Consimtamantul informat

• în 1947, primul punct al procesului de la Tribunalul Medical American privind

experimentele criminale ale medicilor nazişti pe deportaţii din lagărele de
concentrare şi exterminare a judecat lipsa acestui acord: subiectul de
"experienţă" trebuie informat asupra riscurilor aplicării unui "tratament", iar
pe de altă parte el trebuie să fie liber, astfel încât decizia să-i aparţină.
• în 1988, Parlamentul Francez adoptă legea Huriet, conform căreia orice
experiment trebuie supus în prealabil unui comitet de experţi, care evaluează
riscurile şi beneficiile acestuia. Ulterior, trebuie obţinut acordul subiectului,
însoţit de o asigurare care acoperă indemnizaţia pentru orice insultă sau
efect negativ, periculos, suferit şi pentru eventualele care urmează, pe o
perioadă de 10 ani.
• Actualmente, sub impulsul jurisdicţiei europene, un acord trebuie să
preceadă orice tratament medical, chirurgical sau de altă natură, în
chirurgie, în special, acordul scris este acum pretins pacientului (care
poate sau nu să fie de acord !). în caz de urgenţă, acordul poate fi
obţinut "a posteriori", iar în caz de urgentă absolută, medicul face
ceea ce-i dictează conştiinţa sa. în cazul în care pacientul nu-şi poate
da acordul (în sensul valabilităţii) acesta poate fi dat de reprezentantul
său legal: părinte, soţ/soţie, tutore etc.
• Ca definitie juridica, consimtamantul informat reprezinta un "acord de vointa
expres sau tacit, dat de o persoana competenta, care sa nu fie viciat prin
inselaciune, reprezentand concordanta intre vointa interna si cea declarata a
pacientului".
• In psihiatrie, ca și în alte discipline, problemele etice sunt întâlnite atât în
cercetare, cât și în practica clinică
• Dacă în perioada comunistă se promova paternalismul în relaţia medic-pacient,
în prezent, pacienţii sunt mult mai interesaţi de asistenţa medicală psihiatrică,
astfel că informarea pacientului este o necesitate absolută. Chiar dacă, la prima
vedere am putea spune că cele mai multe probleme etice apar în cazul
internărilor nonvoluntare, există totuşi multe divergenţe de opinie ce implică şi
aspecte legate de obţinerea unui consimţământ informat valid.
• Pentru obtinerea corecta a consimtamantului informat este necesar ca pacientul sa
fi fost informat asupra unui anumit tratament,asupra alternativelor terapeutice si
asupra riscurilor si a beneficiilor potentiale ale acestora,este necesar ca pacientul sa
inteleaga aceste informatii si sa isi dea consimtamantul in mod liber si constient.
• Consimţământul instituie un echilibru între dreptul de informare şi autonomia
persoanei. Consimţământul a evoluat de la paternalismul medical la autonomia
bolnavului şi la dreptul de codecizie, astfel că astăzi, în orice procedură de
cercetare, investigaţie sau tratament se cere a fi luminat, clar şi informat. Între
insuficienţa informaţiei şi excesul de informaţie, în funcţie de personalitatea
persoanei, trebuie lăsat loc codeciziei prin comunicare, alegere, apreciere a
consecinţelor şi comparării riscurilor cu beneficiile, astfel ca libertatea de decizie să
nu fie contrapusă, de exemplu, nevoii de salvare a vieţii.
• Dreptul la informare al bolnavului este condiţia de bază a
consimţământului său faţă de obiectivele activităţii medicale ce vor
viza corpul său. Întinderea informării devine, pentru practician, cea
mai acută problemă de rezolvat. Informarea se va face pentru toate
riscurile normal‑previzibile în care se va include, în caz de refuz al
tratamentului, şi informarea pentru riscurile create de acest refuz. În
orice condiţii, bolnavul are dreptul şi la o a doua opinie.
• Spre deosebire de alte domenii medicale, în care un pacient nu poate
fi tratat fără consimţământ, în psihiatrie există două tipuri de
internare: una cu consimţământ (voluntară) şi cea de-a doua fără
consimţământ (nevoluntară).
• Obţinerea consimţământului informat comportă anumite excepţii, ca de
exemplu în intervenţiile de urgenţă efectuate asupra unor pacienţi incapabili
de a raţiona, pentru salvarea vieţii acestora ori pentru stabilizarea stării lor
de sănătate. În astfel de situaţii, orice persoană rezonabilă ar consimţi să
urmeze tratamentul propus în astfel de condiţii, cu atât mai mult cu cât orice
amânare ar avea consecinţe grave sau letale. Există însă, situaţii în care un
tratament de urgenţă nu trebuie aplicat dacă pacientul a menţionat în vreun
act găsit asupra sa acest lucru. O altă excepţie o reprezintă pacientul aflat în
incapacitate de a-şi da consimţământul, această situaţie obligând medicul să
obţină consimţământul informat de la o altă persoană – un decident prin
substituţie – având în vedere interesele pacientului.
ARTICOLUL 29

• Pentru a exclude un posibil abuz care ar putea apărea în cazul internărilor nevoluntare, a devenit
necesară o clarificare a acestor premise. Acestea sunt în prezent legiferate prin Legea sănătăţii mintale şi
a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
• ARTICOLUL 29
• (1) În alcătuirea şi în punerea în aplicare a programului terapeutic medicul psihiatru este obligat să obţină
consimţământul pacientului şi să respecte dreptul acestuia de a fi asistat în acordarea consimţământului.
• (2) Medicul psihiatru poate institui tratamentul fără obţinerea consimţământului pacientului în
următoarele situaţii:
• a) comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de vătămare pentru el însuşi sau pentru alte
persoane;
• b) pacientul nu are capacitatea psihică de a înţelege starea de boală şi necesitatea instituirii tratamentului
medical şi nu are un reprezentant legal ori nu este însoţit de un reprezentant convenţional;
• c) pacientul este minor sau pus sub interdicţie, caz în care medicul psihiatru este obligat să solicite şi să
obţină consimţământul reprezentantului legal.
• (3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), în care nu se obţine sau nu se poate
obţine consimţământul reprezentantului legal ori convenţional al pacientului,
medicul psihiatru instituie procedurile de diagnostic şi tratament pe care le
consideră necesare pe perioadă limitată pentru rezolvarea urgenţei. Aceste cazuri
vor fi notificate şi supuse analizei comisiei prevăzute la art. 61 alin. (1).
• (4) Dacă medicul nu deţine informaţii referitoare la existenţa şi identitatea
reprezentantului legal ori convenţional prevăzut la alin. (3), are obligaţia de a
informa, de îndată, autoritatea tutelară sau, în cazul minorilor, direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care
pacientul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, în cazul în care acestea nu sunt
cunoscute, pe cele în a căror unitate administrativ-teritorială se află unitatea
medicală.
• ARTICOLUL 30
• • Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient
sau de reprezentantul său legal ori convenţional, medicul psihiatru
având obligaţia să informeze pacientul sau reprezentantul său legal ori
convenţional asupra urmărilor întreruperii tratamentului. Medicul
psihiatru are dreptul de a continua aplicarea măsurilor terapeutice pe
perioada strict necesară în cazul în care apreciază că întreruperea
tratamentului are drept consecinţă apariţia periculozităţii pentru sine
sau pentru alte persoane, din cauza bolii. Aceste cazuri vor fi
notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a procedurii
• O persoană poate fi internată prin procedura de internare
nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că
persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră că: a) din cauza
acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru
sine sau pentru alte persoane; b) în cazul unei persoane suferind de o
tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă
deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul
adecvat.
• Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a
persoanei aduse şi după aprecierea oportunităţii internării
nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat persoana respectivă şi
reprezentantul legal al acesteia cu privire la hotărârea de a o supune
unui tratament psihiatric, precum şi cu privire la propunerea de a o
supune internării nevoluntare. Totodată, în termen de cel mult 24 de
ore de la evaluare, medicul psihiatru trimite documentaţia necesară
propunerii de internare nevoluntară comisiei , prin conducerea
unităţii medicale respective, şi informează persoana că va fi examinată
de către această comisie, aducând aceasta la cunoştinţa
reprezentantului legal sau convenţional al pacientului.
• Urgenta medicala nu scuteste medicul de informarea pacientului
asupra starii sale de sanatate si a procedurilor ce urmeaza fi aplicate
pentru ameliorarea acuzelor de natura medicala. Atât timp cât
pacientul poate comunica si este constient si apt de a lua o decizie,
informarea este necesar sa fie realizata. Refuzul unui pacient de
participare la un act terapeutic trebuie respectat, dar în cazul în care
aceasta nu reprezint cel mai bun interes al sau, el îsi asuma , în scris,
responsabilitatea deciziei sale.
Confidenţialitatea

• 1. Toate informaţiile privind starea de sănătate a pacientului, condiţia sa

medicală, diagnosticul, prognosticul şi tratamentul, precum şi alte
informaţii de natură personală, vor fi pastrate în regim de
confidenţialitate, chiar şi după moartea pacientului.
• 2. Informaţia confidenţială poate fi divulgată numai cu consimţământul
explicit al pacientului sau când există dispoziţii judiciare exprese în acest
sens. Consimţământul este presupus atunci când divulgarea se face către
un alt membru al personalului de îngrijire, implicat în tratamentul
pacientului.
• 3. Toate datele de identificare a pacientului trebuie protejate. Protecţia
datelor trebuie să fie corespunzătoare manierei de stocare a acestora.
Substanţele umane din care pot fi derivate date identificabile trebuie
protejate ca atare.
• 4. Pacienţii au dreptul de a avea acces la fişele lor medicale sau la orice evidenţe
legate de diagnosticul, tratamentul şi îngrijirea lor, şi de a primi o copie după
dosarul şi fişele lor medicale sau părţi din acestea. Astfel de date exclud datele
care privesc o terţă persoană.
• 5. Pacienţii au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea,
clarificarea şi/sau aducerea la zi a datelor personale şi medicale care sunt
necorespunzătoare, ambigue sau depăşite sau care nu sunt relevante pentru
diagnostic, tratament şi îngrijire.
• 6. Nu este admisă intervenţia în viaţa particulară a pacientului sau în viaţa de
familie, decât în cazul în care, pe lângă consimţământul pacientului, aceasta
poate fi justificată ca necesară diagnosticului, tratamentului sau îngrijirii
pacientului.
• 7. Intervenţiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există
respectul necesar faţă de intimitatea individului. Aceasta înseamnă că
o intervenţie poate fi efectuată numai în prezenţa acelor persoane
care sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat altfel.
• 8. Pacienţii internaţi în unităţi medicale au dreptul la facilităţi fizice
care să le asigure dreptul la intimitate, îndeosebi în situaţiile în care li
se acordă îngrijire personală, examinări sau tratament.