Evoluţia

ecosistemelor
este
reprezentată de
succesiunea
ecologică.
Există două tipuri de succesiuni:
1. Succesiune primară – constă în
instalarea biocenozei într-un
biotop nou format
2. Succesiune secundară –
constă în instalarea unei
biocenoze într-un biotop
afectat de factori naturali sau
antropici.
• Succesiunea ecologică
reprezintă procesul ireversibil
de trecere a ecosistemului prin
diverse faze de evoluție, de la
formare și până la maturizarea
lui, și este rezultatul
interacțiunii dintre biocenoza
și biotop.
 Menţinerea stabilităţii ecosistemelor
este condiţionată de echilibrul dintre
natural şi antropic!
 Evoluţia unui ecosistem (ex.
pădure) se desfăşoară în două
etape:
1. Fazele tinere – caracterizate
printr-un număr mic de specii,
lanţuri trofice scurte, producţie
primară mare, stabilitate mică.
2. Fazele mature – caracterizate
printr-un număr mare de specii,
lanţuri trofice lungi, producţie
primară scăzută, stabilitate
mare.

Omul trebuie să
înţeleagă
necesitatea
menţinerii
ecosistemelor
Când ecosistemul, deplin format, dobândeşte o
stare staţionară în timp, se ajunge la climax.
 Codrul secular de la
Slătioara (masivul Rarău) este
în fază de climax.
Pădurea Letea (Delta Dunării)
este un ecosistem aflat în
climax.
 Jungla ecuatorială!
Un exemplu de ecosistem
aflat în etapa de climax.
 Intervenţia omului asupra
ecosistemelor naturale poate
declanşa noi succesiuni ecologice.
Ecosistemele create prin
succesiune ecologică secundară
sunt vulnerabile la orice schimbare
a factorilor climatici (temperatură,
vânt, umiditate).
Defrişarea unei
păduri poate avea
drept consecinţă
deşertificarea.
 Desecarea unei bălţi
pentru obţinerea terenurilor
agricole, conduce la instalarea
unui ecosistem tânăr, cu
productivitate mare pentru un
scurt interval de timp, dar cu o
stabilitate redusă.
Pentru stabilitatea ecosistemelor
afectate de acţiunea omului, în
prezent se practică reconstrucţia
ecologică.