EDUCAŢIA ECOLOGICĂ LA PREŞCOLARI

Prof. învăț. preșc. Buzdugan Alina

Prof. învăț. preșc.Zapan Constanta
Grădinița cu P. P., nr. 25, Iaşi

Natura, marele şi inepuizabilul rezervor de materii prime, energie, sănătate şi viaţă, mama
din care ne naştem, ne dezvoltăm şi trăim într-un dialectic ciclu de perpetuare, ne pune la
dispoziţie tot ceea ce are mai bun – o imensă şi variată masă de factori naturali de mediu, din a
căror sevă ne înfruptăm şi evoluăm. Apa, aerul, soarele, plantele - cu pomii, pădurile - şi însuşi
pământul - sunt elementele de bază ale cadrului natural, sursele cele mai bogate pe care omul le
foloseşte şi pentru viaţă, şi pentru prevenirea şi tratarea unor boli.
Pornind de la influenţa reconfortantă pe care o are asupra psihicului, de la efectul
miraculos al unor plante medicinale şi ape minerale, puterea de călire a organismului conferită de
către razele solare - ultraviolete - şi până la roadele pe care le oferă drept hrană şi surse de
vitalitate, natura este socotită pe drept cuvânt izvorul vieţii. Ea a înconjurat totdeauna viaţa
omului cu munţi şi ape, cu păduri foşnitoare şi câmpii smălţuite cu flori, cu multe plante, păsări
şi alte vieţuitoare.
Omul este sinteza întregii creaţii materiale. Natura a fost creată pentru bucuria omului şi
pentru folosul său material şi spiritual. Fiind o fiinţă în permanentă creştere spirituală, tendinţele
sale umane sunt orientate spre perfecţionarea ştiinţei şi tehnicii, în vederea îmbunătăţirii traiului,
a ridicării nivelului de civilizaţie. Creşterea spirituală a omului înseamnă educaţie şi cultură iar
acestea se pot dobândi şi prin intermediul naturii, care este ca o carte. Natura ne învaţă
permanent şi nelimitat: în acelaşi loc, în momente diferite, poţi vedea aspecte diferite.
Omul îşi înfrumuseţează propriul spirit prin intermediul naturii şi se poate schimba
permanent, ca şi natura care evoluează şi creează transformându-se permanent. Şi omul - este
creator şi artist, dar numai printr-o strânsă simbioză cu natura. “Omul sfinţeşte locul” - spune un
înţelept proverb, surprinzând şi definind însuşirile umane formate în procesul educaţiei. Omul,
de mic - din şcoală / grădiniţă, trebuie să cunoască aceste probleme, în speranţa că, poate mai
apoi, le va preţui. Altfel, aşa cum vedem, greu îi dezvăţăm. E calea deprinderilor: mai uşor
formăm la om o deprindere nouă, decât să-l dezobişnuim de una veche.
 Aşa că, educatoare ori învăţător, acolo unde-om fi, trebuie să plecăm în educarea
copiilor noştri de la muşcata din fereastră, de la “drumul până-n prag şi înapoi”, de la pomul din
faţa casei.
Poluarea sub toate formele, efectul de seră, epuizarea resurselor, degradarea resurselor
naturale - nu se limitează la graniţele naţionale ale unui stat. Protecţia mediului reprezintă o
provocare majoră, de dimensiuni planetare, care necesită cooperare internaţională şi
reglementare interstatală.
Ideea unei educaţii relative la mediu s-a răspândit la începutul anilor΄70, datorită
conştientizării pericolelor ce ameninţă umanitatea şi patrimoniul său natural. Conferinţa
Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, organizată la Stockholm în 1972, atrăgea atenţia
asupra caracterului prioritar al problemelor ecologice.
Protecţia mediului în România constituie o prioritate reflectată la nivel constituţional.
Astfel, Constituţia prevede în art. 134, aliniat 2, litera e: “refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.
Educaţia ecologică a preşcolarilor este foarte importantă pentru:
 dezvoltarea sentimentelor de afecţiune faţă de tot ceea ce-i înconjoară;
 corectarea atitudinilor comportamentale sau chiar suplinirea părinţilor în formarea
comportamentelor copiilor;
 transmiterea unor cunoştinţe şi lămurirea sau corectarea informaţiilor pe care le au în familie,
prin intermediul televizorului sau din basme;
 formarea unor viitoare personalităţi.
Educaţia ecologică constituie o formă de educaţie non-disciplinară ce foloseşte abordări
interdisciplinare centrate pe mediu şi problemele acestuia. Procesele de învăţământ ce se înscriu
în sfera educaţiei ecologice presupun mai multe niveluri de acţiune: cognitiv, afectiv,
comportamental şi participativ.
Educaţia ecologică a preşcolarilor se realizează mai ales la nivel afectiv. Astfel la copii
se conturează sentimente care se vor manifesta prin atitudini ce dovedesc atenţia acordată de
acesta mediului. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Deoarece copiii
imită tot ceea ce văd, adulţii din jurul lor trebuie să-şi controleze comportamentul în permanenţă.
Copiii sunt dornici să participe la acţiuni de amenajare a mediului în care trăiesc, se vor implica
aşadar în activităţi de îngrijire a plantelor şi animalelor, dar trebuie să fie la fel de entuziasmaţi şi
de participarea la acţiuni de curăţare a locului de joacă.
Copiii sunt spijiniţi pentru :
 atingerea unui nivel de cunoştinţă şi atenţie faţă de mediu şi problemele sale;
 dezvoltarea capacităţii de a observa şi alege stimulii;
 prelucrarea, perfecţionarea şi extinderea percepţiilor nou formate;
 folosirea în diferite situaţii a calităţilor formate.
Copiii trebuie să înţeleagă modul de funcţionare a mediului, de apariţie a problemelor
cu care se confruntă acesta şi de rezolvare a acestor probleme. Ei trebuie să-şi însuşească un set
de valori şi să manifeste grijă pentru mediu, precum şi să posede motivaţie şi dorinţă pentru a
participa la acţiuni menite să îmbunătăţească starea mediului. Educatorii, dar şi părinţii trebuie
să-i sprijine pentru a-şi forma şi dezvolta abilităţi necesare identificării şi investigării
problemelor de mediu şi să le dea ocazia de a participa la rezolvarea acestora.
Noi toţi suntem responsabili în a construi un mediu educaţional care să motiveze copilul
în procesul de protejare a naturii, fiind esenţial ca omul să fie educat în spiritul respectului faţă
de mediu.
Sentimentele şi atitudinile copiilor faţă de natură trebuie să fie de respect şi grijă, având
în permanenţă convingerea că oamenii sunt parte integrantă din natură şi nicidecum superiorii
acesteia.

BIBLIOGRAFIE:

1. Momanu Mariana, Introducere in teoria educatiei, Ed. Polirom, Iasi, 2002;

2. Dutu Mircea, Ecologie- filosofia naturală a vieții, Ed. Economica, Bucuresti, 1999;