UMF „Carol Davila”

Disciplina Biologie celulară, moleculară și histologie

Sângele periferic
- Suport de curs -

Dr. Cristina Niculițe

Note: toate figurile sunt la finalul fișierului, astfel încât textul să poată fi printat separat alb-
negru (pentru cei care vor să sublinieze diferite informații pe foi când învață). Pe lângă
bibliografia clasică (atlase de histologie), am adăugat ca referințe articole de specialitate și
diverse filme ajutătoare. Articolele sunt notate cu numere în textul suportului de curs, iar
filmele cu litere. Nu este obligatoriu să consultați articolele de specialitate pentru examenul
final, ele sunt menționate pentru cei care sunt interesați să citească mai mult; sau dacă
informațiile din suportul de curs nu sunt prezentate suficient de clar, să puteți consulta sursa
inițială ca să vă lămuriți.
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Sângele este un țesut conjunctiv, format din celule și o matrice extracelulară fluidă, plasma
sanguină. Componenta celulară este reprezentată de elementele figurate care circulă în plasmă
și cuprinde:
• eritrocitele (hematiile sau globulele roşii)
• leucocitele (globulele albe)
• trombocitele (plachetele sanguine)
Volumul total de sânge la un adult obișnuit este de aproximativ 6 L. Componentele sângelui
pot fi separate prin centrifugare pe anticoagulant (heparină sau citrat). Materialul sedimentat
este compus din eritrocite, se numește hematocrit și reprezintă aproximativ 45% din volumul
total sanguin. Supernatantul (aproximativ 55% din volumul total) este plasma sanguină. Plasma
fără factori de coagulare se numește ser. Între hematocrit și plasmă se află un strat subțire
(aproximativ 1% din volumul total), translucid, format din leucocite și trombocite (Fig. 1).
Sângele circulă în sistemul cardiovascular, transportând O2, CO2, nutrienți, metaboliți, hormoni
și alte molecule reglatoare către diferite celule din organism. El participă de asemenea la
termoreglare și menținerea echilibrului acido-bazic și osmotic. Prin intermediul leucocitelor,
sângele este implicat în răspunsul imun al organismului la contactul cu agenți patogeni sau
celule proprii transformate (celule tumorale).

Plasma
Plasma conține 91-92% apă și 9-10% substanță uscată, ce cuprinde proteine, electroliți, gaze
respiratorii, nutrienți, metaboliți, hormoni, etc.
Cele mai importante proteine plasmatice sunt albuminele, globulinele și fibrinogenul.
Albuminele sunt cele mai abundente proteine plasmatice; sinteza lor este realizată la nivelul
ficatului. Sunt implicate în reglarea volumului sanguin prin menținerea presiunii coloid
osmotice vasculare. De asemenea, ele leagă și transportă o varietate de molecule cu caracter
hidrofob, endogene sau exogene (acizi grași, bilirubină, hormoni, medicamente, etc.).
α și β-globulinele sunt sintetizate în ficat și transportă diverși ioni metalici, lipide, hormoni,
etc. γ-globulinele (imunoglobulinele sau anticorpii) sunt sintetizate de plasmocite și participă
la răspunsul imun umoral.
Fibrinogenul este de asemenea sintetizat în ficat. Participă împreună cu alți factori la cascada
coagulării, în urma căreia fibrinogenul solubil este convertit în fibrină insolubilă.
Pe lângă aceste trei clase de proteine, plasma mai conține și enzime, hormoni și proteine din
sistemul complement.

Elementele figurate
Celulele sanguine sunt examinate la microscopul optic (MO) pe un preparat special, frotiul
sanguin. Acesta este obținut prin întinderea unei picături de sânge pe o lamă, fixarea prin uscare
și colorarea cu un amestec de coloranți bazici (albastru de metilen, azur de metilen) și acizi
(eozină). Colorațiile May-Grünwald Giemsa (MGG) și Wright au rezultate similare și permit
realizarea diagnosticului diferențial între tipurile de leucocite.

2
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Eritrocitele sunt cele mai numeroase elemente figurate din sânge (4,3 – 5,7 x 1012 celule/L la
bărbați, respectiv 3,9 – 5 x 1012 celule/L la femei), urmate de trombocite (150 – 450 x 109
celule/L) și leucocite (3,5 – 10,5 x 109 celule/L).

Eritrocitele
Eritrocitele sunt celule anucleate, cu formă de disc biconcav, ce transportă O2 de la plămâni
către țesuturi și CO2 de la țesuturi către plămâni. Au diametrul cuprins între 7 și 8 µm (Fig. 2),
iar datorită formei specifice, este mărită suprafața de schimb pentru gaze.
La MO, eritrocitele apar acidofile, atât în colorație hemalaun-eozină, cât și în colorațiile
speciale pentru frotiul sanguin (se colorează în ambele cazuri cu eozină) (Fig. 3). Deoarece au
forma biconcavă, porțiunea centrală, mai îngustă, va apărea colorată mai palid, atunci când
eritrocitele sunt văzute din față. Datorită dimensiunilor și aspectului relativ constante pe frotiu,
eritrocitele pot fi folosite ca standard de mărime și culoare în diagnosticul diferențial între
tipurile de leucocite.
La microscopul electronic de transmisie (TEM), eritrocitele au aspect electronodens uniform
(Fig. 4A), dat de prezența hemoglobinei în citoplasmă. La microscopul electronic de scanning
(SEM) se poate observa forma caracteristică de disc biconcav (Fig. 4B, C).
Eritrocitele sunt celule diferențiate terminal, care și-au pierdut în cursul procesului de formare
(eritropoieză – vezi cursul de hematopoieză) organitele, inclusiv nucleul și citoscheletul
transcelular [1], și sunt adaptate funcției lor principale, de transport a gazelor respiratorii.
Membrana plasmatică are o organizare ce permite deformarea celulei în cursul deplasării prin
vase de sânge cu diametru mic (capilare), iar citoplasma este ocupată în principal de molecule
de hemoglobină, ce leagă reversibil O2 și CO2.
Membrana plasmatică eritrocitară are structura clasică de bistrat lipidic cu proteine și
glicocalix. O parte din proteine sunt implicate în menținerea formei celulei și a elasticității
acesteia, ce permite deformarea reversibilă în cursul deplasării prin capilare. Pe versantul
citoplasmatic al membranei este organizat citoscheletul asociat membranei, o rețea hexagonală
formată din proteine membranare periferice (Fig. 5), dintre care cea mai importantă este
spectrina. Monomeri de α- și β-spectrină se asociază în heterodimeri antiparaleli prin legături
laterale; dimerii se leagă apoi cap la cap, formând tetrameri, iar prin asocierea tetramerilor cu
filamente de actină rezultă rețeaua hexagonală a citoscheletului membranar. Acesta este
ancorat la membrană prin intermediul unor complexe proteice care interacționează cu proteine
membranare integrale (glicoforina C și proteina benzii 3). Complexul proteinei benzii 4.1
conține banda 4.1, actina, tropomiozina, tropomodulina, adducina și dematina și
interacționează cu glicoforina C. Complexul ankirinei conține ankirina și banda 4.2 și
realizează ancorarea rețelei de spectrină la banda 3. Legăturile dintre aceste molecule sunt
flexibile și se pot desface și reface, pe măsură ce eritrocitul se deplasează de-a lungul vaselor
de sânge și suferă deformări. Mutațiile care afectează expresia genelor ce codifică aceste
proteine din citoscheletul membranar pot duce la modificarea formei eritrocitelor. De exemplu,
sferocitoza ereditară este cauzată de mutații dominante autozomale la nivelul spectrinei,
ankirinei, benzii 4.2 sau benzii 3 [2]. Punctele de ancorare a rețelei de spectrină la membrana
plasmatică prin intermediul complexului ankirinei nu mai sunt stabile, astfel încât eritrocitele
se deformează, devenind sferice (Fig. 6A). Eliptocitoza ereditară este la rândul ei cauzată de
mutații dominante autozomale, în cazul acesta fiind afectate legăturile laterale dintre
moleculele de spectrină și legăturile spectrinei cu complexele proteice ale ankirinei și benzii
4.1 [2]. Membrana plasmatică se deformează progresiv, alungindu-se și căpătând formă eliptică

3
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

(Fig. 6C). Alte forme patologice ale eritrocitelor includ: acantocitele (au proiecții neregulate,
variabile ca formă, număr și dimensiuni), echinocitele (prezintă contur crenelat, proiecții
scurte, egal distanțate), codocitele (în engleză „target cells” – descrie aspectul similar unei ținte
de tragere) [3], dacriocitele (în formă de lacrimă) [4] (Fig. 6B, D-F).
La nivelul domeniilor extracelulare ale glicoforinelor și proteinelor benzii 3 sunt atașate
grupările oligozaharidice cu rol antigenic care stau la baza sistemului de grupe sanguine ABO:
A, B, AB și O. Toți indivizii prezintă un precursor antigenic comun, care rămâne nemodificat
în cazul grupei O (Fig. 7). Indivizii cu grupe A și B sintetizează glicozil transferaze ce adaugă
un monozaharid diferit la precursorul antigenic comun: N-acetil-galactozamină la grupa A,
respectiv galactoză la grupa B. În cazul grupei AB, sunt sintetizate ambele enzime, deci
indivizii vor prezenta ambele antigene pe suprafața eritrocitelor. Genele responsabile de
grupele ABO sunt situate pe cromozomul 9, alela O fiind recesivă, iar alelele A și B
codominante. Antigenele ABO sunt detectate de anticorpi specifici prezenți în ser (Tabelul 1).
În cazul unei transfuzii de sânge de la o grupă incompatibilă, anticorpii din serul primitorului
vor ataca antigenele de pe suprafața eritrocitelor donatorului, ducând la hemoliză sau
aglutinare. Pentru a se evita aceste reacții, este verificată compatibilitatea înainte de transfuzie
prin combinarea unei mostre din sângele donatorului cu o mostră din sângele primitorului.
Sângele integral este folosit foarte rar pentru tratamentul pierderilor de sânge, de obicei
pacientul primind fracțiunea de sânge care îi lipsește cel mai mult (masă eritrocitară, plasmă,
factori de coagulare, etc).
Un alt sistem antigenic sanguin important este sistemul Rh, bazat pe prezența antigenului Rh
(Rhesus, similar cu antigenele de la maimuțele rhesus). Sistemul Rh cuprinde mai multe
antigene, dintre care cel mai important este antigenul D, care induce răspunsurile imune cele
mai grave în cazul transfuziilor. Un individ Rh pozitiv prezintă antigenul Rh pe suprafața
eritrocitelor, iar unul Rh negativ, nu. Pe lângă incompatibilitatea Rh din cadrul transfuziilor, o
altă problemă care poate apărea este în cazul sarcinii, la o mamă Rh negativă care are făt Rh
pozitiv. În mod normal, la prima sarcină nu există anticorpi anti-Rh în sângele mamei, dacă nu
a fost expusă anterior la sânge Rh pozitiv (în urma unei transfuzii). În timpul nașterii însă, se
produc rupturi placentare, în sângele mamei pătrunzând hematii fetale, care vor stimula
producția de anticorpi anti-Rh. La o sarcină ulterioară, anticorpii materni vor traversa bariera
placentară și vor ajunge în circulația fetală, determinând hemoliza sau aglutinarea hematiilor
fetale. Această afecțiune se numește eritroblastoză fetală. Ea poate fi prevenită prin
administrarea de anticorpi anti-Rh mamei în timpul sarcinii și după naștere; anticorpii injectați
vor aglutina eritrocitele fetale pătrunse în circulația mamei, înainte ca aceasta să sintetizeze
proprii anticorpi anti-Rh.

Tabelul 1 – Sistemul de grupe sanguine ABO

Grupa de Antigene Anticorpi Poate dona Poate primi
sânge eritrocitare serici sânge grupelor sânge de la
grupele
A A Anti-B A, AB A, O
B B Anti-A B, AB B, O
AB A, B Niciunul AB A, B, AB, O
O Niciunul Anti-A, anti-B A, B, AB, O O

4
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Citoplasma eritrocitelor este ocupată în principal de molecule de hemoglobină, care

transportă O2 de la plămâni spre țesuturi și CO2 de la țesuturi spre plămâni. Fiecare moleculă
de hemoglobină conține patru subunități, formate la rândul lor dintr-un lanț polipeptidic de
globină și o grupare hem ce conține fier. Fiecare grupare hem poate lega o moleculă de oxigen,
deci o moleculă de hemoglobină poate transporta până la patru molecule de oxigen.
Combinațiile hemoglobinei cu O2 (oxihemoglobina) și cu CO2 (carbaminohemoglobina) sunt
reversibile. În schimb, CO formează un complex mai stabil cu hemoglobina
(carboxihemoglobina), având afinitate mai mare decât O2 pentru aceasta. De aceea, în
intoxicația cu CO, foarte puțin O2 poate fi transportat în organism, expunerea prelungită putând
duce la moarte.
Există patru tipuri diferite de lanțuri polipeptidice de globină: α, β, γ, δ. În funcție de lanțurile
de globină sintetizate în cursul perioadelor prenatală și postnatală, pot apărea diferite tipuri de
hemoglobină:
- HbA, hemoglobina adultă, reprezintă aproximativ 96% din totalul hemoglobinei la
adulți și este un tetramer α2β2 (Fig. 8);
- HbA2 reprezintă aproximativ 1,5-3% din totalul hemoglobinei la adulți și este un
tetramer α2δ2;
- HbF, hemoglobina fetală, este întâlnită în cantitate mică la adulți (sub 1% din totalul
hemoglobinei), însă este principala formă de hemoglobină sintetizată în perioada fetală; este
un tetramer α2γ2.
Mutații la nivelul genelor ce codifică lanțurile de globină pot afecta producția de hemoglobină.
Alfa- și beta-talasemiile sunt boli genetice care implică mutații la nivelul lanțurilor α, respectiv
β. O altă boală genetică caracterizată printr-o mutație la nivelul lanțului β este anemia
falciformă (drepanocitoza sau siclemia). Este cauzată de o mutație punctiformă ce duce la
înlocuirea acidului glutamic (aminoacid cu caracter acid) cu valină (aminoacid hidrofob). În
condiții de presiune scăzută a oxigenului, valina din deoxihemoglobină vine în contact cu un
buzunar hidrofob al unei molecule adiacente de hemoglobină, formând un dimer [5]. Aceasta
duce la agregarea și polimerizarea moleculelor de hemoglobină, deformînd celula. Eritrocitele
devin mai alungite și capătă formă de seceră („sickle cells”) (Fig. 9). Eritrocitele deformate
(drepanocite) sunt mai rigide și pot rămâne blocate în vase de sânge mai mici, împiedicând
oxigenarea adecvată a unor țesuturi [a].
Pe lângă aceste boli genetice, o altă variație cu relevanță în patologie a hemoglobinei apare la
pacienții cu diabet. Unul din subtipurile de HbA poate lega ireversibil glucoza, forma fiind
denumită hemoglobină glicată. Deoarece nu poate fi eliminată decât prin distrugerea
eritrocitelor, nivelul acesteia se corelează cu cel al glicemiei din ultimele 2-3 luni. La indivizii
cu diabet, hemoglobina glicată reprezintă mai mult de 7% din totalul hemoglobinei din sânge.
În afară de hemoglobină, eritrocitele mai prezintă în citoplasmă și alte proteine, de exemplu
enzimele necesare glicolizei anaerobe.
Eritrocitele se formează în măduva osoasă hematogenă prin eritropoieză, ajung apoi în sânge,
unde circulă timp de aproximativ 120 zile. Hematiile îmbătrânite sunt recunoscute de
macrofagele din splină, ficat și măduva osoasă și eliminate din circulație prin fagocitoză. Un
procent mai mic din eritrocitele îmbătrânite sunt lizate intravascular.
Hemograma este un test de bază în practica medicală, fiind primul pas în diagnosticul
diverselor afecțiuni hematologice (și a unor afecțiuni nehematologice). În cadrul hemogramei
se măsoară o serie de parametri eritrocitari:

5
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

- numărul eritrocitelor – poate suferi variații fiziologice sau patologice; creșterea

numărului de eritrocite poartă denumirea de eritrocitoză sau policitemie și se întâlnește în
condiții fiziologice (ex. la indivizii care trăiesc la altitudini ridicate, ca adaptare la cantitatea
scăzută a oxigenului în atmosferă) și patologice (ex. în boli genetice, precum policitemia vera
sau prin creșterea sintezei de eritropoietină, hormon ce stimulează producția de eritrocite);
numărul scăzut de eritrocite (anemia) se poate datora pierderilor de sânge, producției
insuficiente de eritrocite, deficiențelor de fier sau vitamina B12 sau unor boli genetice;
- hematocritul – măsoară raportul dintre volumul ocupat de eritrocite și volumul sanguin
total;
- indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu, hemoglobina eritrocitară medie,
concentrația medie de hemoglobină și lărgimea distribuției eritrocitare (cuantifică
heterogenitatea volumului celular).

Trombocitele
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare anucleate, derivate din
megacariocitele măduvei osoase hematogene și sunt implicate în hemostază.
Megacariocitele sunt celule mari, poliploide – au mai multe seturi de cromozomi, rezultate în
urma endomitozei (diviziune care nu este urmată de cariokineză și citokineză – împărțirea
nucleului, respectiv a citoplasmei). De la nivelul membranei plasmatice pornesc invaginări care
vor forma canale de demarcație plachetare (Fig. 10). Acestea se extind în toată citoplasma
megacariocitului și prin fuziune, împart citoplasma în mai multe fragmente care se desprind
sub formă de trombocite și migrează în spațiul vascular [b, c]. Trombocitele circulante au o
durată de viață de aproximativ 10 zile.
Trombocitele au dimensiuni mici, 2 – 4 µm și formă discoidă. Pe frotiu (MO), prezintă o zonă
periferică mai palidă, hialomerul, și o zonă centrală mai intens colorată, denumită granulomer
(Fig. 11).
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), trombocitele sunt organizate în patru zone (Fig.
12):
- zona periferică, reprezentată de plasmalema acoperită de glicocalix; glicoproteinele
transmembranare sunt receptori importanți pentru funcția trombocitelor;
- zona structurală, situată imediat sub zona periferică; este formată dintr-o serie de
elemente de citoschelet care mențin forma celulei: microtubuli, filamente de actină și proteine
asociate actinei, miozină;
- zona organitelor este situată în centrul celulei și corespunde granulomerului vizibil în
MO; conține mitocondrii, peroxizomi, incluziuni de glicogen și o serie de granule cu conținut
diferit; granulele α sunt cele mai numeroase, au diametrul cel mai mare și un aspect moderat
electronodens; ele conțin fibrinogen, factori de coagulare, plasminogen, inhibitorul activării
plasminogenului și PDGF (factor de creștere derivat din plachete); granulele δ sunt mai
electronodense și mai mici și conțin ADP, ATP, serotonină și histamină; granulele λ sunt
similare lizozomilor și conțin enzime hidrolitice;
- zona membranei conține două sisteme membranare; sistemul canalicular deschis este
format din invaginări ale membranei plasmatice, resturi ale canalelor de demarcație plachetare
care nu au dus la formarea trombocitelor; acest sistem facilitează preluarea diferiților factori
din plasmă necesari în procesul de coagulare; al doilea sistem membranar este sistemul tubular
dens, derivat din reticulul endoplasmic al megacariocitului, ce depozitează ioni de calciu.

6
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Trombocitele sunt implicate în mai multe etape ale hemostazei (oprirea sângerării la nivelul
vaselor mici de sânge) (Fig. 13) [6][d]:
- hemostaza primară constă în aderarea, activarea și agregarea trombocitelor, pentru a
forma dopul plachetar la locul leziunii; în momentul în care un vas de sânge este lezat,
trombocitele sunt recrutate la locul leziunii prin interacțiunea cu molecule expuse ale țesutului
conjunctiv din peretele vasului, precum colagenul și factorul von Willebrand; trombocitele
prezintă receptori membranari specifici pentru factorul von Willebrand, care mediază legarea
plachetelor la colagenul subendotelial; aceasta determină activarea (trombocitele capătă formă
dendritică) și degranularea plachetelor, cu eliberarea conținutului acestora; serotonina din
granulele δ produce vasoconstricție, reducând fluxul de sânge la locul leziunii; ADP-ul și
tromboxanul produc agregarea plachetelor și promovează recrutarea altor trombocite la locul
leziunii, care se vor activa la rândul lor și vor agrega; se formează astfel dopul plachetar;
- hemostaza secundară implică activarea cascadei coagulării [e] cu formarea cheagului
de sânge; cascada coagulării cuprinde calea extrinsecă, inițiată de factorul tisular (TF – tissue
factor) și calea intrinsecă, ce se întâlnesc ulterior pentru a forma calea comună, al cărei rezultat
final este activarea protrombinei, care este clivată la trombină; aceasta va cataliza
transformarea fibrinogenului solubil în fibrină insolubilă; rețeaua de fibrină în care sunt prinse
hematiile și trombocitele formează cheagul de sânge;
- fibrinoliza și degradarea cheagului; inițial, are loc retracția cheagului, datorită
contracției filamentelor de actină și miozină de la nivelul trombocitelor; odată ce peretele
vasului a fost reparat, cheagul va fi lizat de către plasmină, enzimă fibrinolitică ce circulă în
plasmă în forma inactivă de plasminogen; acesta va fi activat cu ajutorul unor factori eliberați
de celulele endoteliale; enzimele hidrolitice din granulele λ ale plachetelor sunt de asemenea
implicate în resorbția cheagului.
În afară de rolul în hemostază, trombocitele intervin și în repararea altor țesuturi, prin
intermediul PDGF eliberat de granulele α, care stimulează diviziunea celulelor musculare
netede și a fibroblastelor.
În cadrul hemogramei, parametrii trombocitari analizați sunt numărul de trombocite și
volumul trombocitar mediu. Creșterea numărului de trombocite (trombocitoză sau
trombocitemie) poate fi cauzată de boli mieloproliferative, boli inflamatorii, splenectomie, etc.
și poate avea drept consecință tromboza – formarea de cheaguri sanguine care obstrucționează
vasele de calibru mic. Scăderea numărului de trombocite (trombocitopenie) duce la sângerări
excesive; poate apărea din cauza producției scăzute (în boli ereditare, leucemii, infecții) sau
distrucției accelerate (în urma unor procese imunologice sau non-imunologice).

Leucocitele
Leucocitele sunt celule sanguine nucleate, care părăsesc spațiul vascular și pătrund în țesuturi,
unde îndeplinesc diverse funcții legate de imunitate. Leucocitele se pot clasifica în funcție de
două criterii: prezența/absența granulelor specifice în citoplasmă (granulocite și agranulocite),
respectiv aspectul nucleului (polimorfonucleare – cu nucleu segmentat, multilobat și
mononucleare – cu nucleu nesegmentat). Rezultatele celor două clasificări se suprapun; astfel,
granulocitele sunt polimorfonucleare, iar agranulocitele sunt mononucleare. O altă diferență
importantă între cele două categorii de leucocite este dată de faptul că granulocitele sunt celule
diferențiate terminal, pe când agranulocitele, nu. Toate leucocitele prezintă în citoplasmă
granule nespecifice, azurofile, colorate în roșu-purpuriu pe frotiu.

7
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Tabelul 2 – Clasificarea leucocitelor și distribuția lor procentuală

Tipul celular
Granulocite/polimorfonucleare Agranulocite/mononucleare
Neutrofile Eozinofile Bazofile Monocite Limfocite
% 40-70% 1-5% 0-1% 4-8% 25-40%

În funcție de tipul de granule specifice prezente în citoplasmă, granulocitele se clasifică în:

neutrofile, eozinofile și bazofile. Agranulocitele se împart, la rândul lor, în două categorii:
monocite și limfocite (Tabelul 2).
Creșterea numărului de leucocite (leucocitoza) se datorează de obicei creșterii numărului de
neutrofile sau limfocite, cauza principală fiind infecțiile sau alte răspunsuri inflamatorii.
Scăderea numărului de leucocite (leucopenia) poate fi cauzată de infecții virale sau bacteriene,
boli medulare, boli autoimune, etc.
Formula leucocitară constă în diferențierea numărului total de leucocite în cele cinci tipuri
principale, exprimate procentual și în număr absolut. Variațiile numerice ale distribuției
tipurilor de leucocite oferă informații despre starea funcțională a sistemului imunitar.

Neutrofilele
Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite și au diametrul de 10-12 µm. La MO, se
observă aspectul caracteristic al nucleului, format din 2-5 lobi, uniți prin punți fine de
cromatină (Fig. 14). La sexul feminin, se poate observa la nivelul nucleului un apendice în
formă de băț de toboșar, reprezentat de corpusculul Barr (unul din cromozomii X, inactivat)
(Fig. 14C). Pe frotiu, mai pot fi observate neutrofile tinere, cu nucleu nesegmentat (mai sunt
numite și neutrofile în bandă) (Fig. 14D). Citoplasma neutrofilelor este acidofilă și conține
granule primare nespecifice, azurofile și granule secundare specifice, de dimensiuni mici, roz-
violet.
Pe lângă lobii nucleului, în imaginile TEM se poate observa dispunerea caracteristică a
cromatinei, cu heterocromatina la periferie, în contact cu anvelopa nucleară, iar eucromatina
spre centrul nucleului (Fig. 15). Aparatul Golgi este situat central, iar alte organite (reticul
endoplasmic, mitocondrii) sunt în număr mic. În citoplasmă sunt vizibile mai multe tipuri de
granule:
- granule primare (azurofile în MO) cu aspect electronodens, reprezentate de lizozomi;
sunt mai mari și mai puțin numeroase decât cele secundare; conțin mieloperoxidază, hidrolaze
acide și o serie de proteine antibacteriene, precum lizozimul și defensinele;
- granule secundare (specifice), cu aspect mai electronoclar, sunt mai numeroase și de
dimensiuni mai mici; conțin o varietate de enzime (colagenaze, gelatinaze, fosfolipaze),
activatori ai sistemului complement și alte peptide antibacteriene (lizozim, lactoferină);
- granule terțiare, de dimensiuni mici; conțin fie fosfataze, fie metaloproteaze care
degradează matricea extracelulară, facilitând migrarea neutrofilelor prin țesutul conjunctiv.
Funcția principală a neutrofilelor este apărarea antibacteriană. Ele sunt de obicei primele
leucocite care ajung la locul infecției și elimină bacteriile prin fagocitoză. Toate leucocitele
părăsesc spațiul vascular printr-un proces numit diapedeză (Fig. 16) [f]. Chemokinele
(citokine ce induc chemotaxie – migrare celulară ca răspuns la un stimul chimic) eliberate de
celulele sistemului imun sau de microorganisme determină activarea neutrofilelor, care vor
8
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

exprima pe suprafața lor molecule de adezivitate ce vor interacționa cu parteneri specifici de

pe suprafața celulelor endoteliale de la nivelul venulelor postcapilare. În prima etapă, grupările
oligozaharidice sialice Lewisx de pe suprafața neutrofilelor se leagă reversibil de selectinele P
și E de pe suprafața celulelor endoteliale, ceea ce duce la încetinirea deplasării neutrofilelor în
vasul de sânge și rostogolirea acestora pe suprafața endoteliului. Ulterior, chemokinele
eliberate de celulele endoteliale determină exprimarea unor integrine pe suprafața neutrofilelor,
care interacționează stabil cu molecule de adezivitate din superfamilia imunoglobulinelor de
pe suprafața celulelor endoteliale, (ex. ICAM-1 – molecula de adeziune intercelulară 1).
Neutrofilul aderă la suprafața endoteliului și extinde pseudopode către joncțiunile intercelulare
care au fost desfăcute de histamina și heparina eliberate de mastocite la locul leziunii. Migrarea
neutrofilului este facilitată de proteazele care degradează membrana bazală endotelială și este
direcționată în continuare de chemokine către situsul inflamației/infecției.
Odată ajunse la locul infecției, neutrofilele omoară microorganismele prin fagocitoză (Fig. 17).
Pentru a putea recunoaște microorganismele ce urmează a fi fagocitate, neutrofilele posedă o
serie de receptori pe suprafața membranei care interacționează cu antigenele bacteriene.
Legarea se poate face direct, însă în unele cazuri, particulele străine trebuie opsonizate pentru
a putea fi recunoscute și marcate pentru eliminare prin fagocitoză. Opsonizarea constă în
acoperirea particulei străine cu anticorpi IgG sau cu fracțiunea C3b a complementului. Sistemul
complement este reprezentat de o serie de proteine plasmatice implicate în răspunsul imun,
care au acțiune „complementară” celei a anticorpilor și celulelor fagocitare. Neutrofilele
prezintă receptori Fc, care se leagă la regiunile Fc ale anticorpilor IgG ce au opsonizat bacterii,
receptori pentru complement, care recunosc complexele imune opsonizate de C3b, receptori
scavenger, ce recunosc forme modificate de LDL (lipoproteine cu densitate mică) întâlnite
frecvent pe suprafața bacteriilor Gram pozitive și negative, și receptori Toll-like, ce recunosc
molecule patogene exprimate pe suprafața bacteriilor și a altor microorganisme: endotoxine,
lipopolizaharide, peptidoglicani, etc. Odată ce antigenul a fost recunoscut, el va fi înglobat de
pseudopodele emise de neutrofil și internalizat la nivelul unui fagozom. Granulele specifice și
nespecifice fuzionează cu fagozomul, formând un fagolizozom, care va digera
microorganismul.
În cursul fagocitozei, microorganismele pot fi omorâte prin mecanisme intracelulare care
depind sau nu de oxigen.
- mecanismele bactericide dependente de oxigen se bazează pe formarea unor specii
reactive de oxigen (SRO); acestea reprezintă radicali liberi și molecule reactive derivate din
oxigen, care posedă electroni neîmperecheați, responsabili de reactivitatea ridicată; SRO pot
oxida lipide, proteine și acizi nucleici; la nivelul neutrofilului, există două căi principale în care
sunt implicate SRO: cea a complexului NADPH (nicotinamid adenin dinucleotid fosfat)
oxidazei din membrana fagolizozomului și cea a mieloperoxidazei lizozomale (Fig. 18);
complexul NADPH oxidazei transportă electroni prin membrana fagolizozomului, pe care îi
donează oxigenului molecular (O2), cu formarea anionului superoxid (O2-), ce poate fi convertit
de superoxid dismutază în oxigen singlet (1O2) sau peroxid de hidrogen (H2O2), care la rândul
lui, poate reacționa cu anionii superoxid, formând radicali hidroxil (OH-); în urma fuziunii
lizozomilor cu fagozomul, mieloperoxidaza lizozomală produce acid hipocloros (HOCl) din
peroxid de hidrogen și un anion de Cl-; acesta este metabolizat apoi la hipoclorit (OCl-) și clor
(Cl2); toate aceste SRO au efect bactericid; o serie de boli genetice afectează genele ce codifică
proteine din complexul NADPH oxidazei; ca urmare, neutrofilele nu mai pot produce SRO;
aceste afecțiuni poartă denumirea de boala granulomatoasă cronică [7]; indivizii cu această
boală au susceptibilitate crescută la infecții bacteriene și fungice;

9
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

- mecanismele bactericide independente de oxigen cuprind o serie de enzime

bacteriolitice (digeră proteine bacteriene), peptide cationice antimicrobiene (defensine) și
lizozim, care degradează peretele celular bacterian, lactoferina (chelează ionii de fier, un
element important în nutriția bacteriană) și capcanele extracelulare ale neutrofilelor (NET)
[8][g]; NET iau naștere prin dezorganizarea anvelopei nucleare, decondensarea cromatinei,
care se amestecă în citoplasmă cu componente de la nivelul granulelor neutrofilului, precum
mieloperoxidaza, elastaza și defensinele, și formarea unor rețele care sunt expulzate în afara
celulei; dacă un microorganism este imobilizat într-o astfel de „plasă”, va fi omorât; după ce
și-au îndeplinit funcția, NET trebuie distruse; cromatina este degradată de nucleaze, iar restul
componentelor sunt eliminate de către macrofage; NET au fost identificate atât la nivel tisular,
cât și în sângele periferic [8].
După ce microorganismele au fost omorâte, ele sunt digerate de enzimele lizozomale.
Materialul digerat este exocitat sau depozitat în corpi reziduali. Bacteriile și neutrofilele
moarte, alături de materialul nedigerat formează puroiul. Neutrofilele au o durată de viață
destul de scurtă; ele circulă aproximativ 6-8 ore în sânge, iar în țesutul conjunctiv
supraviețuiesc timp de 1-4 zile, după care mor prin apoptoză în cursul proceselor de apărare.

Eozinofilele
Eozinofilele sunt mai puțin numeroase decât neutrofilele și au diametru similar cu acestea. La
MO se observă nucleul de regulă bilobat, citoplasma acidofilă și granulele specifice intens
acidofile, roșu-portocalii, de dimensiuni egale și mai mari decât ale neutrofilelor (Fig. 19).
La TEM sunt vizibile puține organite (câteva mitocondrii și câțiva lizozomi), nucleul bilobat,
cu heterocromatina la periferie și eucromatina situată central. Lizozomii sunt granulele primare
azurofile, ce conțin hidrolaze acide lizozomale. Granulele specifice au formă ovală și prezintă
un miez cristalin electronodens (Fig. 20). La nivelul acestuia este localizată o proteină bogată
în arginină, proteina bazică principală (MBP), responsabilă de aspectul intens acidofil al
granulelor pe frotiu. Granulele secundare mai conțin proteina cationică a eozinofilelor,
peroxidaza eozinofilelor, neurotoxina derivată din eozinofile, histaminaze, arilsulfataze,
colagenaze și catepsine.
Eozinofilele sunt implicate în apărarea organismului împotriva infecțiilor cu paraziți
unicelulari (protozoare) și multicelulari (ex. viermi paraziți – helminți) [9]. Paraziții induc un
răspuns imun cu anticorpi IgE (Fig. 21). Limfocitele T helper detectează celulele parazitare
străine și secretă citokine precum IL-4 (interleukina-4), IL-5, care determină proliferarea
eozinofilelor și creșterea producției de IgE. Anticorpii se leagă de parazit și cu un alt domeniu
se atașează la receptorii specifici de pe suprafața eozinofilelor; aceasta duce la activarea și
degranularea celulelor. MBP, proteina cationică a eozinofilelor și peroxidaza eozinofilelor au
efect citotoxic asupra paraziților, iar neurotoxina derivată din eozinofile provoacă disfuncția
sistemului nervos al parazitului.
Eozinofilele au rol și în reacțiile alergice și inflamatorii, prin eliberarea de arilsulfataze și
histaminaze, care neutralizează efectul histaminei și leucotrienelor eliberate de mastocite și
bazofile. De asemenea, eozinofilele fagocitează complexe antigen-anticorp.

10
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Bazofilele
Bazofilele sunt cele mai puțin numeroase leucocite și au diametrul similar cu al celorlalte
granulocite, 10-12 µm. La MO (Fig. 22) se observă în citoplasmă granulele specifice, de
dimensiuni diferite, intens bazofile (albastru-violet spre negru); restul citoplasmei este acidofil.
Nucleul este de obicei bilobat, însă conturul lui este frecvent mascat de granulațiile specifice.
Aspectul nucleului poate fi însă vizualizat cu ajutorul TEM (Fig. 23). Cromatina are dispunerea
caracteristică: heterocromatina la periferie, eucromatina central. Bazofilele prezintă granule
primare cu enzime hidrolazice, similare celor din alte leucocite și granule secundare mari,
electronodense, ce conțin heparină și alti glicozaminoglicani sulfatați (responsabili de bazofilia
din MO), histamină și alți mediatori ai inflamației, precum leucotriene, factorul chemotactic al
eozinofilelor și interleukine.
Bazofilele și mastocitele participă la reacții alergice (Fig. 24) și inflamatorii, alături de
eozinofile. La primul contact cu un alergen, limfocitele B se diferențiază în plasmocite, ce
sintetizează anticorpi IgE specifici, care se vor lega la receptorii Fc de pe suprafața bazofilelor
și mastocitelor. La contactul ulterior cu același alergen, are loc activarea și degranularea
mastocitelor și bazofilelor, cu eliberarea histaminei și heparan sulfatului, agenți vasoactivi care
produc vasodilatație, și a leucotrienelor, ce provoacă bronhoconstricție. Aceste substanțe sunt
responsabile de reacțiile de hipersensibilitate și anafilaxie.
Cele două tipuri celulare au origine comună, fiind derivate din aceeași celulă progenitoare
pentru bazofile și mastocite (BMCP – basophil-mast cell progenitor). În funcție de factorul de
transcripție exprimat de acest progenitor, el va urma calea diferențierii spre bazofile (C/EBPα
– CCAAT/enhancer binding protein α) sau mastocite (MITF – microphtalmia-associated
transcription factor) [10].

Monocitele
Monocitele sunt cele mai mari leucocite de pe frotiu (au diametrul cuprins între 15 și 20 µm).
Nu sunt celule diferențiate terminal, ele migrând din spațiul vascular către țesuturi, unde se
diferențiază în celule macrofage ale sistemului fagocitar mononuclear: histiomacrofage în
țesutul conjunctiv, macrofage alveolare (celule prăfoase) în plămâni, osteoclaste în țesutul
osos, microglii în sistemul nervos, celule Kupffer în ficat, celule Langerhans în piele.
Vizualizate la MO, monocitele au o citoplasmă palid bazofilă, ce poate prezenta granulații
azurofile. Nucleul este indentat sau reniform și relativ eucromatic (Fig. 25).
La TEM se poate observa aparatul Golgi în indentația nucleului; de asemenea, sunt vizibile
mitocondrii, lizozomi, reticul endoplasmic rugos și câțiva ribozomi liberi (Fig. 26). Nucleul
prezintă heterocromatina la periferie și eucromatina dispusă central.
Monocitele se diferențiază în macrofage după ce părăsesc spațiul vascular și fagocitează
bacterii, alte celule și resturi celulare. Ele au rol de celule prezentatoare de antigen [h],
implicate în răspunsul imun (Fig. 27). Antigenele fagocitate de macrofage sunt fragmentate în
interiorul lizozomilor în peptide. Aceste fragmente rezultate sunt legate de molecule proteice
ale complexului major de histocompatibilitate (MHC – major histocompatibility complex)
clasa II, expuse la suprafața celulei și prezentate limfocitelor T helper pentru recunoaștere.
MHC reprezintă un set de proteine de pe suprafața celulelor care ajută sistemul imun să distingă
moleculele self (proprii) de cele nonself (străine). Rolul lor este de a lega fragmente antigenice
derivate din agenți patogeni și a le expune pe suprafața celulelor pentru a fi recunoscute de

11
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

limfocitele T adecvate. Există două clase de molecule MHC: MHC I și MHC II. Moleculele
MHC I se găsesc pe suprafața tuturor celulelor nucleate, inclusiv cele implicate în răspunsul
imun, însă moleculele MHC II se întâlnesc numai la celulele prezentatoare de antigen.

Limfocitele
Limfocitele sunt cele mai numeroase agranulocite. Ele prezintă o serie de caracteristici care le
diferențiază de granulocite și/sau monocite. Limfocitele recirculă între compartimentul
vascular și cel tisular, durata lor de viață variind de la câteva zile până la câțiva ani. Ca și
monocitele, ele nu sunt celule diferențiate terminal, putând să se dividă și să se diferențieze în
alte celule efectoare. În plus, deși au originea în măduva osoasă hematopoietică la fel ca
celelalte leucocite, dezvoltarea lor poate continua în alte țesuturi.
În funcție de dimensiune, limfocitele sunt împărțite în trei categorii: mici, intermediare și mari
(Fig. 28). Diametrul lor poate varia între 6 și 18 µm. Cele mai frecvente sunt limfocitele mici,
iar limfocitele mari sunt de regulă limfocite activate sau limfocite natural killer (NK). La MO,
se observă raportul nucleu:citoplasmă supraunitar; în cazul limfocitelor mici, nucleul este
rotund, intens heterocromatic și ocupă aproape întreaga celulă, citoplasma formând un inel
subțire, palid bazofil, la periferie. La limfocitele intermediare și mari, citoplasma este mai
abundentă și poate prezenta granule azurofile (la limfocitele granulare mari). Nucleul este mai
puțin heterocromatic, comparativ cu cel al limfocitelor mici și ușor mai indentat.
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), citoplasma limfocitelor conține puține organite:
câteva mitocondrii, aparat Golgi, ribozomi liberi și lizozomi ocazionali (granulele azurofile
vizibile în MO) (Fig. 29). Nucleul are heterocromatina dispusă la periferie și eucromatina
dispusă central.
Limfocitele sunt clasificate din punct de vedere funcțional în trei categorii: limfocite B,
limfocite T și limfocite (celule) NK. Ele nu pot fi diferențiate morfologic pe frotiu, identificarea
lor fiind realizată pe baza unor proteine specifice exprimate pe suprafață, denumite markeri CD
(„cluster of differentiation”), care pot fi deosebite cu ajutorul anticorpilor prin imunocitochimie
sau citometrie în flux.
Limfocitele B sunt denumite astfel, deoarece au fost studiate inițial ca populație separată de
limfocite în bursa lui Fabricius la păsări sau organe echivalente bursei la mamifere (măduva
osoasă). Ele reprezintă aproximativ 20-30% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate
în sinteza și secreția anticorpilor [h]. Pe lângă eliberarea de anticorpi în circulație, limfocitele
B exprimă IgM sau IgD și ca markeri de suprafață, sub denumirea de BCR (B cell receptor –
receptorul celulelor B). De asemenea, ele exprimă și molecule MHC II pe suprafață. Markerii
lor CD sunt CD9, CD19, CD20 și CD24.
Limfocitele B mediază răspunsul imun umoral (Fig. 30). La primul contact cu un antigen,
este inițiat răspunsul imun primar de către limfocitele B care exprimă pe suprafață Ig cu
specificitate pentru antigenul în cauză. Acestea se activează și proliferează, o parte se
diferențiază în plasmocite care vor sintetiza și secreta anticorpi specifici pentru antigenul
recunoscut, iar un număr mai mic de limfocite B rămân în circulație ca celule cu memorie. La
contactul ulterior cu același antigen, răspunsul imun va fi mai rapid și mai puternic, datorită
prezenței limfocitelor B cu memorie programate să răspundă la antigen.
Limfocitele T poartă această denumire, deoarece maturarea lor continuă în timus. Reprezintă
aproximativ 60-80% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate în imunitatea mediată
celular [h]. Exprimă pe suprafața lor TCR (T cell receptor – receptorul celulelor T) și o serie

12
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

de markeri CD: CD2, CD3, CD5, CD7. CD4 și CD8 sunt exprimați numai de anumite
subpopulații de limfocite T. Au fost identificate patru categorii distincte de limfocite T, cu
funcții diferite:
- limfocitele T helper CD4+ recunosc și leagă antigene străine, dar numai dacă sunt
cuplate cu molecule MHC II expuse de celule prezentatoare de antigen (Fig. 31); această legare
determină activarea limfocitului, care secretă IL-2 ce va acționa autocrin, stimulând
proliferarea și diferențierea mai multor limfocite T helper, precum și paracrin, asupra altor
celule efectoare din vecinătate: limfocite B, limfocite T și celule NK;
- limfocitele T citotoxice CD8+ recunosc și leagă antigene expuse pe suprafața celulelor
infectate viral sau neoplazice ale organismului gazdă; această interacțiune are loc numai dacă
fragmentele antigenice sunt cuplate cu molecule MHC I (Fig. 32); în urma legării TCR de
aceste complexe, limfocitele T citotoxice eliberează limfokine și perforine care formează
canale în membrana celulei infectate viral sau transformate, ducând la liza acesteia;
- limfocitele T reglatoare/supresoare reprezintă o populație de limfocite cu fenotipuri
diferite, care modulează răspunsul imun la antigenele self și nonself, influențând activitatea
altor celule ale sistemului imun; mecanismele prin care acționează cuprind: eliberarea de
citokine inhibitorii, citoliză prin secreția de granzime, inducerea unor dereglări metabolice (ex.
prin deprivarea de citokine) și inhibarea maturării și funcției celulelor dendritice [11];
- limfocitele T gamma/delta (γδ) reprezintă o populație mică de limfocite T care exprimă
alt tip de TCR pe suprafață (celelalte trei tipuri exprimă dimeri αβ); ele se dezvoltă în timus,
ca toate limfocitele T, însă ulterior migrează către diferite epitelii (tegumentar, al mucoasei
orale, intestinal, vaginal) pe care le colonizează, devenind limfocite intraepiteliale; ele nu mai
recirculă între sânge și organele limfatice; localizarea la nivelul interfeței între mediul extern
și cel intern le permite să funcționeze în prima linie de apărare împotriva organismelor
patogene.
Celulele NK au abilitatea de a ucide anumite celule infectate viral și tumorale; reprezintă
aproximativ 5-10% din totalul limfocitelor circulante și sunt mai mari decât limfocitele B și T,
fiind denumite și limfocite granulare mari, datorită granulelor azurofile vizibile în citoplasmă.
Markerii lor CD includ CD16, CD56, CD94. Modul lor de acțiune asupra celulelor țintă este
similar cu al limfocitelor T citotoxice. După recunoașterea celulelor transformate, celulele NK
eliberează perforine și granzime, care creează canale în membrana plasmatică a celulei țintă și
induc fragmentarea ADN-ului, evenimente ce duc la apoptoza sau liza celulei țintă. Spre
deosebire de limfocitele T citotoxice însă, recunoașterea celulelor țintă nu implică TCR, ci
absența moleculelor MHC I; astfel, celulele transformate, care nu mai exprimă MHC I pe
suprafața lor vor declanșa mecanismele citotoxice ale celulelor NK.

13
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Bibliografie
- Histology: A Text and Atlas: With Correlated Cell and Molecular Biology, 7th edition.
Michael H. Ross, Wojciech Pawlina; 2016.
- Junqueira’s Basic Histology: Text and Atlas, 14th edition. Anthony L. Mescher; 2016.

1) Fowler VM. (2013) The human erythrocyte plasma membrane: a Rosetta Stone for decoding
membrane-cytoskeleton structure. Curr Top Membr. 72:39-88.
2) Da Costa L, Galimand J, Fenneteau O, Mohandas N. (2013) Hereditary spherocytosis,
elliptocytosis, and other red cell membrane disorders. Blood Rev. 27(4):167-78.
3) https://www.uptodate.com/contents/causes-of-spiculated-cells-echinocytes-and-
acanthocytes-and-target-cells
4) Robier C, Klescher D, Reicht G, Amouzadeh-Ghadikolai O, Quehenberger F, Neubauer M.
(2015) Dacryocytes are a common morphologic feature of autoimmune and
microangiopathic haemolytic anaemia. Clin Chem Lab Med. 53(7):1073-6.
5) Ilesanmi OO. (2010) Pathological basis of symptoms and crises in sickle cell disorder:
implications for counseling and psychotherapy. Hematol Rep. 2(1):e2.
6) Bonar RA, Lippi G, Favaloro EJ. (2017) Overview of hemostasis and thrombosis and
contribution of laboratory testing to diagnosis and management of hemostasis and
thrombosis disorders. Methods Mol Biol. 1646:3-27.
7) Stasia MJ, Li XJ. (2008) Genetics and immunopathology of chronic granulomatous disease.
Semin Immunopathol. 30(3):209-35.
8) Papayannopoulos V. (2018) Neutrophil extracellular traps in immunity and disease. Nat Rev
Immunol. 18(2):134-147.
9) Fitzsimmons CM, Falcone FH, Dunne DW. (2014) Helminth allergens, parasite-specific
IgE, and its protective role in human immunity. Front Immunol. 5:61.
10) Qi X, Hong J, Chaves L, Zhuang Y, Chen Y, Wang D, Chabon J, Graham B, Ohmori
K, Li Y, Huang H. (2013) Antagonistic regulation by the transcription factors C/EBPα and
MITF specifies basophil and mast cell fates. Immunity. 39(1):97-110.
11) Vignali DA, Collison LW, Workman CJ. (2008) How regulatory T cells work. Nat Rev
Immunol. 8(7):523-32.

a) https://www.dnalc.org/view/15532-Sickle-cell-anemia-3D-animation-with-narration.html
b) https://www.youtube.com/watch?v=GTZCCyHljCk
c) https://www.youtube.com/watch?v=A7msxMuw6FQ
d) https://www.youtube.com/watch?v=R8JMfbYW2p4
e) https://www.youtube.com/watch?v=cy3a__OOa2M
f) https://www.youtube.com/watch?v=B9Qi7we0Ynk
g) https://www.youtube.com/watch?v=TIFmtnSdolM (o precizare aici: în clip sunt prezentate
neutrofile circulante, deci celulele fagocitare care degradează resturile capcanelor
extracelulare nu pot fi macrofage, acestea fiind întâlnite doar la nivel tisular; deci, trebuie
să fie celule fagocitare din sângele periferic, de ex. monocite)
h) https://www.youtube.com/watch?v=31zZiL45740

14
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 1 Componentele sângelui, separate prin centrifugare: plasmă (~55%), hematocrit (~45%), supernatant
leuco-trombocitar (~1%). (https://www.studyblue.com/notes/note/n/exam-2/deck/20695259)

Fig. 2 Forma și dimensiunile

eritrocitelor. (Histology A Text
and Atlas, 7th edition, Ross M,
Pawlina W.)

Fig. 3 Imagini de microscopie optică ale eritrocitelor: A – frotiu sanguin în colorație MGG
(http://studymedicalphotos.blogspot.com/2016/09/studying-erythrocyte-rbc-morphology-on.html), B – secțiu-
ne histologică în colorație hemalaun-eozină.

15
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 4 Imagini de ME ale eritrocitelor: A – TEM (http://www.anatomybox.com/erythrocytes-and-platelets/),

B – SEM (http://www.anatomybox.com/wp-content/uploads/2011/07/SEM-erythrocytes.jpg), C – SEM
colorizată (https://www.sciencephoto.com/media/797564/view/red-blood-cells-in-isotonic-solution-sem).

16
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 5 Organizarea membranei eritrocitare și a citoscheletului asociat acesteia. (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross M, Pawlina W.)

17
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 6 Forme patologice ale eritrocitelor (frotiuri sanguine): A – sferocite, B – echinocite, C – eliptocite,
D – codocite, E – acantocite, F – dacriocite. (http://studymedicalphotos.blogspot.com/2016/09/studying-
erythrocyte-rbc-morphology-on.html)

18
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 7 Antigenele de grup sanguin ABO de pe suprafața eritrocitelor

(http://cbm.msoe.edu/crest/ePosters/16GTABloodType1lzi.html).

Fig. 8 Organizarea moleculei de hemoglobină A (α2β2). (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross M,
Pawlina W.)

19
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 9 Morfologia eritrocitelor în anemia falciformă: A – frotiu sanguin

(https://www.pathologystudent.com/sickle-cell-anemia/), B – SEM.

Fig. 10 Megacariocitul trombocitogen – TEM; insert stânga – MO. M – mitocondrii, săgeți – canale de
demarcație plachetare, linie punctată – marginea megacariocitului. (Histology A Text and Atlas, 7th edition,
Ross M, Pawlina W.)

20
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 11 Imagine de microscopie optică a trombocitelor (săgeți) pe frotiu sanguin.

Fig. 12 Structura trombocitelor: A – schemă, B – imagine TEM. (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross
M, Pawlina W.)

21
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 13 Etapele hemostazei. vWF – factorul von Willebrand (https://www.slideshare.net/djorgenmorris/hemostatic-agents-project).

22
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 14 Imagini de microscopie optică ale neutrofilelor pe frotiuri sanguine: A, B – neutrofile segmentate
(https://www.labce.com/spg28963_a_normally_segmented_neutrophil.aspx), C – neutrofile segmentate cu
corpuscul Barr vizibil (săgeți) (https://www.123rf.com/photo_43886002), D – neutrofil nesegmentat (tânăr)
(https://www.labce.com/spg538115_appearance_of_a_band_neutrophil.aspx).

23
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 15 Imagini TEM ale neutrofilelor. A – capătul de săgeată indică un corpuscul Barr (J Cell Biol (2012) 198, 773-783), B – sunt vizibile granulele
primare și secundare și aparatul Golgi.

24
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 16 Diapedeza neutrofilelor: a – neutrofilele exprimă pe suprafață molecule de adeziune ce vor interacționa cu liganzi de pe suprafața celulelor endoteliale; b –
interacțiunea moleculelor s-Lex cu selectinele de pe suprafața celulelor endoteliale duce la încetinirea înaintării neutrofilelor în vasul de sânge – mișcare de rostogolire
(c); d – interacțiunea integrinelor de pe suprafața neutrofilelor cu moleculele ICAM-1 ale celulelor endoteliale determină aderarea neutrofilelor la endoteliu; e –
neutrofilul extinde pseuodopode la nivelul joncțiunilor intercelulare desfăcute de histamina și heparina eliberate anterior de mastocitele din țesutul conjunctiv; f –
neutrofilul migrează printre celulele endoteliale și pătrunde în țesutul conjunctiv, unde se va deplasa ghidat de chemokine (Histology A Text and Atlas, 7th edition,
Ross M, Pawlina W.).

25
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 17 Fagocitoza realizată de neutrofile: a – antigenele bacteriene sunt recunoscute de receptori specifici de pe suprafața neutrofilului; b – neutrofilul
emite pseudopode care înglobează antigenul opsonizat cu anticorpi Fc; c – antigenul este internalizat; d – se formează un fagozom; e – granulele specifice
și nespecifice fuzionează cu fagozomul, formându-se un fagolizozom; f – are loc digestia microorganismului; g – materialul digerat este exocitat sau
depozitat în corpi reziduali (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross M, Pawlina W.).

26
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 18 Mecanisme bactericide dependente de oxigen din fagolizozomii neutrofilului (Histology A Text and Atlas, 7th edition,
Ross M, Pawlina W.).

27
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 19 Imagini de MO ale eozinofilelor pe frotiuri sanguine (http://microanatomy.net/blood/eosinophils.htm).

Fig. 20 Imagine TEM a unui eozinofil (https://fineartamerica.com/featured/4-eosinophil-white-blood-cell-

tem-science-photo-library.html).

28
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 21 Rolul eozinofilelor în răspunsul imun împotriva infecțiilor parazitare.

Fig. 22 Imagini de MO ale bazofilelor pe frotiuri sanguine

(https://www.easynotecards.com/notecard_set/90536,
http://www.anatomybox.com/basophil/).

29
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 23 Imagine TEM a unui bazofil.

Fig. 24 Reacție anafilactică mediată de bazofile/mastocite

(https://learn.canvas.net/courses/394/pages/managing-anaphylaxis-advanced).

30
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 25 Imagini de microscopie optică ale monocitelor pe frotiuri sanguine

(https://library.med.utah.edu/WebPath/HEMEHTML/HEME003.html).

Fig. 26 Imagine TEM a unui monocit. M – mitocondrii, G – aparat Golgi, R – ribozomi, A – granule
azurofile.

31
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 27 Funcția de celulă prezentatoare de antigen a macrofagelor. TCR – receptorul celulelor T (T cell receptor), TH – limfocit T helper
(http://www.macmillanhighered.com/BrainHoney/Resource/6716/digital_first_content/trunk/test/hillis2e/asset/img_ch39/c39_fig12.html).

32
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 28 Imagini de microscopie optică ale limfocitelor pe frotiuri sanguine: A, B – limfocite mici
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/87/Small_lymphocyte-3.JPG), C – limfocit intermediar
(http://darwin.wcupa.edu/beneski/biocomputing/Main/Slideshow-mini), D – limfocit mare granular
(https://imagebank.hematology.org/image/3586/large-granular-lymphocytes--2?type=upload).

33
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 29 Imagine TEM a unui limfocit intermediar. N – nucleu, Nu – nucleol, M – mitocondrii.

34
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 30 Rolul limfocitelor B în imunitatea mediată umoral.

35
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 31 Interacțiunile limfocitelor T helper cu alte celule efectoare imune.

36
 Dr. Cristina Niculițe – Curs sângele periferic

Fig. 32 Mecanismul de acțiune al limfocitelor T citotoxice.

37