66.Trauma ocluzală. Definiţie.

Trauma ocluzală reprezintă afectarea parodonţiului în urma acţiunii forţelor ocluzale

excesive asupra dinţilor( forţe care apar la nivelul dinţilor în cursul masticaţiei). Indicatorii traumei
ocluzale sunt: sensibilitate dentară,mobilitatea dentară,migrarări ale dinţilor,fracturarea
dinţilor,retracţile gingivale.
Trauma ocluzală se produce atunci când asupra unuia sau mai multor dinți acționează nociv
solicitări supraliminare, prin intensitate, durată, frecvență, direcție. Trauma ocluzală se manifestă
prin suferința parodontală.
Ocluzia este etapa din masticație în care dinții se află în contact unul cu celălalt. În mod normal
forțele exercitate asupra dinților se transmit dealungul rădăcinii, unde sunt amortizate de
ligamentele parodontale, păstrând astfel sănătatea dentară. Când aceste forțe ocluzale sunt peste
limita normală, ele devin traumatizante pentru dinte (de unde și denumirea de traumă ocluzală) și
depășesc capacitatea de amortizare ligamentară.
Cauzele traumei dentare pot fi multiple. Din punct de vedere didactic, traumele ocluzale se
împart în două mari categorii:
Trauma ocluzală acută, care poate apărea accidental prin interpunerea în cursul masticației a
unor obiecte sau fragmente dure (corpi străini, sâmburi, coajă de nucă, alice ascunse în carnea de
vânat) sau voluntar prin strângerea excesivă între dinți a unor obiecte metalice, cum ar fi
scoaterea cu dinții a capacelor sau dopurilor de la sticle.
Trauma ocluzală cronică, este mai frecventă și rezultă în timpul bruxismului, încleștării dinților
sau prin hipersolicitarea dinților care mărginesc spațiile edentate, precum și datorită unor
restaurări coronare înalte, aparate ortodontice care dezvoltă forțe excesive sau a erupțiilor
dentare accelerate. Trauma ocluzală cronică se împarte în traumă ocluzală primară (când dintele
în cauză este sănătos) sau traumă ocluzală secundară (când se instalează pe fondul unor leziuni
parodontale preexistente).
67.Trauma ocluzală primară. Definiţie.
Trauma ocluzală este primară - situaţie în care se urmărește un parodonţiu iniţial sănătos,
normal, iar leziunea patologică este rezultatul unor cauze variate: erupţii accelerate ele dinţilor,
obturatii sau coroane incorect adaptate ocluzal (prea înalte) care determina contacte premature,
tratamente ortodontice incorect conduse(aparate ortodontice necorespunzătoare), scrâşnirea sau
încleştarea dinţilor (bruxism), interferenţe cauzate de dinţi care au migrat, obiceiuri vicioase
ocluzale.
Trauma ocluzală primară se caracterizează prin faptul că manifestările clinice nu evoluează
însoţite de durere, nu modifică poziţia inserţiei epiteliale şi nu produc apariţia de pungi osoase.
În schimb, poate determina mobilitate dentară patologică şi modificări de poziţie ale dinţilor,
prin fenomene de necroză osoasă şi liza osoasă care pot afecta 1 sau 2 dinţi. Această afecţiune
poate fi prevenită sau tratată prin echilibrare ocluzală corectă şi tratament ortodontic.

68.Trauma ocluzală secundară, Definiţie.

Trauma ocluzală secundară – apare ca complicație a unei patologii paradontale avind ca cauză
de bază, un parodonţiu bolnav, afectat
La nivelul structurilor dento-parodontale există mecanisme de adaptare şi de reglare a forţelor
ocluzale. Atunci când aceste mecanisme sunt epuizate prin forţe masticatorii exagerate, vor
apărea leziuni traumatice de genul atrofiei sau necrozei, ca urmare a compresiei ţesuturilor şi a
vaselor sanguine.
Sunt considerate nocive acele forţe care acţionează continuu, cu intensitate mică sau crescută,
dar cu o durata lungă şi frecvenţa mare. Forţele orizontale au un potenţial traumatizant mai mic,
prin faptul că punctul lor de aplicare este mai apropiat de centrul de rotaţie al dintelui implicat în
conflictul ocluzal. Cele mai nocive forţe pentru parodonţiu sunt forţele de torsiune, care au
potenţialul de a induce apoziţie sau chiar luxaţie dentară.
Trauma ocluzală secundară are o evoluţie mai gravă, acţionând pe un parodonţiu deja bolnav şi
poate afecta zone mai extinse, de la un grup dentar, până la toţi dintîi. Aceasta poate accelera
boala parodontală prezentă, se însoţeşte de prezenţa pungilor osoase şi gingivale şi de migrarea
apicală a inserţiei epiteliale. Se tratează specific prin echilibrare ocluzală, parodontală şi
ortodontică.
70.Mobilitatea dentară. Gradele de mobilitate.
Mobilitatea dentară reprezintă mișcarea pe care o au sau o capătă dinții în interiorul alveolei
dentare. Există două tipuri de mobilitate dentară – fiziologică (naturală) și patologică.
Mobilitatea fiziologică se referă la mișcările fiziologice reduse pe care toți dinții le prezintă,
chiar și cei perfect sănătoși, atunci când asupra lor acționează o forță. Gradul mobilității
fiziologice poate varia de la o persoană la alta, de la un dinte la altul, și chiar în funcție de
momentul din zi în care se măsoară. De exemplu, mobilitatea dentară fiziologică este mai mare
dimineața deoarece datorită lipsei contactelor ocluzale în cursul somnului dinții “erup” ușor din
alveole. Ea se diminuează progresiv, pe parcursul zilei, datorită masticației. De asemenea, dinții
cu o singură rădăcină au un grad de mobilitate mai ridicat decât cei cu rădăcini multiple.

Mobilitatea dentară patologică se referă la mobilitatea care depășește limitele considerate

fiziologice, și apare în urma unor traumatisme dentare puternice și/sau repetate, și în cursul
evoluției bolii parodontale. Practic toți factorii implicați în apariția și dezvoltarea bolii
parodontale sunt factori de risc și în cazul mobilității dentare (vezi cauzele bolii parodontale).
Mobilitatea dentară patologică poate să apară în urma tratamentelor ortodontice, sau în urma
unor intervenții chirurgicale dar, în acest caz, dispare în scurt timp pe masură ce zona operatorie
se reface.
De asemenea, dinții pot căpăta mobilitate în cursul sarcinii datorită modificărilor hormonale ce o
însoțesc. Același lucru se poate întâmpla pe parcursul ciclului menstrual sau în urma folosirii
contraceptivelor.
Mobilitatea dinților poate fi întâlnită și la pacienții cu osteoporoză, osteomielită sau cu diverse
procese tumorale la nivelul cavității orale.
Frecvent, mobilitatea dentară apare din cauza traumei ocluzale. Trauma ocluzală este cauzată de
contacte imperfecte ale dinților, care exercită forțe masticatorii foarte puternice asupra dinților
afectați. În timp, aceste forțe duc la demineralizarea osului și la afectarea ligamentelor
parodontale care susțin dintele în alveolă.
Trauma ocluzală poate fi rezultatul unor poziții incorecte ale dinților, a bruxismului, a unor
lucrări dentare incorecte, a unor obturații dentare în exces, etc.
Cea mai frecventă cauză a mobilității dentare o reprezintă boala parodontală. Aceasta debutează
ca o infecție bacteriană care, în lipsa unui tratament adecvat, poate distruge toate componentele
sistemului de menținere a dintelui în alveolă. În cazurile grave se poate ajunge chiar la pierderea
dinților.
Mobilitatea dentară fiziologică este de:
- 0, 100 mm pentru dinții pluriradiculari
- 0, 150 mm pentru dinții monoradiculari.
Mobilitatea dentară patologică este apreciată astfel:
- gradul I = mobilitate vestibulo-orală
- gradul II = mobilitate vestibulo-orală și aproximală
- gradul III = mobilitate vestibulo-orală, aproximală și axială.

71.Semnele radiografice a traumei ocluzale. (Lărgirea spaţiului periodontal, subţierea

laminei dure, pierderea osoasă şi formarea pungilor infraosoase, resorbţia radiculară,
hipercimentoza)
Semnele radiografice ale traumei ocluzale primare sunt:
1.Cresterea spatiului periodontal , insotita adesea de ingrosarea laminei dura de-a lungul
portiunii proximale a radacinii in zona apicala, si la nivelul furcatiilor.
Aceste schimbari nu indica neaparat schimbari distructive deoarece ele pot fi rezultatul
ingrosarii si intaririi ligamentului parodontal si al osului alveolar, constituind un raspuns
favorabil la fortele ocluzale crescute.
Largirea spatiului dento-parodontal se numeste zona indicatoare a lui Ackerman
2.O distructie a septului osos mai degraba verticala decat orizontala.
3.Radiotransparenta si condensare a osului alveolar
4.Resorbtie radiculara
Semne radiologice ale traumei ocluzale secundare-1argirea spatiului dento-alveolar-'efecte
angulate ale varfului speturilor, fara rezorbtii osoase accentuate-uneori, fenomene de rizaliza

72.Metode şi tehnici de şinare (temporare şi permanente) în tratamentul bolii parodontale.

Imobilizarea dinţilor parodontotici constituie un mijloc terapeutic
de echilibrare funcţională în cadrul tratamentului complex al
parodontopatiilor.
Reechilibrarea funcţională prin imobilizare rezultă din consolidarea dinţilor existenţi într-un
monobloc pluridentar, pluriradicular. Se creează condiţii de stabilitate şi de rezistenţă a dinţilor
mobili faţă de fortele transversale care, în conditiile îmbolnăvirii parodonţiului de
susţinere, au un rol traumatizant, patogen asupra acestuia.
În perioada actuală există un mare număr de sisteme de imobilizare a dinţilor parodontotici care
beneficiază de îmbunătăţirile şi modernizările materialelor folosite, a tehnologiei de prelucrare, a
concepţiilor moderne, biologice, asupra odontonului.
Metode şi tehnici de şinare temporare:
Imobilizarea temporară asigură pentru o perioadă limitată de timp condiţii favorabile pentru
vindecarea parodontală, în urma tratamentului complex, în special a tratamentului chirurgical.
Imobilizarea temporară prin sisteme extracoronare (ligaturi, atele acrilice mobile) este indicată la
dinţii cu paradontită marginală profundă, de dată recentă, cu mobilitate redusă, la care s-a
intervenit chirurgical. Dacă, după un interval de 1 ,5-2 luni de la interventie şi imobilizare, dintii
îşi ameliorează implantaţia şi devin mai fermi, se poate renunţa în continuare la imobilizare, cu
condiţia unor controale bilunare, timp de circa 6 luni, perioadă în care se constată aceeaşi
reducere a mobilităţii .
Metode:
- Ligaturi nemetalice din fir de mătase, mase plastic
- Ligaturi metalice din sârmă de viplă, cupru, aur
- lmobilizarea temporară fizionomică prin atelă acrilică vestibulară şi ligatură de sârmă,
realizată in cabinet, fără concursul laboratorului
- Imobilizarea temporară cu ajutorul gutierelor
- Atele acrilice duble, vestibulo-orale
- Atela de imobilizare din material composite auto sau fotopolimerizabile
- Şina din material compozit armată cu plasă de plastic sau sârmă. Sistemele anterior splint
grid și posterior splint grid
- Benzi metalice, ortodontice
- Aparate ortodontice

IMOBILIZAREA PERMANENTĂ
Se poate realiza în cabinet, fără ajutorul laboratorului, prin sisteme mai simple sau cu
concursul acestuia, prin tehnici mai laborioase. După raportul pe care îl au cu dinţii, aceste
sisteme de imobilizare pot fi intracoronare sau pericoronare.
Metode:
- Imobilizări permanente, realizate în cabinet, fără ajutorul laboratorului de tehnică
dentară:
a. imobilizarea intracoronară cu armătură metalică şi material fizionomice
b. lmobilizări cu an se de sârmă În "U" intracoronar şi intraradicular

- lmobilizarea permanent prin mijloace fixe, realizată cu concursul laboratorului de tehnică

dentară:
a.Mijloace protetice clasice. În această -categorie intră:
-coroane acrilice reunite între ele;
-coroane metalice totale sau parţiale reunite;
-coroane semifizionomice sau de substituţie reunite;
-punţi stabilizatoare.
b. Aparatul-şină de imobilizare MAMLOCK

- lmobilizarea permanent prin mijloace mobilizabile, realizată cu concursul laboratorului

de tehnică dentară:
Se realizează prin două componente: partea fixă şi cea mobilizabilă, prevăzută cu elemente
diferite de agregare ca:
- pivoturi fixate în cilindri cu fund orb (aparatele WEISSENFLUH şi MONCHANSEN),
cimentate intracoronar, parapulpar;
- coroane 3/4 fixate printr-o şină orală cu pivoturi (atela STEIGER);
-coroane telescopice;
-culise (sistemul ALDER).
Acest gen de imobilizare impune solidarizarea numai de medic a celor două componente,
fixă şi mobilă, are caracter fizionomie, asigură o bună angrenare rigidă, dar se realizează prin
 tehnici dificile, de mare precizie, cu aliaje nobile, la un pret ridicat de cost. Pot favoriza
retenţii alimentare. Nu se recomandă la pacienţii cu fenomene de bruxism din cauza
riscului de descimentare.

73.Şinarea ocluzală. Indicaţii. Metode şi tehnici.

Sistemele pericoronare oferă avantajele legate de acoperirea integrală a dinţilor imobilizati;
forţele masticatorii nu acţionează asupra niciunei porţiuni libere, descoperite, a coroanelor
dentare, ceea ce reduce pericolul descimentării sistemului de imobilizare. Sistemele pericoronare
permit înlocuirea dinţilor lipsă şi restabilesc rapoartele ocluzale normale. Dezavantajele constau
în: inflamaţii gingivale produse de marginile coronare retentive; se pot produce descimentări,
fracturări sau modificări de culoare a acrilatului - de aceea sunt preferate sistemele din metale-
ceramică; rezistenţa în timp la solicitările funcţionale este mică, se pot produce abraziuni cu
modificarea rapoartelor ocluzale iniţiale.

74.Şinarea externă/vestibulară. Indicaţii. Metode şi tehnici.

Acest procedeu original poate fi realizat în orice cabinet stomatologic şi constă din următorii
timpi:
1.Realizarea machetei din ceară a viitoarei atele acrilice.
În acest scop se secţionează o fâşie de ceară de circa 3-4 mm lăţime, dintr-o folie uşor ramolită la
cald. Lungimea fâşiei de ceară este aleasă în mod corespunzător lungimii grupului de dinţi
imobilizaţi este de preferat ceară de culoare albă, pentru a nu transmite pigmentaţii gipsului şi,
ulterior, acrilatului. Fâşia de ceară se aplică intim prin uşoară presiune în treimea mijlocie a
feţelor vestibulare ale grupului de dinţi.
2.Realizarea atelei vestibulare din acrilat autopolimerizabil.
Peste fâşia de ceară poziţionată ca mai sus se aplică un bol de gips care va acoperi şi marginea
incizală, constituind după întărire o cheie rigidă din care ceara se îndepărtează cu o spatulă. În
lăcaşul astfel obţinut se aplică o cantitate corespunzătoare de acrilat autopolimerizabil, la
culoarea dinţilor, care se va întări după aplicarea în poziţie a cheii de ghips.
Atela acrilică astfel obţinută se prelucrează reducându-se din lăţime până la circa 2 mm şi i se dă
o formă semirotundă. În atela: acrilică, la jumătatea lăţimii ei şi în dreptul spaţiilor interdentare
se practică cu o freză sferică mică orificii destinate ligaturii de sârmă.
3. Realizarea imobilizării propriu-zise
Constă în trecerea unei sârme de viplă de 0,25 mm, în prealabildecălită, pentru a deveni mai
maleabilă, în jurul feţelor aproximale şiorale ale dinţilor, iar vestibular prin orificiile create în
atela acrilică,vizibilitatea sârmei fiind astfel mai redusă. Capetele firului se înnoadă în jurul
orificiului iniţial şi, respectiv, al celui final din atelă.
În raport cu ligaturile metalice simple, atela acrilică vestibulară, fixată prin ligatură de sârmă,
prezintă unele avantaje:
-constituie un sistem rigid, deplasările dinţilor- posibile în cazul ligaturii simple de sârmă- fiind
excluse;
- atela aplicată numai vestibular nu influenţează ocluzia şi de aceea poate fi folosită cu bune
rezultate şi la dinţii frontali superiori;
- aspectul fizionomie este corespunzător, ligatura de sârmă având o vizibilitate redusă;
- poate fi aplicată şi la nivelul dinţilor laterali.
75.Cape ocluzale. Indicaţii.
Gutiera este o piesa protetica ce acopera suprafata ocluzala si marginea incizala a dintilor. De
obicei acopera un grup de dinti vecini, de la cel putin doi pana la intreaga arcada, pe fetele
vestibulare, orala si ocluzala, prin care sunt oferite noi rapoarte dento – dentare.
Caracteristicile gutierei:
- Peretii gutierei sa aiba grosimi uniforme astfel incat vestibular sa redea morfologia arcadei;
- Sa aiba elasticitate si rezistenta necesara scopului de utilizare,
- Sa fie elastica pentru a putea depasi ecuatorul anatomic a dintilor pe care se aplica;
- Marginile gingivale ale gutierei sa fie prelucrate efilat, incat retentia alimentara sa fie mai
redusa;
- Suprafata ocluzala se realizeaza in plan, in contact cu doi dinti antagonisti.
Indicatiile gutierei ortodontice:
- Datorita inaltarii provizorii a ocluziei, sunt suprasolicitati in sens vertical atat dintii pe care
se sprijina, cat si dintii antagonisti, ducand la ingresia dentara si la rotatia de tip anterior a
mandibulei;
- In supraalveolodontiile laterale ancorarea pe gutiere determina ingresia dintilor de sprijin cat
si a antagonistilor, prezentand avantajul ca prin inaltarea ocluziei se obtine in cavitatea bucala un
spatiu suplimentar pentru limba;
- Gutiera permite angajarea in stabilizarea aparatului superior si a dintilor antagonisti prin
realizarea de microplanuri ocluzale, prin captusire ocluzala. In aceste conditii daca una dintre
gutierele aparatului este cu suprafata neteda iar cealalta cu microplanuri ocluzale, actiunea
aparatului va fi de partea gutierei cu suprafata neteda;
- Cand se urmareste transmiterea unor forte importante pe un sector limitat, fara a urmari
efecte secundare in alte zone, este posibila utilizarea unei gutiere totale ca aparat ortodontic
mobilizabil.