Tehnologia Protezelor Dentare Fixe

TEHNOLOGIA
PROTEZELOR
DENTARE FIXE
Gabriela Bereşescu
Alina Cămărăşan
Simona Mucenic
2015
Autori: Gabriela Bereşescu, Alina Cămărăşan, Simona Mucenic
Referenti: Prof.dr. Sorin Popşor
Şef lucr.dr. Alina Ormenişan
Text © Copyright 2015 : Editura University

Press Tîrgu Mureș Ilustrații © Copyright
2015: Editura University Press Tîrgu Mureș
Editura University Press este recunoscută de Consiliul Național al Cercetării

Științiﬁce din Învățământul Superior (CNCSIS) - Cod 210.
Toate drepturile rezervate. Reproducerea, parțială sau integrală, este interzisă fără
acordul scris al
Editurii University Press sau al autorului, indiferent de
modalitățile de multiplicare: fotocopiere, scanare, traducere,
transcriere etc.
Tipar: Centrul de Copiere și Multimedia - University Press Tîrgu Mureș
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bereşescu, Gabriela
Tehnologia protezelor dentare fixe / Gabriela Bereşescu, Alina

Cămărăşan, Simona Mucenic – Tîrgu Mureş: University Press, 2015
Bibliografie selectivă
ISBN 978-973-169-143-9
I. Cămărăşan, Alina
II. Mucenic, Simona
Grafică: Avramescu Luca

Tehnoredactare: Doina Cristea
Editura University Press

Director de editură : Prof. dr. Ovidiu S. Cotoi
Corespondenţă /comenzi : UMF Tîrgu Mureş, România
Adresa : Tîrgu Mureş, Str. Gh. Marinescu, Nr. 38, cod
540139
E-mail : editura.universitypress@umftgm.ro
Tel./Fax : +40.265.208932
Tel. : +40.265.215551/ int.126
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE TÎRGU MUREȘ
TÎRGU MUREȘ 2015

TEHNOLOGIA
PROTEZELOR DENTARE FIXE
Gabriela Bereşescu
Alina Cămărăşan
Simona Mucenic
2015
CUPRINS
Capitol I. Introducere................................................................................................................ 9
1.1 Generalităţi ..................................................................................................................... 9
Capitol II. Forme clinice ale edentaţiei parţiale ...................................................................... 14
2.1. Edentaţia partială ........................................................................................................ 14
2.2 Clasificarea edentaţiilor parţiale .................................................................................. 15
2.2.1 Clasificarea lui Cummer ......................................................................................... 15
2.2.2 Clasificarea Kennedy.............................................................................................. 16
2.2.3 Clasificarea Costa .................................................................................................. 17
Capitol III. Elemente generale referitoare la punţile dentare ................................................ 20
3.1 Elementele de agregare............................................................................................... 23
3.2 Corpul de punte ............................................................................................................ 24
3.2.1 Corp de punte dintr-un singur material ................................................................ 25
3.2.2 Corp de punte din două materiale ........................................................................ 25
3.3.Design-ul corpului de punte ......................................................................................... 26

Capitol IV. Principii generale de ............................................................................................. 40
confecţionare a punţilor dentare ........................................................................................... 40
Capitol V. FAZELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A PUNŢILOR DENTARE .......................... 44
Capitol VI. ERORI ÎN CONFECŢIONAREA PUNŢILOR DENTARE ............................................... 71
Capitol VII. Punţi speciale ....................................................................................................... 73

Tehnologia protezelor dentare fixe | 9
Capitol I. Introducere
1.1 Generalităţi
Protetica conjunctă (fixă): ramura proteticii dentare care se ocupă cu

reconstituirea sau înlocuirea dinţilor naturali prin proteze dentare care nu se
indepărtează din cavitatea bucală.
Protetica adjunctă (mobilă): ramura proteticii dentare care se ocupă cu
înlocuirea dinţilor şi a ţesuturilor buco-dentare prin proteze dentare detaşabile.
Protetica maxilo-facială : ramura care se ocupă cu restaurarea sau înlocuirea
structurilor faciale (buco-maxilo-faciale) asociate aparatului dento-maxilar.
Termeni folosiţi în protetica fixă

Proteza: este un mijloc de înlocuire artificială(mijloc protetic) a unei porţiuni sau
a unui segment al organismului.
Coroana: este un mijloc de acoperire totală sau parţială cu scopul de a reproduce
forma, funcţia şi estetica dinţilor naturali.
Inlay-urile: mijloace protetice unidentare pentru reconstituirea coroanelor
dentare.
Proteze unidentare: mijloace protetice care se aplică prin cimentare pe un singur
dinte.
Punţi dentare: proteză fixă care restabileşte integritatea morfologică şi
funcţională a arcadelor dentare în edentaţii intercalate, reduse, întinse şi multiple.
Punţile fixe-fixe: lucrări protetice care se aplică prin cimentare pe dinţii stâlpi,
nefiind detaşabile. Înlocuiesc unul sau mai mulţi dinţi naturali.
Punţile fixe-mobile: punţi dentare al căror corp de punte se conectează rigid la
nivelul unui element de agregare şi prin articulare la nivelul altui retentor.
Punţile mobile (mobilizabile): proteze sub formă de punţi dentare detaşabile,
sprijinite pe dinţi sau pe implante.
Edentaţia parţială
- situaţia clinică frecvent întâlnită la pacienţii adulţi (40-50 ani femei; 50-60
bărbaţi)
- poate apare şi în copilărie, la nivelul molarului de 6ani (carii netratate)
- lipsa molarului de minte este considerată edentaţie numai în cazul în care au
erupt şi au fost extraşi
10 | Gabriela Bereșescu, Alina Cămărășan, Simona Mucenic
Factorii incriminanţi în etiopatogenia edentaţiei:

 caria şi complicaţiile ei
 afecţiunile parodontale grave
 abrazia accentuată
 extirparea chirurgicală a tumorilor
 avulsii traumatice – accidente.
Breşa edentată - întreruperea continuităţii arcadelor dentare, în momentul

extractiei, fie şi a unui dinte.
 Prin disparitia punctelor de contact intre dinţi, blocul functional reprezentat de
arcadele dentare se rupe, iar dinţii vecini şi antagonisti migreaza spre spatiul
edentat, determinind aparitia disfunctiei ocluzale.
 La nivelul dinţilor migrati apar modificări parodontale, spatiul alveolo –dentar
se largeste, formindu-se pungi gingivale parodontale.
Complicaţiile edentaţiei parţiale
 Tulburări funcţionale masticatorii : apar când se pierd dinţii din regiunea

laterală. Prin pierderea molarilor dispare 3/4 din suprafaţa activă de masticaţie,
ceea ce duce la scăderea eficienţei de triturare a alimentelor, atât cantitativ cât şi
calitativ. Apare o concentrare a forţelor de masticaţie asupra dinţilor restanţi,
această suprasolicitare fiind cauza apariţiei modificărilor patologice la nivelul
lor.
 Tulburări funcţionale fizionomice: apar în cazul pierderii dinţilor frontali sau
ca o complicaţie a edentaţiei parţiale, cum ar fi:
 Migrări orizontale cu apariţia tremelor şi diastemelor;
 Vestibularizări ale dinţilor frontali;
 Abraziuni exagerate ale dinţilor frontali;
 Reducerea dimensiunii verticale de intercuspidare maximă.
 Tulburări funcţionale fonetice: funcţia fonetică este mai puţin afectată,
producându-se o adaptare rapidă la condiţiile de edentaţie. Tulburările fonetice
sunt accentuate în cazul lipsei întregului grup frontal superior. Pierderea dinţilor
frontali inferiori produc tulburarea fonaţiei prin modificarea culoarului coloanei
de aer.
Edentaţia parţială netratată, pe lângă tulburările mai sus menţionate, poate produce
şi manifestări la nivelul dinţilor restanţi, a crestelor edentate, a ATM-ului, a musculaturii,
de comportament.
Edentaţia parţială poate prezenta un număr foarte mare de variante, mergând de la
lipsa unui dinte până la pierderea a 15 dinţi de pe arcadă.
Manifestări dentare în edentaţia parţială

Consecinţele apariţiei breşei edentate pot fi schimbările de poziţie ale dinţilor
restanţi (migrările):
a. Migrări orizontale:
• dinţii limitanţi breşei tind să înlocuiască spaţiul edentat
• se traduc prin: mezializări, distalizări, rotaţii, vestibularizări, oralizări

Se poate face:
- prin translaţie totală a dintelui
- prin înclinare (frecvent la mandibulă).
Se produc:
- în sens mezial (meziogresiunile) – mai ample şi mai numeroase
în sens distal (distogresiunile).
Migrările orizontale se produc diferit la maxilar şi la mandibulă.

- la maxilar au o viteză şi o amplitudine mult mai mare datorită structurii
spongioase a osului care opune o rezistenţă mai mică tendinţei de
deplasare
- la mandibulă se produc mai lent datorită structurii compacte a osului
Figura 1. Schema migrării dinţilor

Dinţii situaţi înapoia premolarului II, molarii, întotdeauna se mezializează, iar dinţii
situaţi înaintea premolarului II se distalizează sau se mezializează după locul pe care îl
ocupă faţă de linia mediană.
Complicaţiile care apar consecutiv migrărilor orizontale sunt:
 Carii;
 Depozite tartrice;
 Treme care retenţionează alimentele;
 Traumatizarea directă a papilei interdentare;
 Solicitarea individuală a dintelui în timpul masticaţiei.
Înclinarea dinţilor face dificilă inserţia protezelor mobile sau a lucrărilor
conjuncte; prin înclinări se modifică înălţimea cuspizilor, ducând la apariţia contactelor
premature şi a interferenţelor în IM şi RC.
a. b.
Figura 2. Migrarea cu inclinare (basculare): a – initial, b – dupa extractie
a. b.
Figura 3. Migrarea prin translatie: a – initial ; b – dupa extractie
b. Migrări verticale - se produc la dinţii antagonişti spaţiului edentat.

Egresiunea: migrarea dinţilor împreună cu procesul alveolar
• apare la dinţii cu parodonţiul sănătos,
• coroana clinică nu-şi modifică dimensiunea iniţială.
În urma egresiunii, dinţii migraţi pot veni în contact cu mucoasa crestei antagoniste,
iar tratamentul protetic se face după extracţia dinţilor migraţi sau după remodelarea
chirurgicală a alveolelor acestor dinţi.
Figura 4. Egresiune dentară Figura 5. Extruzia dentară

Extruzia
- migrarea dinţilor fără procesul alveolar
- apare la dinţii cu parodonţiul afectat

- se produce mai repede ca egresiunea.
Coroana clinică devine mai mare decât cea anatomică.
Consecinţele migrării verticale sunt:
• denivelarea planului de ocluzie cu apariţia contactelor premature şi a
interferenţelor, odată cu pierderea timpurie a molarilor de şase ani, care erup
slab mineralizaţi.
• dispariţia punctelor de contact interdentare.
a. b.
Figura 6. Disfunctia ocluzală prin pierderea molarului de 6 ani:
a. la maxilar; b. la mandibular
Capitol II. Forme clinice ale edentaţiei

parţiale
2.1. Edentaţia partială
Edentaţia parţială se defineşte prin absenţa unităţilor dento-parodontale

de pe arcadă.
- Este o stare patologică a aparatului dento-parodontal caracterizată prin
diferite forme clinice produse de lipsa unuia sau a mai multor dinţi
- Nu este considerată o boală
- Nu este produsă de factori microbieni, toxici, metabolici, tumorali sau
traumatici
- Poate apare ca urmare a lipsei mugurilor dentari sau a extracţiei dinţilor
naturali
- Se prezintă sub diverse forme clinice: redusă, extinsă, întinsă
- Se poate asocia cu tulburări ale funcţiilor masticatorii, fizionomice, fonetice,
ocluzale.
Forme de edentaţie
1. Edentaţia congenitală: apare ca urmare a lipsei mugurilor dentari

- anodonţia – lipsa dinţilor în totalitate
- hipodonţia – lipsesc < 5 dinţi
- oligodonţia – lipsesc > 5 dinţi
2.Edentaţia parţială aparentă: este temporară, mai frecevent în perioada
edentaţiei mixte
3.Edentaţia parţială dobândită:
- apare ca urmare a pierderii unuia sau a mai multor dinţi permanenţi edentaţia
redusă – lipsesc 1-3 dinţi
- edentaţia parţială întinsă - lipsesc 4 - 9 dinţi (cu excepţia celor 4 incisivi)
- edentaţia întinsă(subtotală) – pe arcadă mai sunt prezenţi cel mult 3 dinţi
În funcţie de poziţionarea dinţilor restanţi, edentaţia poate fi:

- Edentaţie terminală = breşa limitată doar mezial de dinţii restanţi

- Edentaţie intercalată = breşa edentată este limitată atât mezial cât şi distal de
dinţii restanţi
- Edentaţia frontală = formă particulară. Dinţii restanţi care limitează breşa sunt
localizaţi distal de aceasta.
Statistic s-a demonstrat o frecvenţă a dinţilor pierduţi în următoarea ordine:
- molarul 1, premolarii, molarul 3, incisivii superiori, incisivii inferiori.
2.2 Clasificarea edentaţiilor parţiale
Edentaţia partială poate prezenta o multitudine de aspecte clinice, legate de

numărul dinţilor lipsă, precum şi de topografia spaţiilor edentate, astfel încât a apărut
necesitatea realizării unei clasificări a edentaţiilor parţiale. Orice clasificare trebuie să
ţină cont de situaţia clinică şi tipul de atitudine terapeutică, deoarece în elaborarea
planului de tratament sunt implicate un număr mare de variabile.
Din multitudinea de clasificări ale edentaţiilor parţiale existente, vom aminte
patru – pe care le considerăm cele mai semnificative:
- Clasificarea Cummer, prima menţionată în literatura de specialitate;
- Clasificarea Kennedy, cea mai veche şi răspândită clasificare topografică;
- Clasificarea Costa, răspândită cu precădere în România;
- Clasificările ACP (American College of Prosthodontists), recente şi mai puţin
răspândite.
2.2.1 Clasificarea lui Cummer
- este prima menţionare, în 1921, legată de clasificarea formelor clinice ale

edentaţiilor parţiale.
- este bazată pe criteriul poziţiei liniei croşetelor, împarte edentaţiile în patru
clase:
- clasa I cuprinde edentaţiile la care linia croşetelor este oblică, în
diagonală faţă de linia mediană a arcadei dentare;
- clasa a II-a cuprinde edentaţiile la care linia croşetelor este transversală
faţă de linia mediosagitală a arcadei dentare;
- clasa a III-a cuprinde edentaţiile la care linia croşetelor este unilaterală şi
nu interesează linia mediosagitală a arcadei dentare;
- clasa a IV-a cuprinde edentaţiile la care linia croşetelor este bilaterală,
transversală, poligonală, oferind stabilitate optimă protezelor parţiale.
2.2.2 Clasificarea Kennedy
Eduard Kennedy, în 1925, clasifică edentaţiile parţiale în 4 clase (I, II, III, IV),
denumind clasele în funcţie de ordinea frecvenţei edenaţiilor parţiale observate: clasa I -
cel mai frecvent întâlnite, clasa a IV-a, cele mai rare.
Această clasificare are la bază criteriul topografic al breşelor, astfel încât, împarte
edentaţiile în patru clase:
• clasa I cuprinde edentaţiile bilaterale ale arcadei, breşele fiind delimitate de
dinţi restanţi numai mezial;
• clasa a II-a cuprinde edentaţiile unilaterale ale arcadei, breşele fiind
delimitate de dinţi restanţi numai mezial;
b.Clasa a II-a Kennedy

a. Clasa I-a Kennedy
c.Clasa a III-a Kennedy d.Clasa a IV-a Kennedy
Figura 7. Clasificarea lui Kennedy
• clasa a III-a cuprinde edentaţiile bilaterale ale arcadei, breşele fiind

delimitate de dinţi restanţi mezial şi distal;
• clasa a IV-a cuprinde edentaţiile în regiunea anterioară.

- această clasificare este mai simplă şi mai practică
- ulterior, acestei clasificări i s-au adus o serie de modificări, introducând la
fiecare clasă, subclase.
Astfel, Applegate a stabilit câteva reguli în ceea ce priveşte clasificarea Kennedy:

- dinţii cu indicaţie de extracţie sunt consideraţi dinţi irecuperabili, deci nu se iau
în considerare pentru clasificare;
- dinţii absenţi şi cei deja protezaţi nu se iua în considerare;
- numele clasei de edentaţie este dat de breşa situată cel mai distal;
- clasificarea include numărul breşelor suplimentare.
Applegate a propus două noi categorii pentru clasificarea Kennedy: clasa a V-a şi
clasa a VI-a.
Clasa a V-a Kennedy-Applegate este o variantă a clasei a III-a Kennedy, care include
breşele intercalate unilaterale. În aceste situaţii clinice, dintele limitant breşei situate
mezial nu poate asigura suport pentru o proteză parţială mobilizabilă. Incidenţa acestor
edentaţii este redusă .
Clasa a VI-a Kennedy-Applegate reprezintă tot o variantă a clasei a III-a Kennedy,
cu incidenţă mare, în care tratamentul restaurator poate fi realizat printr-o punte
dentară.
2.2.3 Clasificarea Costa
- criteriile care stau la baza acestei clasificări sunt localizarea şi întinderea

breşelor edentate;
- sistematizează edentaţiile folosind o terminologie topografică, utilă elaborării
planului de protezare.
Categorii de breşe edentate

- terminale, limitate anterior de dinţi restanţi „T”
- laterale, limitate anterior şi posterior de dinţi restanţi, situate în zonele laterale
„L”
- frontale sau anterioare, limitate anterior şi posterior de dinţi restanţi, situate în
zonele anterioare „A”.
Definirea edentaţiilor
- edentaţie întinsă, care prezintă cel puţin 3 dinţi sau edentaţie redusă, care
prezintă 1-2 dinţi;
- edentaţie extinsă, când breşa trece din zona laterală în cea frontală sau invers;
- edentaţii subtotale, când la nivelul arcadei rămân unul sau doi dinţi restanţi pe
arcadă.
Edentaţie frontală (A) Edentaţie laterală (L) Edentaţie terminală (T)
Figura 8. Clasificarea edentaţiilor după Costa
Citirea breşelor se face intotdeauna de la dreapta la stânga la ambele maxilare sau

în sens orar, şi începe întotdeauna de la hemiarcada dreaptă maxilară spre cea stângă
mandibulară.
Capitol III. Elemente generale referitoare la

punţile dentare
Puntea dentară prezintă următoarele părţi componente:

- Elementele de agregare: se cimentează pe dinţii stâlpi naturali sau artificiali
- Corpul de punte sau intermediarii: înlocuiesc dinţii lipsă.
Stâlpii de punte: sunt reprezentaţi de dinţi naturali sau implante dentare pe care
se inseră şi se sprijină punţile dentare.
Caracteristicile punţilor dentare
 Sunt fixate pe dinţii stâlpi prin cimentarea elementelor de agregare, ceea ce le
conferă stabilitatea pe o perioadă lungă de timp;.
 Volumul pe care îl ocupă în cavitatea bucală este mai mic sau, cel mult, egal cu
cel ocupat de dinţii naturali absenţi;
 Refac morfologia şi funcţia unităţilor dentare fixe. Forma feţelor vestibulare şi
orale este asemănătoare cu a dinţilor naturali. Astfel, se asigură confort
masticator şi fonetic, oferind limbii şi buzelor sprijin în timpul fonaţiei;
 Din punc de vedere fizionomic pot fi nefizionomice, fizionomice si partial
fizionomice.
 Sunt construcţii rigide, nedeformabile, rezistente la rupere şi abrazie. Această
rezistenţă este condiţionată de materialul utilizat şi de modul de concepţie al
punţii dentare;
 Transmit presiunile masticatorii în mod fiziologic, dento-parodontal. Forţele
recepţionate de feţele ocluzale ale elementelor de agregare şi corpului de punte
sunt transmise dinţilor stâlpi, de unde sunt preluate de sistemul parodontal al
acestora, nivel la care suferă un fenomen de amortizare, fiind transmise de aici
osului subiacent prin liniile de forţă de la nivelul maxilarului şi mandibulei spre
baza craniului.
 Sunt obtinute in laboratorul de tehnica dentară prin procedee tehnologice
complexe.
Avantaje şi dezavantaje ale punţilor dentare
Avantaje
a. Refacerea funcţiilor aparatului dento-maxilar:
Masticaţia este asigurată datorită urmatoarelor caracteristici pe care le prezintă
puntile dentare:
- transmiterea presiunile masticatori fiziologice la nivelul osul alveolar prin

intermediul tesutului parodontal. Dinţii stâlpi, prin starea de troficitate a
ţesuturilor parodontale, asigură preluarea presiunilor masticatorii si efectuarea
corerspunzătoare a mişcărilor masticatorii;
- relieful ocluzal al punţii dentare se realizează în concordanţă cu dinţii
antagonişti şi omologi.
Fonaţia este asigurată prin:
- volumul redus, apropiat de cel al dinţilor naturali asigurat de diametrul
vestibulo-oral, care permite menţinerea culoarului fonetic şi a spaţiului necesar
mişcărilor limbii;
- morfologia feţelor orale prin modelarea unui relief convex-concav;
- păstrarea curburii arcadei maxilare în zona frontală;
- poziţionarea corectă a intermediarilor în sens vestibulo-oral, astfel încât să se
asigure sprijinul pentru vârful limbii;
- dimensiune în sens vestibulo-oral şi cervico-incizal cât mai apropiată de cea a
dinţilor naturali.
Comfortul pacientului restabilit din punct de vedere protetic prin punte dentară se
asigură prin:
- volumulul identic sau mai mic cu al dinţilor înlocuiţi, astfel încât nu apare
senzaţia de corp străin;
- fixirea prin cimentare pe dinţii stâlpi oferă senzaţia de stabilitate;
- morfologia şi poziţia punţilor dentare permite desfăşurarea normală a funcţiilor
aparatului dento-maxilar.
b. Profilaxia ţesuturilor dentare dure şi ţesuturilor parodontale prin:

- prevenirea migrările dentare şi asigurarea refacerii funcţionale a planului
ocluzal, deseori denivelat în urma unor migrări postextracţionale;
- prevenirea distrucţiei ţesuturilor dentare dure şi apariţia proceselor carioase la
pacienţi carioreceptivi;
- transmiterea în axul dinţilor stâlpi a presiunilor masticatorii şi stimularea
funcţională a ţesuturile parodonţiului profund, asigurând troficitatea fibrelor
parodontale;
- prevenirea inflamaţiilor parodontale prin elementele de agregare corect
modelare şi inserate pe dinţii stâlpi, a retracţiilor gingiei marginale şi papilelor
interdentare;
- solidarizarea dinţilor stâlpi parodontotici prin punte dentară, astfel încât se
asigură o imobilizare relativă.
c. Avantaj ocluzo-funcţional prin:

- refacerea contactelor multiple dento-dentare;
- repartizarea sarcinilor ocluzale întregii arcade.
Dezavantajele
c. Igienizare dificilă
Lucrările protetice fixe pot prezenta, în unele situaţii clinice, zone retentive, cu
acces dificil, care retenţionează resturile alimentare. În aceste cazuri, curăţirea şi
autocurăţirea sunt deficitare. Aceste suprafeţe sunt de obicei cele care privesc spre
mucoasă şi sunt numite suprafeţe mucozale.
Zone dificil de igienizat sunt şi marginile elementelor de agregare din vecinătatea
papilelor interdentare. La ora actuală există însă dispozitive speciale de igienizare
pentru punţi, ca de exemplu: periuţe interdentare circulare, fire de mătase şi altele.
Pentru îmbunătăţirea curăţirii s-au conceput punţile mobilizabile şi demontabile,
care se îndepărtează zilnic/periodic pentru curăţire din cavitatea orală.
d. Fizionomia:
- forma, volumul dinţilor din corpul de punte nu pot fi, uneori, redate
corespunzător;
- nu pot fi redate înghesuirile sau suprapunerile dentare, eventual, doar
schiţate.
 Biologic:
- necesită îndepărtarea ţesuturilor dure (uneori sănătoase şi în unele cazuri
destul de accentuat).
 Preţul de cost
- din punct de vedere economic sunt lucrari cu pret relativ redus.
 Etapele tehnice:
- sunt relativ uşoare din punct de vedere tehnic;
- sunt traumatizante pentru pacient, necesitând îndepărtare de ţesuturi dure
pentru ancorarea elementelor de agregare.
-
Funcţiile unei proteze parţiale fixe
 închiderea breşei edentate cu refacerea consecutivă a comntinuităţii arcadei
dentare şi a posibilităţii de transmitere sagitală a forţelor
 împiedică apariţia migrărilor şi basculărilor dentare
 Protecţia crestei edentate şi a parodonţiului dinţilor stâlpi
 Refacerea planului de ocluzie denivelat.
3.1 Elementele de agregare
Elementele de agregare sunt proteze unidentare care asigură legătura cu corpul de

punte la extremităţi şi realizează cimentarea pe dinţii stâlpi.
Elementele de agregare se aleg în funcţie de următorii factori:
a. Topografia edentaţiei: frontal predomină criteriul estetic, lateral predomină
rezistenţa
b. Întinderea edentaţiei: la punţi întinse, microprotezele se pot deforma prin
suprasolicitare
c. Caracteristicile mecanice ale microprotezei: rezistenţa mecanică la deformare
elastică şi la rupere; retentivitate pe dintele stâlp; structura fizico-chimică a
materialului din care este realizată microproteza conferă rezistenţă la rupere, dar
şi grosimea pereţilor conferă rezistenţă la deformare
d. Morfologia coronară şi numărul dinţilor stâlpi: dinţii voluminoşi asigură o
retentivitate optimă, cei de dimensiuni reduse nu asigură retentivitate
e. Numărul dinţilor: poate influenţa alegerea tipului de microproteză
f. Condiţiile tehnico-materiale: în condiţii optime se poate folosi ca element de
agregare incrustaţia sau coroana mixtă metalo-ceramică.
Tipuri de elemente de agregare

 Inlay-urile sunt indicate:
- ca elemente de agregare pe dinţii situaţi distal în edentaţii laterale cu 1-2
dinţi lipsă când stâlpii distali prezintă o înclinaţie mezială accentuată;
- pot fi aplicate şi pe feţele orale şi proximale ale dinţilor frontali;
- se utilizează ca elemente de agregare sub formă de inlay
 Pinlay-urile:
- asigură o mai bună stabilitate şi se aplică pe dinţii devitali când nu există
modificări fizionomice ale feţei vestibulare.
 Coroana parţială (onlay):
- este utilizată frecvent pe caninii, dar şi pe premolarii superiori ca element de
agregare mezial în punţi.
 Coroanele ecuatoriale:
- au marginile situate în zona ecuatorului anatomic al dintelui şi se indică pe
dinţi voluminoşi, convexi, în punţi de întindere mică din zona laterală sau
când paralelismul cu celalalt dinte stâlp nu poate fi asigurat, evitându-se
astfel şlefuiri accentuate.
 Coroana de substituţie:
- se utilizează în cazul distrucţiilor coronare masive.
Factori generali ce influenţează retenţia elementelor de agregare

 Lungimea spaţiului edentat – capacitate retentivă a elemtelor de agregare este
direct proporţională cu lungimea corpului de punte
 Tipul de punte
 Ocluzia – prin intensitatea şi direcţia forţelor ocluzale influenţează capacitatea
retentivă a punţilor dentare. Cu cât forţele ocluzale sunt mai mari, cu atât
rezistenţa elementelor de agregare şi a corpului de punte trebuie să fie mai mare.
Interferenţele ocluzale sau denivelarea planului de ocluzi solicită suplimentar
elementele de agregare, ceea ce duce la decimentări.
 Dinţii naturali ce urmează a fi înlocuiţi determină tipul elementelor de agregare
folosite, forma şi poziţia corpului de punte
 Tipul masticator individual solicită retentivitatea elementelor de agregare, dar şi
parafuncţiile
 Starea parodonţiului – cu cât dinţii stâlpi sunt mai bine implantaţi, cu atât
elementele de agregaretrebuie să fie mai rezistente.
3.2 Corpul de punte
Corpul de punte este reprezentat de dinţii artificiali ce înlocuiesc dinţii absenţi din
spaţiul edentat al arcadei dentare. Corpul de punte restaurează integritatea morfologică
a arcadei dentare şi funcţiile aparatului dento-maxilar.
Corpul de punte suportă presiunile masticatorii de la dinţii antagonişti la nivelul
feţelor ocluzale şi le transmite elementelor de agregare; corpul de punte este
întotdeauna rigid, nedeformabil. Împreună cu elementele de agregare formează o
singura piesă protetică – puntea dentară – un ansamblu care restaurează funcţiile
afectate.
Clasificarea corpurilor de punte

După materialul din care sunt realizate:
- corp de punte masiv metallic
- corp de punte nemetalic (acrilic sau ceramic)
- corp de punte mixt : metalo-acrilic sau metalo-ceramic
După aspectul fizionomic:
- nefizionomice
- fizionomice
- parţial fizionomice
După forma structurii aliajului metalic:
- corp de punte masiv metallic
- corp de punte cu casete metalice şi faţete acrilice
- corp de punte cu semicasete metalice şi faţete acrilice
- corp de punte cu casete metalice şi faţete de porţelan
- corp de punte cu cupe metalice şi componentă acrilică
- corp de punte cu bară metalică acoperită de acrilat
- corp de punte cu bară şi bonturi metalice acoperite de coroane acrilice
După raportul corpului de punte cu creasta alveolară:
- corp de punte cu raport în şa cu raport în semişa
- corp de punte cu raport tangent linear la maxilar
- corp de punte cu raport tangent linear la mabndibulă
- corp de punte cu raport punctiform
- corp de punte suspendat.
3.2.1 Corp de punte dintr-un singur material
În funcţie de situaţia clinică, corpul de punte-intermediarul poate fi realizat dintr-

un singur material, astfel încât putem deosebi:
- corp de punte/intermediar exclusiv metalic
- corp de punte/intermediar integral polimeric
- corp de punte/intermediar integral ceramic
3.2.2 Corp de punte din două materiale
- Presupun confecionarea unui schelet metalic care ulterior se plachează cu

polimeri, materiale compozite sau ceramică
Materiale de placare: răşini acrilice (RA), răşini diacrilice (RDC), ceramica dentară.
Corpul de punte mixt (schelet metalic placat cu RA/RDC):
- indicat în zona frontală, cu menţinerea stopurilor ocluzale metalice
- intermediarii protezelor fixe, poziţionaţi corect între elemetele de agregare
sunt modelaţi din ceară
- suprafeţele ocluzale sunt realizate conform tehnicii de adiţie

- se realizează ambrazuri cervicale profilactice la trecerea dintre corpul de
punte şi elementele de agregare.
- Interfaţa metal-polimer nu trebuie să fie în contact direct cu mucoasa crestei
- Pentru retenţia polimerului se realizează anse din fire de ceară/polimeri
Atenţie: polimerul/materialul compozit nu trebuie să acopere complet scheletul
metalic
- stopurile ocluzale se realizează pe scheletul metalic (insule metalice)
- polimerul/materialul compozit nu trebuie să ajungă în contact cu creasta
breşei edentate.
Corpul de punte poate fi realizat din:

- dinţi artificiali polimerici
- dinţi modelaţi după reguli anatomice din bloc de ceară.
Tehnica Silicoater (se poate renunţa la retenţii) – e indicată pentru corp de punte
îngust
- elemente prefabricate din ceară sau alte materiale sintetice ce ard fără
reziduuri.
3.3.Design-ul corpului de punte
Pentru îndeplinirea criteriilor funcţionale şi estetice, la realizarea corpurilor de

punte, trebuie avuţi în vedere următorii factori:
- materialele din care sunt confecţionate
- designul intermediarilor
- forma crestei edentate
Reacţia tisulară la materialele din care se pot confecţiona punţile dentare:

- corpurile de punte se pot confecţiona din: metal, porţelan, răşini acrilice,
compozite
- depozitele moi si mineralizate se depun pe toate materialele
- pe cât posibil se evită răşinile acrilice, deoarece prin structura lor poroasă
eliberează monomer rezidual
- din punct de vedere igienic, ceramica glazurată şi metalul foarte bine lustruit
sunt indicate pentru un contact tisular adecvat.
Țesutul subiacent tuturor intermediarilor, indiferent de materialul folosit pentru

confecţionare, se va hipertrofia în scurt timp după inserţia protezei fixe dacă
igiena este deficitară.
Atenţie
- În nici un caz nu se recomandă scăderea dimensiunilor scheletului metallic
- Stratul de ceramică este de dorit să aibe grosime uniformă pe toate suprafețele
- Dacă se impun dimensiuni diferite ale stratului de ceramică, grosimile mai mari
trebuie realizate doar în zonele de presiune.
Designul
- designul corpului de punte nu se adaptează după morfologia unei creste
aberante sau fome de hiperplazii gingivale
- indiferent de materialul din care sunt confecţionate, corpurile de punte vor fi
foarte bine finisaţi
- raporturile dintre faţa mucozală a intermediarului şi creasta reziduală trebuie să
se realizeze astfel încât să se sugereze că nu există contact intre ele.
Corpul de punte conceput pentru zona laterală:

- toate suprafeţele trebuie să fie convexe, netede şi finisate corespunzător
- contactul cu versantul versibular al crestei trebuie să fie minim şi fără presiune
- tabla ocluzală trebuie să fie în armonie cu ocluzia tuturor dinţilor
- mecanismele bucal şi lingual de alunecare a particulelor alimentare trebuie să fie
similare cu cele ale dinţilor adiacenţi
- lungimea suprafeţei vestibulare trebuie să fie egală cu cea a dinţilor stâlpi
adiacenţi sau a intermediarilor.
Corpul de punte conceput pentru zona frontală

- toate suprafeţele corpului de punte trebuie să fie convexe, netede şi finisate
- contactul cu versantul vestibular trebuie să fie minim şi fără presiune
- contactul oral va fi asemănător cu dinţii adiacenţi sau ceilalţi intermediari.
Corpul de punte metalic

- se recomandă mai ales în zonele de sprijin, la mandibulă cu indicaţie majoră când
spaţiul e mai mic de 5 mm
- poate fi confecţionat cu elementele de agregare (puntea dintr-o bucată), dar şi
separat, când se lipesc la elemente de agregare
- se poate confecţionadin aliaje nenobile sau nobile.
Caseta cu faţetă
- corp de punte mixt cu schelet metalic placat cu polimeri
- scheletul metalic trebuie să fie solid şi stabil să poată prelua forţele ocluzale,
deoarece polimetacrilatul de metic autopolimerizabil are tendinţă la deformare
elastică şi o rezistenţă scăzută la uzură
- prezintă structuri metalice în dreptul stopurilor ocluzale, placajul având doar rol
estetic
- punctul slab: zona de interfata dintre cele doua material
- răşinile acrilice au pierdut teren, fiind înlocuite cu răşini diacrilice
- răşinile acrilice nu trebuie să ajungă în contact cu creasta alveolara
- ambrazurile dintre corpul de punte si elementele de agregare sa fie largi
- se confecţionează în regiunile laterale ale arcadelor dentare, mai ales la maxilar
- exista machete prefabricate industrial (avantaje: grosime uniforma, sisteme de
retentie eficiente, se pot adapta si retuşa usor)
- scheletul metalic este format din două suprafeţe metalice, una pe faţa mucozală,
cealaltă pe faţa orală
- faţa mucozală va avea raport de semişa cu creasta alveolară (favorabil din punct
de vedere estetic, nefavorabil din punct de vedere igienic)
- se folosesc opaqueri (alb-gri,alb-galbui) inainte de placare.
Figura 9. Casetă cu faţetă. Elementele de agregare şi suprafaţa ocluzală a intermediarului

sunt metalice, doar faţa vestibulară a intermediarului prezintă component fizionomică
“Semicaseta cu fateţă” – reducerea suprafetei orale a scheletului metalic, astfel
încât casetele nu mai au protecţie metalică în zona incizală.
- absenţa protecţiei metalice prejudiciază rezistenta mecanică
- indicate la pacienti cu ocluzie deschisă, ocluzie inversă, overjet mare
Caseta cu fatetă şi semicaseta cu fatetă se pot realiza cu fateţe prefabricate.
casetă cu faţetă - retenţia faţetă prefabricată fixată

masei acrilice se face semicasetă cu faţetă in scheletul metalic cu
printr-o ansă acrilat autopolimcrizabil
Figura 10. Casete cu faţete (scheme prin secţiuni vestibulo-frontale)
INTERMEDIARI SUB FORMA DE BONTURI PENTRU COROANE POLIMERICE

SI/SAU CERAMICE“PUNTILE DEGETAR”
- Pe un schelet metalic, care include atât intermediarul, cât si elementele de

agregare, să se fixeze o componentă estetică ceramică, polimerică sau din
material
- compozite
- indicat: zona frontal maxilară , în varianta metalo-polimerică
scheletul formei clasice adaptat pentru a scheletul adaptat pentru placaj polymeric
primi coroanele ceramice
Figura 11. Punţi degetar

INTERMEDIARI SUB FORMĂ DE BARĂ METALICĂ LINEARĂ ŞI BARĂ CU

BONTURI METALICE
- Pe sectiune transversal, bara poate fi ovalară, în formă de “Y” sau “T”
- Barele se pot turna impreună cu elementele de agregare sau separat; există şi
bare prefabricate
- Peste bare, se confecţionează intermediarii propriu-zişi din răşini acrilice prin
machetare sau răşini diacrilice prin tehnici directe de modelare
- Au indicaţii limitate: restaurări provizorii de lungă durată
- Barele pot purta bonturi metalice
- Componenta estetică: coroane polimerice, compozite sau integral ceramice
- În present se utilizează sisteme integral ceramice realizate prin frezarea din
blocuri ceramice, indicate în special în regiunea frontală pentru efecte estetice
deosebite.
INTERMEDIARI METALO-CERAMICI
Satisfac condiţiile impuse: rezistentă, fizionomie, longevitate
Prezintă un schelet metalic peste care se aplică prin coacere un placaj ceramic
Scheletul metalic: rigid, nedeformabil, iar aliajele din care este confecționat trebuie
să aibă punctul de topire cu 200-300°C mai înalt decât temperatura masei ceramice
folosite
Se recomandă conformarea unui “guler”(prag) oral în scheletul metalic
La mandibulă, în zona de sprijin, intermediarii metalo-ceramici trebuie să
prezinte suprafeţe convexe; de preferat, se indică un raport tangential cu creasta
Unghiuril si muchiile ascutite se vor evita atât la scheletul metalic, cât si la
component ceramică. Astfel, se poate obţine o grosime uniformă a masei ceramic.
Importanţă deosebită trebuie acordată următoarelor elemente:
- poziţie
- înclinare
- gabarit
- profilul emergenţei
a. b. c.
Figura 12. Direcţia intermediarului:
a.corect incadrat între elementele de agregare
b.incorect, intermediarul are o poziţie înclinată
c.incorect, intermediarul este supradimensionat
Poziţia şi direcţia intermediarilor faţă de elementele de agregare:

- Când aria mucozală de contact a intermediarilor cu creasta este din ceramică,
design-ul corpului de punte trebuie să fie cel puţin în semişa sau tangenţial
- Excepţie: dacă se doreşte placarea cu ceramică a suprafeţei mucozale, în zone
estetice. Suprafaţa mucozală trebuie să rămână metalică, iar joncţiunea metal-
ceramică va fi plasată la trecerea dintre faţa vestibulară şi cea mucozală.
Pentru a asigura rigiditatea corespunzătoare, suprafaţa mucozală a

intermediarilor trebuie să fie metalică, compensând cantitatea de metal înlocuită ocluzal
de ceramică.
a. Greşit, apare fractura b. Prag metalic ce previne c. Corp de punte la

cuspidului fractura cuspidului mandibulă în raport
tangenţial
Figura 13. Designu-ul intermediarilor metalo-ceramici
Intermediari INZOMA şi PROBOND

- Fac parte din grupul intermediarilor metalo-ceramici
- Se confecţionează din machete prefabricate: Ivoclar(Inzoma) şi
Renfert(Probond).
INZOMA
- Ceramica atinge valori maxime ale rezistenţei mecanice, dacă se arde pe un
schelet metalic cu suprafeţe convexe.
Particularităţi ale tehnicii Inzoma:
- Scheletul metalic are în 1/3 ocluzală o proeminenţă sub formă de guleraş
- Machetele intermediarilor sunt prebafricate din ceară sau mase plastice
- Pe scheletul metalic turnat se arde un agent de legătură(bonding).
Avantaje:
- Se obţine un corp de punte rezistent
- Legătura aliaj-ceramică e puternică
- Economie de aliaj
Figura 14. Intermediari

realizaţi prin tehnica Inzoma
Sistemul Probond
- Componenta metalică a intermediarilor sub formă de plasă
- Asigură economie de aliaje nobile
- Macheta este confecţionată dintr-o plasă elastică de ceară cu polimeri cu grosime
de 0,4mm
Figura 15. Machetă din plasă elastică folosită în sistemul Probond

Intermediari din titan şi/sau infrastuctură din titan

- Intermediarii reduşi ca întindere(1-2intermediari): topirea/turnarea întregii
infrastructuri într-o singură bucată, din titan nealiat
- Intermediarii întinşi(3-4 intermediari): presupun utilizarea unor aliaje de titan
sau a titanului nealiat. Din titan nealiat: e necesară supradimensionarea
intermediarilor (modulul de elasticitate este de două ori mai redus decât al
aliajelor Co-Cr)
- Dacă se utilizează ceramică la placare, morfologia şi dimensiunile scheletului
metalic trebuie să asigure longevitatea restaurării protetice fixe
- Dacă sprijinul este implantar sau mixt, intrastructura va fi obligatoriu din titan
nealiat (tehnologii de topire/turnare performante-electroeroziune, CAD/CAM,
sudură cu arc electric sau laser).
RAPOARTELE INTERMEDIARILOR CU CREASTA ALVEOLARĂ
Reguli de bază privind rapoartele intermediarilor cu creasta alveolară:

- Contact minim cu ţesuturile moi
- Asigurarea unui acces maxim pentru igienizare
Variabilele pentru design-ul intermediarilor:

- Lungimea, lăţimea şi înălţimea spaţiului edentat
- Forma crestei edentate
- Starea ţesuturilor moi ce acoperă creasta edentată
- Cerinţele estetice ale pacientului
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de către intermediari:

- Să fie estetici
- Să păstreze raporturi ocluzale cu antagoniştii
- Să înlocuiească funcţiile dinţilor pe care îi înlocuiesc
- Să fie concepuţi astfel încât să nu reţină resturi alimentare şi placă bacteriană
- Să ofere acces maxim pt.igienizare
- Să respecte ambrazurile cervicale
- Să dea impresia că dintele “iese din gingie”
- Să respecte aliniamentul coletelor şirului dentar
- Contururile din ½ cervicală a feţelor vestibulare nu vor fi identice cu cele ale

dinţilor înlocuiţi, şi nici cu cele ale dinţilor restanţi vecini
- Dacă nu se respectă această regulă, feţele vestibulare ale corpului de punte vor fi
prea înalte şi vor avea aspect de “artificial”
- Se poate recurge la reducerea muchiei vestibulo-mucozală a intermediarilor, dar
se compromite igienizarea
- Soluţia optimă: modificarea morfologiei de bază a conturului vestibular al
intermediarilor (curbura din 1/2cervicală a feţei vestibulare).
Intermediarii :
- Trebuie să fie convexi în toate sensurile, oferind o foarte bună igienizare
- Foarte bine lustruiţi
Figura 16. Intermediar cu suprafeţele Figura 17. Intermediar cu zonele concave

convexe ce permit o bună igienizare dificil de igienizat
Intermediarii vor fi uşor mai înguşti V-O decât dinţii naturali:

- Se pot încadra în linie dreaptă între elementele de agregare
- Se pot igieniza prin reducerea lăţimii restaurării dinspre lingual, respectiv
palatinal
- Nu modifică rapoartele ocluzale
Intermediarii pot prezenta diferite raporturi cu creasta alveolară: şa, semişa,

raport tangenţial, punctiform, ovalar, cubic, intramucos, intraalveolar.
Figura 18. Contactele corpului de punte cu Figura 19. Contactul nu trebuie să fie de-a
creasta alveolara se pot realiza în lungul muchiei vestibulo-mucozale
suprafaţă, larg MD deoarece apare zonă de retenţie
În literatura americană sunt amintite şi alte tipuri de rapoarte ale intermediarilor

cu creasta alveolară:
- Sferoidal (intermediar igienic)(mandibular sau în regiunea frontală mandibulară)
- Ovoidal (maxilar)
- În şa, tangent-liniar, tangent liniar modificat (semişa).
Intermediari în şa
- Morfologia este identică cu a dinţilor naturali
- Prezintă forma şi volumul coroanelor naturale
- Faţa mucozală acoperă versantul V şi Or al crestei alv, fiind în contact intim cu
mucoasa
- Produc reacţii inflamatorii tisulare
- Funcţional: exercitarea fonaţiei, restaurarea fizionomiei
Indicaţii: rar în zona frontală
Contraindicaţii: în general
Figura 20. Contact în şa

Intermediari în semişa
- Are dimensiuni mai mici şi forma modificată, deoarece acoperă numai versantul
vestibular al crestei , până la mijlocul acesteia
- Suprafaţa mucozală e redusă la jumătate şi se întâlneşte cu faţa orală într-un
unghi larg deschis, rotunjit
- Comparativ cu cel “în şa”, retenţionează mai puţin resturile alimentare, fiind
asigurată o igienă satisfăcătoare
- Zonele de contact cu creasta se confecţionează din ceramică sau metal
Indicat: frecvent, în zonele cu vizibilitate maximă la maxilar sau mandibulă
Figura 21. Contact în semişa
Intermediari cu raport tangent liniar la maxilar

- Au o formă caracteristică, rezultată prin reducerea feţei mucozale
- Contactul cu mucoasa se face pe versantul vestibular al crestei sub formă lineară,
la nivelul la care marchează coletul dinţilor deoarece faţa mucozală este
desfiinţată, existând faţa palato-mucozală înclinată într-un unghi de 45° (de fapt
înclinaţia e variabilă şi depinde de distanţa dintre creasta alveolară şi planul de
ocluzie)
- Faţa vestibulară este modelată pentru a crea individualizarea dinţilor absenţi
- Se realizează atunci când în zona laterală maxilară dd stâlpi au dimensiuni
cervico-ocluzale normale şi creasta are lăţime medie sau îngustă
- Nu se poate realiza dacă înălţimea spaţiului este mică şi creasta este lată
- Prin contactul redus cu fibromucoasa, feţele înclinate oblic sunt bine tolerate
Indicaţii: în cazul punţilor metalo-ceramice
Contraindicaţii: în cazurile clinice cu spaţiul protetic mic şi creasta lată
Figura 22. Contact tangent linear la maxilar

Intermediar cu contact tangent linear la mandibulă
- Design diferit de cel indicat la maxilar
- Prezintă trei suprafeţe şi o muchie mucozală
- Suprafaţa ocluzală este modelată cuspidat, concordant cu dinţii antagonişti
- Suprafaţa L e modelată uşor convex în sens cervico-ocluzal pentru a permite
autocurăţirea şi curăţirea artificială. În sens M-D este netedă , fără şanţuri sau
depresiuni
- Suprafaţa V în 1/3 ocluzală prezintă individualizarea dinţilor intermediari prin
şanţuri de descărcare
- Muchia mucozală rezultă prin unirea suprafeţei V cu cea L, urmărind configuraţia
mijlocului crestei alveolare.
Figura 23. Contact tangential linear la mandibular
Intermediari cu contacte punctiforme

- Faţa mucozală a fiecărui dinte artificial este redusă la un punct ce vine în contact
cu mijlocul crestei alveolare
- Feţele proximale, V şi L sunt convergente spre zona cervicală; de aceea sub
punctul de contact, corpul de punte are formă conică (corpuri de punte conice)
- Spaţiile triunghiulare interdentare reprezintă zone greu accesibile pentru
autocurăţare
- Se realizează rar în zona laterală mandibulară în zone cu vizibilitate redusă şi

creste înguste
Figura 24. Contacte punctiforme
Intermediari suspendaţi
- Indicaţi în zona laterală mandibulară când dinţii stâlpi sunt înalţi şi creasta este
atrofiată, dacă un spaţiu de 7-8mm de la planul de ocluzie la creasta alveolară
- Are faţa ocluzală modelată morfologic individulizat, FV şi Orală schiţate în 1/3
ocluzală cu şanţuri de descărcare şi de separare
- Feţele trec rotunjit spre faţa mucozală rotunjită, convexă, netedă, fără delimitări
sau şanţuri, bine lustruite
- Trecerea spre elementele de agregare se face rotunjit, astfel încât din lateral are
aspect de “pod”
- Existenţa spaţiului de 3-4mm este obligatorie(sub punte), deoarece un spaţiu
mai mic nu asigură igiena corespunzătoare
- Suprafeţele sunt convexe (VL, MD)
- Recomandaţi: în zone fără importanţă fizionomică (M1 inf)
- Au rol de a restaura stopurile ocluzale şi de a stabiliza dinţii adiacenţi şi
antagonişti.
Figura 25. Corp de punte suspendat

min 10 mm
minim 10
mm
min 3mm
min 3 mm
corect incorect
Figura 26. Realizatea unor contacte suspendate
Intermediari ovoidali (situat intramucos)

- Au design rotunjit al feţei mucozale
- Prezintă ce are contact cu ţesuturile moi rotunjită, într-o concavitate a crestei
- Indicat în zonele estetice
intramucos
Figura 27.Intermediar de formă ovoidală

Intermediari sferoidali (igienici)
- Nu are contact cu ţesutul gingival
- Are formă de inimă
- În zonele laterale
Capitol IV. Principii generale de

confecţionare a punţilor dentare
La confecţionarea punţilor dentare trebuie avute în vederea următoarele principii:

1. PRINCIPIUL BIOFUNCŢIONAL
2. PRINCIPIUL BIOMECANIC
3. PRINCIPIUL PROFILACTIC
PRINCIPIUL BIOFUNCŢIONAL
Urmăreşte restabilirea funcţiilor majore ale ADM:

- masticaţia
- fizionomia
- fonaţia
Masticaţia
- Trebuie să fie eficientă şi în limite fiziologice
- Faţa ocluzală să fie de dimensiuni asemănătoare cu ale dinţilor naturali şi
cuspidate, cu individualizare şi rapoarte ocluzale corecte
- Transmiterea presiunilor să se facă în axul lung al dinţilor stâlpi.
Funcţia fizionomică
În zona frontală şi fronto-laterală corpul de punte şi elementele de agregare
restaurează această funcţie prin:
- formele şi dimensiunile FV în corelaţie cu arcada antagonistă
- poziţia fiecărui dinte atât unul faţă de celălalt, cât şi pe o anumită curbură (e
dificil de redat suprapiunerea, înghesuirea, malpoziţiile)
- culoarea reprezintă elemental principal în restaurarea aspectului estetic, pentru
a asigura armonia dento-dentară şi dento-facială
Punţile , după modul în care reuşesc sau nu să restaureze funcţia fizionomică pot
fi:
- fizionomice
- parţial fizionomice
- nefizionomice.
Fonaţia
Elementele care restaurează fonaţia:
- Poziţia corpului de punte în sens V-Or astfel încât vârful limbii să se sprijine în
aceleaşi condiţii ca şi pe dinţii naturali
- Morfologia feţelor orale ale dinţilor să fie identică cu a dinţilor naturali concav-
convexă (cingulum), iar crestele marginale mai mult sau mai puţin exprimate
- Dimensiunea V-Or a dd c d p şi a elementelor de agregare să nu producă
modificări în “+” sau în “– “ ale spaţiului fonetic necesar mişcărilor limbii şi
buzelor.
PRINCIPIUL BIOMECANIC
Urmăreşte să asigure următoarele caracteristici:
1. Rezistenţă fizică
2. Inserţia
3. Stabilitatea
Rezistenţa fizică
- Elementele de agregare şi corpul de punte să nu se fractureze şi să nu se
deformeze elatic sau plastic, dar nici să nu se abrazeze
- Materialele folosite în confecţionarea punţilor sunt alese în vederea satisfacerii
necesităţilor mecanice, după următoarele criterii: întinderea edentaţiei, starea
dd antagonişti, dezvoltarea musculaturii pacientului
Inserţia
- Este condiţionată de preparaţia paralelă a dinţilor stâlpi
- Examinarea modelului arată dacă dinţii au fost şlefuiţi paralel sau nu
Stabilitatea
- Este asigurată de gradul de fricţiune ce se produce între elementele de agregare
şi dinţii stâlpi
- Depinde de exactitatea microprotezei, de agregare şi de întinderea suprafeţei de
contact
Principiul profilactic
Punţile dentare sunt concepute şi realizate astfel încât să nu producă modificări
patologice asupra dinţilor stâlpi, dinţilor antagonişti, parodonţiu, creastă alveolară sau
mucoasă.
Principiul profilactic se referă la următoarele elemente:

- direcţia corpului de punte
- relieful ocluzal şi lăţimea vestibulo-orală a corpului de punte
- raportul corpului de punte cu creasta alveolară
- protecţia papilei interdentare
- calităţile fizico-chimice ale materialelor din care se realizează puntea dentară
Direcţia corpului de punte

- Este impusă de condiţiile mecanice şi topografice
- Presiunile trebuie să fie repartizate în axul lung al dinţilor
- Puntea trebuie să se încadreze în configuraţia generală a arcadelor dentare
naturale
- Contactele interdentare ocluzale cu dinţii antagonişti să fie funcţionale.
Relieful ocluzal şi lăţimea vestibulo-orală a corpului de punte

- Relieful ocluzal trebuie să asigure efectuarea masticaţiei, o relaţie ocluzală
funcţională cu dinţii antagonioşti şi libertatea mişcărilor reflexe ale mandibulei
- Dificultăţi pot să apară în edentaţii vechi, neprotezate, cu dinţi migraţi în sens
vertical. În aceste situaţii clinice este necesară nivelarea prealabilă a planului de
ocluzie
- Dacă dinţii antagonişti sunt reprezentaţi de o lucrare incorectă, ea ar trebui
îndepărtată şi refăcută.
Protecţia papilei interdentare

- Sunt afectate papilele de la extremităţile edentaţiei (papila mezială a stâlpului
distal; papilla distală a stâlpului mezial)
- Macheta corpului de punte este modelată la distanţă de papilă, astfel încât să se
respecte spaţiul necesar papilelor interdentare
Calităţile fizico-chimice ale materialelelor din care este confecţionată puntea

dentară
Punţile dentare se vor confecţiona din aliajele unui singur metal. Două metale pot
produce diferenţă de potenţial în mediul bucal (saliva prin conţinutul de săruri şi prin
pH acţionează ca un electrolit).
Dacă există 2 metale diferite pot apare curenţi galvanici (şi amalgamul dentar e un
metal!). Galvanismul bucal se manifestă prin senzaţie de arsură în limbă, hiposalivaţie,
dureri, limbă cu aspect poros (dar şi avitaminoza B 12, menopauza, afecţiuni endocrine
pot determina aceleaşi simptome)
Alimentele introduse în cavitatea bucală la t° foarte diferită faţă de temperatura
corpului pot afecta dinţii, dacă nu sunt protejaţi termic, deoarece metalele transmit
variaţiile de temperature.
Materialele folosite în confecţionarea punţilor, prin procesul tehnologic de
prelucrare pot prezenta pori care retenţionează resturile alimentare (metale, acrilat).
În plus, acrilatul preparat incorect poate conţine monomer rezidual
(nepolimerizat) care nu este tolerat de mucoasa gingivală.
Capitol V. FAZELE CLINICO-TEHNICE DE

REALIZARE A PUNŢILOR DENTARE
Faze clinice Faze tehnologice
Examinarea pacientului şi stabilirea
indicaţiei tratamentului prin punţi
Pregătirea câmpului protetic
Amprentarea câmpului protetic
Realizarea modelului de lucru
Modelarea machetei elementelor de
agregare şi a corpului de punte
Ambalarea şi confecţinarea tiparului
Turnarea aliajului metalic
Dezambalarea şi prelucrarea
componentei metalice
Proba scheletului metalic
Realizarea componentei estetice
Finisarea şi lustruirea punţii dentare
Fixarea prin cimentare a punţii dentare
1. Examinarea pacientului
Examenul pacientului cuprinde examenul general şi examenul loco-regional.
Examenul general cuprinde o scurtă anamneză cu privire la antecedentele
generale şi loco-regionale ale pacientului, eventuale afecţiuni care indică sau
contraindică tratamentul protetic .
Examenul loco-regional presupune o examinare amanunţită a cavităţii bucale:
topografia edentaţiei, dinţii aleşi ca dinţi stâlpi, dinţii antagonişti, parodonţiul, creasta
alveolară, contacte premature şi interferenţe ocluzale, etc. Examinarea clinică este
însoţită de un set de examinări complementare, cum ar fi radiografii dentare, amprente
şi modele de studiu, examenul fotografic al pacientului, simulări protetice
computerizate.
La finalul examinării se face o evaluare a elementelelor câmpului protetic şi a
ţesuturilor adiacente, după care se poate elabora planul de tratament şi alegerea
metodei de restaurare protetică.
2. Pregătirea câmpului protetic
Pregătirea câmpului protetic presupune pregătirea preprotetică şi protetică a

câmpului edentat parţial.
Pregătirea preprotetică se referă la tratamente odontale, extracţii, eventuale
tratamente parodontale, reechilibrare ocluzală şi pregătirea suportului dento-
parodontal.
Pregătirea protetică se referă strict la prepararea dinţilor stâlpi, respectiv
obţinerea unei forme corecte, specifice fiecărui tip de microproteză ales ca element de
agregare. În această etapă clinică este foarte importantă obţinerea unui ax de inserţie al
viitoarei lucrări protetice, astfel încât să se asigure paralelismul dinţilor stâlpi.
3. Amprentarea câmpului protetic
Amprenta reprezintă copia negativă, fidelă a câmpului protetic, iar obţinerea ei

reprezintă o etapă foarte importantă în realizarea unei lucrări protetice de calitate.
La ora actuală, există o serie de tehnici şi materiale care permit o amprentare de calitate
superioară.
Amprenta convenţională este cea mai frecvent folosită in practica zilnică
stomatologica. Acesta se caracterizează prin faptul că necesita un suport rigid (lingura
de amprentare) in care este aplicat materialul de amprentă. Ansamblul lingură –
material de amprentare se inseră în cavitatea bucală, la nivelul câmpului protetic.
Materialul şi tehnica de amprentare se alege în funcţie de particularităţile câmpului
protetic, astfel încât în final să se obţină o amprentă fidelă care să redea cu exactitate
toate detaliile câmpului protetic.
Amprenta digitala sau opto-electronica tinde să înlocuiască amprenta
conventională datorita multiplelor ei avantaje. Amprentarea digital se realizează cu
ajutorul unui scanner intra-oral de inalta rezolutie, care înregistrează cu ajutorul unei
camere digitale performante imaginea campului protetic. Prin această tehnică avansată
se elimină materialul de amprentă, o etapă de amprentare şi realizarea unui modelul
conventional.
Condiţiile pe care trebuie să le indeplineasca o amprentă corectă sunt:
- sa reproduca perfect detaliile câmpului protetic,
- să nu prezinte lipsuri, bule de aer, incluziuni, rupturi
- lipsa de aderenţă a materialului de amprentare la lingură
- strat uniform al materialului de amprentare
- amprenta a fost correct centrată pe câmpul protetic
- prezenţa unor resturi de sânge, salivă sau dentină.
Alegerea unui material de amprenta se face, de cele mai multe ori in functie
de preferintele individuale ale medicului, usurinta de manipulare si criteriul financiar.
Studiile efectuate privind alegerea unui material de amprentare au arătat că acesta
trebuie să îndeplinească trei proprietăţi esenţiale: fidelitatea sau acuratetea, stabilitatea
dimensională şi elasticitatea.
Nici un material de amprent nu indeplineste la maximum toate
aceste proprietati; unele au o fidelitatea este foarte bună (hidrocoloizii reversibili), dar
au o rezistentă la rupere şi stabilitate dimensională foarte reduse. Altele, cum ar fi
hidrocoloizii ireversibili (alginatele), cei reversibili si polieterii sunt materiale hidrofile
care prezintă o foarte bună umectabilitate, în schimb siliconii de adiţie şi de condensare
hidrofobi, polisulfurile pot duce la obţinerea unor modele cu bule de aer. Un alt exemplu
sunt polieterii, care au atât fidelitatea cât sş stabilitatea dimensională foarte bune, dar
suferă un proces de imbibitie în prezenţa umidităţii.
În prezent, cele mai utilizate materiale de amprentă sunt: polieterii, siliconii de
aditie şi de condensare, precum si hidrocoloizii ireversibli (alginatele), acestea din urma
fiind utilizate mai des pentru realizarea modelelor de studiu şi la amprentarea

antagoniştilor.
O etapă obligatorie o reprezintă igienizarea şi dezinfectia amprentei.
Igienizarea, se realizează prin spălarea amprentei sub jet de apă pentru a
îndeparta urmele de saliva sau sânge:
- masele de elastomeri de sinteză : se spală cu apă călduţă
- hidrocoloizi reversibili şi ireversibili : se spală cu apă rece.
Dezinfectia se face diferit, în funcie de materialul utilizat la amprentare:
- glutaraldehid 2% la amprentele luate cu siliconi
- Spray sau soluţii cu dioxid de clor pentru polieteri (nu pot fi imersaţi în
solutie apoasa deoarece suferă fenomenul de imbibitie cu apă, urmată de
modificarea proprietatilor materialului şi a calităţii amprentei).
4. Realizarea modelului de lucru
Modelul reprezintă copia fidelă a câmpului protetic amprentat şi reprezintă prima

fază de laborator în procesul de realizare a unei lucrări protetice.
Modelul este alcătuit din două părţi care formează un tot unitar: modelul propriu-zis şi
soclul. Componentele au funcţii diferite şi se pot realiza fie din acelaşi material fie din
materiale diferite, depinzând de piesa protetica şi de tehnologia de realizare a acesteia.
Materialul din care se confecţionează modelul trebuie să compenseze
coeficientul de contracţie al materialului de amprentă printr-o dilatare corespunzătoare.
Astfel, fiecărui tip de material de amprentare îi corespunde un anumit material de model
care poate să compenseaze modificările de volum ale amprentei.
Modelele trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale şi utile:
- condiţii esenţiale:
Exactitate dimensională
Capacitate de reproducere fidelă a detaliilor
Duritatea suprafeţelor;
- condiţii utile:
Manipulare uşoară;
Confecţionare rapidă;
Compatibilitate cu materialele de amprentă;
Atât materialul de amprentare, cât şi cel din care se confecţionează modelul trebuie
să fie compatibile din punct de vedere mecanic, fizic şi chimic.
- Compatibilitate mecanică: materialele cu vâscozitate şi greutate mare nu se pot
îndesa în amprente luate cu materiale elastice.
- Compatibilitate fizică: surprinde două aspecte esenţiale
Compensarea volumetrică a materialului de model, când amprenta suferă
contracţii sau expansiuni
Compatibilitatea termică
- Compatibilitatea chimică: surprinde reacţia chimică ce are loc între diferitele
materiale folosite. Există posibilitatea ca materialul din care este confecţionat
modelul să adere la cel de amprentă sau,reacţia de priză a materialului din care
se realizează modelul sa fie impiedicată datorită unor substanţe inhibante din
compoziţia materialului de amprentă(gipsul nu face priză la contactul cu borax).
5. Modelarea machetei elementelor de agregare şi a corpului de punte
Etapa de realizare a machete este o etapă intermediară în care se obtine forma şi

dimensiunea exactă a lucrarii protetice finale, realizată din ceară sau alt material, de
exemplu răsină sintetică. Se realizează, în majoritatea cazurilor, pe modelul de lucru, de
către tehnician in laboratorul de tehnică dentară.
Materialele din care se confecţionează machete trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
- Plasticitate
- Să ardă fără reziduuri
- Stabilitate dimensională (nu se contract sau dilată)
- Rigiditate (nu se deformează în timpul manipulării).
Materiale utilizate la realizarea machete
1. Ceara, cel mai frecvent folosită, numită si “ceara de inlay” sau “ceara de turnare”.
2. Răşini acrilice autopolimerizabile - mai frecvent pentru coroane unidentare
- Priza rapida
- Dure, nu se deformeaza (ceara se deformeaza!)
- Arde fără reziduuri, dar la temperatură mai ridicată comparativ cu ceara.
3. Mase plastice, comercializate sub formă de feţe ocluzale prefabricate
- Pentru fetele ocluzale ale coroanelor, onlay-uri
- Se adaptează pe model dupa ce s-a depus un strat de ceara
- Permite completări unde este necesar.
Calităţile cerurilor:
- Să se lichefieze şi să se solidifice rapid fără să sufere modificări volumetrice
- Să nu se deformeze în stare solidă, să-şi păstreze rigiditatea
- Să poată fi sculptate în stare solidă fără să se deformeze sau fractureze
Clasificare A.D.A. (Americn Dental Association):

- Tipul A – ceruri dure, cu curgere lentă, rar fol
- Tipul B – ceruri cu duritate medie şi curgere obişnuită, fol.şi în tehn.directe
- Tipul C – ceruri moi, folosite în tehn.indirecte
Se prezintă în culori diferite (albastru,verde,roşu) pentru contrast coloristic faţă
de culorile gipsurilor de modele.
TRUSA P.K.THOMAS : cuprinde 5 instrumente (Nr.1 – Nr.5)

- P.K.T. Nr.1 – e folosit pt.aplicarea unor picături mai mari de ceară topită
- P.K.T. Nr.2 – se fol.pt.aplicarea unor picături m.mici. Partea m.subţire este
destinată pt.netezirea zonelor prin încălzirea şi fluidizarea cerii
- P.K.T. Nr.3 – pt.sculptarea şanţurilor ocluzale de pe suprafeţele ocluzale ale
dinţilor laterali
- P.K.T. Nr.4 – sculptarea cerii în orice zonă
- P.K.T. Nr.5 – finisarea crestelor, şanţurilor şi fisurilor ocluzale
- Nr. 6 (D.P.T.) – finisarea marginilor machetei, având marginile rotunjite (DARBY-
PERRY)
- Nr.7 (D.P.T.) – pentru depunerea sau netezirea straturilor subţiri de ceară
A. MACHETA ELEMENTELOR DE AGREGARE PT.DINŢII LATERALI

a. Formarea capei de ceară
- capa este alc.dintr-un strat uniform de ceară 0.5-1mm
- se izolează bontul cu mat.izolant, pt.a permite adaptarea uniformă a capei de
ceară la nivelul feţelor preparaţiei.
Figura 28. Formarea capei de ceară

După uscarea stratului izolant, se depune primul strat de ceară. Acest lucru se
poate realiza prin două metode : imersie sau prin adaos de ceară topită.
Realizarea capei prin procedeul de imersie a bontului în ceară lichidă:
Figura 29. Imersia bontului în baia de ceară

- Ceara se menţine lichidă la o anumită temperatură

- Bontul se cufundă în ceară până la 2 mm de limita marginală a preparaţiei
- Uniformitatea grosimii stratului de ceară se obţine prin cufundare rapidă
- Grosimea capei se real.prin imersii succesive, până se formează un strat uniform
al pereţilor de 0.5 – 1 mm
Obţinerea capei prin adaos de ceară topită:

- cu instrumentul P.K.T.Nr.1 sau cu ajutorul spatulei de ceară Nr.7
Adaptarea marginilor machetei.
Figura 30. Adaptarea marginilor machetei

- stratul de ceară al machetei, situat infracervical de limita marginală, se înlătură
cu un instrument bont (D.P.T.Nr.6) foarte puţin încălzit
- îndepărtarea şi repunerea capei pe bont se face cu atenţie, pt.a nu se deforma.
b. Formarea feţelor axiale şi ocluzale

Secvenţele de realizare a modelării machetei:
- Modelarea conturului axial
- Formarea conurilor
- Formarea crestelor marginale şi a versanţilor meziali şi distali ai cuspizilor
- Modelarea contururilor feţelor vestibulare şi linguale
- Modelarea crestelor triunghiulare
- Completarea detaliilor şi finisarea machetei
MODELAREA CONTURULUI AXIAL

- Reproducerea zonelor feţelor axiale ale dinţilor,între limita marginală a
preparaţiei şi punctele de contact interdentare
- Are ca scop formarea punctelor de contact interdentar

- Se conturează forma şi convexităţile maxime ale feţelor V şi L
Figura 31. Realizarea punctelor de contact intermediar
FORMAREA CONURILOR
- Cu scopul de a stabili locul şi înâlţimea vârfului cuspizilor, precum şi contactul
acestora cu dinţii antagonişti
Există două module ocluzale după care se stabileşte poziţia cuspizilor de suport ai
dinţilor laterali, în raport ocluzal cu dinţii arcadei antagoniste:
 modulul cuspizi - creste marginale: se real.prin raport cuspidian ocluzal
dintre un dinte cu doi dinţi. Se foloseşte m.frecvent
 modulul cuspizi – fosete: se real.prin contactul cuspizilor de suport cu fosete
antagoniste
Figura 32. Formarea bazei conurilor
MODELAREA CRESTELOR MARGINALE ŞI A VERSANŢILOR MEZIALI ŞI DISTALI

AI CUSPIZILOR
- Se formează versanţii M şi D ai cuspizilor cu ajutorul instrumentului P.K.T.Nr.2,

depunând câte o picătură de ceară pe laturile M şi D ale conurilor
Figura 33. Modelarea versanţilor meziali şi distali ai cuspizilor

- Se formează crestele marginale, până la înâlţimea crestelor marginale ale dinţilor
adiacenţi
Figura 34. Modelarea crestelor marginale

MODELAREA CRESTELOR TRIUNGHIULARE
- Se începe de la bază spre vârful cuspidului, cu instrumentul Nr.2 sau 1: se aplică
o picătură de ceară la baza crestei, care se prelungeşte spre vârful cuspidului.
Figura 35. Modelarea crestelor triunghiulare

Prin forma lor, crestele triunghiulare trebuie să asigure stabilitatea funcţională a
dinţilor prin contacte tripodice ocluzale.
MODELAREA CONTURULUI FEŢELOR VESTIBULARĂ ŞI LINGUALĂ

- Zonele feţelor vestibulare şi linguale situate deasupra nivelului punctelor de
contact interdentare formează versanţii externi ai cuspizilor de suport şi de
stabilizare
- Se modelează conturul neted, astfel încât între porţiunile de sub şi de deasupra
zonei ecuatorului anatomic al coroanelor, să nu existe denivelări.
Figura 36. Modelarea feţelor vestibulară şi linguală

Completarea detaliilor şi finisarea machetei
- După formarea crestelor triunghiulare zonele rămase se umplu cu ceară
- Se formează fosetele şi şanţurile intercuspidiene(P.K.T.Nr.3)
Figura 37. Finisarea machetei

Plasarea şi realizarea contactelor ocluzale între dinţii antagonişti se poate face
astfel:
- La nivelul pantelor cuspidiene meziale sau distale
Figura 38. contacte ocluzale la nivelul pantelor cuspidiene meziale si distale
- La nivelul crestelor triunghiulare
Figura 39. Contacte ocluzale la nivelul crestelor cuspidiene triunghiulare
- La nivelul crestelor marginale

Figura 40. Contacte ocluzale la nivelul crestelor
- La nivelul versanţilor externi ai cuspizilor vestibulari şi linguali
Figura 41. Contacte ocluzale la nivelul versanţilor externi ai

cuspizilor vestibulari şi linguali
- Conturul cervical al feţelor axiale se verifică să nu prezinte convexităţi
pronunţate care comprimă gingia marginală. Ceara se finisează şi se lustruieşte pentru a
obţine o suprafaţă cât mai netedă
- Se controlează interiorul machetei, pentru a observa eventualele goluri sau
striaţii fomate prin contacţia cerii la modelare
- Se verifică corectitudinea realizării limitelor marginale ale preparaţiei. Când
marginile machetei depăşesc în sens apical limitele preparaţiei, machetele se rup sau se
lărgesc în momentul îndepărtării de pe model, devenind fie prea largi, fie franjurate.
Alegerea modului de plasare a cuspizilor într-un caz clinic depinde de mai mulţi
factori:
- Poziţia şi aspectul morfologic ocluzal al dinţilor antagonişti
- Dacă reabilitarea se face simultan, la nivelul ambelor arcade antagoniste
- Necesitatea orientării transmiterii forţelor ocluzale în axul lung al dinţilor
- Tipul masticator individual al pacientului
- Tipul ghidajului dentar anterior şi anterio-lateral
B. MACHETA ELEMENTELOR DE AGREGARE PENTRU DINŢII FRONTALI

Se realizează capa la fel ca şi în cazul machetelor pt.dinţii laterali, după care
urmează:
- Formarea unghiurilor şi a conurilor
- Formarea conturului proximal
- Formarea muchiei incizale
- Formarea înălţimii conturului şi curburii vestibulare şi linguale
- Completarea detaliilor şi finisarea machetei
1. Modelarea unghiurilor şi a conurilor

Pe capa realizată anterior se plasează în unghiurile mezioincizale şi distoincizale
două conuri
Figura 42. Modelarea unghiurilor şi a conurilor
2. Modelarea conturului proximal

- În zona feţelor proximale se aplică un dig de ceară, pornind de la nivelul fiecărui
con
- Se stabilesc punctele de contact, curbura feţei proximale şi zonele
corespunzătoare spaţiilor triunghiulare interdentare
- Se evită supraconturarea pereţilor machetei
3. Modelarea muchiei incizale
- Se aplică un dig de ceară între cele două conuri
- Digul de ceară trebuie să reproducă grosimea, curbura şi forma muchiei incizale
a coroanei dintelui
Se verifică poziţia muchiei incizale în raport cu dinţii alăturaţi şi antagoniştii.
Figura 43. Modelarea muchiei incizale
4. Modelarea înălţimii conturului şi a curburii FV şi FL

- Curbura FV şi convexitatea maximă a acesteia se realizează prin plasarea unui
dig de ceară între unghiurile proximo-incizale
- Se formează convexitatea şi înălţimea lobului mijlociu prin adăugarea de ceară în
porţiunea centrală a FV
- FL se formează prin adăugarea cerii de-a lungul feţelor proximale, formând
înălţimea şi conturul cingulumului
5. Completarea detaliilor şi finisarea machetei

- Detaliile se redau prin adăugarea cerii între înălţimea celui mai mare contur al
feţelor laterale şi limita marginală a preparaţiei
- Finisarea machetelor.
Macheta corpului de punte nefizionomic

a.Tehnica clasică
- se aşază între elementele de agregare, în spaţiul edentat, un bloc de ceară roz sau
albastră
- modelul antagon se presează peste ceară
Obiective urmărite la modelarea machetei:
- Încadrarea în poligonul de sprijin
- Dimensiunea vestib-orală, diecţia şi relieful ocluzal
- Rezistenţa mecanică
- Asigurarea unei autocurăţiri maxime
- Protejarea parodonţiului marginal
Faţa ocluzală
- se modelează în corelaţie cu dţ.naturali înlocuiţi şi cu dinţii vecini şi antagonişti
- relieful se modelează prin aşezarea celor două modele în IM
Faţa vestibulară – se modelează convexă, cu muchii rotunjite
Faţa orală – are înclinaţie şi formă variabilă, în corelaţie cu raportul corpului de
punte cu creasta alveolară
Faţa mucozală – se modelează diferit, în funcţie de arcadă şi înălţimea dinţilor.
La mandibulă:
- înălţimea dinţilor este mică: dinţii vor avea formă de pară cu vârful în contact cu
creasta alveolară
- înălţimea dinţilor este mare: se pot modela uspendat, la 3-4mm de creasta
alveolară.
La maxilar:
- suprafaţa mucozală este redusă şi formează cu faţa orală o pantă oblică, tangentă
la creasta alveolară.
b. Tehnica adiţiei de ceară – metoda ocluziei anatomice

- Presupune dotare corespunzătoare: arc facial de transfer, articulator adaptabil,
paralelograf
- Relieful ocluzal este real. Prin corespondenţa RC-IM, contact dinte-dinte, cuspid-
fosetă
Avantaje:
- Articularea cuspid-fosetă asigură MD poziţia cea mai înaltă
- Contactul cuspid-fosetă asigură suprafeţe optime de contact şi ocluzie stabilă
- Asigură transmiterea forţelor în axul lung al dintelui
- Cuspizii şi fosetele trebuie să reţină şi să secţioneze alimentele
- Raportul cuspid-fosetă realizează o protecţie a înălţimii cuspidiene, cu
raporturi mandibulo-maxilare optime
- Relieful ocluzal creat trebuie să asigure un comfort optim pentru îndeplinirea
funcţiilor ADM
Dezavantaje:
- Metoda se aplică doar pentru arcade şi ocluzii normale
- În edentaţie parţială nu se poate asocia cu realizarea ocluziei organice prin
adiţie de ceară
- Este dificil de aplicat în situaţii clinice cu ocluzii şi rapoarte perturbate
- Pot să apară contracţii musculare atipice după restaurări protetice realizate

prin metoda adiţiei de ceară.
Macheta pentru casete cu faţete acrilice

a. Machete prefabricate : din ceară uşor elastică/din mase plastice
- Pentru corpul de punte se unesc cu ceară topită mai multe casete-machete
- Avantaje: au grosime uniformă, retenţii satisfăcătoare, se pot adapta, economie
de timp.
b. Machete manufacturale : se modelează o machetă primară care reproduce forma
corpul de punte. Se realizează o cheie – tipar din ghips prin amprentarea elementelor
de agregare şi a machetei preliminare, dar numai a feţelor ocluzale şi orale, şi a
versantului oral al crestei alveolare.
Se îndepărtează de pe model macheta preliminară şi se repune pe model cheia de ghips.
Macheta casetelor se obţine prin turnarea cerii topite în cheie.
- marginea gingivală a casetei trebuie să fie pe faţa vestibulară la colet sau la ½
feţei orale.
6. Ambalarea şi confecţionarea tiparului

Ambalarea este o etapă de laborator în care macheta este acoperită în totalitate de
masa de ambalat.
Macheta elementelor de agregare şi macheta intermediarilor (a corpului de punte)
se ambalează înpreună. Macheta, ca şi viitoarea lucrare protetică este o structură
unitară.
Etapele de pregătire a machetei pentru ambalare:
Aplicarea tijelor de turnare
Realizarea bilei de contracţie (rezervorul de aliaj fluid)
Realizarea istmului
Fixarea machete în conformator
Realizarea machetei canalului de evacuare a gazelor
Degresarea
Ambalarea propriu-zisă
Aplicarea tijelor de turnare

Tijele se aplică la nivelul machetei astfel încât să favorizeze curgerea metalului
topit.
- Locul de plasare a tijei: în zona cea mai voluminoasă a machetei, pentru a permite
scurgerea completă a metaluluiu topit, fără a forma porozităţi
- Tija se plasează la nivelul cuspizilor vestibulari maxilari sau linguali mandibulari
- Nu se fixează la nivelul cuspizilor de suport pentru a nu deforma contactele ocluzale
funcţionale
- Plasarea în zonele marginale ale machetelor favorizează deformarea acestora sau
obţinerea unor piese poroase
Figura 44. Aplicarea tijelor
- Unghiul de fixare al tijei pe machetă: nu se fixează perpendicular pe suprafaţa

machetei, deoarece provoacă turbulenţe în fluxul de scurgere a metalului şi
determină formarea porozităţilor
Fgura 45. Unghi favorabil pentru fluxului Figura 46. Calibrul corect al diametrului
de curgere a aliajului topit tijelor
- Calibrul tijelor: trebuie să depăşească în grosime pe secţiune cea mai

voluminoasă porţiune a machetei
- Tija de tunare e prea scurtă: aliajul se solidifică mai repede decât cel de la nivelul
lucrării şi rezultă piese poroase
- Lungimea şi forma tijelor: 2mm < L < 5mm
- Tije prea scurte: plasează macheta prea departe de inelul de formare a tiparului,
iar gazele se evacuează dificil. Apar porozităţi datorită fenomenului de
contrapresiune
- Tije prea lungi: favorizează solidificarea aliajului topit la nivelul tijei

- Forma tijelor trebuie să fie dreaptă, pentru a permite curgerea directă, fără
turbulenţă a masei de aliaj topit.
- Numărul tijelor: tijele se plică în raport cu numărul elementelor lucrării sau cu
forma şi volumul lor.
- Număr mic de tije: favorizează apariţie defectelor de turnare sau apariţia zonelor
cu lipsuri de turnare la nivelul pereţilor subţiri ai pieselor protetice.
Evitarea apariţiei unor defecte sau unghiuri drepte, la nivelul punctului de fixare a
tijei pe machetă, care să formeze zone în care masa de ambalat ar putea fi fracturată şi
antrenată în procesul de scurgere.
Zona de pătrundere a tunelului de turnare în camera machetei se modelează cu
unghiuri rotunjite.
Figura 47. Defect la nivelul tijei

- Dacă în aceste zone apar neregularităţi sau unghiuri drepte, curgerea devine
tubulentă şi favorizează apariţia porozităţilor
Tija de
turnare
Unghi
rotunji
t
macheta
Figura 48. Fixarea tijelor în unghiuri rotunjite

Pentru fiecare element se aplică o tijă.
Există două procedee de aplicare a tijelor multiple:
1. Tehnica clasică: Tijele se ataşează fiecărui element, apoi se unesc într-o tijă
comună, prin fixarea lor în poziţie înclinată la un capăt în dreptul unui elemet al
machetei, iar la celălalt capăt, la nivelul tijei principale.
- permite formarea tunelurilor de scurgere a aliajului topit prin care masa topită
se distribuie în mod egal pentru fiecare element
Figura 49. Aplicarea tijelor pentru fiecare element
Tija :
- cilindrică
- grosime 1,5 - 3 mm
- lungime 4 – 5 cm
2. Tehnica modernă (Heraeus): montarea tijelor verticale pe o tijă

transversală, cu ajutorul căreia se formează un canal suplimentar de turnare.
- tijele transversale sunt folosite ca rezervoare de metal topit pentru alimentarea fiecărui
element în momentul contracţiei din timpul solidificării aliajului topit.
Macheta canalelor
secundare (Diam 3mm, L 2-
4 cm)
Macheta canalului
intermediar de curgere a
aliajului (diam 5 mm )
Macheta canalelor principale de

curgere a aliajelor (L 10-15cm)
Figura 50. Aplicarea tijelor pentru tehnica Heraus
Realizarea rezervorului de aliaj fluid

Rezervorul de aliaj(sfera) este forma geometrică ce prezintă la o suprafaţă minimă
un volum maxim.
- La aproximativ 2 mm de machetă se formează un rezervor sferic, de unde masa
aliajului din camera machetei se alimentează cu aliaj topit. Cu alte cuvinte, sfera
reprezintă viitorul rezervor de aliaj topit.
- Se poate realiza prin picurarea de ceară sau se pot folosi tije prefabricate care
prezintă deja rezervorul de aliaj
Figura 51. Rezervor de aliaj fluid
Realizarea istmului
Istm: porţiunea de tijă dintre machetă şi rezervor(sferă); dimensiunile sunt mai
mari decât ale canalului.
- Diametrul istmului este de 2,5-3 mm
- Are ca scop: posibilitatea curgerii metalului din rezervorul de aliaj spre macheta
de ceară
Figura 52. Istmul Figura 53. Tije prefabricare
Fixarea machetei în conformator

- Distanta la care se plasează macheta în tipar să nu fie mai mare de 6mm de
porţiunea deschisă sau baza inelului
Figura 54. Plasarea machetei în tipar

Realizarea machete canalelor de evacuare a gazelor

Reuşita unei piese turnate este condiţionată de prezenţa în tipar a canalelor
suplimentare de evacuare a gazelor.
- Fire de ceară, fire de nylon, păr de cal (diam 0,5-0,7mm)
- Se fixează cu o extremitate pe machetă în locul cel mai îndepărtat de tija de
turnare, iar cealaltă extremitate se fixează pe suport, la baza conului
- Numărul firelor de ceară este egal cu numărul tijelor de turnare
Figura 55. Aplicarea firelor de ceară
Degresarea
Degresarea se face cu o soluţie alcoolică cu scopul de a îndepărta urmele de
grasime de pe suprafaţa machete. Astfel se reduce apariţia tensiunii de suprafaţă şi se
evită apariţia plusurilor pe suprafaţa viitoarei piese protetice.
Ambalarea - reprezintă operaţiunea de realizare a tiparului

Ambalarea constă în aplicarea masei de ambalat în cilindrul conformatorului peste
machete pregătită pentru ambalare.
- Amestecul pulbere – lichid a masei de ambalat se face după indicaţiile
producătorului
- De preferat se utilizează vacuum-malaxor la prepararea pastei masei de ambalat
- Conformatorul se aşează pe masuţa vibratorie .
Masele de ambalat trebuie să îndeplinească următoarele caracterisitici:

- să prezinte o fază de plasticitate, care permite acoperirea suprafeţei machete,
pătrunzând în cele mai fine detalii ale acesteia,
- să prezinte o granulaţie fină, astfel încât se reproduce cu fidelitate toate detaliile
morfologice ale machetei
- să prezinte o porozitate care să permită eliminarea aerului din tipar-cavitatea
rămasă după arderea machetei,
- timpul de priză să fie relativ scurt

- să reziste la temperatura de topire a aliajului metalic utilizat
- să fie rezistentă la soc, fără apariţia fisurilor sau posibilitatea spargerii la
presiunea introducerii metalului topit in tipar
- să prezinte un coeficient de dilatare egal cu coeficientul de contracţie al aliajului
după topirea acestuia
- să aibă stabilitate chimică şi să nu se combine cu aliajul metalic.
Masa de ambalat este alcătuită din:

- Substanţe refractare : diferite forme de siliciu
- Substanţe de legătură (lianţi): menţin împreună substanţele maselor de ambalat.
Conferă tiparelor forma şi rezistenţa necesară pentru modelarea masei topite de
aliaj.
- Substanţe modificatoare: acceleratorii sau încetinitori ai timpului de priză.
Clasificarea maselor de ambalat se poate face :

- după materialul din care se realizează lucrarea protetică :
a- pentru proteze acrilice,
b- pentru proteze metalice
- mase de ambalat pentru aliaje nobile
- mase de ambalatpentru aliaje nenobile
- mase de ambalat pentru lipire
- după tipul de liant conţinut :
- mase de ambalat pe bază de sulfaţi – modele pentru lipire cu loturi
- mase de ambalat pe bază de fosfaţi – Pd-Ag, Ni-Cr, Co-Cr-Mo, Fe-Ni-Cr,
- mase de ambalat pe bază de silicate – Co- Cr-Mo; Ni-cr-Mo.
Expansibilitatea termică a maselor de ambalat se poate dirija folosind 3 factori:

- Factorii termici: se realizează controlul expansibilităţii termice în timpul
încălzirii tiparului. Se referă la conţinutul de quarţ(566°C) sau cristobalită (232°-
371°C) în masa de ambalat.
- Factorii higroscopici: în adaos controlat de apă la mixtura de formare a tiparului
sau prin imersia tiparului în apă la 39°C, timp de 30 minute.
- Factori ai procesului de priză: modificarea timpului de priză şi a timupuli de

ardere a machetei se pot influenţa indirect coeficientul de expansibilitate
termică.
Factorii care influenteaza comportamentul volumetric al maselor de ambalat sunt :
- proportia lichid/pulbere
- cantitatea de silice, dimensiunea particulelor de silice
- influenta maselor de adaos
- timpul şi intensitatea spatulării
- temperatura lichidului/apei.
Scopul ambalării: de a forma o masă compactă a pereţilor tiparului, cu pereţi
rezistenţi, dintr-o mixtură omogenă, puţin consistentă a masei de ambalat
- pastă prea fluidă favorizează apariţia feţelor rugoase ale lucrărilor
- pastă prea consistentă curge greu şi favorizează includerea bulelor de aer în
masa tiparului
După modul de realizare a tiparelor pieselor protetice metalice ambalarea poate fi:
Ambalarea într-un singur timp: într-un singur material, în chiuvete speciale
denumite mufe.
Figura 56. Secţiune prin tipar –

Figura 57. Ambalarea într-un timp
tehnica Heraus
Ambalarea în doi timpi: în două materiale

- Se formează un nucleu din masă de ambalat specifică, după care se toarnă masa
de ambalat nespecifică (ghips+nisip)
- Cofrajul pentru tipare are scopul de a forma camera de turnare cu ajutorul
machetelor, de a menţine nemodificate detaliile ei şi de a permite turnarea
metalului în stare topită.
Figura 58. Ambalarea în

doi timpi
Cofraj: tuburi inelare metalice sau de cauciuc

- În centrul tiparului este zona cea mai fierbinte: aici se plasează canalele de
turnare
- Prin pereţii cofrajului şi ai tiparului, după turnare, are loc o pierdere de
temperatură, urmată de solidificarea aliajului
- Aşezarea optimă a machetei este în zona intermediară, între cea mai fierbinte şi
cea mai rece
Ambalarea cu ajutorul aparatului de vid

- Presupune utilizarea unor mase de ambalat specific şi a unor aparate special (de
exemplu, Vakumit)
- Exactitate mare a pereţilor tiparului
- Pierdere minimă de aliaj
- Risc: dacă presiunea este prea mică, masa de ambalat se umflă şi poate duce la
apariţia incluziunilor de aer.
Tiparul
- reprezintă o cavitate delimitată de pereţi din material refractor, rezultată în
urma eliminării din masa de ambalat a cerii din machete.
Reprezintă o fază intermediară în procesul tehnologic de confecţionare a
protezelor turnate sau acrilice. Cavitatea tiparului are formă şi volum identice cu a
machetei şi a viitoarei proteze.
- Tiparul rezultă în urma ambalării machetei
- Tiparul se obţine în urma efectuării a 2 operaţiuni:
1. Acoperirea machetei cu pastă de masă de ambalat (ambalare); după 20-30

minute masa de ambalat face priză şi se transformă într-un corp dur;
2. Prin arderea machetei, ceara arde fără reziduuri ( la fel şi răşinileacrilice)rezultă
cavitatea tiparului.
Materiale refractare pentru tipare:
- Pentru aliaje cu punct de topire mai redus (aliaje nobile şi seminobile): mase de
ambalat pe bază de ghipsuri
- Pentru aliaje cu punct de topire ridicat (Ag-Pd,Au platinat,Cr-Ni): mase de
ambalat pe bază de fosfaţi
- Lichidul: format dintr-o suspensie apoasă de siliciu coloidal
7. Turnarea
Turnarea reprezintă faza tehnică de laborator prin care în locul machete rămas
liber prin arderea cerii se introduce aliajul topit cu ajutorul forţei centrifuge şi/sau a
presiunii aerului.
Turnarea tiparului cu aparatul de vid
- pregătirea conformatorului
- tija de care este ataşată macheta se fixează pe conformator
- se aplică inelul peste conformator, astfel încât să cuprindă macheta în interior, la
distanţe egale de peretii inelului şi la o dist. de 6 mm de orificiul opus al inelului
- cofrajul se introduce în recipientul aparatului, iar pasta materialului de ambalat,
realizată prin mixarea mecanică, cu acelaşi aparat, se introduce în cofraj timp de
15-20 secunde.
Turnarea manuală a tiparului

- degresarea machetelor în alcool sau subst.speciale
- fixarea tijei pe conformator
- peste machetă se aplică un strat de masă de ambalat (realizând “învelirea
machetei”).
Acest strat nu permite încorporarea bulelor de aer la nivelul interfeţei sau în masa
de ambalat.
Se depune în straturi succesive.
- pasta de MA se toarnă în inelul de cofraj la o margine a acestuia
- conformatorul se înclină, pentru a evita includerea bulelor de aer în masa

tiparului
- tiparul este pregătit pentru realizarea prizei.
Preîncălzirea ambalajului
Masa de ambalat face priză după 50-60 min.
Ambalajul este introdus apoi în cuptorul de preîncălzire într-o poziţie care să
favorizeze curgerea cerii din interior (înclinat la 45° sau cu pâlnia în jos).
Cuptorul trebuie reglat la 200°C, temperatura crescând progresiv timp de 1 oră,
astfel încât vaporii care se formează să nu fie în cantitate prea mare şi să nu exercite
presiuni asupra tiparului (cu apariţia fisurilor).
Scopul preîncălzirii:
1. Topirea şi scurgerea cerii din ambalaj, în urma căreia apare cavitatea tiparului
2. Uscarea pereţilor tiparului, apa evaporându-se la peste 100°C
3. Arderea resturilor de ceară ale machetei
4. Începe dilatarea termică a tiparului.
Încălzirea tiparului
Tiparul este introdus în cuptorul de încălzit, la temperatura de 200°C ; timp de 1
oră se ridică temperatura la 700-750°C (cuptoarele moderne au dublă funcţionalitate:
încălzire şi preîncălzire).
Scopul încălzirii:
- Uscarea totală a tiparului
- Dilatarea termică
- Arderea cerii din porii pereţilor tiparului şi a particulelor de carbon care îi
obstruează
- Apropierea între temperatura tiparului şi temperatura de topire a aliajului.
Topirea şi turnarea aliajelor metalice

Turnarea se realizează imediat după arderea cerii din tipar, pentru ca tiparul să nu
sufere contracţii (în aprox.1 min).
Aparatele pentru topirea şi turnarea aliajelor trebuie să permită introducerea
masei topite de aliaj în tipar, într-un interval foarte scurt
1. Aparate care folosesc presiunea aerului pentru introducerea aliajului topit

în tipare
- Folosesc presiunea aerului pnetru introducerea masei de metal topit în tipare
- Se realizează o pretopire a aliajului într-un creuzet
- Se fixează tiparul în aparat
- Masa de aliaj uşor solidificată se transferă în conul de turnare al tiparului unde
se topeşte cu ajutorul flăcării
- Masa topită se introduce în tipar prin acoperirea inelului cu capacul aparatului
prevăzut cu tubul de suflare a aerului.
2. Aparat de centrifugare
- Realizează pătrunderea aliajului topit în tipare cu ajutorul forţei centrifuge
dezvoltată prin rotirea braţului pe care se fixează tiparul
- Ca sursă termică: flacăra de combustie.
3. Aparat de topire şi introducere prin centrifugare a aliajului topit
Prezintă un dispozitiv de centrifugare a tiparului, de care este ataşat un cuptor
electric pentru topirea aliajului metalic. Aliajul topit în cuptorul electric se introduce
în tipar prin centrifugare, fără să fie folosită flacăra pentru topirea aliajului.
- Permit topirea electrică a metalului într-un creuzet special de grafit, care se
ataşează la braţul centrifugii.
4. Aparat de turnare prevăzut cu braţe pentru centrifugă
- Foloseşte forţa centrifugă ca mijloc de introducere a metalului topit în tipare
- Este prevăzut cu un arc care acţionează rotaţia braţelor aparatului.
5. Topirea aliajului cu ajutorul flăcării
- Obţinerea flăcării se face prin amestecul de gaze cu aerul
- Gazele folosite sunt: oxigenul, metanul, acetilena sau vaporii de benzină
- Temperatura flăcării se obţine prin amestecul într-o proporţie bine stabilită a
gazelor cu aerul
- Intensitatea calorică a flăcării este asigurată de compoziţia gazului folosit şi de
zonele care compun conul flăcării
- Zonele flăcării pentru topirea aliajului se identifică după localizarea şi culoarea
lor.
Zona A: în porţiunea internă, incoloră a flăcării, în imediata apropiere a orificiului
de emisie a gazelor
- Cuprinde zona de amestec a gazelor, înainte să fie arse
- Se numeşte zona de amestec
Zona B: în apropierea zonei de amestec, prezintă o culoare verzuie

- Cuprinde zona în care amestecul de gaz şi aer arde parţial
- Prezintă un potenţial oxidant crescut; nu trebuie adusă în contact cu aliajul
- Se numeşte zona de combustie
Zona C: în continuarea zonei B, are o culoare albăstruie
- În dreptul ei se produce cea mai mare temperatură de ardere
- Vârful zonei trebuie ţinut în contact cu masa aliajului care se topeşte
- Se numeşte zona de reducere
Zona D: în afara zonei C, formează vârful flăcării
- În dreptul ei temperatura este scăzută
- În contact cu masa aliajului are puternic caracter oxidant
- Se numeşte zona de oxidare
- Topirea metalului este favorizată de preîncălzirea creuzetului cu flacăra
- Masa de aliaj topit trebuie să reprezinte aproximativ de 3 ori volumul masei de
aliaj introdusă în tipar
- Pe măsura lichefierii aliajului, peste masa lui se pulverizează o pulbere
antioxidantă(borax) care împiedică formarea oxizilor metalici şi favorizează
fluidizarea metalului
- Turnarea aliajului în tipar: când masa topită este fluidă, mobilă, strălucitoare, de
culoare portocalie deschisă.
- După turnarea masei topite, tiparul se lasă să se răcească, apoi se introduce în
apă rece.
8. Dezambalarea şi curăţirea piesei protetice

Prin dezambalare şi curăţire se urmăreşte eliberarea piesei protetice din tipar.
Tiparul, încă încălzit, din masă de ambalat pe bază de ghips se fragmentează uşor
în apă. În schimb, tiparul din masă de ambalat pe fază de fosfaţi se fărâmiţează mai greu.
Curăţarea piesei protetice se realizează prin proces abraziv, folosind un jet de aer
amestecat cu nisip = sablare.
După sablare, piesa rămâne acoperită cu un strat de oxizi de culoare neagră-
cenuşie , conferind piesei protetice un aspect mat.
Stratul de oxizi se îndepărtează prin procesul de “decapare” sau dizolvare, şi se
face cu:
a. soluţie decapantă de HCl 50% (se încălzeşte piesa protetică cu soluţie decapantă până
se înlătură toate urmele de oxizi).
- Dezavantajul: se elibereaza un fum dens, cu prop intens corozive

b. soluţie de acid sulfuric
c. Aparate cu băi decapante – foloseşte soluţii de săruri acide supuse acţiunii
ultrasunetelor
După decapare şi spălare cu jet abundent de apă, piesa turnată se examinează
pentru a aprecia integritatea şi calitatea acesteia.
9. Prelucrarea şi lustruirea
Prelucrarea este operaţia de netezire a suprafeţei metalice cu ajutorul
instrumentarului rotativ: freze, pietre cu diferite granulaţii, gume abrazive.
Suprafeţe metalice ale lucrării protetice devin cu atât mai netede, cu cât granulaţia
substanţei abrazive este mai mică. La finalul prelucrării se indică utilizarea unor pietre
cu granulaţie foarte fină şi a gumelor abrazive.
Lustruirea lucrării protetice este o manoperă minuţioasă cu ajutorul unor perii
sau filţuri, în combinaţie cu paste abrazive sau pulberi.
Este foarte important ca lustruirea să se realizeze fără presiune şi la turaţii foarte
reduse. Turaţii mari şi presiunea din timpul lustruirii pot duce la aplatizarea reliefului
lucrării protetice.
10. Proba lucrării protetice
Piesa protetică obţinută după lustruire se aplică pe model, urmărindu-se

adaptarea marginală la nivelul dinţilor stâlpi, raportul cu dinţii antagonişti, realizarea
punctelor de contact.
Puntea dentară finită este trimisă în cabinetul de medicină dentară unde medical
face proba în cavitatea bucală, urmărind aceleaşi aspect: adaptarea marginală, păstrarea
punctelor de contact cu dinţii vecini, raportul cu parodonţiul marginal, raportul cu dinţii
antagonişti şi asigurarea unei ocluzii corecte.
11. Cimentarea lucrării protetice

Fixarea lucrării protetice pe dinţii stâlpi se face prin cimentare, utilizând
materiale de cimentare, corect alese şi preparate strict după indicaţiile producătorului.
Capitol VI. ERORI ÎN CONFECŢIONAREA

PUNŢILOR DENTARE
ERORI ÎN CONFECŢIONAREA PUNŢILOR DENTARE
a. Erori din momentul conceperii punţii dentare

b. Erori din etapele clinico-tehnice de execuţie a punţii
a.Erori de concepţie
Sunt determinate de :
- Întinderea spaţiului edentate: Nu se restaurează prin punţi spaţii edentate în
care lipsesc 4 sau mai mulţi dinţi (suprasolicitarea dinţilor stâlpi, deformarea
elastică a punţii, rupere, decimentare punte)
- Morfologia şi poziţia dinţilor stâlpi: Există situaţii clinice în care dinţii stâlpi
nu se pot prepara corespunzător (volum redus al dd, abraziune, V-poziţie,
etc).
Dacă se folosesc elemente de agregare necorespunzătoare acestea se pot rupe,
decimenta, ceea ce duce la pierderea efectului fizionomic în scurt timp (de ex, feţe
ocluzale acrilice).
- Forma şi direcţia corpului de punte: Se respectă obligatoriu criteriile ocluziei
funcţionale, cu un modelaj al reliefului ocluzal corespunzător.
Se restaurează forma, dimensiunea, poziţia arcadei, cu înscriere în configuraţia
generală a arcadei respective
- Raportul corpului de punte cu creasta alveolară: Trebuie să se ţină cont şi de
asigurarea unei igiene corespunzătoare (dezavantaj: raportul în şa; nu se
realizează raport intramucos-cauzat de gravarea modelului de tehnicianul
dentar)
Se ţine cont de zona edentaţiei (frontal, lateral, maxilar, mandibulă), de forma şi
înălţimea crestei alveolare
- Aliajul şi materialele folosite pentru realizarea punţii: rezistenţa la
deformările elastice, rezistenţa la abraziune, de nr dinţilor absenţi, starea
dinţilor antagonişti, tolerabilitatea organismului(atenţie şi la alergii,
bimetalism), rezistenţa la coroziune (la aliaje), îmbătrânirea acrilatului.
b.Erori în etapele clinico-tehnice

- De precizia realizării amprentei, modelului şi a machetei poate să depindă
exactitatea, longevitatea punţii dentare
- Adaptarea marginală a elementelor de agregare este foarte importantă pentru
a nu duce la decimentării sau procese carioase la nivelul dinţilor stâlpi
- Turnarea componentei metalice este importantă pentru a nu apare pori în
structura metalică (afectează cromatica, rezistenţa chimică, igiena)
- Componenta acrilică să nu traumatizeze gingia, parodonţiul
- Modelajul ocluzal să fie neretentiv, fără muchii ascuţite, tăioase, să fie redate
în zona frontală elementele morfologice ale dinţilor(creste marginale,
cingulum)
- eroare mare o reprezintă absenţa contactului cu dinţii antagonişti
◊ erori de formă – nu se încadrează în armonia dento-dentară, nu a existat o orientare în
funcţie de dd vecini
◊ erori de volum (foarte frecvente!) dinţii sunt mai mari sau mai mici comparativ cu
dinţii vecini, nu se înscriu în configuraţia generală a arcadelor dentare (mai ales în cazul
caninilor, modelaţi de obicei mult prea voluminoşi, trădând existenţa punţii)
◊ erori de structură cu suprafeţe poroase, luciu de intensitate redusă,absenţa vivacităţii
ceramicii.
Capitol VII. Punţi speciale

Sunt lucrări protetice fixe caracterizate de anumite particularităţi tehnologice
- Indicaţiile sunt limitate de anumite forme de edentaţie, parţială redusă sau
întinsă
- Tehnologia de realizare poate fi complexă
- Metodele şi tehnicile de lucru folosite sunt diferenţiate şi specifice fiecărui tip
de punte specială în parte
Restaurări protetice speciale

• Restaurări protetice totale (semicirculară)
• Restaurări protetice cu extensie
• Restaurări protetice demontabile şi mobilizabile
• Restaurări protetice pe implante
• Restaurări protetice provizorii
• Restaurări protetice de tip Maryland(cu agregare adezivă)
Puntea provizorie
- Reprezintă o etapă intermediară în cadrul unui tratament complex, de lungă
durată, şi are drept scop restabilirea, până la aplicarea lucrării protetice
finite, a funcţiilor:
- fizionomice,
- fonetice,
- parţial cea masticatorie şi de menţinere a rapoartelor intermaxilare şi are
o funcţie biologică:protecţia plăgii dentinare a bonturilor vitale şlefuite
- Există multe situaţii când tratamentul stomatologic protetic durează câteva
săptămâni sau luni.
- În aceste situaţii se pot confecţiona extemporaneu de medic (metoda
directă) sau în laborator (metoda indirectă)
Puntea pe implante
- Implantul are scopul de a înlocui dd absenţi
- Se pot folosi diferite tipuri de implante, din diferite materiale. Se introduc
prin intervenţii chirurgicale după examinări loco-regionale şi generale
minuţioase şi după ce s-a elaborat un plan de tratament corespunzător.
Puntea totală (semicirculară)

- Este proteza fixă care restaurează o arcadă dentară în totalitate
- Edentaţia este mixtă întinsă
- Indicaţia clinică e condiţionată de 2 factori:
1. .Factorul local : situaţia morfo-clinică a câmpului protetic, pe arcadă e
obligatoriu să fie prezenţi minimum 4-5-6 dinţi cu o dispoziţie
topografică favorabilă (în planuri diferite) şi cu valoare parodontală
capabilă să suporte sarcinile suplimentare transmise de punte.
2. Factorul general : starea de sănătate şi de funcţionalitate a
organismului.
- Clasic, este exemplul dat de topografia ideală a unui număr minim de dinţi
stâlpi reprezentaţi de existenţa caninilor şi a molarilor de 12 ani:
M 2………….C………C…………..M 2
- Aceşti dinţi pot susţine o punte totală!
Puntea cu extensie
- Este caracterizată de situarea elementelor de agregare de o singură parte a
corpului de punte
- Pot fi ● punţi cu extensie M : corpul de punte este situat mesial faţă de
elementele de agregare
● punţi cu extensie D când corpul de punte este situat distal faţă de
elementele de agregare (dinţi stâlpi)
- Nu este acceptată de mulţi autori
Sunt admise punţile cu extensie în următoarele situaţii:
- Atunci când se restaurează prin extensie un singur d absent, solidarizat la cel
puţin 2 elemente de agregare
- Dd stâlpi pe care sunt fixate elementele de agregare trebuie să prezinte
coroane voluminoase (suprefeţe întinse), cu o foarte bună implantare
parodontală, radiculară
- Arcada antagonistă este scurtată sau este reprezentată de o proteză mobilă
sau mobilizabilă, care nu dezvoltă presiuni mari la masticaţie şi în
intercuspidare maximă
- Cel mai frecvent se foloseşte extensia în cazul unei punţi totale, fixată pe un
număr corespunzător de dinţi stâlpi când se face o extensie D pentru ultimul
molar.
Puntea mobilizabilă şi demontabilă:

- Restaurări protetice fixate prin alte mijloace decât cimentarea sau lipirea
- Execuţia tehnică e dificilă, necesită tehnicieni experimentaţi, aparatură
specială, elemente prefabricate
- Permit îndepărtarea de pe câmpul protetic
- De către pacient – restaurări protetice mobilizabile
- De către medic – restaurări fixe demontabile
- Prezintă caracteristicile protezelor fixe comune:
- Volum egal sau mai mic decât al dţ.naturali
- Grad de fixitate în timpul mişcărilor ADM
- Transmit forţele masticatorii osului prin mecanism dento-parodontal
- Pot fi dezinserate de medic/pacient
Indicaţii:
- Situaţii clinice ce necesită supravegherea şi terapia periodică a unor zone de
mucoasă subiacente
- Pierderi mari de substanţă
- După rezecţii importante de ţesuturi
- Lipsa de paralelism a dţ.stâlpi
- Spaţiu protetic diminuat ce nu permite o igienizare eficientă
- Protetica implantologică
Proteze fixe mobilizabile prezintă 2 componente:
- Unul primar, agregat la stâlpul natural
- Unul secundar, mobilizabil, solidarizat la intermediari
Intermediarii – pot fi modelaţi în şa
- se solidarizează prin sisteme: telescopic, al coroanelor de substituţie,
culisare, incrustaţie în incrustaţie, croşete divizate
Puntea cu croşete (provizorie)

Cu această lucrare se pot înlocui 1-2 dd lipsă. “legarea” de dd stâlpi se face cu
croşete elastice. De obicei reprezintă o perioadă de temporizare până la realizarea
lucrării definitive
Figura 59. Punte provizorie cu croşete

Puntea cu telescoape:
- Reprezintă elementul de legătură (infrastructura). Pe dinţii stâlpi se
realizează o capă cimentată iar telescopul se suprapune etanş peste capă,
fără a lăsa niciun spaţiu în care să pătrundă resturile alimentare.
- Este indicată folosirea unui aliaj de Au
- Dar de multe ori se pierde în timp etanşleitatea dintre capă şi telescop
Indicatii
- În general sunt indicate în ocluzii joase care permit doar construcţii protetice
cu contact în şa, la o distanţă foarte mică faţă de creasta alveolară.
Menţinerea igienei bucale se poate efectua doar cu o punte mobilizabilă
- În cazul în care există pierderi mari de substanţă osoasă şi s-a construit o
gingie artificială
- Dacă există leziuni de mucoasă (leucoplazii) suscepibilă să evolueze spre
malignizare.
Proteze fixe demontabile

- Se inseră/dezinseră doar de către medic
- Sistemul de solidarizare: şurub cu/fără piuliţă
Puntea Maryland:
- Fixarea se face la nivelul prelungirilor metalice. Aceste prelungiri se întind pe
minimum 180° pentru a obţine o suprafaţă cât mai mare de contact
- Ţesuturile dentare (smalţul) este şlefuit 0,1 mm, fixarea făcându-se prin
cimentare adezivă
Figura 60. Punte Maryland

Caracteristici :
- Recomandată în cazul edentaţiilor reduse, în special frontal, cu sacrificii mici
de ţesut dur
- Prepararea dinţilor stâlpi este migăloasă, trebuie asigurat un paralelism
perfect între suprafeţe pentru asigurarea inserţiei
- Turnătura trebuie să fie de mare precizie pentru a rezulta un contact intim
între cele 2 suprafeţe: dentară şi metalică
- În general, dinţii preparaţi trebuie să fie voluminoşi, cilindrici (nu globuloşi).
Figura 61. Edentaţie unidentară protezată prin Punte Maryland
Puntea pe incrustaţii
Figura 62. Punte pe incrustaţii
- Elementele de agregare sunt reprezentate de incrustatii

- Sunt foarte rar utilizate
Indicate: in zona premolarilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Ainamo J., Alcoforado G., Borghetti A. Morphologie et integration des protheses

sur support parodontal reduit. Actualites Odonto-Stomatologiques. 1996; 194: 305-
320.
2. Bigou A., Andoh A., Kaoun K. Retention des preparations de prothese conjointe.
Degres de liberte. Moment de basculement Les Cahiers de Prothese 1992; 77: 45-52.
3. Blanchard J.P., Lauverjat Y. Limites prothetiques et environnement gingival. Les
Cahiers de Prothese 1996: 94: 45-50.
4. Bohnenkamp D.M., Garcia L.T. Use of acrylic resin cbpings as adjuncts for groove
placement dvring tooth preparation. J Prosthet Dent 1995;
5. Borzea D., Baciu Sorana, Dudea Diana – Proteza parţială fixă – Ed. Medicală
Universitară „Iuliu Haţeganu”, 2002, Cluj-Napoca,25-67
6. Bratu D., Colojoară Carmen, Leretter M., Ciosescu D., Uram-Ţuculescu S., Rominu
M. – Materiale dentare in laboratorul de tehnică dentară – Ed. Helicon,
1994,Timişoara,36-87
7. Bratu D. şi colaboratorii – Coroana mixtă – Ed. Signata, 1998, Timişoara
8. Bratu D., Uram-Ţuculescu S. – Amprenta şi modelul in proteza fixă – Ed.
Signata,2001, Timişoara
9. Bratu D., Nussbaum R. – Bazele clinice şi tehnice ale protezării fixe – Ed. Signata,
2001,Timişoara
10. Costa E., Ene L., Dumitrescu S. – Protetica Dentară – Ed. Medicală, 1975,
Bucureşti
11. Costa E., - Raţionamentul medical in practica stomatologică – Ed. Medicală, 1970,
Bucureşti
12. Croll B.M. Emergence profiles in natural tooth contour. Part II: Clinical
considerations. J Prosthet Dent 1990: 63:374-379.
13. Epistatu Ada Cătălina, David D., Epistatu D., Rădulescu Andra, Stanciu D. –
Cosmetica dentară – Ed. Mad Linotype, 2002, Buzău
14. Ioniţă S., Petre A. – Ocluzia dentară – Ed. Didactică şi pedagogică, 1996,
Bucureşti
15. Milcent Ph. Anatomie, histologie, physiologie et pathologie de l'espace
interdentaire. Revue D'Odonto-Stomatologie 1993; 22: 89-102. 10. PĂTRAŞCU I., -
Materiale dentare – Ed. Horanda Press, 2002, Bucureşti
16. Pătraşcu I., - Tehnologia aliajelor dentare – Ed. Libripress, 2002, Bucureşti
17. Popa S. – Protetica dentară – Ed. Medicală, 2001, Oradea
18. Rindaşu I., David D., Blănaru D. – Punţi dentare-Curs – Ed. UMF Bucureşti,
1981,Bucureşti
19. Rindaşu I. – Proteze dentare – Ed. Medicală, 1987, Bucureşti,89-276
20. Shillingburg H.T., Hobo H., Whitsett L.D., Jacobi R., Bracket S. Fimdamentals of
Fixed Prosthodontics. 3"1 Edition. Quintessence 1997,119-137.
21. Shittly J. Perennite et retention de protheses fîxees îiees a la maîlrise de
l'occlusion. Les cahiers de prothese 1995; 92: 50-63.
22. Soderback B. Pelarens lângd och parallellitet av betydelse for broretention.
Tandlakartidningen 1989;13-14:712-714.
23. Swartz B., Svenson B., Palmqvist S. Long -term changes m marginal and
periapical
periodontal conditions in patients with fixedprostheses: a radiografic study. J Prosthet

Dent 1996: 23:101-107
24. The Academy ofProsthodontics. The Glossary of Prosthodontic Terms. Seventh
Edition Mosby,1999.
25. Tylman S.D., Malone W.F.P. Tylman's theory anpractice offîxed prosthodontics.
7"' Edition. Mosby Company 1978.
26. Unger F., Lemaître P., Hoornaert A. Prothese fixee etparodonte. Editons Cd P,
PAris 1997.
27. Weed R.M., Baez R.J. A method for determinmg adequate resistance form of
complete cast crown preparations. J Prosthet Dent 1984; 52: 330-334.
28. Woody R.D., Miller A., Staffanou R.S. Review ofthepH of hemostatic agents nsed
m-tissue displacement. J ProsthetDent 1993; 70: 191-192.

Tehnologia Protezelor Dentare Fixe

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologia Protezelor Dentare Fixe

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEHNOLOGIA

Text © Copyright 2015 : Editura University

Editura University Press este recunoscută de Consiliul Național al Cercetării

Tipar: Centrul de Copiere și Multimedia - University Press Tîrgu Mureș

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tehnologia protezelor dentare fixe / Gabriela Bereşescu, Alina

Grafică: Avramescu Luca

Editura University Press

TÎRGU MUREȘ 2015

1.1 Generalităţi ..................................................................................................................... 9

Capitol II. Forme clinice ale edentaţiei parţiale ...................................................................... 14

2.1. Edentaţia partială ........................................................................................................ 14

2.2 Clasificarea edentaţiilor parţiale .................................................................................. 15

2.2.1 Clasificarea lui Cummer ......................................................................................... 15

2.2.2 Clasificarea Kennedy.............................................................................................. 16

2.2.3 Clasificarea Costa .................................................................................................. 17

Capitol III. Elemente generale referitoare la punţile dentare ................................................ 20

3.1 Elementele de agregare............................................................................................... 23

3.2 Corpul de punte ............................................................................................................ 24

3.2.1 Corp de punte dintr-un singur material ................................................................ 25

3.2.2 Corp de punte din două materiale ........................................................................ 25

3.3.Design-ul corpului de punte ......................................................................................... 26

confecţionare a punţilor dentare ........................................................................................... 40

Capitol V. FAZELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A PUNŢILOR DENTARE .......................... 44

Capitol VI. ERORI ÎN CONFECŢIONAREA PUNŢILOR DENTARE ............................................... 71

Capitol VII. Punţi speciale ....................................................................................................... 73

Protetica conjunctă (fixă): ramura proteticii dentare care se ocupă cu

Termeni folosiţi în protetica fixă

Factorii incriminanţi în etiopatogenia edentaţiei:

Breşa edentată - întreruperea continuităţii arcadelor dentare, în momentul

Complicaţiile edentaţiei parţiale

 Tulburări funcţionale masticatorii : apar când se pierd dinţii din regiunea

Manifestări dentare în edentaţia parţială

• se traduc prin: mezializări, distalizări, rotaţii, vestibularizări, oralizări

Migrările orizontale se produc diferit la maxilar şi la mandibulă.

Figura 1. Schema migrării dinţilor

b. Migrări verticale - se produc la dinţii antagonişti spaţiului edentat.

Figura 4. Egresiune dentară Figura 5. Extruzia dentară

- apare la dinţii cu parodonţiul afectat

Capitol II. Forme clinice ale edentaţiei

2.1. Edentaţia partială

Edentaţia parţială se defineşte prin absenţa unităţilor dento-parodontale

1. Edentaţia congenitală: apare ca urmare a lipsei mugurilor dentari

În funcţie de poziţionarea dinţilor restanţi, edentaţia poate fi:

- Edentaţie terminală = breşa limitată doar mezial de dinţii restanţi

2.2 Clasificarea edentaţiilor parţiale

Edentaţia partială poate prezenta o multitudine de aspecte clinice, legate de

2.2.1 Clasificarea lui Cummer

- este prima menţionare, în 1921, legată de clasificarea formelor clinice ale

2.2.2 Clasificarea Kennedy

b.Clasa a II-a Kennedy

c.Clasa a III-a Kennedy d.Clasa a IV-a Kennedy

Figura 7. Clasificarea lui Kennedy

• clasa a III-a cuprinde edentaţiile bilaterale ale arcadei, breşele fiind

• clasa a IV-a cuprinde edentaţiile în regiunea anterioară.

Astfel, Applegate a stabilit câteva reguli în ceea ce priveşte clasificarea Kennedy:

2.2.3 Clasificarea Costa

- criteriile care stau la baza acestei clasificări sunt localizarea şi întinderea

Categorii de breşe edentate

Edentaţie frontală (A) Edentaţie laterală (L) Edentaţie terminală (T)

Figura 8. Clasificarea edentaţiilor după Costa

Citirea breşelor se face intotdeauna de la dreapta la stânga la ambele maxilare sau

Capitol III. Elemente generale referitoare la

Puntea dentară prezintă următoarele părţi componente: