoanelor cu boală şi test de diagnostic pozitiv din
totalul persoanelor cu test de diagnostic pozitiv

BOALA PREZENTĂ BOALA ABSENTĂ

a b
TEST POZITIV pozitiv adevărat fals pozitiv
TEST NEGATIV c d
fals negativ negativ adevărat

VP+ = a / a+b

Factorii care contribuie la creşterea valorii predictive pozitive sunt :

- efectuarea screening-ului în rândul unei populaţii cu risc crescut la dezvoltarea bolii respective
- creşterea specificităţii testului prin care se realizează screening-ul populaţional

Valorile predictive negative (VP-) reprezintă probabilitatea absenţei unei boli atunci când testul
de diagnostic este negativ (respectiv, procentajul persoanelor fără boală şi test de diagnostic negativ
din totalul persoanelor cu test de diagnostic negativ).

VP-  = d / c+d

Prevalenţa unei boli într-o populaţie influenţează valoarea predicitivă: cu cât prevalenţa bolii
creşte, cu atât creşte şi valoarea predicitivă pozitivă.

13. Clasificarea studiilor epidemiologice

TIPURI DE STUDII EPIDEMIOLOGICE

CLASIFICARE

1. STUDII DESCRIPTIVE
a. Raportări de caz
b. Serii de cazuri
c. Studii corelaţionale (populaţionale)
d. Studii transversale (cross-sectional surveys)
 2. STUDII ANALITICE
a. Studii observaţionale
Studiul caz-control
Studiul de cohortă
b. Studii intervenţionale
Trialurile clinice

14. Studii epidemiologice descriptive

1. STUDII DESCRIPTIVE

Urmăresc descrierea caracteristicilor de distribuţie ale bolii, în funcţie de determinanţii

acesteia : persoană, timp, loc
▒ Caracteristici personale: vârstă, status marital, ocupaţie, educaţie, venit, etnie, stil de
viaţă, etc
▒ Caracteristici de loc:
- distribuţia geografică a bolii
- variaţii internaţionale
- variaţii regionale/ locale
- variaţii urban/rural
▒ Caracteristici de timp:
- variaţii pe termen scurt (sezon, săptămână, zile)
- variaţii pe termen lung (schimbări seculare)

a. RAPORTAREA DE CAZ
Reprezintă un studiu epidemiologic descriptiv de bază, ce constă în descrierea detailată şi
atentă a particularității unei boli la un singur pacient.
Reprezintă cea mai frecventă modalitate de prezentare a articolelor în revistele medicale de
specialitate.
Când raportarea de caz este extinsă la o serie de cazuri care descriu caracteristicile unei boli la
un anumit număr de pacienti atunci este vorba o SERIE DE CAZURI.
Limite ale seriilor de cazuri:
- seriile de caz și cazurile raporate depind de experiența și capacitatea de observație a
cercetătorului
- nu permit stabilirea concluziilor care să poată fi generalizate și la alte cazuri
- nu permit stabilirea frecvenței unei boli
 b. STUDII CORELAŢIONALE (ecologice)
Acest tip de studiu epidemiologic descripitv permite comparația între frecvența unui factor de
risc presupus a exista în interiorul unei populații și prevalența sau incidența bolii, plecând de la date
deja disponibile
Folosesc datele întregii populații pentru a compara frecvența unei boli fie la doua populaţii
examinate în acelaşi interval de timp, fie la aceeaşi populaţie dar examinată în momente de timp
diferite.
Statusul bolii şi statusul de expunere sunt evaluate în acelaşi timp
Avantaje:
- reprezintă primul pas în investigarea relaţiei dintre expunere şi boală
- compară datele de frecvenţă ale bolilor în diferite regiuni geografice
Dezavantaje:
- imposibilitatea determinării legăturii dintre expunere şi boală la anumiţi indivizi
- imposibilitatea controlului efectelor potenţialilor factori de confuzie

c. STUDII TRANSVERALE (de prevalență): analizează prezența unui factor sau a unei boli
într-o populație la un anumit moment dat, fără să facă referire la trecut și fără să urmărească evoluția în
viitor.
Sunt utile prin aportul de informații cantitative asupra răspândirii unei boli sau a unui factor de
risc într-o populație sau asupra frecvenței lor.
Studiile transversale realizate pe o singură populație (”serial surveys”) sunt utilizate pentru a
determina schimbările caracteristicilor esenţiale ale unei boli de-a lungul timpului.
Se derulează rapid şi sunt ieftine din punct de vedere al cheltuielilor. Pot fi considerate ca prim
pas spre un studiu de cohortă sau intervențional.
Rezultatele studiilor transversale sunt utile pentru demararea programelor de sănătate publică,
precum și pentru stabilirea corelațiilor dintre o stare patologică și una sau mai multe condiții presupuse
cauzale.
Dezavantajul acestui tip de studiu este dat de faptul că nu poate stabili relaţia cauzală dintre
datele colectate.

15. Studii corelaționale / Studii ecologice

d. STUDII CORELAŢIONALE (ecologice)
Acest tip de studiu epidemiologic descripitv permite comparația între frecvența unui factor de
risc presupus a exista în interiorul unei populații și prevalența sau incidența bolii, plecând de la date
deja disponibile
 Folosesc datele întregii populații pentru a compara frecvența unei boli fie la doua populaţii
examinate în acelaşi interval de timp, fie la aceeaşi populaţie dar examinată în momente de timp
diferite.
Statusul bolii şi statusul de expunere sunt evaluate în acelaşi timp
Avantaje:
- reprezintă primul pas în investigarea relaţiei dintre expunere şi boală
- compară datele de frecvenţă ale bolilor în diferite regiuni geografice
Dezavantaje:
- imposibilitatea determinării legăturii dintre expunere şi boală la anumiţi indivizi
- imposibilitatea controlului efectelor potenţialilor factori de confuzie

16. Studii transversale / Studii de prevalenta

STUDII TRANSVERALE (de prevalență): analizează prezența unui factor sau a unei boli într-o
populație la un anumit moment dat, fără să facă referire la trecut și fără să urmărească evoluția în
viitor.
Sunt utile prin aportul de informații cantitative asupra răspândirii unei boli sau a unui factor de
risc într-o populație sau asupra frecvenței lor.
Studiile transversale realizate pe o singură populație (”serial surveys”) sunt utilizate pentru a
determina schimbările caracteristicilor esenţiale ale unei boli de-a lungul timpului.
Se derulează rapid şi sunt ieftine din punct de vedere al cheltuielilor. Pot fi considerate ca prim
pas spre un studiu de cohortă sau intervențional.
Rezultatele studiilor transversale sunt utile pentru demararea programelor de sănătate publică,
precum și pentru stabilirea corelațiilor dintre o stare patologică și una sau mai multe condiții presupuse
cauzale.
Dezavantajul acestui tip de studiu este dat de faptul că nu poate stabili relaţia cauzală dintre
datele colectate.

17. Clasificarea studiilor analitice

STUDII ANALITICE

c. Studii observaţionale
Studiul caz-control
Studiul de cohortă
d. Studii intervenţionale
Trialurile clinice
 18. Studiile analitice observaționale
Au ca scop analiza asocieri cauză- efect (expunere-boală)
a. Studii observaţionale
Studiul caz-control
Studiul de cohortă
b. Studii intervenţionale
Trialurile clinice

STUDIUL DE TIP CAZ-CONTROL

Este un studiu analitic observaţional care ia în considerare status real al bolii şi nu expunerea
la factorii de risc. Studiile caz-martor se încadrează în categoria studiilor de observaţie (se
examinează, fără să se intervină asupra pacienţilor, relaţiile posibile între unul sau mai mulţi factori de
risc şi apariţia uneia sau mai multor stări patologice).
Sunt studii analitice, ca şi studiile experimentale, căci se bazează pe ipoteze, în opoziţie cu
studiile descriptive, de tipul studiilor transversale.
Subiecţii sunt selecţionaţi în funcţie de starea lor faţă de boală, deci există două loturi: cazuri,
subiecţi la care boala este deja instalată și martori, persoane sănătoase şi se urmăreşte să se determine
factorul de risc potenţial care ar putea să fie implicat în apariția bolii studiate.
Scopul acestui studiu este de a analiza asocierea dintre boală și expunerea la factorul de risc
Avantaje:
 rapid şi ieftin
 optim pentru evaluarea bolilor multifactoriale, cu perioadă de latenţă mare, precum şi
pentru evaluarea bolilor rare
 studiul caz-martor permite selecţionarea unui număr suficient de bolanvi pentru a compara
distribuţia unor factori de risc, în mod satisfăcător statistic, la bolnavi şi respectiv la persoanele
sănătoase
 se poate analiza un număr important de factori de risc pe care îi regăsim în antecedentele
subiecților
 se poate analiza un număr important de factori de risc

Dezavantaje:
 dificil de stabilit relaţia temporară dintre expunere şi boală
 sunt puţin rentabile pentru evaluarea factorilor de risc rar întâlniţi, cu excepţia situaţiei în
care riscul este foarte crescut;
  prin aceste studii nu se poate calcula direct incidenţa bolii în populaţiile expuse şi ne-
expuse, făcând excepţie situaţia în care cazurile din populaţia considerată sunt înregistrate în
întregime;
 relaţia cauză-efect şi secvenţa în timp între factorul de risc presupus şi boală sunt uneori
dificil de stabilit, căci datele care se referă la expunere sunt colectate în acelaşi timp cu datele care se
referă la boală

Etapele unui studiu caz-martor sunt:

 selecția unui eșantion dintr-o populație de bolnavi
 selecția unui eșantion dintr-o populație de persoane sănătoase
 măsurarea factorilor de risc suspectați

TRECUT ÎNCEPUTUL STUDIULUI

EXPUŞI
CAZURI
NEEXPUŞI

EXPUŞI
CONTROL
NEEXPUŞI

Criteriul de selecţie a subiecţilor este reprezentat de statusul real al bolii.

Se urmăreşte: prezenţa/ absenţa expunerii la factorii de risc în ambele loturi de subiecți
Se determină: proporția expunerii printre cazuri şi martori, precum şi rata de expunere

Analiza datelor pentru studiul caz-control

BOALĂ BOALĂ
PREZENTĂ ABSENTĂ
EXPUŞI a b

NEEXPUŞI c d
a: numărul de cazuri (boală prezentă) expuse factorului de risc
b: numărul de martori (boala absentă) expuși factorului de risc
c: numărul de cazuri (boală prezentă) neexpuse factorului de risc
d: numărul de martori (boala absentă) neexpuși factorului de risc

1. Pentru cazuri se determină:

Şansa (odd) de expunere printre cazuri =

Pr oportiacazurilor expuse a/a+c a
Pr obabilitatea cazurilor ne exp use = c /a+c = c

cazuri expuse a cazuri exp use a

=
Proporţia cazurilor expuse = total cazuri a+b total cazuri = a+c

cazuri expuse c cazuri neexp use c

=
Proporţia cazurilor ne expuse = total martori c+ d total cazuri = a+c

2. Pentru martori se determină:

Şansa (odd) de expunere printre martori =

Pr obabilitatea martorilor exp usi b/b+ d b
Pr obabilitatea martorilor ne exp usi = d / b+d = d

martori expusi b
Proporţia martorilor expuşi = total martori = b+d
martori neexp usi d
Proporţia martorilor ne expuşi = total martori = b+d
 3. Raportul sanselor  odd ratio (OR) =
Sansa de expunere pr int re cazuri a /c axd
Sansa de expunere pr int re martori = b/d = bxc

OR<1 OR =1 OR>1
Cota de expunere la Cota de expunere Cota de expunere
Raportul cotelor cazuri este mai este egală la cazuri la cazuri este mai
caz/martor mică decât la și la martori mare decât la
martori martori
Expunerea la Expunerea reduce Expunerea nu este Expunerea crește
factorul de risc riscul de boală factor de risc riscul de boală
(factor protector) (factor de risc)
Probabilitatea expunerii pentru cazuri
Probabilitateaneexpunerii pentru cazuri a x d
Probabilitateaexpunerii pentru control b x c
Probabilitatea neexpunerii pentrucontrol

EXEMPLU
2 loturi de studiu: subiecţi bolnavi (cu carii) numiţi cazuri şi subiecţi sănătoşi (fără carii),
numiţi control
a. Criteriul de selecţie al subiceţilor: prezenţa / absenţa cariilor la subiecţii celor 2 loturi
(statusul real al bolii)
b. Se urmăreste expunerea la factorul de risc (consum de hidrocarbonate în antecedente), atât
la cazuri cât şi la martori
c. Se determină
- şansa de expunere la persoanele cu carii
- şansa de expunere la persoanele fără carii
- raportul şanselor

19. Studiul tip caz-martor

STUDIUL DE TIP CAZ-CONTROL

Este un studiu analitic observaţional care ia în considerare status real al bolii şi nu expunerea
la factorii de risc. Studiile caz-martor se încadrează în categoria studiilor de observaţie (se
examinează, fără să se intervină asupra pacienţilor, relaţiile posibile între unul sau mai mulţi factori de
risc şi apariţia uneia sau mai multor stări patologice).
 Sunt studii analitice, ca şi studiile experimentale, căci se bazează pe ipoteze, în opoziţie cu
studiile descriptive, de tipul studiilor transversale.
Subiecţii sunt selecţionaţi în funcţie de starea lor faţă de boală, deci există două loturi: cazuri,
subiecţi la care boala este deja instalată și martori, persoane sănătoase şi se urmăreşte să se determine
factorul de risc potenţial care ar putea să fie implicat în apariția bolii studiate.
Scopul acestui studiu este de a analiza asocierea dintre boală și expunerea la factorul de risc
Avantaje:
 rapid şi ieftin
 optim pentru evaluarea bolilor multifactoriale, cu perioadă de latenţă mare, precum şi
pentru evaluarea bolilor rare
 studiul caz-martor permite selecţionarea unui număr suficient de bolanvi pentru a compara
distribuţia unor factori de risc, în mod satisfăcător statistic, la bolnavi şi respectiv la persoanele
sănătoase
 se poate analiza un număr important de factori de risc pe care îi regăsim în antecedentele
subiecților
 se poate analiza un număr important de factori de risc

Dezavantaje:
 dificil de stabilit relaţia temporară dintre expunere şi boală
 sunt puţin rentabile pentru evaluarea factorilor de risc rar întâlniţi, cu excepţia situaţiei în
care riscul este foarte crescut;
 prin aceste studii nu se poate calcula direct incidenţa bolii în populaţiile expuse şi ne-
expuse, făcând excepţie situaţia în care cazurile din populaţia considerată sunt înregistrate în
întregime;
 relaţia cauză-efect şi secvenţa în timp între factorul de risc presupus şi boală sunt uneori
dificil de stabilit, căci datele care se referă la expunere sunt colectate în acelaşi timp cu datele care se
referă la boală

Etapele unui studiu caz-martor sunt:

 selecția unui eșantion dintr-o populație de bolnavi
 selecția unui eșantion dintr-o populație de persoane sănătoase
 măsurarea factorilor de risc suspectați

TRECUT ÎNCEPUTUL STUDIULUI

 EXPUŞI
CAZURI
NEEXPUŞI

EXPUŞI
CONTROL
NEEXPUŞI

Criteriul de selecţie a subiecţilor este reprezentat de statusul real al bolii.

Se urmăreşte: prezenţa/ absenţa expunerii la factorii de risc în ambele loturi de subiecți
Se determină: proporția expunerii printre cazuri şi martori, precum şi rata de expunere

Analiza datelor pentru studiul caz-control

BOALĂ BOALĂ
PREZENTĂ ABSENTĂ
EXPUŞI a b

NEEXPUŞI c d

a: numărul de cazuri (boală prezentă) expuse factorului de risc

b: numărul de martori (boala absentă) expuși factorului de risc
c: numărul de cazuri (boală prezentă) neexpuse factorului de risc
d: numărul de martori (boala absentă) neexpuși factorului de risc

1. Pentru cazuri se determină:

Şansa (odd) de expunere printre cazuri =

 Pr oportiacazurilor expuse a/a+c a
Pr obabilitatea cazurilor ne exp use = c /a+c = c

cazuri expuse a cazuri exp use a

=
Proporţia cazurilor expuse = total cazuri a+b total cazuri = a+c

cazuri expuse c cazuri neexp use c

=
Proporţia cazurilor ne expuse = total martori c+ d total cazuri = a+c

2. Pentru martori se determină:

Şansa (odd) de expunere printre martori =

Pr obabilitatea martorilor exp usi b/b+ d b
Pr obabilitatea martorilor ne exp usi = d / b+d = d

martori expusi b
Proporţia martorilor expuşi = total martori = b+d
martori neexp usi d
Proporţia martorilor ne expuşi = total martori = b+d

3. Raportul sanselor  odd ratio (OR) =

Sansa de expunere pr int re cazuri a /c axd
Sansa de expunere pr int re martori = b/d = bxc

OR<1 OR =1 OR>1
Cota de expunere la Cota de expunere Cota de expunere
Raportul cotelor cazuri este mai este egală la cazuri la cazuri este mai
caz/martor mică decât la și la martori mare decât la
martori martori
Expunerea la Expunerea reduce Expunerea nu este Expunerea crește
factorul de risc riscul de boală factor de risc riscul de boală
(factor protector) (factor de risc)
 Probabilitatea expunerii pentru cazuri
Probabilitatea neexpunerii pentru cazuri a x d
Probabilitateaexpunerii pentru control b x c
Probabilitatea neexpunerii pentrucontrol

EXEMPLU
2 loturi de studiu: subiecţi bolnavi (cu carii) numiţi cazuri şi subiecţi sănătoşi (fără carii),
numiţi control
d. Criteriul de selecţie al subiceţilor: prezenţa / absenţa cariilor la subiecţii celor 2 loturi
(statusul real al bolii)
e. Se urmăreste expunerea la factorul de risc (consum de hidrocarbonate în antecedente), atât
la cazuri cât şi la martori
f. Se determină
- şansa de expunere la persoanele cu carii
- şansa de expunere la persoanele fără carii
raportul şanselor

20. Propuneți un studiu de tip caz-martor

EXEMPLU
2 loturi de studiu: subiecţi bolnavi (cu carii) numiţi cazuri şi subiecţi sănătoşi (fără carii),
numiţi control
g. Criteriul de selecţie al subiceţilor: prezenţa / absenţa cariilor la subiecţii celor 2 loturi
(statusul real al bolii)
h. Se urmăreste expunerea la factorul de risc (consum de hidrocarbonate în antecedente), atât
la cazuri cât şi la martori
i. Se determină
- şansa de expunere la persoanele cu carii
- şansa de expunere la persoanele fără carii
raportul şanselor

21. Studiul tip cohorta

STUDIUL DE COHORTĂ

Reprezintă forma cea mai riguroasă a studiilor epidemiologice ne-experimentale. Este un studiu
epidemiologic analitic observaţional de tip longitudinal, în care subiecţii sunt clasificaţi în funcţie de
prezenţa sau absenţa expunerii la factorii de risc, fiind urmăriţi de-a lungul unei perioade de timp.
Permite evaluarea incidenţei unei afecţiuni, stabilirea unei relaţii cauză-efect între factorul de
risc şi boală, evaluarea cu precizie maximă a timpului de latenţă şi a riscului relativ.
 Obiectivul acestui studiu este de a compara rata incidenţei (IR) unei boli într-o populaţie supusă
unui factor de risc cu cea a unei populaţii care nu a fost expusă acţiunii factorului de risc luat în
consideraţie.
Studiul de cohortă poate fi de tip retrospectiv (istoric) sau de tip prospectiv.
Studiul de cohortă de tip retrospectiv presupune faptul că, informaţiile privind expunerea la
factorul de risc au fost înregistrate în trecut, iar rezultatele, respectiv boala, sunt analizate în prezent.
Studiul de cohortă de tip prospectiv ia în consideraţie factorii de risc (expunerea la boală) ce
acţionează în prezent, iar rezultatele studiului sunt luate în considerare pe toată perioadă de derulare a
studiului.

Etapele studiului de cohortă sunt reprezentate de:

1. Definirea precisă a scopului urmărit şi a populaţiei pe care dorim să efectuăm studiul
2. Definirea evenimentelor pe care dorim să le culegem
3. Definirea mijloacelor de diagnostic abordate
4. Definirea perioadei de timp în care sunt urmăriţi subiecţii incluşi în studiu (această perioadă
depinde de factorul de risc, de timpul de latență și de boala studiată)
5. Enunţarea măsurilor luate pentru a preveni pierderea subiecţilor în decursul timpului
În general, într-un studiu de cohortă :
Criteriul de selecţie al subiecţilor în lot este reprezentat de expunerea la un anumit factor de
risc
Se urmăreşte apariţia bolii atât pentru subiecţii expuşi, cât şi pentru subiecţii neexpuşi
Se determină la sfârşitul studiului riscul de a face boala (incidenţa bolii) la expuşi, riscul de a
face boala (incidenţa bolii) la neexpuşi, riscul relativ de a face boala.

Se aleg două loturi de subiecți sănătoși: un lot de subiecți expuși factorului de risc și cel de al
doilea lot, de subiecți neexpuși acțiunii factorului de risc. Se urmărește apariția unei boli de-a lungul
perioadei de timp stabilite în ambele loturi și se stabilește incidența bolii și riscul relativ de a face
boala atât la expuși cât și la neexpuși.

Boală prezentă
Factori de risc prezenţi
Boală absentă

Boală prezentă
Factori de risc absenţi
Boală absentă
Analiza datelor într-un studiu de cohortă

BOALĂ BOALĂ
PREZENTĂ ABSENTĂ
EXPUŞI a b
NEEXPUŞI c d

unde: a - subiecți expuși cu boală prezentă la sfârșitul studiului

b - subiecți expuși cu boală absentă la sfârșitul studiului
c - subiecți neexpuși cu boală prezentă la sfârșitul studiului
d - subiecți neexpuși cu boală absentă la sfârșitul studiului
Incidența =a +c /a + b + c + d/ an
a
Incidenţa bolii la expuşi = a+b /an

b c
Incidenţa bolii la neexpuşi = b+d c+ d / an

a/a+b a(c +d )
Riscul relativ RR = Incidenţa bolii la expuşi / Incidenţa bolii la neexpuş= c /c+d = c (a+b )

a c
Diferenţa de risc (riscul atributabil) RA = a+b - c+ d

Riscul relativ arată de câte ori subiecții expuși au mai multe șanse de a face boala, comparativ
cu cei neexpuși.

RR RA Concluzii
RR>1 RA >0 Factor de risc
RR= 0 RA = 0 Factor indiferent
RR<1 RA<0 Factor de protecție

Avantaje studiului de cohortă:

1. stabileşte secvenţa evenimentelor
2. este util când expunerea este frecventă
 3. permite calcularea incidenţei, riscului relativ şi a altor variabile la care este supusă populaţia
expusă şi cea ne-expusă
4. poate elucida relația dintre expunere și boală

Limitele studiului de cohortă:

1. impune includerea unui număr crescut de subiecți
2. nu este potrivit pentru studiul bolilor rare
3. este lung și costisitor
4. când studiul este prospectiv este foarte scump și durează mult timp
5. când studiul este retrospectiv necesită o documentație medicală de calitate

22. Propuneți un studiu de tip cohorta

EXEMPLU

Subiecții sunt selectaţi în raport cu statusul de expunere la un anumit factor de risc (consum de
hidrocarbonate) şi clasificaţi în 2 loturi: expuşi şi neexpuşi consumului de hidrocarbonate.
Se urmăreşte apariţia bolii (caria dentară) atât în lotul subiecţilor expuşi, cât şi în lotul subiecţilor
neexpuşi
Se determină:
- incidenţa cariei dentare la consumatorii de hidrocarbonate
- incidenţa cariei dentare la cei care nu consumă hidrocarbonate
- riscul relativ de a face carii

23. Studii interventionale/ Trialul clinic

STUDII INTERVENŢIONALE

Studiile intervenționale permit aprecierea eficacităţii clinice a unor:

1. Proceduri diagnostice
2. Intrevenţii preventive/curative
3. Tratamente medicamentoase
4. Tehnici de reeducare
5. Tehnici de îngrijire
6. Intervenţii de tip educaţional
 Au ca scop evaluarea efectelor/ consecințelor unei intervenții (urmărirea relației dintre
intervenție și rezultatele ei)
Trialurile clinice reprezintă studii epidemiologice analitice intervenţionale prin care se
testează un medicament nou înainte de introducere lui pe piață. Se caracterizează prin:
- alegerea randomizată a subiecţilor în cele trei loturi
- existența grupului de control corespunzător
- variabila independentă este reprezentată de tratament
Colectarea datelor la începutul studiului este esenţială. Pentru a obţine rezultate concludente se
elimină orice grad de subiectivitate, motiv pentru care alegerea grupurilor se realizează la întâmplare
(randomizat), astfel încât fiecare subiect să aibă o şansă egală de a face parte din cele grupuri.
Practic, studiul presupune existenţa a 3 grupuri de subiecţi:
- grupul martor căruia i se administează un placebo
- grupul II, ai cărui subiecţi primesc un medicament consacrat
- grupul III care va primi medicamentul nou

Trialurile clinice se pot efectua în:

- simplu orb: subiectul nu ştie ce medicament i se administrează
- dublu orb: nici subiectul şi nici medicul nu ştiu din ce grup fac parte. (singura
persoană care ştie acest lucru este persoana care împarte medicamentele grupurilor )

Trialurile clinice pot fi:

a. terapeutice: se realizează în rândul subiecţilor care suferă de o boală, cu scopul de a
determina abilitatea unui agent / procedură terapeutică de a conduce la diminuarea simptomatologiei
sau prevenirea recidivelor
b. preventive: evaluează dacă utilizarea unui agent sau procedură terapeutică reduce riscul de
apariţie a unei boli. De exemplu, clătirea cu soluţii fluorurate reduce riscul de apariţie a cariilor

Etapele trialului clinic sunt:

a. Formularea ipotezei
b. Selecţia subiecţilor
c. Alocarea participanţilor în lotul cu tratament şi în lotul martor
d. Administrarea tratamentului şi urmărirea intervenţiei
e. Analiza datelor
f. Generalizarea datelor şi publicarea rezultatelor şi concluziilor
Pentru reușita unui studiu epidemiologic de tip trial clinic trebuie să se aibă în vedere :
- eliminarea tuturor factorilor de confuzie generatori de erori prin randomizare
- eliminarea riscului de interferențe legat de co-intervenții prin efectuarea studiului în dublu orb
 - alegerea mărimii grupurilor de studiu
- menținerea unui număr suficient de mare de indivizi în studiu pentru acuratețea și validitatea
rezultatelor.
24. Propuneți un trial clinic
25. Normalizati starea de sănătate orala a grupei ( prezentarea proiectului)