IMPORTANȚA NATURII ASUPRA OMULUI

În condiţiile în care aproximativ jumătate din populaţia globului trăieşte în mediul urban,
importanţa naturii şi elementelor naturale asupra sănătăţii şi bunăstării oamenilor a devenit obiectul
a numeroase studii. Din acestea reiese că simpla posibilitate de a explora natura în aer liber are
beneficii deosebite asupra formării copiilor atât pentru cei din mediul urban, cât şi pentru cei din
mediul rural.
Mai multe studii de specialitate, realizate pe diferite grupe de vârstă, demonstrează
beneficiile psihologice şi de sănătate ale experienţelor din natură (e.g., Kaplan şi Kaplan, 1989;
Jackson, 2003; Wells şi Evans, 2003). Elementele naturale din jurul locuinţei au un rol semnificativ
asupra funcţiilor cognitive ale elevilor; chiar şi observarea prezenţei unui arbore sau participarea la
activităţi de plantare s-a dovedit benefică în ceea ce priveşte capacitatea de direcţionare a atenţiei
(Wells, 2000). Natura are un efect de amortizare a stresului cotidian, vegetaţia şi elementele
naturale din locuinţă sau din apropiere acţionând ca factori protectori pentru copii (Wells şi Evans,
2003). Căutând mecanismele care stau în spatele acestui rezultat, Wells şi Evans (2003) au ajuns la
concluzia că elementele naturale acţionează pe două căi majore: (I) asigurând un suport social, ceea
ce se explică prin faptul că copiii îşi fac prieteni mai uşor şi interacţionează mult mai bine în aer
liber, şi (II) prin „capacitatea de atenţie direcţionată” (Kaplan şi Kaplan, 1989), copiii fiind fascinaţi
şi atraşi de elemente noi, prezente într-un număr nelimitat în natură. Influenţa pe termen lung şi
posibilele efecte pozitive ale experienţelor din natură asupra formării de indivizi dedicaţi cauzei
protecţiei mediului este una dintre direcţiile relativ recente de cercetare. În urma studiilor s-a
demonstrat că începând de la simpla joacă cu frunze, fructe, până la colectarea acestora sau
posibilitatea de a avea în îngrijire un animal în perioada copilăriei, contactul cu natura şi cu
elemente naturale influenţează cunoştinţele din domeniul protecţiei mediului acumulate până la
vârsta adolescenţei (Chipeniuk, 1995). Un studiu similar, dar realizat pe un interval de timp mai
lung, a dovedit existenţa unor relaţii pozitive între experienţa în aer liber în cursul primilor ani de
viaţă şi atitudinea faţă de mediu a tinerilor adulţi (Ewert şi alţii, 2005), în timp ce oportunitatea
împărtăşirii acestei experienţe, de exemplu sub forma taberelor sau activităţilor de cercetaşi, a avut
o influenţă şi mai puternică (Palmer, 1993; Chawla, 1999).
Într-un studiu amplu cu privire la relaţia dintre experienţele din natură din perioada
copilăriei şi atitudinea faţă de mediu ca adult, Wells şi Lekies (2006) au arătat că activităţile din
primii ani de viaţă ce au loc în „natura sălbatică”, cum ar fi diferitele jocuri, plimbări, excursii,
tabere cu cortul, pescuitul etc. au o influenţă semnificativ pozitivă asupra atitudinii faţă de mediu şi
comportamentului în natură ca adulţi. Persoanele care au participat la astfel de activităţi înaintea
împlinirii vârstei de 11 ani au arătat o atitudine pro-mediu ca adulţi şi erau capabili să demonstreze
un comportament pro-mediu. De asemenea, contactul cu natura „cultivată” în timpul copilăriei, cum
ar fi îngrijirea plantelor sau animalelor este asociată pozitiv cu atitudinea faţă de mediu, însă are o
influenţă mai redusă asupra comportamentului. Formarea atitudinii faţă de mediu este parţial
responsabilă şi de existenţa relaţiei dintre experienţele din natură din copilărie şi comportamentul
faţă de mediu ca adult. Părinţii şi educatorii conştienţi de importanţa acestor experienţe sunt mai
interesaţi şi mai dispuşi să ofere oportunitatea explorării naturii copiilor pe care îi au în îngrijire,
decât cei fără conştiinţă de mediu.
Problema mediului înconjurător este una globală şi ar trebuie să fie conştientizată nu numai
de către agenţiile de monitorizare a calităţii mediului, ci si de oamenii de rând care nu au neapărat
cunoştinţe de specialitate în domeniu. Astfel, educaţia ecologică este un proces menit să
sensibilizeze oamenii, să-i facă mai conştienţi si preocupaţi de problemele mediului înconjurător.
Scopul final al educaţiei ecologice este acelaşi în întreaga lume: de a forma o mentalitate sănătoasa
vis-à-vis de calitatea mediului în care trăim. Acest deziderat poate fi îndeplinit cu succes dacă acest
tip de educaţie este iniţiat încă din primii ani de şcoală. Marele biolog Eugen Pora afirma că „ este
momentul să-i învăţăm pe copii de ce trebuie protejată natura”. Astăzi, cand asistăm la cel mai
vertiginos amestec al omului în natură, se impune educarea în spirit ecologic, a tinerei generaţii,
deoarece „copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem către vremuri pe care noi nu le vom mai trăi”.
Trăim într-o lume în care omul a modificat natura, i-a stricat echilibrul. Natura trebuie respectată,
un respect care i se cuvine, pentru că reprezintă viaţa. „ Natura poate să-ţi slujească de carte, de
profesor, de povăţuitor. Nu închideţi această mare carte plină de învăţături înţelepte!”(G. Simion)
Adesea oamenii uită că natura este aceea care satisface direct sau indirect cea mai
mare parte a nevoilor vitale . Abundenţa şi varietatea darurilor sale au dat naştere
credinţei ca natura este inepuizabilă şi că omul poate dispune fără limită de resursele
ei. Modificarile aduse de expansiunea societăţii umane au de cele mai multe ori un
caracter distructiv, multe fiind ireversibile pentru că produc perturbări în sistemele
ecologice şi deteriorează echilibrul natural .
Intervenţia omului în natură provoacă uneori traumatisme care determină
dispariţia unor plante şi animale valoroase ducand la dezvoltarea în ecosistemele
naturale a unor specii inferioare uşor adaptabile, dar puţin folositoare omului. Cel mai
important fenomen îl constituie însă ruperea echilibrului ecologic şi a ritmului ciclului
biogeochimic, procese cu profunde implicaţii asupra naturii şi a omului. De aceea ,
conservarea şi stabilirea echilibrului dinamic al biosferei este o datorie imperioasa a
omului modern .
Educaţia cu privire la mediu trebuie să dezvolte la nivelul întregii umanităţi o atitudine de
responsabilitate în folosirea şi conservarea resurselor naturale. În acest scop învăţămantului
îi revine un rol tot mai important în educarea tineretului, căruia trebuie sa i se
imprime o gandire ecologică. Educarea în acest sens trebuie să înceapă din copilarie şi
să fie continuată tot timpul. Primele forme de educaţie în materie de mediu înconjurator
începe în anii de grădiniţă. Educatoarele trebuie să-înveţe şi să-i sensibilizeze pe copii cu
privire la frumuseţile naturii, dezvoltandu-le gustul de a descoperi adevărurile care se petrec
în jurul lor.
Educatia în problema mediului este procesul prin care se recunosc valorile şi se
clarifica ideile necesare competenţei şi atitudinii potrivite pentru a întelege şi aprecia relaţiile
existente dintre om şi natură. Procesul educaţional are drept sarcină să sublinieze faptul că, în
contextul actual, nu este vorba sa conservăm natura în dauna omului, ci să se asigure, în primul
rand bunastarea omenirii. În această privinţă cunoştinţele ecologice constituie un element din
ce în ce mai important în explicarea politicii de protecţie a mediului înconjurator. Această
situaţie are asupra educaţiei în materie de mediu rezonanţe, care duc la cunoaşterea gravităţii
pericolelor existente , la înţelegerea locului omului în biosferă şi la datoriile ce decurg din
aceasta . Este momentul în care distrugerea şi dezordinea trebuie să cedeze locul
gospodaririi raţionale .
Rolul profesorului constă tocmai în arătarea pericolelor care derivă din
degradarea mediului , unul din obiectivele vizate fiind acela de a face populaţia să ia
cunoştinţă de aceasta , fără a creea o stare de teamă .
Scopul educaţiei ecologice este incitarea fiecarui individ în aşa fel încat să
se simtă direct angajat în această problemă , pentru a-i crea un sentiment de
responsabilitate şi voinţa de a acţiona personal. Pentru a fi eficace , educaţia în domeniul
protecţiei mediului trebuie făcută într-un sistem unitar care să se adreseze copiilor,
adolescenţilor şi adulţilor şi care să comporte un învăţămant metodic la toate nivelele
şcolare şi extraşcolare .
O educatie în materie de protecţia mediului înconjurător este inseparabilă de un
concept global: trebuie ca toţi cetăţenii să înteleagă că nu există decat o singură
biosferă, care este bunul comun al întregii omeniri . În acelaşi timp trebuie insistat
asupra problemelor locale , pentru care fiecare cetăţean să aibă conştiinţa unui “mediu
personal “, pe care să-l iubească şi să-l utilizeze raţional .
„Cine nu iubeşte o floare nu e în stare să-i iubească nici pe oameni”, afirmă John Ruskin,
filosof care a propovăduit dragostea pentru natură, nu numai ca izvor de trainică gândire, dar mai
ales ca susţinere în viaţa fiecărui om. Orice copil poate deveni prieten al naturii dacă o respectă şi
participă la refacerea ei. Natura are nevoie de prieteni, iar noi educatoarele prin educaţia pe care o
facem copiilor referitoare la acest subiect este să insuflăm cu toată puterea, prin argumente
puternice, dragostea pentru natură cu tot ceea ce ea ne oferă măreţ ori simplu, bogat ori modest.
Învăţându-i pe copii să iubească natura nu numai că le dăm viaţa întreagă o îndrumare nouă,
veşnic senină a minţii şi sufletului lor, dar le oferim posibilitatea de a cunoaşte că planta e o fiinţă şi
că ceea ce pare neînsufleţit, un munte, un râu, poate avea influenţă asupra omului.
Cele mai uimitoare achiziţii şi care au avut un impact major în formarea cunoştinţelor, dar
mai ales în stabilirea unor comportamente ecologice, le-au avut plimbările şi excursiile în natură.
Excursiile constituie un mijloc didactic de cea mai mare importanţă pentru că oferă copiilor
posibilitatea să observe, să cerceteze şi să cunoască în mod direct o mare varietate de aspecte din
natura, de ordin biologic sau geografic, despre mediul natural si factorii de mediu. În acelaşi
timp excursiile contribuie la educarea şi dezvoltarea simţului estetic, trezesc dragostea şi interesul
pentru natură şi respectul pentru frumuseţile ei. Aceasta ajuta la cunoaşterea spaţiului geografic din
imediata vecinătate a orizontului local.
De asemenea cu o cheltuiala extrem de redusa din partea copiilor se poate face o lectie
transcurriculara- aplicatie practica la cunoaşterea locurilor, ca act geografic şi frumuseţi ale carului
din natura.
Plimbările prin parc, excursiile în mai multe mediidin natură,observările spontane în natură,
expoziţiile, jocurile, desfăşurate în sectoarele de activitate au deprins pe copii să fie interesaţi de
mediul în care trăiesc, de protecţia şi grija faţă de mediu. Prin tratarea interdisciplinara a
problemelor privind protecţia mediului, contribuim la formarea unui comportament ecologic fată de
mediul înconjurător.
Copilul trebuie lăsat să descopere el însuşi adevărul, să-i cultivăm interesul pentru
promovarea stării de sănătate în mediul înconjurător, să-l educăm în sprijinul ocrotirii şi protecţiei
medilui înconjurător.De aceea este necesară păstrarea unui mediu de viaţă nealterat, cat
mai propice dezvoltării fiinţei umane. Copiii trebuie convinşi că fără un mediu curat,
nepoluat viaţa omului nu este posibilă .

BIBLIOGRAFIE:

1. Berca M, Ecologie generală şi protecţia mediului, editura Ceres, 2000

2. Botnariuc N, Vădineanu A, Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
3. Cucoş C, Pedagogie ,Iaşi, editura Polirom, 1996
4. Pârvu C, Ecologie Generală, editura Tehnică, Bucureşti, 1999
5. Stugren B, Ecologie teoretică, editura Sarmis, Cluj Napoca, 1994
6. Legea protecţiei mediului 137/1995; Legea mediului 5/2000