SUPRA

PROTEZAREA
 Definiţie
Supraprotezarea reprezintă o metodă de tratament specifică
edentaţiei subtotale sau totale, caracterizată prin
confecţionarea unei proteze totale, care pe faţa sa mucozală
încastrează o parte a dinţilor restanţi sau a implantelor, prin
diferite mijloace tehnice.
Dinţii restanţi sunt utilizaţi fie izolat, fie sunt solidarizaţi prin
sisteme speciale, conferind astfel piesei protetice o menţinere
şi o stabilitate superioară unei proteze totale clasice.
 Indicaţiile
supraprotezării :

• edentaţii subtotale, când există un număr de 1 - 4 dinţi restanţi

pe arcadă;

• când aceşti dinţi restanţi au o valoare parodontală mică sau au

un deficit parodontal evident, sunt mobili, dar nu sunt în
insuficienţă parodontală sau când pot fi transfixaţi;
• când există dinţi restanţi, dar componentele câmpului protetic
(dure şi moi) nu corespund unei protezări optime;

• preferenţial se realizează la mandibulă (prezintă mai frecvent

un câmp protetic deficitar prin excelenţă);
• pacienţii care au o igienă orală impecabilă;

• la arcada superioară este necesar ca suprafaţa ce rezultă din

unirea zonelor retentive (dinţi, creste alveolare, tuberozităţi) să
fie cel puţin egală cu suprafaţa rezultată din unirea zonelor
care nu oferă nici o retentivitate;

• atunci când linia de retenţie (rezultată din unirea zonelor

retentive) trece prin centrul de greutate al protezei.
 Contraindicaţiile supraprotezării:
• pacienţii care nu îşi întreţin sau nu pot să-şi întreţină o igienă
bucală impecabilă;

• atunci când suportul alveolar al dinţilor restanţi este mai mic

de 5mm;
• când rezilienţa fibromucozală este mare la arcada maxilară şi
mai sunt prezenţi unul sau doi dinţi pe arcadă;

• când pacientul nu este convins de necesitatea acestei terapii şi

nu se poate obţine o bună colaborare cu acesta;

• când topografia şi numărul dinţilor restanţi maxilari nu

corespund regulilor impuse de supraprotezare.
 Avantajele supraprotezării sunt:
• menţinerea pe arcadă a ultimilor dinţi restanţi conservă osul
alveolar din jurul acestor dinţi cu importanţă în obţinerea unui
bun sprijin, stabilităţi şi retentivităţi a viitoarei proteze;

• utilizarea mijloacelor speciale de retenţie, fixate la dinţii stâlpi

restanţi, aduc un plus important în menţinerea şi stabilitatea
protezei totale;
• conservarea parodonţiului dinţilor restanţi aduce
avantajul menţinerii sensibilităţii proprioceptive de la
nivelul acestuia, pacientul putându-şi controla astfel
forţa masticatorie, iar abilitatea de poziţionare a
mandibulei în relaţie centrică şi intercuspidare
maximă este mărită;

• prin devitalizarea dinţilor restanţi şi reducerea lor în

dimensiune se obţin dinţi stabili, după ce în situaţia
iniţială aceşti dinţi au prezentat mobilitate de diferite
grade;
• prin acoperirea bonturilor radiculare cu lucrări protetice fixe
(cape, capse, coroane) se asigură cario-profilaxia acestora şi
concomitent se asigură o durată de viaţă mai îndelungată a
acestora în cavitatea bucală;

• sprijinul unei supraproteze este mixt, muco-osos şi dento-

parodontal;
• trecerea de la supraproteză la o proteză totală se face
foarte uşor după extracţia ultimilor dinţi prin
umplerea cu acrilat a cavităţilor existente pe faţa
mucozală a supraprotezei;

• din punct de vedere estetic supraproteza oferă

aceleaşi posibilităţi ca o proteză totală, toate
elementele specifice supraprotezării fiind situate pe
faţa mucozală a protezei, spre deosebire de o proteză
parţială acrilică cu croşete de sârmă vizibile şi
inestetice;
• din punct de vedere psihologic există pacienţi care nu
vor să-şi piardă ultimii dinţi, prezenţa acestora pe
arcadă conferindu-le un confort psihic substanţial,
aceşti pacienţi neconsiderându-se edentaţi total;

• preţul de cost al unei supraproteze susţinută de

bonturi radiculare este mult redus faţă de cel al unei
supraproteze susţinută de implante intraosoase;
• în cazul supraprotezelor realizate fără sisteme speciale de
menţinere, fazele clinico-tehnice nu necesită o experienţă şi o
dotare materială deosebită.
 Dezavantajele supraprotezării
sunt:
• supraprotezarea necesită o dispensarizare continuă a
pacientului şi o căptuşire frecventă a bazei protezei;

• în cazul utilizării sistemelor speciale de retenţie este necesară

o bună dotare tehnică şi o mare precizie în realizarea clinică şi
de laborator a piesei protetice;
• costul de realizare a unei supraproteze este superior unei
proteze totale clasice;

• posibilitatea apariţiei cariilor la dinţii stâlpi restanţi, mai ales

la cei neacoperiţi;

• igienizarea dinţilor restanţi şi a structurilor protetice care îi

acoperă poate fi dificil de realizat.
 Tipuri de supraprotezări
1. După construcţie:
• Simplă;
• Cu sisteme speciale.

2. După durata de folosinţă:

• Provizorie;
• Definitivă.

3. După suportul mucozal:

• Pe dinţi;
• Pe implante.
1. SUPRAPROTEZAREA SIMPLĂ

Utilizează dinţi sau resturi radiculare. Folosirea acestei

modalităţi terapeutice aduce doar avantajele date de
menţinerea grosimii şi înălţimii osului alveolar din jurul
ultimilor dinţi restanţi, precum şi de conservare a receptorilor
proprioceptivi parodontali.
Indicaţia majoră a acestor variante clinice este acolo unde
spaţiul protetic este insuficient utilizării altor sisteme speciale.
Preţul de cost al unei astfel de supraproteze este mult redus
faţă de cel cu sisteme speciale.
 Tipuri de supraprotezări simple:
a) Supraprotezarea peste bonturi radiculare neacoperite,
obturate cu amalgam de argint :

aceasta este cea mai simplă metodă de supraprotezare, cea mai

ieftină şi cea mai uşor de realizat.

Metoda are specific următoarele faze clinice pregătitoare ale

dinţilor restanţi:
• extirparea vitală şi obturarea canalului radicular cu materiale
clasice de obturat;

• într-o altă şedinţă are loc secţionarea părţii coronare a dintelui

până la 1,5 mm deasupra marginii gingivale.
După secţionare se prepară în bontul radicular restant o
cavitate clasică ocluzală de clasa I după Black care se
obturează de preferat cu amalgam de argint nongamma 2,
compozit sau ciment ionomer de sticlă. Se recomandă
netezirea marginilor ascuţite ale bontului radicular, care se pot
fractura în contact cu proteza.
O altă indicaţie importantă o reprezintă menţinerea unei igiene
perfecte a acestor bonturi, prin periaj corect executat, precum
şi utilizarea gelurilor cu fluor pentru a se asigura profilaxia
cariei.

După parcurgerea acestor etape clinice, tratamentul urmează

fazele clinico-tehnice caracteristice unei edentaţii totale.
b) Supraprotezarea peste bonturi radiculare acoperite cu
cape metalice:

această metodă aduce în plus faţă de varianta anterioară

protecţia împotriva cariei dentare, care se realizează printr-o
acoperire totală a bonturilor radiculare cu cape metalice.

Fazele clinico-tehnice specifice acestei metode sunt:

• după extirparea pulpei dentare, obturarea canalului radicular şi
secţionarea părţii coronare a dintelui, se realizează amprenta
preliminară şi lingura individuală;

• lingura individuală va servi la obţinerea pe de o parte a

modelului final şi a şabloanelor de ocluzie, iar pe de altă parte
la realizarea capelor metalice;
• în acest scop bonturile radiculare se pregătesc prin prepararea
intraradiculară a canalului şi prin şlefuirea bontului radicular
identic unui bont radicular pentru o coroană de substituţie;

• amprenta finală se realizează cu material siliconic elastic, iar

pe modelul final se realizează machetele viitoarelor cape
metalice care se toarnă din aliaje nobile sau aliaj de Cr-Co;
• la realizarea acestor cape se va avea grijă ca faţa lor ocluzală
să fie sub formă de acoperiş de casă, teşită înspre vestibular,
acest lucru uşurând montarea dinţilor în macheta de ceară;

• macheta viitoarei proteze se realizează peste aceste cape

metalice, iar cimentarea acestora se face în momentul aplicării
protezei în cavitatea bucală, după unii autori sau într-o sedinţă
anterioară după alţi autori.
 2. SUPRAPROTEZAREA CU
SISTEME SPECIALE
Aceste variante terapeutice aduc un plus de retenţie şi
stabilitate supraprotezei prin structurile aplicate pe dinţii
restanţi. Aceste construcţii protetice fixe se pot aplica pe dinţi
solitari (capse, magneţi, telescoape) sau solidarizaţi între ei
(bară cu călăreţi).
Din punct de vedere al vitalităţii toţi dinţii restanţi sunt trataţi
endodontic deoarece aceste sisteme necesită ancoraj
intraradicular (capse, magneţi, bară) sau o şlefuire importantă
a dinţilor (telescopare).
Sistemele speciale se utilizează acolo unde spaţiul protetic este
suficient (mai puţin sistemul magnetic), pot fi prefabricate
(magnet, bară, capsă) sau se pot realiza în laboratorul de
tehnică dentară din aliaje dure, în special Cr-Co.

Precizia de realizare a acestor sisteme este foarte mare deoarece o

mică imperfecţiune poate duce la inutilizarea piesei protetice.
Costul acestor piese este ridicat tocmai datorită dotărilor
tehnice necesare realizării lor.
A. Sistemele tip bară cu călăreţi
Aceste sisteme utilizează doi sau mai mulţi dinţi solidarizaţi
între ei prin intermediul unei bare metalice şi au fost
concepute special pentru edentaţiile subtotale mandibulare.
Sunt sisteme speciale prefabricate utilizate în edentaţiile
laterale sau frontale. Dintre cele mai cunoscute dispozitive de
bare cu călăreţi se pot aminti:
SISTEMUL BARĂ CU
CĂLĂREŢI
• Sistemul Dolder, care se compune dintr-o bară cu lungimea
de 20 - 30 mm, de două grosimi, pe secţiune putând fi rotundă,
ovală, ovoidă sau în "U". Călăreţul are aceeaşi lungime cu
bara şi este confecţionat din tablă de 0,3 sau 0,25 mm în
funcţie de grosimea barei.
Unii călăreţi nu au retenţii pentru acrilat, acestea trebuiesc
făcute prin decupare, iar alt tip de călăreţi sunt prevăzuţi cu
retenţii din fabrică. Bara se lipeşte pe cel puţin două
dispozitive radiculare, de obicei pe canini. În edentaţiile
subtotale cu persistenţa caninilor se indică ca bara să fie fixată
în linie dreaptă.
Când se indică un sistem Dolder, iar proteza va avea sprijin
mixt, este necesar ca între bară şi călăreţ să existe un spaţiu
care să permită înfundarea protezei în raport cu rezilienţa
mucoasei, iar bara să aibă formă ovoidă, ovală sau rotundă.
Această formă permite ca proteza să poată face mişcarea de
basculare prin înfundare, fără să solicite dinţii stâlpi.
• Sistemul Ackerman este compus dintr-o bară de aceeaşi
formă cu bara Dolder, călăreţii sunt tot din tablă însă mai mici
şi au retenţii pentru acrilatul protezei. Pe o bară sunt utilizaţi
mai mulţi călăreţi pentru a se asigura menţinerea protezei;

• Sistemul Gilmore, barele sunt rotunde sau pătrate pe secţiune,

călăreţii sunt turnaţi şi au retenţii pentru acrilat.
 B. Sistemele de capse
Capsele sunt sisteme speciale compuse dintr-o patrice sferică
sau cilindro-sferică şi o matrice tubulară prevăzută cu diferite
mijloace de reţinere a patricei. Patricea se continuă cu o tijă
care ajută la fixarea pe un dispozitiv radicular, iar matricea se
fixează în interiorul şeilor protezei.
Întregul dispozitiv este acoperit de şeile de acrilat.
Supraprotezele prevăzute cu sisteme de capse sunt foarte
eficiente în menţinerea protezei pe câmpul protetic şi sunt
deosebit de fizionomice.
SISTEMUL CU CAPSE
Cele mai cunoscute tipuri de capse
sunt:
• capsele Biaggi există în două variante - ambele prezintă
patricea sferică, iar matricea este cilindrică la unul din modele,
iar la celălalt cilindro-conică;

• capsele Dalbo, cu mai multe variante - patricea sferică sau

cilindro-sferică, iar matricea fie este despicată în patru lame ce
pot fi activate sau e prevăzută cu un resort ce permite o
rezilienţă de 0,8 mm;
• capsele Rotherman sunt formate dintr-o patrice discoidală
care prezintă un şanţ pe margine şi o matrice inelară. Patricea
se lipeşte pe un dispozitiv radicular, iar matricea se fixează în
acrilatul din baza protezei. Există un tip de capse rigide şi un
altul care permite înfundarea protezei în funcţie de rezilienţa
mucoasei;
• capsele Gerber au o patrice cilindrică ce prezintă un şanţ în
care pătrunde un inel fixat la matrice, mărind fricţiunea dintre
matrice şi patrice;
• capsele Bayer, Sandri, Ceka, etc.
• există posibilitatea confecţionării în laborator a patricei,
utilizând patrici prefabricate din plastic care se amprentează în
canalul radicular odată cu amprentarea primară. După
confecţionarea patricilor din aliaj de Cr-Co se ia
supraamprenta finală cu patricile plasate pe bontul radicular.
Matricea capsei este realizată din material plastic, are retenţii
diferite, identificate prin culori diferite. Nu prezintă retenţii
pentru acrilatul din baza protezei şi nu poate fi activată.
Matricea este fixată pe faţa mucozală a protezei.
C. Sistemele telescopate
Acest sistem utilizează dinţii stâlpi restanţi fără a le secţiona
porţiunea coronară. De aceea, aceşti dinţi trebuie să prezinte o
implantare foarte bună, să nu fie mobili şi să nu fie afectaţi
parodontal. Datorită necesarului mare de spaţiu, la şlefuire se
recurge la devitalizarea dinţilor stâlpi.
Dinţii restanţi se şlefuiesc, iar pe ei se aplică coroane metalice
(cape, coroane primare) cilindrice sau conice, cu prag sau fără
prag. Aceste coroane trebuie să respecte un paralelism perfect
între ele pentru a asigura inserţia protezei. Acest paralelism se
realizează cu ajutorul paralelografului.
Peste aceste coroane primare se vor aplica coroanele
secundare care sunt fixate la baza protezei. Prin fricţiunea
dintre coroane se asigură menţinerea protezei care va avea şi
sprijin dento - parodontal şi stabilitate perfectă.
Există şi sisteme de telescopare prefabricate formate dintr-un
cilindru care se fixează prin lipire sau înşurubare la un
dispozitiv radicular. Extremitatea liberă a cilindrului este
rotunjită, un manşon metalic asigură menţinerea protezei prin
fricţiunea cu cilindrul.
Manşonul este acoperit de dintele artificial al protezei. Unele
dispozitive sunt prevăzute cu mijloace suplimentare de mărire
a retenţiei protezei, buton şi arc (Huser şi Pressomatic).
SISTEM TELESCOPAT
D. Sistemele magnetice
De obicei magneţii au 3 mm înălţime şi 5,5 mm lungime,
forţele retentive fiind cuprinse între 155 şi 980 g. La ora
actuală cei mai folosiţi sunt cei din pământuri rare (cobalt-
samarium). Ei sunt aplicaţi în baza protezei.
SISTEM MAGNETIC
Fazele clinico-tehnice de realizare
a unei supraproteze
Majoritatea fazelor clinico-tehnice de realizare a unei
supraproteze sunt identice cu cele de realizare a unei proteze
totale. De aceea unele faze vor fi doar amintite şi definite, iar
acolo unde va fi cazul vor fi prezentate elementele specifice
supraprotezării.
1. Examenul clinic al pacientului
2. Amprenta şi modelul documentar : Modelul document
serveşte la lămurirea pacientului asupra viitoarelor manevre
stomatologice ce vor fi efectuate şi poate fi folosit în scop
didactic sau chiar juridic.
3. Tratamente preprotetice

4. Amprenta şi modelul de studiu

5. Tratamente proprotetice
6. Amprenta preliminară, modelul preliminar şi lingura
individuală
7. Amprenta funcţională, modelul funcţional şi şablonul de
ocluzie
 8. Determinarea relaţiilor intermaxilare
9. Macheta viitoarei proteze şi proba machetei în cavitatea
bucală

10. Realizarea supraprotezei :

realizarea supraprotezei se face pe modelul funcţional, peste
piesele protetice aplicate pe dinţii restanţi şi având în
componenţă piesele protetice complementare celor de pe dinţi.
Supraprotezele se realizează din acrilat roz, se finisează şi se
lustruiesc ca proteza totală, având însă grijă ca sistemele
speciale din baza protezei să nu fie afectate.
11. Fixarea sistemelor speciale, aplicarea şi adaptarea
supraprotezei: ultima etapă în tratamentul prin supraprotezare
constă în cimentarea pieselor protetice pe dinţii stâlpi,
aplicarea şi adaptarea protezelor în cavitatea bucală, după
canoanele protezării totale. Unii autori sunt de părere că
cimentarea pieselor protetice pe dinţii stâlpi să se facă într-o
etapă anterioară aplicării protezei.