Sunteți pe pagina 1din 18

CONCEPTUL DE

OSTEOINTEGRARE ÎN
IMPLANTOLOGIE
CONCEPTUL DE OSTEOINTEGRARE ÎN IMPLANTOLOGIE
CONCEPTUL DE OSTEOINTEGRARE ÎN IMPLANTOLOGIE

Osteointegrarea se referă la procesul de formare a unei


legături stabile între un material adăugat în os și acesta din urmă.
În implantologie, acest fenomen este esențial pentru reușita
implanturilor dentare.
Definiţia actuală a osteointegrării este «joncţiunea anatomică
şi funcţională directă între osul remaniat şi suprafaţa implantului
care a fost pus în sarcină».
Procesul biologic al osteointegrării

Studiile s-au
efectuat pentru Ti, dar și
pentru alte metale; s-a
constat că materialul de
elecție este Ti.
În cazul Ti s-a
observat o legatură solidă
care realizează o
ancorare anchilozantă,
rigidă, considerată azi ca
cea mai bună metodă de
stabilizare a implantului
endoosos.
Fibrointegrarea
Primele studii histologice asupra implantelor de tip lamă din
titan (Manderson 1972; James 1974; Doms 1974) arătau că
implantul era separat de os prin unul sau mai multe straturi de
ţesut fibros de origine conjunctivă.

Figura nr. 1.
Ţesut fibros
conjunctiv
interpus între
os şi implant
Reconstrucția osoasă în caz
de insertie a implantelor
este identică cu vindecarea
Acest ţesut, descris ca fiind
osoasă în caz de fracturi,
foarte organizat, era Interpoziţia unui ţesut fibros
respectiv cu vindecarea din
presupus ca având rol de între os şi implant, concept
țesutul osos unde nu a fost
amortizor în acelaşi fel ca şi clasic al implantologiei
inserat nici un implant (de
desmodonţiul din jurul tradiţionale, nu permite
exemplu după
dintelui. În acest mod a fost asigurarea unui bun ancoraj
alveolotomie ), Ti fiind
definită şi justificată elementelor protetice.
acceptat ca 'self ', nu ca
concepţia de fibro-integrare.
'non-self ' de către
mecanismele de apărare ale
organismului.
Formarea osului necesita 3 factori de baza:

1. Celule adecvate:
 osteoresorbtive - osteoclaști
osteoformatoare - osteoblaști, osteoclaști

2. Nutriție locală convenabilă


 La nivelul oaselor maxilare circulația este dublă: muco-periostală
și medulară (cu rol fundamental în reparația osoasă), sensul
predominant al curentului fiind centrifug: de la vasele medulare spre
cele periostale.

3. Stimul adecvat pentru declanșarea reparației osoase


 Traumatismul, reacția inflamatorie locală limitată este urmată
de un proces de reparare osoasă, traumatismul, inflamația în sine
reprezintă stimuli care declanșează vindecarea osoasă.
 Din punct de vedere fiziologic, osul urmează un ciclu neschimbat
care începe totdeauna printr-o faza de resorbție osoasă, apoi de
repaus și în sfârșit de apoziție. De fiecare dată când se intervine
asupra osului, acest ciclu, indiferent de stadiul în care se află, se rupe
și reîncepe printr-o fază de resorbție.

 Prima fază a neoosteogenezei este faza osteoclastică,


osteoclastele prin activitate resorbtivă creează spațiu pentru vasele de
neoformație.

 După o perioadă de repaus, urmează faza de formare a osului


primar osteoid, osteoblastele din jurul vaselor de neoformație încep să
structureze os nou, care înlocuiește din aproape în aproape osul
necrozat. Durează 6 saptamâni.

 Ultima este faza de remaniere osoasă cu obținerea de os matur


prin remodelare excentrică, de la implant spre os, dovadă a
osteointegrării, durează 4-6 luni (după unii-3 luni ).
Osteointegrarea
* Contactul direct între os şi implant arată rezultate clinice
mult ameliorate în comparaţie cu conceptul precedent.
* Clinic, osteointegrarea se traduce printr-o anchiloză, adică
absenţa mobilităţii implantului. Principiile chirurgicale şi
protetice trebuie să respecte imperativele fiziologiei osoase
pentru obţinerea şi menţinerea osteointegrării.
 Osul se reformează de-a lungul spirelor unui implant
şurub, invadând porii implantului. Acest os este identic
calitativ şi cantitativ cu osul care se formează în absenţa
implantului.
 Criteriile de succes reţinute de ALBREKTSSON & Col (1986)
sunt:
- clinic: imobilitatea, sunet clar la percuţie, absenţa
sindromului infecţios dureros, absenţa paresteziei permanente
- radiologic: absenţa unui spaţiu radio clar periimplantar,
pierdere osoasă inferioară la 0,2 mm/an după primul an.

Fig. 2 Rx retroalveolară
Fig. 1 Rx retroalveolară
la 5 luni dupa inserarea
postinserare implant 1.6
implantului
cu sinus lift intern
Factori determinanţi ai
osteointegrării
A. Factori care ţin de pacient

 Vârsta pacientului: vârsta avansată nu este o contraindicaţie


pentru implantele dentare, rata eşecului necrescând la
pacienţii în vârstă.
 Sexul: Nici un studiu clinic nu demonstrează o corelaţie între
rata de eşec implantară şi sexul pacientului.
 Afecţiunile cardio-vasculare severe reprezintă un risc în
procedurile de implantare.
Afecţiunile metabolismului osos: osteoporoza, osteomalacia,
hiperparatiroidismul, boala Paget, mielomul multiplu – pot
influenţa procesul de osteointegrare al implantului.
 Afecţiuni endocrine: diabet, sindromul Cushing,
hiperparatiroidismul.
Diabetul creşte riscul alterării cicatrizării şi infecţiei post-
operatorii. Acest risc este mai mare la diabeticii
insulinodependenţi.
Hiperparatiroidismul este caracterizat printr-o producţie
crescută de hormoni paratiroidieni. Osul maxilarelor este
afectat, alveoliza putând duce la edentaţie totală. Această
patologie reprezintă o contraindicaţie pentru chirurgia
implantară.
 Afecţiuni reumatismale: Artrita reumatoidă, sindromul
Sjogren, lupusul eritematos nu reprezintă o contraindicaţie la
chirurgia implantară.
 Tabagismul - este considerat ca un factor de eşec implantar.
 Alcoolismul poate antrena alterarea cicatrizării şi poate fi la
originea unei osteopenii.
B. Factori locali

 Starea mucoasei: Toate dermatozele bucale cum ar fi candidoza, eczema,


lichenul plan, leucoplaziile trebuie tratate înainte de punerea implantelor.
 Cantitatea şi calitatea osoasă: Situl implantar trebuie să fie bine vascularizat.
Stabilitatea primară a implantului: Osul spongios trebuie să aibă în caz ideal o
mare proporţie de trabecule pentru a contribui la suportul implantului.
Rata de rezorbţie
Bolile parodontale: Riscul apariţiei infecţiilor periimplantare este mai ridicat
la pacientul care prezintă parodontite în special pentru formele agresive
C. Factori care ţin de implant

 Biocompatibilitatea materialului implantar


 Titaniul - este considerat ca având toleranţa biologică cea mai
bună
Forma implantului - şurub, cilindric, lamă
Starea de suprafaţă implantară
Probleme asociate osteointegrării implantului dentar

- Folosirea unor
- Vindecarea lentă
implanturi dentare
sau defectuoasă,
cu formă
însoțită de
cilindrică – au
complicații
legatură mai puțin
stabilă cu osul
- Oferta osoasă
slabă cantitativ - Adăugarea
și/sau calitativ
bontului și a
lucrării protetice
- Dezvoltarea
imediat după
periimplantitei
inserarea
implantului dentar
FACTORI CARE PERTURBĂ OSTEOINTEGRAREA
1. Factori care țin de actul chirurgical
 traumatismul operator mare
 supraîncalzirea
 frezajul intempestiv
 frezele folosite - numai freze din Ti

2. Factori care țin de implant


 materiale nebiocompatibile
 lipsa stabilității primare
 solicitarea prematură

3. Factori care țin de substratul anatomic


 pat osos neadecvat
 absența gingiei fixe
Concluzii

Obținerea unei ancorări anchilotice solide, fără interpunere de țesut


conjunctiv-fibros, a implantului în os, respectiv a osteointegrarii necesită:
congruența între implant și patul osos al acestuia
un material biocompatibil – Ti
suprafață “osteoinductivă” a implantului
lipsa solicitării ocluzale a implantului timp de 3 luni
suprafață corespunzătoare a gâtului implantului: netedă, lucioasă-
defavorabilă acumulării PDM
tehnica chirurgicală atraumatică
prezența gingiei fixe, keratinizate
prevenirea infecției - antibioterapie de protecție
igienă bucală riguroasă.
Vă mulțumim !