CAPITOLUL V

PRINCIPIUL BIOMECANIC ÎN PROTEZAREA SCHELETATĂ

Terapia edentației parţiale întinse este guvernată de o serie de principii ce-i pun
amprenta decisiv asupra finalităţii clinice:

Principiul profilactic: impune ca nici un act terapeutic să nu agraveze leziunile deja

existente si să nu determine apariţia altor leziuni noi. Întreaga activitate profilactică se sprijină
pe cunoașterea, prin examen clinic şi paraclinic amănunţit, a condiţiilor individuale pe care
fiecare bolnav le prezintă, urmată de stabilirea unui plan de tratament profilactic şi curativ
corespunzător. Programul de profilaxie integrat include, în primul rând, educaţia sanitară
intensă, bazată pe modelul teoriei comunicării, în cadrul căruia mesajul circulant de la
emiţător la receptor trebuie să fie clar, expresiv și adaptat contextului temporal, topic, social
etc.

Principiul curativ: presupune restaurarea morfologică și funcţională a sistemului

stomatognat. Refacerea morfologică - relaţia dintre substitutul anorganic și suportul organic
este pur mecanică, problemele deosebite fiind prezente în refacerea funcţională, care se
adresează individualizat fiecărui act funcţional la nivelul sistemului stomatognat

Principiul biologic : Respectarea principiului biologic în tratamentul edentației parţiale

prin mijloace mobilizabile trebuie să aibă în vedere realizarea unei multitudini de probleme
cum sunt acelea ale integrării design-ului protezei în spaţiul protetic potenţial, ale
biocompatibilităţii materialului din care este executată aceasta, ale stimulării mecanismelor
biologice compensatorii capabile să limiteze degringolada morfologică și funcţională produsă
la nivelul sistemului stomatognat prin edentație.

Principiul biologic presupune cunoașterea clinică a ţesuturilor pe care se sprijină

aparatul protetic adjunct, subliniind caracterul individualizat al tratamentului gnato-protetic în
raport cu indicii clinico biologici. lndicii clinico-biologici de stare generală se desprind din
anamneză, din aspectul fizionomic, din reacţiile psihologice ale bolnavului sau din
eventualele examene de specialitate realizate prin colaborare interdisciplinară. lndicii clinico
biologici de stare locală se obţin în urma examenului clinic minuţios și a examenelor
paraclinice.
 Principiul homeostazic : Reechilibrarea tulburărilor generale prin pregătirea generală a
organismului reduce posibilitatea complicaţiilor edentației parţiale, asigurarea homeostaziei
nespecifice, creând condiţii de sănătate structurilor stomato gnatice.

Principiul ergonomic : urmarește ca activitatea să se desfășoare într-un cabinet

organizat în ședinte de tratament cât mai dese și riguros etapizate, care să ducă la rezolvarea
cazului într-un timp scurt. Organizarea activităţii medicului dentist în contextul protezării
mixte are o importanță deosebită deoarece acesta desfășoară o muncă ce însumează un număr
enorm de tehnici de lucru, utilizează un instrumentar foarte variat și complicat, iar câmpul
operator pe care acţionează este foarte mic. Întreagasa activitate trebuie să se organizeze și să
se desfășoare după o serie de principii ergonomice, ce au în vedere protecţia personalului
medical și a bolnavului în faţa stresului activităţii stomatologice.

Principiul biomecanic: presupune cunoașterea în detaliu a aspectelor legate de

stabilitatea biomecanică a aparatelor și rezistenţa ţesuturilor orale.

BIODINAMICĂ PROTEZELOR SCHELETATE ÎN CAVITATEA ORALĂ

Scheletul osos al extremităţii cefalice, cunoscut sub denumirea de craniu, se compune

din două porţiuni distincte - neurocraniul și splanchnocraniul, având funcţii și morfologie
diferite.

În timp ce neurocraniul realizează protecţia encefalului și s-a dezvoltat în funcţie de

creșterea raportului dintre zonele de coagitație și zonele senzoriale și somatice,
splanchnocraniul sau craniul visceral s-a dezvoltat în raport de necesitatea protecției unor
receptori periferici (oftalmici, olfactivi), dar mai ales în raport de necesități funcţionale legate
de fonație, masticaţie, deglutiție, mimică.

Cele două segmente ale craniului, în evoluţia lor filogenetică s-au aflat în rapoarte
diferite- mai întâi în juxtapunere antero posterioară, apoi de supraetajare. Odată cu
umanizarea craniului, între cele două segmente ale sale s-au stabilit relaţii funcţionale și
morfologice concretizate sub forma unităţii arhitecturale a craniului visceral și neural.

Structura funcţională a craniului visceral

Deoarece toate funcţiile sistemului stomatognat presupun mișcarea segmentelor

mobile ale sistemului și crearea de presiuni la nivelul suportului său osos, în interiorul
scheletului visceral s-au produs restructurări ale osului și o trabeculare corespunzatoare, care
transmite și anihilează forţele și presiunile. Întregul sistem trabecular osos de la nivelul
componentelor osoase ale craniului visceral formează structura funcţională a sistemului
stomatognat, care nu numai că formează un tot unitar, trecând de la un element osos la altul,
dar se continuă cu o structură funcţională adecvată anihilării presiunilor la nivelul craniului
neural.

La nivelul sistemului stomatognat, forța este generată de către mușchii mobilizatori ai

mandibulei, mușchii limbii, mușchii orofaciali, în timpul exercitării funcţiilor sistemului.
Forţa generată de contracţia musculara se transmite la nivelul structurilor osoase de-a lungul
unor adevărate linii de forţă ce se continuă de la inserţiile musculare, în interiorul scheletului.

La nivelul inserţiilor musculare, fibrele conjunctive se continuă grupate în fascicule

de-a lungul liniilor de rezistenţă ale osului, incluse în structura acestuia prin procesul de
osificare și mineralizare. În afară de înserții, forţă și presiunea se transmit la nivelul fețelor
ocluzale ale dinţilor și ale articulaţiei temporo-mandibulare. Deși există păreri contradictorii
privind transmiterea de presiuni prin intermediul articulatiei, studiul structurii funcţionale a
condilului articular mandibular a evidenţiat o orientare a trabeculelor de sus în jos și dinainte
înapoi.

În mișcările de masticaţie, în deglutiţie, mușchii mobilizatori ai mandibulei

proiecteaza mandibula asupra maxilaruluicu o forţă posibilă de aproximativ 30-400 kgf ce se
exercită la nivelul reliefului ocluzal al dinţilor. Conform legilor mecanicii, forţa este
exercitată asupra fețelor ocluzale ale arcadelor mandibulare și maxilare în mod egal, dar cu
direcţie opusă. Forţa ocluzală receptată la nivelul fețelor ocluzale ale arcadelor dentare este
transmisă osului subiacent prin intermediul desmodonțiului, ceea ce a dus la o densificare, o
condensare a corticalei alveolare, ca primă structură funcţională de anihilare și transmitere a
forţelor ocluzale sub formă de presiuni. Paralel cu densificarea corticalei alveolare, s-au
dezvoltat trabeculații circulare, care înconjoară alveola. De la nivelul dinţilor și alveolelor,
presiunea este transmisă bazei osoase maxilare și mandibulare. Osul mandibular prezintă o
structura spongioasă, trabeculată, acoperită cu o corticală osoasă de o grosime ce o depășește
pe cea maxilară.

La mandibulă, sistemul trabecular dentar reunit la extremitatea apicală a alveolelor se

unește cu sistemul trabecular al arcului bazal îndreptându-se spre condilul mandibular.

lnserțiile musculare ale maseterului, pterigoidianului intern, suprahioidianului,

mușchilor mentonieri formează sistemul trabecular bazilar. Sistemul trabecular bazilar se
continuă distal, îndreptându-se spre condil și spre apofiză coronoidă.
Anterior, trabeculațiile bazilare se continuă cu sistemul trabecular mentonier încrucișându-se
cu cel de partea opusă. lnserția mușchiului temporal pe apofiza coronoidă și prelungirea
fasciculelor de colagen în interiorul mandibulei duc la crearea sistemului trabecular
coronoidian ce se continuă de-a lungul linei oolice externe. Un alt fascicul al trabeculației
coronoidiene trece pe sub incizura sigmoidă, mergând spre condil, unde se încrucișează cu
fasciculele din sistemul bazilar și dentar. Pe fața internă a mandibulei se dezvoltă trabeculația
pterigoidianului extern
și milohioidianului, de-a lungul liniei oblice interne.

Oasele masivului facial reprezintă, că și restul scheletului de altfel, un exemplu al

modului în care are loc adaptarea structurii la funcţie. Având o structura spongioasă,
conţinând mai multe cavităţi (sinusală, orbitară, nazală), oasele masivului facial rezistă la
solicitări importante, datorită unei arhitectonici interioare care îl structurează în stâlpi și
platforme de rezistenţă.

În cazul maxilarului, în structurarea osului intervin mușchii ce au inserţii pe acest os și

dintii prin implantarea lor în osul alveolar. Că și la mandibulă, în jurul radăcinii dentare se
produce o condensare a osului sub forma laminei dura, înconjurată de trabeculații circulare,
formând în ansamblu sistemul trabecular peridentar care, unindu-se la baza procesului
alveolar în arcul bazal, transmit presiunile către stâlpii de rezistenţă și platformele osoase
orizontale (fig. 5.1).

Fig. 5. 1. Stâlpii de rezistenţă la nivelul oaselor maxilare

 Stâlpul fronto-nazal sau incisiv preia presiunile exercitate la nivelul incisivilor,
caninilor și premolarilor prin intermediul arcului bazal superior, urcă prin intermediul apofizei
montante a maxilarului și se împarte în trei fascicule de trabeculații. Primul grup merge spre
creasta frontală și spre oasele nazale. Aceste din urmă trabeculații se unesc cu cele de partea
opusă, trecând prin oasele nazale. Al doilea grup, al liniilor de rezistenţă, merge spre
marginea inferioară a orbitei și, în sfârșit, al treilea, de-a lungul marginii superioare a orbitei,
prin arcada sprancenoasă. noasa.

Stâlpul zigomatic este eel mai puternic stâlp al masivului facial, preluând forţele de la
primul molar maxilar, merge prin creasta zigomato-alveolară spre apofiza piramidală a osului
maxilar, către arcadă zigomatică. Liniile de rezistenţă ale stalpului zigomatic se împart în
patru fascicule, care se orientează după cum urmează:

- un grup se îndreaptă spre marginea inferioară a orbitei, întâlnindu-se cu fasciculul

similar desprins din stâlpul nazo frontal, anihilându-se reciproc;
- un grup de trabeculații se orientează spre marginea externă a orbitei, iar în unghiul
supero-extern al acesteia se împarte la rându-i în două fascicule, unul îndreptandu-
se spre marginea superioară a orbitei pentru a se întâlni și anihila cu fasciculul
desprins din fronto-nazal, altul îndreptându- se spre creasta temporală a frontalului,
se continuă în creasta temporală a parietalului;
- un grup de trabeculații osoase se îndreaptă prin apofiza zigomatică, prin creasta
supramastoidiană spre linia temporală a parietalului, unde se întâlnește cu
fasciculul provenit din creasta temporală a frontalului. Un fascicul al acestui grup
zigomatic se îndreaptă spre sfenoid.
- un grup ce se desprinde din stâlpul zigomatic se îndreapta spre sfenoid.

Stâlpul pterigopalatin preia presiunile de la nivelul molarului 7 și 8 transmiţându- le,

prin intermediul apofizei pterigoidiene, spre osul sfenoid.

Cei trei stâlpi verticali ai maxilarului superior sunt solidarizaţi prin adevărate plat-
forme orizontale osoase formate de apofizele palatine ale osului maxilar și orizontale ale
osului palatin, planșeul orbitei și baza craniului. În interiorul acestor platforme există
trabeculații ce orientează forţele de rezistență spre linia mediană sau longitudinal.

Plattorma palatină este străbătută transversal de linii de forţă ce provin din jurul
rădăcinilor palatinale ale molarilor și premolarilor, orientându-se spre rafeul median, unde se
rezolvă prin anihilare cu cele de partea opusă. Dintre cele trei platforme orizontale, baza
craniului reprezintă zona cea mai importantă de receptare a presiunilor din sfera facială. O
parte din forţele de presiune se rezolvă la acest nivel, al structurilor elementelor osoase
componente, o altă parte se transmite bolţii craniene. Boltă craniană, de formă ovoidală,
prezintă ea însăși condensări ale structurii funcţionale de rezistenţă de forma unor veritabili
stâlpi ce încing, că niște cercuri, ovoidul cranian. Structura funcţională a elementelor osoase
ale sistemului stomatognat nu poate fi privită separat de structura funcţională a craniului
neural, cu care formează un sistem unitar de rezistenţă, protecţie și anihilare a forţelor.
Adaptarea structurii osoase și formarea arhitectonicii de rezistenţă conferă craniului o mare
elasticitate și o capacitate deosebită de rezistenţă la solicitări mecanice

Forţele care acţionează la nivelul protezelor parţial mobilizabile scheletate

Proteza parţial mobilizabilă scheletată aplicată în cavitatea orală este supusă acţiunii
unor forţe extrem de variate care tind să o disloce de pe câmpul protetic.

Forţele ce acţionează la nivelul acestor tipuri de proteze mobilizabile pot fi distribuite

uniform, pe o suprafaţă cât mai mare, direcţionate și diminuate ca intensitate doar prin
proiectarea corectă a design-ului protezei, printr-o selecţie și plasare corectă a elementelor
componente și o ocluzie echilibrată, având ca rezultat o solicitare în parametrii biologici ai
câmpului protetic, cu menţinerea sau recâșţigarea homeostaziei sistemului stomatognat.

Proiectarea construcţiei protetice ţine cont de legi mecanice și biologice. În cazul

protezelor parţial mobilizabile scheletate, cu cât șeaua terminală este mai lungă, cu atât forţa
exercitată la nivelul dinţilor limitrofi breșei este mai mare, situaţie cu totul nefavorabilă și
nebiologică.

Tylman statuta că este esenţială păstrarea unor anumite rezerve atunci când se încearcă
interpretarea fenomenelor biologice exclusiv prin legile matematice. Totulși, întelegerea
mecanismelor simple și asocierea cu acestea pot ajuta în conceperea unui design al protezei
mobile care să îndeplinească obiectivele biologice și profilactice de conservare a ţesuturilor
biologice.

Mecanismele pot fi clasificate în două mari categorii: simple și complexe. Cele

complexe sunt o sumă sau combinaţie de mai multe mecanisme simple. Cele 6 mecanisme
simple sunt: pârghia, pana, șurubul, roata cu ax, scripetele și planul înclinat. Dintre acestea, în
conceperea protezei mobile, trebuie evitate pârghia și planul înclinat (fig. 5.2).
 Fig. 5.2. Cele 6 mecanisme simple: pârghia, pana,
șurubul, roata cu ax, scripetele și planul înclinat

Simplist explicat, pârghia este o bară rigidă cu un punct de sprijin plasat undeva de-a
lungul ei. Bara se poate sprijini în acest punct sau poate fi "agăţată". Acest punct de susţinere
se numește fulcrum sau punct de sprijin sau centru de rotaţie, bara putând efectua o mișcare
de rotaţie în jurul acestui punct. În cazul unei proteze parţial mobilizabile scheletate, când o
forţă acţionează la nivelul unei șei terminale, această va efectua o mișcare de rotaţie ce se
poate descompune în cele trei planuri spaţiale, datorită existenţei diferenţei de rezilienţă dintre
substructurile odonto-parodontale și țesuturile moi ce acoperă crestele alveolare.

Chiar dacă această mișcare pare a fi minimă, efectul nociv asupra dinţilor suport poate
fi major, mai ales atunci când proteza nu este recondiţionată o lungă perioada de timp. Există
trei tipuri de pârghii, clasificate în funcţie de plasarea punctului de sprijin faţă de forţa de
acţiune și forţa de rezistența (fig. 5.3)

Fig.5.3.Clasificareapârghiilor
 Prin noţiunea de forţe se definește cauza capabilă să schimbe starea de repaus sau de
mișcare a unui corp. Forţa care este determinată prin direcţie, sens, punct de aplicare este
reprezentată grafic printr-un segment de dreaptă denumit vectorul forţei. Direcţia acestui
vector este determinată de dreapta din care el face parte, sensul său este indicat de săgeată,
mărimea vectorului de valoarea lui scalară.

Conform principiului suprapunerii efectelor, dacă asupra unui rigid actionează mai
multe forţe concurente, efectul lor este același cu cel al rezultantei lor. Deoarece forţele sunt
mărimi vectoriale, rezultanta lor se gasește după regula adunării vectorilor. Forţele de același
sens și direcţie se compun dând o rezultantă de aceeași direcție și sens, având mărimea egală
cu suma celor două forţe care au compus-o. (fig. 5.4) Forţele de aceeași direcţie, dar de sens
contrar dau o rezultantă egală cu diferenţa lor, având sensul forţei mai mari (fig. 5.5)

În cazul a două forţe concurente (cu punct de aplicaţie comun), rezultanta se poate
obţine cu ajutorul paralelogramului construit pe cele două forţe, având mărimea și direcţia
diagonalei paralelogramului trasat (fig. 5.6).

Fig. 5.6. Compunerea forţelor cu punct de aplicaţie comun;

 În cazul unui sistem de mai multe forțe, procedăm din aproape în aproape, compunând
două forţe și obţinând rezultanta parţială, pe care apoi o compunem cu forţa a treia ș.a.m.d.,
pentru ca în final să obţinem rezultanta globală.

Să considerăm două forţe F1 și F2 paralele și de același sens. Rezultanta lor va fi

paralelă și de același sens cu forţele date, iar marimea să va fi egală cu suma modulelor celor
două forţe R= F1 + F2.

O altă mărime importantă, pe lângă rezultanta forţelor, este momentul forţei, definit că
fiind produsul vectorial dintre forțăși braţul ei faţă de punctul de rotaţie.

M= bf x F unde bf este vectorul de poziţie faţă de

O al punctului de aplicaţie al forţei F.

Pentru că un obiect să fie în echilibru, trebuie că momentul rezultant al forţelor ce

acţionează asupra acestui corp să fie nul. Momentul rezultant al forţelor este, de fapt,
momentul rezultantei acestor forţe (teorema lui Varignon).

Astfel, În cazul nostru, suma momentelor celor două forţe trebuie să fie nulă. M +M1=
0 adică F1b1 – F2b2= 0 (În faţă celui de-al doilea termen am luat semnul minus, deoarece
tinde să producă rotaţia în sens invers trigonometric). Din relaţia precedentă rezultă:
b1/ b2= F2/ F1.

Așadar, rezultanta a două forţe parălele și de același sens are punctul de aplicaţie pe
segmentul de dreaptă care unește punctele de aplicaţie ale celor două forţe și împarte acest
segment în părţi invers proportionale cu mărimile acestor forţe (fig. 5.7).

Fig.5. 7. Aflarea punctului de aplicaţie al forţei rezultante, ţinând cont de egalitatea

momentelor forțelor

Un caz particular, de o deosebită importanţă, îl reprezintă ansamblul a două forţe

paralele, de sens contrar și egale în mărime. Deși rezultanta acestui sistem este nulă, forţele
nusunt în echilibru, corpul căpătând o mișcare de rotaţie. Un .astfel de
sistem de forţe formează un cuplu de forţe. Distanţadintre forţe este braţul cuplului, iar
momentul cuplului este produsul dintre mărimea uneia dintre forţe și braţul cuplului.

Pentru a concluziona, enunțăm următoarele:

- forţa care imprimă o mișcare unui corp este forţă activă

- forţa care se opune acestei mișcari este forţă de rezistență (pasivă).

Atunci când forţa activă este egală cu forţă de rezistenţă, corpul este în stare de
echilibru.
În mecanismul masticației, mandibula este supusă la o suma de forţe active care o mobilizează
în contradicţie cu forţele pasive de rezistenţă. Forţele active se mănifestă și asupra dinţilor, a
restaurarilor fixe sau mobilizabile.

Forţele active sunt generate de musculatura activă care imprimă mandibulei mișcarea,
iar forţele pasive sunt date de greutatea mandibulei, tonusul musculaturii antagoniste,
parodonțiul marginal, dinții restanţi, osul alveolar edentat.

Ridicarea mandibulei și închiderea gurii se produce prin acţiunea întregului grup de

mușchi ridicători care se contractă sinergic (fig. 5.8). Sub influenţa mușchilor ridicători,
mandibula este ridicată și presată către maxilar cu o putere egală cu forţa declanșaţă de aceșţi
mușchi. Atât direcţia de deplasare a mandibulei, cât și forţa care o aplică asupra maxilarului
sunt determinate de rezultanta acţiunii grupului de mușchi ridicatori.
Fig. 5.8. lnserția mușchilor manducători maseter, temporal, pterigoidian intern și pterigoidian
extern (după Netter)

Astfel mușchii temporali prin contracţia lor bilaterală determina mișcarea în sens
postero-superior pe o direcţie care se întretaie cu planul de la Frankfurt, sub un unghi de 60 de
grade, deschis posterior, pterigoidienii interni în sens antero superior, pe o direcţie ce întretaie
planul de la Frankfurt sub un unghi de 110 grade deschis anterior, iar maseterii au același sens
pe o direcţie ce întretaie planul respectiv sub un unghi de 97 grade cu aceeași deschidere
anterioară (fig. 5.9).

Fig. 5.9. Sensurile de acţiune a principalelor grupe muscuare ridicătoare

Aplicând legea paralelogramului se obţine rezultanta contracţiei tuturor ridicătorilor ce

se manifestă pe o direcţie normală pe planul de la Frankfurt și care face un unghi de 75 de
grade cu planul ocluzal, manifestându-se către superior cu omărime de aproximativ 180 kgf.

Complexitatea articulației temporo-mandibulare, contracţia a numai o parte din

fasciculele musculare, duce la o varietate aproape infinită a mișcarilor mandibulare ca sens,
direcţie, intensitate a forţei, în dependenţă cu cerinţele funcţionale ale de plasărilor
mandibulare. Astfel forţă declanșaţă de musculatura ridicătoare este în medie de 10-20 Kgf la
nivelul incisivilor si 30-50 Kgf la nivelul lateralilor. În timpul masticației aceste forţe se
exercită la nivelul arcadelor dentare și mai ales a suprafețelor ocluzale, având intensitatea
maximă în faza juxta-ocluzală a masticației. Deși forțele manifestate la nivelul fetelor
ocluzale cresc de la anterior spre posterior, presiunile exercitate scad de la anterior spre pos-
terior.

Din relaţia P=F/S se observă raportul invers proporţional dintre presiune și suprafaţă.
Așa se explică faptul că la nivelul frontalilor presiunea este foarte ridicată, scade la nivelul
premolarilor, ajunge minimă la nivelul molarilor de 6 ani care au suprafața ocluzală cea mai
mare și crește ușor la molarii de 12 ani și molarii de minte. Diferenţa de morfologie coronară,
radiculăra și osoasă influenţează valoarea forţei. Forţele active își manifestă acţiunea la ni-
velul fețelor ocluzale, având că punct de plecare centrul geometric al acesteia.

Forţele de rezistenţă (pasive) sunt generate de rezistenţa mecanică a dintelui, rezistenţa

mecanică a elementului gnatoprotetic și de structura membranei desmodontale, a corticalei
osoase. Aceste forţe se numesc pasive deoarece - ele apar ca un răspuns la forţele active (apar
numai atunci când există solicitare) și se opun deplasărilor și deformărilor. Osul are un nivel
de rezistenţă limitat, de aproximativ 1,6 kgf/cm2 , de aceea la nivelul sistemului stomatognat
acţiunea forţelor este gradată de existenţa receptorilor mucoasei periferice, desmodonțiului,
structurilor articulare, mușchilor.

Sub acţiunea forţelor active și pasive, proteza se poate mobiliza și în cele din urmă
disloca de pe câmpul protetic. De aici necesitatea asigurării unui echilibru static și dinamic al
acesteia precum și combaterea forţelor care tind să mobilizeze proteza parţial mobilizabilă.

Stabilitatea statică a protezelor parţial mobilizabile scheletate

Se afirmă despre un corp că este în

echilibru static, atunci când verticala trecând prin centrul său de greutate este în interiorul
poligonului său de susţinere. Condiţia de echilibru a două corpuri, din care unul îl susţine pe
celălalt, este indeplinită atunci când verticala ce trece prin centrul de greutate al corpului
susţinut se confundă sau se apropie de verticala ce trece prin centrul de greutate al corpului
susţinător și când suprafaţa poligonului de susţinere este pe cât posibil mai întinsă.

Centrul de greutate al unui corp limitat de o semielipsa se obţine din formulă

OG/OA=X/A=413, X=4A/3 (fig. 5.1 0)
 Fig. 5.10. Stabilirea centrului de greutate al arcadei superioare

OG X

= = 4/3  X= 4Y/ 3

OA Y

S-a ajuns la concluzia că centrul de greutate pentru maxilar s-ar afla pe axul sagital la
unirea a 2/5 posterioare cu 3/5 anterioare, ceea ce permite trasarea liniilor de maximă
stabilitate a bolţii palatine, reprezentate prin axul sagital mediu, axul transversal și două axe
transversale oblice drept și stâng (fig. 5.11)

Considerând arcada dentară ca o semielipsă într-un plan orizontal, Dubecq și Delmas-

Marsalet au făcut demonstraţia geometrică a echilibrului static al protezei maxilare, linia
curbă DCE este conturul semieliptic al arcadei, YY", axul mare al acestei elipse și planul
median al arcadei. Centrul de gravitaţie al sistemului (O) se gasește la unirea a 2/5 posterioare
și 3/5 anterioare.
 Prelungind DO și EO obţinem punctele AB, la intersecţia lor cu elipsa. A și B sunt
simetrice cu E și D faţă de O, centrul de gravitaţie, ele marcând în același timp limita
anterioară a punctelor de pe arcadă, care își găsesc simetricul lor pe partea opusă a arcadei, în
mod echilibrat. Orice punct considerat anterior de A (exemplu G) își gasește simetricul sau în
afara arcadei alveolo-dentare (G") și prin urmare nu se poate echilibra static simetric pe
arcadă. AB fiind linia interpremolară, orice edentație situată posterior de aceasta se poate
proteza prin proteze simetric echilibrabile și implicit orice edentație anterioară acestei linii se
poate proteza numai prin proteze asimetric echilibrabile. (fig. 5.12)

Fig.5.12.Creareapunctelorsimetrice

În acest ultim caz, proteza se poate echilibra nu printr-o prelungire simetrică, ci prin
mai multe prelungiri cu puncte de sprijin pe arcada opusă, cât mai aproape de poziţia
punctului simetric edentației.

Există situaţii când edentația se află atât anterior cât și posterior faţă de linia
interpremolară (AB) protezandu-se prin proteze simetric-asimetic echilibrabile (fig.
5.13).
Fig. 5.13. Arcurile de stabilizare în diferite tipuri de edentație: simetric echilibrabilă, asimetric
echilibrabilă, simetric-asimetric echilibrabilă

De asemenea, din punct de vedere static, echilibrul pieselor protetice necesită

coincidenţa centrului lor de gravitaţie cu zona de stabilitate maximă cu suprafaţă de susţinere.

Problema stabilităţii statice trebuie înțeleasă diferit pentru maxilar, unde proteza este
"suspendată" de câmpul protetic, faţă de mandibulă unde ea se "sprijină" pe câmpul protetic
respectiv. În ambele situaţii, protezele adjuncte parţiale trebuie să aibă o caracteristică
comună: repartiţia uniformă a greutăţii protezei pe elementele câmpului protetic pe care se
sprijină.

Pe lângă elementele de statică descrise, mai intervin în stabilitatea protezei mobile

detaliile morfologice ale câmpului protetic, numărul, topografia, implantarea dinţilor suport,
forma arcadelor, tuberozităţi retentive .

Stabilitatea dinamică a protezelor parţial mobilizabile scheletate

Înterpusă între formaţiuni anatomice cu funcţii variate, unele dintre ele cu o mo

bilitate deosebită, proteza adjunctă va fi supusă unui complex de forţe a căror rezultantă poate
duce la dislocarea ei de pe câmpul protetic. Aceste forţe care se nasc în timpul exercitării
funcţiilor sistemului stomatognat pot acţiona la nivelul marginilor protezei (iar combaterea lor
se face le fel ca în cazul protezelor mobile totale) sau la nivelul dinţilor și atunci problema
devine mai complexă.

În cazul dinţilor, punctul de aplicare al forţelor ce se deplasează în timpul exercitării

funcţiilor sistemului stomatognat este pe suprafaţa ocluzală a dinţilor. În centrul ei geometric
(vom lua în considerare dinții suport și dinții artificiali). Intensitatea forţei este și în funcţie de
coeficientul de masticaţie a fiecărui dinte, de rezistenţa alimentelor, iar în cazul dinţilor
artificiali și de raportul dintre suprafaţa lor ocluzală și aceeai suprafaţă a dintelui pe care
înlocuiește.
F:S'/SxAxCm
S = mărimea suprafeţei ocluzale a dinţilor naturali,

S" = mărimea suprafeţei ocluzale a dinţi- lor artificiali,

A = rezistenţă alimentului,
Cm = coeficient de masticaţie.

În felul acesta se poate calcula pentru fiecare dinte forţa pe care o primește în centrul
său geometric. Totalitatea acestor forţe care cad pe suprafaţa ocluzală a dinţilor va genera
forţa activă (Fa). Pentru simplificarea calculului acestor forţe se iau în considerare coeficienții
propuși de Duchange, Lariche, Ante, Watt. În cazul coeficienților propuși de Ante, Watt
(indici ce arată suprafaţa de inserţie a parodonțiulul) se pot folosi valorile respective de o
manieră asemănătoare indicilor Douchange-Leriche.

În protezare, forţa activă se manifestă asupra dinţilor artificiali, iar forţa de rezistență
se manifestă la nivelul dinţilor naturali restanţi și a osului suport. Pentru a asigura stabilitatea
dinamică a sistemului, legea polinomului cere ca suma coeficienților de masticaţie ai dinţilor
de sprijin să fie mai mare sau cel mult egală cu suma coeficienţilor dinţilor înlocuiţi, la care se
aplică o corecție S'/S ce ţine de raportul: suprafaţa dinţilor artificiali faţă de cei înlocuiţi.
Raportul S'/S poate fi variat astfel încât legea polinomului să fie satisfăcută. Forţa activă care
se va exercita asupra suprafeţelor oculzale ale protezei va trebui să fie neutralizată de forţa de
rezistenţă opusă de dinții suport, iar uneori de o creastă alveolară (Fr).

Proteza trebuie să aibă din punct de vedere funcţional un echilibru dinamic optim,
asigurat în primul rând prin respectarea relaţiei Fr >= Fa. Pentru ca sistemul să
fie în echilibru, este necesar ca centrul de presiune și centrul de rezistenţă să coincidă sau să
fie foarte apropiate și așa cum am arătat mai sus, Fr >= Fa. Atunci când această lege nu este
satisfăcută, este necesară folosirea unor dinţi suport suplimentari, iar când aceșţia nu există se
recomandă utilizarea spărgătorilor de forță (întrerupători de presiune)

În mod practic, pentru trasarea diagramei dinamice (raportul dintre P și R - presiune și

rezistenţă) se așează o plăcuță de cristal pe faţa ocluzală a modelului de gips a câmpului
protetic. Cu ajutorul hârtiei de calc se acoperă centrele geometrice (conturate cu creionul pe
model) precum și conturul suprafeţelor ocluzale ale dinţilor restanţi. Dinții absenţi care vor fi
înlocuiţi în proteză sunt trasaţi cu linie întreruptă, iar pilierii sunt hașuraţi. Primul timp constă
în aflarea centrului de presiune P și a mărimii forţei ce acţionează în acest centru. Pentru
această se caută centrul geometrical dinţilor artificiali P1 și P2. Considerând coeficientul
masticator al primului molar că fiind egal cu 6, centrul de presiune al protezei va fi mijlocul
liniei ce unește P1 cu P2 șiva primi o forţă egală cu P1+P2=12. În felul acesta am stabilit
valoarea și
punctul de aplicare al forţei active. În al doilea rând se va calcula centrul de rezistenţă R și
valoarea sa absolută, se înseamnă centrele geometrice ale dinţilor pilieri (r1, r2, r3, r4).
Considerăm coeficientul masticator al premolarului al doilea ca fiind egal cu 4, iar
coeficientul molarului al doilea cu 6, centrul de rezistenţă R' =10 pe partea dreapta, se va afla
linia ce unește r1 cu r2 la 6/10 de r1 și la 4/10 de r2. La fel se calculeazăși de partea stângă
R"=10. Centrul de rezistenţă comun R=20 se va afla la jumatatea liniei ce unește R' de R".
Diagramă dinamică completă arată că legea polinomului este satisfăcută R=20, P=12 (fig.
5.14)

Fig.5.14.Calculareapresiuniișirezistenței

Pe lângă verificarea legii polinomului este interpretarea vectorului R-P care trebuie să
fie mic (ca în cazul de mai sus) dirijat spre anterior, pe linia mediană (fig.
5.15).

Valorile pe care le putem da vectorului RP sunt:

- 0 = 0- O,Smm
- 1 =5-10mm
- 2=10-15mm
- 3=peste 15 mm.
 Trasăm prin limitele proximale ale frontalilor linii paralele cu linia mediană obţinând
culoarele unde se poate situa vectorul RP (fig. 5.16).

0 = culoar lntre fetele distale 11,- 21

1 = culoar lntre fetele distale 12 i 2

2 = culoar lntre fetele distale 13, 23

3 = culoar lntre fetele distale 23 și restul dinţilor.

Fig.5.15.CalculareavectoruluiRP

Fig.5.16.Repartițiaculoarelorșisectoarelor

Unind centrul geometric al câmpului protetic cu centrul geometric al dinţilor 11 și

21 obţinem sectorul 10, unde este orientat vectorul RP. Sectorul 1 se obţine unind centrul
geometric al câmpului protetic cu centrul geometric al dinţilor 12, 22; sectorul
2 apare unind centrul de greutate al câmpului protetic cu centrul de greutate al dinţilor 13 și
23 iar tot ce este posterior liniei canine reprezintă sectorul 3 (fig. 5.16).

Direcţia și mărimea vectorului RP indică zona în care căutăm dinţi suplimentari.

Redăm mai jos diagrama dinamică completă a unui caz mai complex în care se observă că
legea polinomului nu este satisfăcută, R=20, P=24, proteza nu este perfect echilibrată,
vectorul de instabilitate având o direcţie paramediană cu orientare în sectorul 2. Pentru
echilibrarea protezei trebuie adăugat încă un pilier de partea stângă în regiunea frontală
indicată de vector, care să aibă cel puţin coeficientul 4, deoarece diferenţa dintre rezistenţă și
presiune este 4, conform diagramei dinamice (fig. 5.17)

Fig. 5.17. Diagrama dinamică a unui caz particular

Echilibrul dinamic posedă numai protezele intercalate, iar dintre acestea numai acelea
care se sprijină pe un număr suficient de dinţi. În celelalte cazuri (edentații frontale, edentații
terminale, număr insuficient de dinţi) în care proteza se ancorează și nu se sprijină, este
imposibil de realizat un echilibru dinamic, funcţional, optim. În aceste cazuri și mai ales în
cele două din urmă, se utilizează întrerupători de forţă.

În concluzie, pentru a asigura echilibrul static și dinamic al protezei, trebuie să existe

un echilibru între ei și conectorul principal, astfel încât centrul protezei să coincidă cu centrul
de gravitaţie al bolţii palatine.

Se va proceda astfel:
  se trasează diagrama dinamică care arată diţi pilieri trebuie consideraţi și în ce
regiune trebuie distribuiţi;
 se află centrul de gravitaţie al bolţii palatine (G);
 se determina centrul de greutate al șeilor protetice - g1 și respectiv g2;
 se determina Gs, centrul comun al șeilor protetice (al porţiunii selare);
 considerând G și Gs, se determina Ges, centrul de greutate al porţiunilor
extraselare ale protezei, care trebuie să fie simetric cu Gs faţă de G pentru a
aşigur echilibrul protezei.

Centrul de greutate al protezei G' trebuie să fie la egală distanţă de Gs și

Ges și deci va coincide cu G. În acest mod va fi satisfăcută legea echilibrului static după care
G' al corpului susţinut trebuie să coincidă cu G al corpului susţinător; porțiunea extraselara va
trebui să înglobeze toate aceste centre de greutate (astfel centrele de greutate se vor afla în
interiorul poligonului de susţinere) elementele de agregare se vor prescrie în funcţie de
situaţia clinică și forţele ce trebuie combătute (fig.
5.18).

Fig. 5.18. Designul protezei respectând principiul stabilităţii statice și dinamice

Este de la sine înteles că în scopul construirii unui aparat protetic care să se integreze
în ansamblul morfo-funcţional al sistemului stomatognat, elementele de echilibru static și
dinamic trebuie corelate cu principiile terapiei funcţionale care trebuie să stea la baza oricărui
tratament protetic.
 Forţele ce acţionează asupra unei proteze au fost clasificate în forţe verticale de
tracţiune (directă, indirectă sau de basculare), de presiune (masticatorii), forţe orizontale-
tangenţiale, radiare (sagitale, transversale și oblice).

Aproape în totalitatea lor (excepţie fac

forţele născute din greutatea protezelor) forţele verticale și orizontale iau naștere din jocul
forţelor active și pasive care acţionează în cadrul dinamicii mandibulare.

Proteza împreuna cu câmpul protetic trebuie să formeze un tot morfologic și

funcţional, care să anihileze intensităţile nocive ale forţelor verticale și orizontale și
producerea acestor forţe.

Forţele de tracţiune sunt forţele care tind să îndeparteze proteza adjunctă de pe câmpul
protetic manifestându-se direct sau indirect pe o direcţie verticală.

Forţele de tracţiune directe sunt acele forţe care se manifestă în sens vertical, tinzând
să disloce proteza de pe câmp. Ele se manifestă atât static cât și dinamic în timpul exercitării
funcţiilor aparatului dentomaxilar. Forţele de tracţiune directă sunt generate de alimentele
lipicioase, acţiunea mușchilor obrajilor, buzelor, limbii. Greutatea protezei este favorabilă
forţelor de tracţiune directă la maxilarul superior și se opune acestor forţe la mandibulă.

Forţele de tracţiune indirectă sunt rezultate de fapt din forţele verticale. Se mai numesc
și forţe de basculare și apar de obicei în cazul când proteza nu a fost static corect echilibrată,
prin nerespectarea montării dinţilor pe creastă sau a așezarii liniei croșetelor (linia lui
Prothero). Cel mai frecvent sunt generate prin așezarea incorectă a liniei croșetelor care
reprezintă axul de rotaţie în jurul căruia se produce mișcarea de basculare sub acţiunea
forţelor de tracţiune. Prin urmare bascularea este o mișcare complexă a protezei, în cadrul că-
reia are loc o mișcare de ridicare, înfundare, de apăsare asociată deseori cu deplasarea în
întregime a protezei spre anterior sau posterior. Dacă linia lui Prothero este așezata excentric
faţă de centrul bazei protezei, proteza se transformă într-o pârghie cu un braţ sau cu două
braţe inegale. Atunci când forţele de presiune masticatorie acţionează pe braţul mai lung,
proteza basculează în jurul liniei de sprijin, iar brațul mai scurt se îndepărtează de câmpul
protetic conform relaţiei B=Fx L.

Din acest motiv trebuie că linia croșetelor sau axa de rotaţie să fie astfel aleasă încât să
treacă neapărat prin corpul protezei, iar proteza să se întindă în mod egal la ambele părţi ale
axului de rotaţie. Dacă din considerente anatomo-clinice acest lucru nu este posibil, trebuie
adăugat protezei un element nou de sprijin care să prelungească proteza dincolo de axa de
rotaţie, transformând pârghia cu un braţ sau cu două braţe inegale în pârghie cu două braţe
egale. Acest element variabil că formă și construcţie se numește opritor de basculare
(Kippmeider sau indirect retainer).

Opritorul basculare poate fi constituit dintr-un croşet, un croșet continuu, un pinten

ocluzal, baza protezei și orice alt element ce prelungește proteza dincolo de axul de rotaţie.
Din punct de vedere mecanic, stabilitatea protezei nu poate fi optimă decât atunci când este
respectată legea lui Sadrin și Biaggi: momentul de răsturnare sau de basculare să fie inferior
momentului de stabilește. Forţă de basculare a protezei pe câmpul protetic va fi anihilată
numai atunci când forţa ei de ancorare pe dinții stâlpi sau forţa opritorului va fi mai mare.

Împotriva forţelor de tracţiune se folosește adeziunea plăcii pe bazăși succiunea atunci

când ea poate fi creată printr-o bună închidere marginală. În realizarea acestor două deziderate
intervin o suma de factori cunoscuţi încă din cursul de edentație totală, printre care amintim
prelungirea marginilor protezei, mucoasa pasiv mobilă, ocolirea formaţiunilor anatomice
mobile, existență suprafeţelor plane etc.

Formula lui Stanitz sintetiza relaţia

dintre forţa de adeziune Fa, coeficientul de tensiune superficială al salivei C, suprafaţa bazei
protezei A și grosimea stratului de lichid a.

Fa=2CA/a.

Forţa de dislocare Fd trebuie să fie mai mică decât forţa de adeziune Fa pentru că
proteza să fie în echilibru.

Retenţia asigurată prin porţiunile corespunzătoare ale elementelor de agregare situate

în zona retentivă sub linia ghid, culise, etc. Ney cerea croșetelor să indeplinească trei funcţii :
sprijin, centurare și retenţie, iar Rosch fundamenta teoria croșetelor pe baza a patru principii:
retenţia, reciprocitatea, stabilitatea și fixarea. Ambele sisteme acordă o atenţie deosebită
retentiei în scopul realizării unei stabilităţi optime.

Retenţia este asigurată prin antebrațul croșetului care nu trebuie să penseze dintele.
Acţiunea extremităţii flexibile a croșetelor înceteaza odată angajată în colul de retenţie unde
va rămâne pasiv. Retenţia se exercită în momentul când forţele de tracţiune încearca
dislocarea protezei.
 Forţa de acţiune a extremităţii flexibile a croșetului este în funcţie de gradul de îndoire
- 1-secţiunea și forma braţului la punctul fix -Sf-, coeficientul de elasticitate - e- și lungimea
braţului flexibil I -conform formulei Fr:31SFe/13

Pentru ca proteza să fie reţinută pe câmp, trebuie caforţa de retenţie să fie mai mare
sau cel puţin egală cu forța de tracțiune sau de dislocare. Împotriva forţelor de tracţiune
indirectă acţionează și elementele speciale ca opritorii de basculare.

Forţele de presiune masticatorii sunt multiple ca direcţie și sens, ce acţionează asupra

dinţilor naturali și prin ei asupra osului, neutralizându-se în parodonțiu și în stâlpii de
rezistenţă ai maxilarelor, acţionând asupra dinţilor artificiali susţinuţi de șeile protetice și, prin
intermediul acestora, la nivelul muco-priostului și osului subiacent. lntensitatea acestor forţe
depinde în primul rând de capacitatea mușchilor ridicători ai mandibulei, de natura
alimentului, gradul de sensibilitate al parodonțiului dinţilor stâlpi și respectiv ai muco-
periostului în cazul când sau se sprijină pe mucoasa (existând posibilitatea unui sprijin mixt.)

Sensibilitatea parodonțiului și mucoasei prin releul reflexului parodonto-muscular,

gingivo-muscular și respectiv gingivo-parodonto-muscular descrise de Rubinov, comandă
întreruperea contracţiei musculare în funcţie de duritatea alimentului și experienţa acumulată
de individ, presiunile masticatorii neatingând niciodată intensităţi dureroase. Cum muco-
periosul prins între șa și mucoasă este mai sensibil decât parodonțiul specializat în dispersarea
presiunilor, iată una din explicaţiile eficienţei masticatorii reduse (1/3-1/5) în cazul protezelor
cu sprijin pur mucozal.

Dacă se consideră creasta alveolară ca un cilindru acoperit de șauă protetică, proteză

se află în echilibru static atunci când rezultanta forţelor de presiune trece prin centrul
cilindrului care corespunde mijlocului crestei alveolare. Deoarece proteza are două sau mai
multe șei dispuse bilateral, forţele acţionează simultan asupra dinţilor tuturor șeilor și prin
acestea asupra crestelor alveolare. Cum șeile sunt unite printr-o baza (placă totală sau schelet)
presiunile se dispersează pe o suprafaţă mult mai mare. Când proteza se sprijină exclusiv pe
gingie, limita suprafeței de sprijin este constituită de mijlocul crestei alveolare. Dacă
rezultanta forţelor de presiune masticatorii actionează în interiorul acestei suprafeţe de pre-
siune, proteza se află în echilibru dinamic și static, iar forţele se transmit prin baza protezei
fără a produce bascularea. Când forţele de presiune masticatorii acționează în afară limitelor
suprafeţelor de sprijin, protezava bascula. În cazul când proteză nu se sprijină pe muco-
periost, ci pe parodonțiul dinţilor restanţi, prin intermediul pintenului ocluzal, barelor cu
călăreţi, culiselor sau altor elemente de sprijin, liniile drepte care unescpunctele de sprijin
ocluzale, delimitează suprafaţa de presiune parodontală care trebuie să depășească suprafaţa
de sprijin muco-periostală astfel că prin montarea dinţilor artificiali forţele să cadă în
interiorul sau la limita suprafeţei de sprijin parodontal. Acţiunea forţelor de basculare generate
de nerespectarea montării dinţilor nu trebuie combătută prin adăugarea de croșete, ci printr-o
corectă montare a dinţilor.

În scopul limitării forţelor de presiune care tind să înfunde proteza pe câmpul protetic,
exercitând presiuni supraliminare, se utilizează pentru sprijinirea protezei, pintenul ocluzal,
porţiunea rigidă a croșetului situată deasupra liniei ghid, gheruţele incizale, croșetul continuu
plasat pe cingulum (bara cingulară a lui Housset și Roux), coroanele telescop, barele cu
călăreţi, sistemul imaginat de Dolder, extinderea bazei de sprijin muco-periostal. Porţiunile
rigide ale croșetelor situate deasupra liniei ghid se opun presiunilor masticatorii numai atunci
când axul de inserţie al protezei este identic sau foarte apropiat de direcţia forţelor de
masticaţie.

Forţele orizontale

În categoria forţelor orizontale sunt cuprinse forţele orizontale propriu zise, născute
prin mișcările de lateralitate ale mandibulei în timpul masticaţiei, precum și forţele orizontale
zise și parazitare ce rezultă din descompunerea forţelor de presiune masticatorie cât și din
deplasările protezelor.

În timpul mișcărilor de triturare, mandibula exercită mișcari de lateralitate. În cursul

acestor mișcari, cuspizii arcadei înferioare sunt cei care transmit forţa cuspizilor maxilari,
numai la sfârșitul ciclului de masticaţie (cu cât cuspizii sunt mai abrazati cu atât scade această
posibilitate).

Forţele oblice aplicate pe panta cuspidiană au în majoritatea cazurilor o rezultantă

orizontala nocivă pentru parodonțiu. Din cele expuse mai sus, rezultă în mod evident că o
proteză parţial mobilă cu dinţi artificiali puternic cuspidați, va culege cu precădere din ciclul
de masticaţie forţele oblice și orizontale care vor solicita proteza în sens orizontal, tinzând
spre deplasarea ei. Forţele orizontale se transmit asupra crestelor alveolare și asupra dinţilor
restanți cu care proteza vine în contact, prin sistemul de ancorare sau prin intermediul bazei
protezei, ducând în cele din urmă la atrofia exagerată a crestei și mobilizarea dinţilor prin
solicitări nefiziologice.
 Din aplicarea forţelor de masticaţie asupra dinţilor, rezultă mișcări dentare de foarte
mică amplitudine datorate rezilienţei parodontale. În cursul acestor mișcări o parte de forţă
primită de dinte se transmite vecinilor astfel încât s-ar putea spune că întreaga arcadă
participăla dispersarea forţei iniţiale. Datorită acestui fenomen iau naștere forţele tangenţiale
care sunt neutralizate în cadrul arcadei dentare complete. Când într-o arcadă dentară apare o
breșa, forţele tangenţiale acţionează asupra dinţilor limitrofi, ducând la înclinarea și de-
plasarea lor în direcţia spaţiului edentat.

Este bine cunoscut că arcada inferioară care transmite forţa este circumscrisă de arcada
superioară care primește forța. De aici se deduce că dinții inferiori tind să îndeparteze pe cei
superiori în afară, fenomen vizibil în edentațiile superioare terminale bilaterale extinse, unde
frontalii maxilari se deplasează în evantai mărindu- și înclinarea. Se știe de asemenea că în
mișcările de închidere a gurii, direcţia forţei exercitate de arcada mandibulară asupra arcadei
maxilare la nivelul regiunii frontale este tangentă la arcul de cerc descris de mandibulă (Edvin
Sinde). Ca atare, se va produce o întindere postero-anterioară a frontalilor superiori. Acest
fenomen este consecinţa forţelor orizontale care acţionează asupra arcadei din interiorul
semielipsei către în afară în sens radiar.

În cazul arcadelor inferioare fenomenul comportă alte aspecte. În timpul mișcărilor de

masticaţie forţele se transmit dinspre interiorul arcadei către în afară în sens opus înclinării
dinţilor laterali. În cazul frontalilor înclinarea lor către vestibul duce la căderea forţelor
paraxial și accentuarea înclinării cu atât mai mult cu cât la acest nivel corticala osoasă
vestibulară este mai slab organizată decât cea orală. Dintre aceste forţe radiare unele
acţionează pe direcţie antero-posterioară, sagitală, asupra grupului frontal fiind fără efect
asupra dinţilor laterali. Alt grup de forţe orizontale, radiare acţionează asupra lateralilor pe
direcţie transversală fără efect asupra frontalilor. Mai există un grup de forţe radiare oblice ce
acţionează la nivelul caninilor

Din cele spuse mai sus rezultă consecinţa de o extremă importanță în imobilizarea
dinţilor pentru imobilizarea grupului frontal: se cuprind și premolarii și șina de imobolizare;
pentru imobilizarea lateralilor se cuprind și frontalii sau se solidarizează grupurile laterale
între ele prin intermediul unei bare transversale.

Neutralizarea forţelor nocive parăzitare constituie problema biologică cea mai

importantă în construcţia protezelor și cu atât mai mult în cazul protezelor parţiale adjuncte.
Producerea acestor forţe nu poate fi evitată, dar proteticianul trebuie să ia toate măsurile
pentru a le diminua amploarea și în final pentru a le neutraliza.

Forţele orizontale pot apare și în urma deplasărilor protezei produse de construcţii

defectoase, creasta descendentă sau ascendentă, mucoasa gingivală cu mobilitate orizontală,
etc. Neutralizarea acestor forţe se poate obţine prin: mărirea suprafetei de sprijin (adeziune) a
protezei la câmpul protetic, construirea de șei protetice cât mai întinse incluzând o suma de
elemente ale câmpului protetic care să se opună mișcarilor orizontale (tuberozităţii maxilare,
tuberculi mandibulari), înmultind numărul dinţilor stâlpii pe care se ancorează proteza în
scopul dispersării forţelor (croșet continuu), aplicarea unor mijloace de legătură între proteză
și dinții stâlpi care să nu transmită acestora decât în mică parte forţele orizontale (conexiuni
elastice, amortizori, spărgători de forţă, etc.)

Ori de câte ori o proteză parţial mobilizabila se bazează pe principiul traversei fixată la
un singur capăt pe un dinte (edentatiile terminale), la nivelul contactelor elementelor de
agregare cu dintele, nasc forţe de torsiune cauzate de înfundarea şeii protetice determinate de
presiunile masticatorii și permisă de rezilienţa mucoasei.

Problema echilibrului protezelor parţial mobilizabile și totodată biostatica sistemului

stomatognat, adică echilibrul dintre proteză și ţesuturile moi și dure care alcătuiesc câmpul
protetic, au fost mult dezbătute în literatura de specialitate. Spre deosebire de Cummer, care
consideră că dispozitivul de stabilizare trebuie să se opună numai liniei de basculare, cerinţele
actuale biofiziologice pretind o stare de echilibru total a protezei mobile faţă de elementele
constitutive ale câmpului protetic (Vasilescu). Echilibrul unei proteze mobile realizează
menajarea elementelor câmpului protetic, impunând o încărcare minimă atât a dinţilor
destinaţi ancorării protezei cât și suprafeţei de sprijin (Dubeq)

Tendinţele de dislocare a protezelor parţiale adjuncte și mijloacele de

neutralizare

Sintetizând, se poate conchide că aparatul protetic parţial adjunct aplicat pe câmpul

protetic fiind supus multiplelor forţe ce acţionează la nivelul sistemului stomatognat are
tendinţa de a se deplasa îorice direcţie a spaţiului. Deși clasificarea în maniera de mai sus
deplasările protezelor parţiale adjuncte reprezintă de cele mai multe ori mișcări combinate
dintre care cele mai frecvente sunt cele de rotaţie sau basculare.
 Desprinderea protezelor maxilare se datorează în primul rând greutăţilor acestora fiind
"suspendate" de câmpul protetic, spre deosebire de protezele mandibulare care se "sprijină" pe
câmpul protetic și la care greutatea reprezintă un factor de stabilizare. Greutatea protezelor
este determinată de greutatea specifică a materialului și volumului protezei. Dintre materialele
folosite, greutatea specifică cea mai mare o prezintă aurul platinat, iar cea mai mică acrilatul.

Părţile moi ce vin în contact cu proteza parţial mobilizabilă reprezintă al doilea factor
care contribuie la desprinderea sa de pe câmpul protetic. Este vorba în primul rând de
inserţiile musculare perpendiculare pe marginile protezelor, ligamentele, plicile alveolo-
jugale, frenurile buzelor și al limbii, întreaga zona de reflexie a mucoasei fundurilor de sac,
limba, obrajii, palatul moale, unele din aceste elemente acţionând asupra marginilor protezei
incorect modelate, altele asupra feței externe a protezei.

Alimentele lipicioase acţionează în sensul desprinderii protezelor de pe câmpul

protetic, forţa lor activă de tracţiune fiind direct proporţională cu vâscozitatea și invers
proporțională cu gradul de lustruire al protezelor. În scopul anihilării de acţiunii de des-
prindere a protezelor, se folosesc unele mijloace specifice în funcţie de factorul care
acţionează și mijloace de stabilizare care pot acţiona împotriva desprinderii protezelor de pe
câmpul protetic, indiferent de cauza care o produce, fiind necesară o îmbinare judicioasă a
celor două posibilităţi.

Mijloacele specifice (în funcţie de factorul care acţionează: acceleraţia gravităţională,

nu poate fi anihilată (exceptând stările de imponderabilitate), prin urmare protezele vor avea
totdeauna o greutate. Important este că această greutate să fie pe cât posibil mai mică,
asigurând în același timp piesei protetice o rezistenţă suficientă. Purtătorilor de proteze mobile
le este contraindicat consumul de alimente lipicioase, luându-se în același timp măsuri legate
de lustruirea corectă a acestora, evitarea modelarilor retentive. În privinţa anihilării tendințelor
de desprindere generate de părţile moi, se modelează și se extind corect marginile protezei, se
lustruiesc și se concep astfel protezele parţial mobilizabile încât să ocupe întreg spaţiul
protetic neutral.

Mijloacele nespecifice:

 adeziunea, succiunea suficient comentate în capitolul de edentație totală sunt

active mai ales în cazul protezelor cu placă și a șeilor terminale;
 extremităţile elastice ale croșetelor angajate în conul de retenţie trebuie să fie
astfel calculate încât să cedeze numai tracţiunii voluntare;
  prelungirea șeilor în zonele retentive ale câmpului protetic;
 mecanisme speciale ce acţionează prin fricţiune;
 greutatea protezelor în cazul edentației mandibulare reprezintă un element de
stabilitate din ce în ce mai rar folosit.

Deplasarea pe o direcţie verticală cu prinde și înfundarea protezelor care se petrece

numai în timpul exercitării acelor funcţii care necesită aplicarea de presiuni la nivelul
arcadelor dentare (masticaţie, deglutiţie) precum și în unele parafuncții (în ultimul caz nu se
pune problema anihilării forţelor ci se îndeparteaza cauza). Gradul de înfundare este diferit în
funcţie de intensitatea presiunii rezultată din activitatea musculară, nodul de transmitere a
presiunii de la nivelul suprafeţelor ocluzale la os, rezilienţa mucoasei, mărimea suprafeţei de
sprijin. Împotriv înfundării protezei parţial mobilizabile scheletate acţionează : toate porţiunile
rigide ale croşetelor așezate în conul de sprijin; pintenul ocluzal sau supracingular; barele
supracingulare, gheruţele incizale, coroanele telescopate, sistemul Dolder Acherman, sistem
de culisare.

Deplasările în plan orizontal, deși mai reduse ca amplitudine, sunt mai periculoase, dat
fiind efectul lor nociv asupra parodonțiului. Deplasările meziale se datoresc de obicei unor
angrenaje interdentare incorecte care generează forţele de mezializare. La nașterea acestor
forţe contribuie limba pre cum și anumite caracteristici ale dinamicii mandibulare. Aceste
forţe nu ar fi nocive dacă efectul lor nu ar fi înlesnit de anumite condiţii morfologice, absenţa
grupului frontal cu creastă atrofiată, cu creasta edentată descendentă distal, dezechilibrul între
tonusul orbicularului și mușchii limbii în favoarea acestora din urmă, angrenaj invers frontal,
supraocluzie realizate prin protezare.

Împotriva acţiunii de mezializare a protezelor parţial mobilizabile scheletate se

folosesc: redarea unei curbe de ocluzie sagitale ușor accentuată, cu contacte ocluzale
echilibrate, contactul bazei protezei cu faţa distalo-orală a dinţilor restanţi sau aplicarea pe
aceştia a conectorilor principali dentari, șeile protetice pe întreaga creastă alveolară, crearea
de spaţiu (în porţiunea anterioară) suficient mișcarilor limbii, subarticularea frontalilor.

Deplasările distale se întâlnesc în cazul edentațiilor terminale cu creastă descendentă și

curbă sagitală de ocluzie accentuaăa. În scopul frânării deplasărilor distale ale protezelor
parţial mobilizabile scheletate se folosesc:

 curbă de ocluzie sagitală inversă,

 dispozitive mecanice
  porțiunile croșetelor aflate pe fețele mezio-vestibulare ale dinţilor,
 pinteni ocluzali din fosetele meziale ale molarilor,
 coroane telescopice,
 culise intra- și extra coronare
 croșete reciproc,
 croșet continuu lingual cu gheruţe incizale articulate mezial.

Folosirea întrerupătorilor cu resort în cazul deplasărilor distale, asigură protecţia

profilactică a dinţilor restanţi fără să împiedice distalizarea protezelor.

Deplasarea vestibulo-orală a protezelor are loc în condiţii funcţionale în cazul crestelor

atrofiate (retentivitate scăzută). Neutralizarea forţelor ce produc deplasările laterale este
posibilă prin folosirea elementelor mecanice de stabilizare: conectori mucozali sprijiniţi pe
hemiarcada dentară, coroane telescopate, culise, pinteni ocluzali, braţele elastice ale
croşetelor.

Din mișcările complexe, cea mai frecventă este bascularea sau mișcarea de rotaţie în
jurul unui ax sagital sau transversal reprezentat prin linia croșetelor, denumita în acest caz și
axa de basculare. Una din porţiunile situate de o parte a acestui ax se înfundă, în timp ce
cealaltă se desprinde de pe câmp, ceea ce duce la folosirea în scopul stabilizării protezei a
acelora și elemente care împiedică desprinderea și respectiv înfundarea protezei, dincolo de
axul de basculare, în scopul egalizării momentelor de basculare. Așadar în combaterea
mișcărilor de basculare se folosesc elementele de retenţie indirecte: croșet continuu pe dinții
frontali în edentațiile late, pe cei laterali în edentatiile frontale, plăcute linguale, croșete
mucozale vestibu. Principiul de baza în combaterea basculării este extinderea poligonului de
stabilizare în afara poligonului protetic. Basculările transversale se datoresc de obicei montării
dinţilor îafara crestei, alegerii nejudicioase a dinţilor artificiali, torus palatin proeminent.
Bascularea în acest caz se îndeparteaza printr-o nouă montare a dinţilor, respectiv folierea
modelului. Stabilizarea protezelor parţiale adjuncte reprezintă piatra unghiulară a protezării și
se rezolva printr-o echilibrare statică și dinamică a protezei precum și prin combaterea tendin-
țelor de dislocare.

Totalitatea mișcărilor protezei adjuncte este atât de complexă și atât de numeroși sunt
factorii care o influenţează încât este imposibil să o tratăm cu pretenţii exhaustive. Pe de altă
parte, transpunerea într-un sistem biologic a unor judecăţi fizico-mecanice conduce la
obţinerea unor concluzii aproximative,dacă nu false. (Tabelul A)
Tabel A. Tendinţele de dislocare a protezelor parţiale adjuncte §i mijloacele de
neutralizare