ECOLOGIE 2

CUPRINS
CAPITOLUL IV FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
IV.1 FUNCŢIA ENERGETICĂ
IV.1.1.1 PRODUCŢIA PRIMARĂ
IV.1.1.2 PRODUCŢIA SECUNDARĂ
IV.2 FUNCŢIA DE CIRCULAŢIE A MATERIEI
IV.2.1. CIRCUITELE GEO- BIOCHIMICE
IV.2.1.1 CIRCUITUL CARBONULUI
IV.2.1.2 CIRCUITUL AZOTULUI
IV.2.1.3 CIRCUITUL FOSFORULUI
IV.3. FUNCŢIA DE AUTOCONTROL
 Continuare succesiune ecologica

SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ - procesul ireversibil de trecere a ecosistemului prin faze de

evoluţie, de la formare până la maturizarea lui ca rezultat al interacţiunii dintre biocenoză şi biotop.
Deci, este procesul prin care o biocenoză suportă modificări în compoziţia speciilor şi în
abundenţa lor relativă într-o comunitate, ca răspuns la modificările datorate fluctuaţiei naturale a
factorilor ecologici sau a celor provocate de factori antropici.
În cursul succesiunii ecologice se produc schimbări calitative, structurale, funcţionale şi
informaţionale.
 SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ
PRIMARĂ
Începe într-un mediu lipsit de viaţă şi
este rară în prezent.
În acest caz biocenoza se instalează
într-un biotop nou, în care nu a mai
existat înainte o altă biocenoză.
Ex: insule vulcanice noi, suprafeţe
devastate de erupţii vulcanice, suprafeţe
rămase în urma retragerii gheţarilor,
depozite de steril, exploatări de suprafaţă,
etc .
Succesiunea primara se desfasoara lent.
SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ
SECUNDARĂ
Se declanşează în cazul în care biocenoza
iniţială a fost parţial distrusă pe cale naturală
sau artificială (incendiu, inundaţie, construcţia
unui baraj, defrişare etc.). Din biocenoza
iniţială au rămas o serie de organisme sub
formă de seminţe, spori, ouă şi germeni,
biotopul este modificat (de exemplu mai există
sol), iar procesul succesional decurge în
general cu viteză mare.
 Succesiunea ecologică nu este o caracteristică obligatorie a ecosistemelor. Nu toate sistemele
ecologice se dezvoltă în timp şi ajung la stadiul de maturitate. Acolo unde condiţiile impuse de
factorii abiotici sunt severe, speciile componente ale biocenozei nu reuşesc să le modifice.
Aceasta face ca compoziţia specifică a biocenozei să nu se modifice prea mult, deoarece doar
speciile ce pot tolera condiţiile de mediu respective se pot menţine. Succesiunea este astfel fie
stopată în stadiul succesional tânăr, fie dezvoltarea ecosistemului este foarte lentă. Dintre factorii
abiotici ce determină acest lucru voi menţiona doar câţiva din cei mai importanţi:
a. Temperatura. Temperaturile scăzute din zonele arctice şi alpine încetinesc foarte mult
dezvoltarea ecosistemelor. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul apelor termale, unde temperatura
ridicată a apei limitează mult numărul de specii.
b. Salinitatea excesivă, fie în cazul lacurilor suprasărate sau a terenurilor sărăturate, nu permite
decât existenţa puţinelor specii capabile să supravieţuiască în aceste condiţii;
c. Apa respectiv penuria de apă din deşerturi ce permite doar existenţa unui număr redus de
specii cu adaptări specifice;
d. Penuria nutrienţilor şi a microelementelor din apele de suprafaţă ale Oceanului Planetar
datorată pierderilor permanente de nutrienţi prin sedimentarea organismelor moarte sau a
dejecţiilor acestora spre zonele profundale nu permit decât o producţie primară extrem de
scăzută.
 SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ LA NIVELUL UNUI LAC (EUTROFIZAREA)

Lacurile au fost clasificate după diferite criterii în zeci de categorii distincte. Una din cele mai utilizate
clasificări se referă la cantităţile de nutrienţi (săruri de azot, fosfor şi uneori siliciu) din lacuri.
Se disting astfel lacuri sărace în nutrienţi, numite oligotrofe (de exemplu lacurile alpine) şi lacuri bogate
în nutrienţi, numite eutrofe (cum sunt lacurile din lunca şi delta Dunării).
Procesul natural de succesiune ecologică a unui lac oligotrof (echivalent stadiului succesional tânăr)
spre stadiul eutrof (echivalentul stadiului succesional matur) poartă numele de eutrofizare.
Deosebirea fundamentală dintre succesiunea ecologică a ecosistemelor terestre şi cea a ecosistemelor
acvatice este că în timp ce primele se dezvoltă pe seama acumulărilor de biomasă proprie, ecosistemele
acvatice se dezvoltă, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe seama aportului de nutrienţi din ecosistemele
terestre adiacente. Din momentul formării unui ecosistem acvatic, indiferent dacă este o simplă baltă sau un
ocean, acesta începe să se colmateze. De exemplu, stratul de sedimente din lacul Baikal a cărui adâncime de
peste 2 km, depăşeşte 6 km grosime.
Eutrofizarea reprezintă procesul de îmbogăţire a apei în nutrienţi, ceea ce determină succesiunea
ecologică de la tipul oligotrof la cel eutrof.
Eutrofizarea este un proces natural ce tinde spre maximalizarea fluxului de energie. Astfel, creşterea
concentraţiei de nutrienţi duce la creşterea producţiei primare dar determină şi modificări calitative ale
acesteia.
În stadiul oligotrof transparenţa apei este ridicată iar lumina poate penetra la adâncimi mari. Creşterea
concentraţiei de nutrienţi permite dezvoltarea rapidă a algelor din masa apei ceea ce duce la o scădere a
transparenţei. O serie de plante acvatice nu se mai pot dezvolta din această cauză iar suprafeţele ocupate de
acestea se reduc. Reducerea ponderii plantelor acvatice ce utilizează nutrienţii din sedimente este într-o primă
fază compensată de creşterea proporţiei speciilor de plante se dezvoltă rapid pe verticală şi pot astfel realiza
fotosinteza în stratul superior al apei unde penetrează lumina.
 Plantele acvatice oferă adăpost şi protecţie faţă de peştii prădători organismelor
zooplanctonice (animale din masa apei, preponderent crustace care în mare parte se hrănesc cu
alge pe care le filtrează din masa apei).
Dispariţia plantelor duce la dispariţia zooplanctonului. Aceasta duce la diminuarea
controlului pe care îl exercită zooplanctonul asupra algelor, sporind presiunea acestora asupra
plantelor superioare. Transparenţa apei scade şi mai mult, iar o bună parte din producţia primară
ajunge să fie reprezentată de biomasa algală. Diversificarea resursei trofice şi cantitatea sporită
de biomasă permit existenţa unui număr sporit de specii. Acumularea continuă de nutrienţi şi
biomasă duce la intensificarea proceselor de descompunere şi la consum sporit de oxigen (figura
1).

Figura 1 – Deosebirile dintre un lac oligotrof (în stânga) şi unul eutrof

(dreapta)
 Lacul oligotrof se caracterizează prin transparenţa ridicată (ilustrată de discul ce coboară
până la limita vizibilităţii), existenţa vegetaţiei până la adâncimi mari precum şi o abundenţă
scăzută a algelor (reprezentate prin punctele din masa apei).
Lacul eutrof are o transparenţă scăzută, vegetaţia persistă doar în zona litorală iar masa apei
este dominată de alge, sedimentele au o grosime mare iar procesele de descompunere sunt
intense conducând la un consum ridicat de oxigen. În anumite situaţii în lacurile eutrofe
concentraţia de oxigen poate să scadă (hipoxie), sau poate lipsi în totalitate (anoxie). În timp
lacul eutrof se va colmata şi va evolua spre o mlaştină.

Relaţiile între ecosisteme aflate în stadii succesionale diferite

Ecosistemele nu sunt sisteme izolate, astfel cele învecinate interacţionează şi sunt
interdependente. Aceasta conferă caracterul de sistem complexelor de ecosisteme. În cazul în
care două ecosisteme aflate în stadii succesionale diferite sunt învecinate, cel mai adesea are loc
un transfer de materie, energie şi informaţie de la ecosistemul în stadiul succesional tânăr spre
ecosistemul matur. Acest transfer nu permite ecosistemului în stadiul succesional tânăr să
acumuleze biomasă şi să se dezvolte, ceea ce duce la menţinerea şi accentuarea decalajului dintre
cele două ecosisteme. Ecosistemul matur posedă o complexitate structurală ridicată şi are
capacităţi sporite de a utiliza resursele disponibile. Aceasta îi permite să maximalizeze intrările
de energie inclusiv prin preluarea de energie şi materie din ecosistemul învecinat tânăr. Practic
ecosistemul aflat în stadiu succesional tânăr se transformă într-un subsistem al ecosistemului
matur. Se poate astfel vorbi de exploatarea unui ecosistem de către altul. Aceste conexiuni
stabilite între ecosisteme aflate în stadii succesionale diferite determină constituirea complexelor
de ecosisteme.
 De exemplu, căprioarele dintr-o pădure care se hrănesc cu plantele dintr-o pajişte învecinată
transportă astfel biomasă din ecosistemul tânăr (pajişte) spre cel matur. Animalele se adăpostesc
în pădure unde respiră (eliminând dioxidul de carbon necesar în fotosinteză) şi elimină materiile
fecale. În plus pot consuma puieţii de arbori şi arbuşti împiedicând astfel împădurirea pajiştii.
Omul are posibilitatea de a întrerupe succesiunea ecologică, de a aduce ecosistemele în
stadii succesionale mai tinere prin defrişări, arături, inundaţii controlate şi incendieri. Sunt astfel
create sisteme ecologice cu o structură simplificată şi o productivitate biologică mare.
Trebuie reţinut însă că ecosistemele mature, deşi cele mai stabile, sunt în acelaşi timp cele
mai sensibile faţă de impactul antropic. Schimbări în structura acestora pot antrena modificări
majore care să conducă la întinerirea ecosistemului.
 CAPITOLUL IV
FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
Funcţionarea ecosistemului este asigurată de interacţiunile existente între populaţiile
biocenozei care-l compun şi interacţiunile acestora cu mediul lor abiotic.
Ecosistemul nu produce energie, ci funcţionează ca un laborator de acumulare şi
transformare a acesteia.
Ecosistemele naturale sunt susţinute de două surse de energie:
- energia electromagnetică a radiaţiilor solare
- energia chimică a diferitelor substanţe.

Cantitatea energiei incidente la nivelul Terrei este 1,94 cal/cm 2/min (în România este de 1-
1,4 x 106 kcal/m2/an (Puia şi Soran, 1984).
Ea este determinată de:
latitudine - care determină unghiul de incidenţă al razelor solare;
expoziţia terenului;
natura substratului;
alţi factori: nebulozitate, suspensii, vapori de apă.

Energia solară este valorificată de două grupe de producători primari:

plantele verzi şi algele care captează energia radiaţiilor solare şi o convertesc în substanţe
organice;
bacteriile fotosintetizante care realizează fotosinteza cu ajutorul pigmenţilor
 Energia chimică a diferitelor substanţe
Pentru sinteza substanţelor organice se foloseşte şi energia obţinută prin oxidarea unor
compuşi anorganici de către microorganisme cum sunt:
a. bacteriile nitritificatoare – sunt prezente în soluri, ape dulci şi sărate, în sistemele de
epurare a apelor uzate şi cuprind:
- nitritbacteriile: Nitrosomonas, Nitrosospira, care oxidează NH3 până la nitriţi,
- nitratbacteriile: Nitrobacter, Nitrospira care oxidează nitriţii până la nitraţi.
În ambele procese se eliberează energie. În natură, aceste bacterii intervin în circuitul
azotului, transformând NH3 în HNO3 şi azotaţi netoxici.
b. bacterii sulfuroase – din genul Thiobacillus care oxidează compuşii minerali ai sulfului.
Ele suntîntâlnite pe fundul apelor stătătoare. Sursa lor de energie o constituie hidrogenul sulfurat
(H2S) pe care îl transformă în sulf (S), acid sulfuros (H2SO3) şi acid sulfuric (H2SO4).
Ele elimină toxicitatea hidrogenului sulfurat (H 2S) şi redau în circuitul biologic oxidul de
sulf (SO2-), care nu este toxic şi care este asimilat de plante.
c. bacteriile feruginoase –populează mediile acide şi au rolul de a oxida sărurile feroase în
compuşi ferici.
 IV.1 FUNCŢIA ENERGETICĂ
În interiorul ecosistemelor, fluxul energetic se realizează prin relaţiile trofo - dinamice
stabilite între organisme, în timpul cărora energia suferă permanent transformări.
La intrarea în lanţul trofic, radiaţia solară este transformată în energie chimică de către
producătorii primari (plantele etc). Aceasta este apoi repartizată pe trepte trofice individuale şi, în
final, returnată în mediul înconjurător sub formă de energie calorică.
Fluxul energetic este unidirecţional şi rezultă din conlucrarea celor două legi de bază ale
termodinamicii:
Funcţia energetică – constă în fixarea energiei solare de către plantele autotrofe şi
transformarea ei în energie chimică. Pentru ca ecosistemul să poată exista este absolut nevoie de
pătrunderea continuă a energiei solare, care este captată de plantele verzi şi unele
microorganisme fotosintetizatoare, fiind utilizată în sinteza propriilor substanţe organice
(producători primari). Cu ajutorul consumatorilor, energia înglobată în biomasa vegetală
consumată prin hrană, este transferată în continuare la tot lanţul de consumatori printr-un flux
continuu.
Producţia secundară este cea realizată de consumatori. Ei sunt dependenţi de energia primită
de la producătorii primari. Pierderile de energie sunt compensate toate prin aportul continuu al
radiaţiilor solare.
 R excretii
R excretii
R excretii
PPB PSB1 R excretii
PSB2
PSB3
PPN PSN1 PSN2 PSN3
Consumator Consumator
Consumator tertiar C III
•Producător primar secundar C II
primar CI
• PP
LEGENDĂ:
DESCOMPUNĂTORI PPB – producţie primară brută
PPN – producţie primară netă
PSB 1,2,3 – producţie secundară brută
PSN 1,2,3 – producţie secundară netă

Fig. 2 Functia energetica a ecosistemului

Energia solară incidentă este captată parţial de producătorii primari şi transformată în producţie
primară brută (PPB). O parte din energia acumulată sub această formă se pierde în procesul
respiraţiei R. O altă parte se acumulează în biomasă sub formă de producţie primară netă
(PPN). Energia fixată în producţia primară netă constituie sursa de energie ca hrană pentru
consumatorii primari (C1) reprezentaţi de fitofagi, iar alta se transformă în detritus după moartea
plantelor. Detritusul este consumat parţial sau total de detritofagi şi descompunători. Din
cantitatea totală de energie consumată sub formă de hrană de către fitofagi o parte serveşte pentru
desfăşurarea activităţii lor o altă parte se risipeşte sub formă de căldură în respiraţie R1, o altă
parte este eliminată în mediu sub formă de excremente iar o altă parte se acumulează sub formă
de biomasă, reprezentând producţia consumatorilor primari (productia secundara neta – PSN).
 Fluxul de energie trece de la un nivel trofic la altul prin intermediul lanţurilor trofice, iar
cantitatea de energie acumulată se reduce treptat de la un nivel trofic la altul. Trecerea de la un
nivel trofic la altul şi în interiorul fiecăruia are loc cu pierderi de energie .

Grupele evoluate de organisme desfăşoară activităţi calitativ superioare. De pildă, la păsări

şi mamifere o proporţie importantă de energie este cheltuită nu numai pentru căutarea şi
capturarea prăzii (la carnivori) dar mai ales pentru protecţia, îngrijirea şi educaţia urmaşilor.
De aici se vede ca fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer al energiei
chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci si un proces de schimbare a formelor de energie, apariţia
şi dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de pildă, energia nervoasă, energia psihică.
Energia degradată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de către ecosistem, ceea
ce impune intrarea de noi cantităţi de energie, deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem
este unidirecţional.
 IV.1.1 PRODUCŢIA ŞI PRODUCTIVITATEA
ECOSISTEMELOR

Producţia biologică reprezintă cantitatea de substanţă organică realizată de un ecosistem

într-un anumit interval de timp.
Productivitatea reprezintă cantitatea de materie organică acumulată într-o unitate de timp
pe o unitate de suprafaţă.

PRODUCŢIA PRIMARĂ
Producţia primară se împarte în producţie primară brută şi netă.
Producţia primară (PP) reprezintă energia asimilată de producătorii primari sub formă de substanţă
organică.
Producţia primară brută (PPB) reprezintă întreaga energie asimilată de producătorii primari în
procesul fotosintezei (sau al chemosintezei). Din această energie o parte este folosită de plantă pentru
desfăşurarea proceselor metabolice proprii (sinteze organice, mişcare) exteriorizate prin respiraţia plantei.
Producţia primară netă (PPN) reprezintă energia asimilată de producătorii primari şi stocată sub
formă de substanţă organică.
Reprezintă diferenţa dintre PPB şi energia consumată prin procesele de respiraţie.

PPB – Respiraţie = PPN

 EFICIENŢA ENERGETICĂ

Energia incidentă 100%

Energia absorbită 20% din energia incidentă este absorbită

PPB 0, 4-10% din energia absorbită este transformată în PPB

PPN 40-85% din PPB este stocată în PPN, restul fiind utilizat în
respiraţie

PRODUCŢIA SECUNDARĂ
Producţia secundară se referă la energia acumulată în biomasa consumatorilor de
orice ordin.
Ecuaţia care ilustrează bugetul energetic al unui nivel trofic al consumatorilor este:

C = A + E, unde
C - reprezintă energia consumată (ingerată),
E reprezintă energia pierdută prin excrete (F energie eliminată prin fecale, U energia
eliminată prin urină, E= F+U):
A – reprezintă energia asimilată adică, practic energia utilizabilă
(A = R + P, unde R energia consumată în procesele metabolice (respiraţie) şi P energia
stocată pentru creştere, dezvoltare şi reproducere.
 Fig.3 Fluxul de energie de la un nivel trofic inferior (n-1) la nivelul trofic superior (n).

În aceeastă figură este prezentat transferul de energie de la un nivel trofic la altul.

Lăţimea unui canal de transfer este proporţională cu biomasa transferată. Astfel raportat
la producţia nivelului n-1, se observă că doar o parte este consumată de nivelul trofic
superior, restul ajungând direct la descompunători. În urma pierderilor datorate excretelor şi
respiraţiei, producţia secundară a nivelului n este mult mai scăzută comparativ cu cea a
nivelului anterior.
IV.2 FUNCŢIA DE CIRCULAŢIE A MATERIEI

Funcţia de circulaţie a materiei este o funcţie indisolubil legată de prima şi constă în circulaţia
substanţelor nutritive anorganice şi organice între speciile componente ale ecosistemului şi între acestea şi
biotop.
Biocenoza realizează circulaţia permanentă a materiei în ecosistem. Substanţa pătrunde în
biocenoza din biotop sub forma unor combinaţii de atomi ai elementelor chimice.
Plantele folosesc aceste combinaţii sub forma de soluţii apoase, iar cu ajutorul energiei solare
atomii asimilaţi sunt incluşi în structurile substanţei organice prin procesul de fotosinteza.
Deci, plantele asigura intrarea selectiva a elementelor din biotop în biocenoza. Atât proporţia
cât si viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoza, constituie o caracteristica a fiecărui
ecosistem.
De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reţeaua
trofică, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor, elementele sunt scindate în
radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub forma de deşeuri metabolice, alţii sunt reţinuţi
pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar alţii sunt depozitaţi fără a putea fi eliminaţi.
În procesul de eliminare - reţinere, unele elemente realizează concentraţii crescânde spre
nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare - acumulare
sau amplificare biologică. De exemplu, într-un lanţ alimentar acvatic cu cinci verigi, concentraţia de
DDT creşte de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulându-se în special în ţesuturile grase ale
organismelor (de la 0,000003 ppm DDT în apa, la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de
peşti carnivori.
Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru ca unele substanţe toxice ce au în
biotop concentraţii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori din vârful
piramidei trofice (răpitoare, om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale.
 IV.2.1. CIRCUITELE GEO- BIOCHIMICE
Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează cicluri sau aşa numitele circuite
biogeochimice globale.
Ele se pot împărţi în două tipuri fundamentale:
•tipul sedimentar (fosfor şi sulf)
•tipul gazos (azot, oxigen, carbon).
La circuitele sedimentare, rezervorul principal îl constituie litosfera, iar la circuitele gazoase
rezervorul principal îl constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă
circuitul apei.
Circuitele geo- biochimice reprezintă parcursului elementelor chimice în biosferă, adică
mişcarea elementelor chimice între organisme şi compartimentele nevii ale atmosferei, hidrosferei şi
litosferei.
Cei mai mulţi nutrienţi necesari vieţii se găsesc sub formă de minerale, în scoarţa terestră.
Aceştia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu şi le includ
în construcţia moleculară a substanţelor vii.
Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral,
eliberând atomii din substanţele organice. Aerul şi apa transportă nutrienţii între componentele abiotice
şi cele biotice ale ecosistemului. Fără prezenţa acestor factori, fluxul de materie şi energie prin
ecosisteme, nu ar putea avea loc.
Pentru creşterea, dezvoltarea şi reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente.
Tabel nr. 1 Principalele elemente chimice importante
 Cele mai importante elemente necesare vieţii sunt carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul,
fosforul şi sulful.
Acestea se găsesc în ţesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram, iar nevoile zilnice se ridică la
câteva grame. De asemenea, în cantităţi destul de mari se găsesc şi elemente precum potasiul,
calciul, magneziul şi sodiul.
Nici un organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezenţa în structurile lor şi în desfăşurarea
proceselor metabolice fundamentale de şase elemente chimice esenţiale: C, H, N, O, P şi S.
Aceste elemente sunt prezente în proporţie de aproximativ 99% în orice organism, fie în
substanţele organice ce le compun, fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din
organisme – apa.
Plantele şi animalele conţin numeroase alte elemente absolut necesare, dar în cantităţi mult
mai mici (miligrame sau micrograme/kg ţesut); acestea se numesc microelemente sau
micronutrienţi) şi sunt reprezentate de fier, cupru, zinc, iod, bor, siliciu). Dacă depăşesc
cantităţile necesare, micronutrienții devin toxici.
Pentru agricultură şi alimentaţia omenirii importanţă deosebită prezintă ciclurile
biogeochimice ale carbonului, azotului, fosforului, sulfului şi circuitul apei în natură.
 Circuitul carbonului
Carbonul este constituentul de bază al tuturor compușilor organici. Structura atomului de
carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce
reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice.
Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang, rolul ecologic global este, de asemenea,
foarte important.
CO2 atmosferic, alături de alți componenți atmosferici, reprezintă un ecran care împiedică o
parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Așa se formează efectul de seră
natural prin care este menținută temperatura medie globală în limite favorabile vieții.
Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44.748 gigatone (o gigatonă = 109
tone).
Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38.000 gigatone), atmosfera
(748 gigatone) și suprafața terestră (2.000 gigatone). La acestea se adaugă carbonul din
rezervele geologice (4.000 gigatone). Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO 3,
MgCO3, Na2CO3 ).
Deși circuitul carbonului este unul închis, cantități mari de carbon ies din circuit pentru
perioade îndelungate de timp. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt:
a) depunerea carbonului în sedimente ( sub formă scheletele cadavrelor); , sub formă de
carbonați de calciu și magneziu;
b) materia organică moartă fosilizată.
Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer, cu 290 -
355 milioane de ani în urmă, când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate
enormă de materie organică nedescompusă. Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane
gigatone
 Plantele îndepărtează anual, prin procesul de fotosinteză, circa 1/7 din CO2 atmosferic .
Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii
de vârf. Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere, CO2 atmosferic este redat
circuitului.
Circuitul carbonului este reglat, așadar, de două procese antagoniste: fotosinteza și
respirația.
Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. Vara, când activitatea
fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică, iar în timpul iernii mai mare.
Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0,03% .
Până la Revoluția Industrială, fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de
CO2 atmosferic. Începând cu această perioadă, atmosfera este alimentată cu CO 2 și prin
„combustie industrială”, adică arderea combustibililor fosili. Astfel, s-a înregistrat o creștere
progresivă a acestui gaz atmosferic.
Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a
crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm (în anul 1750), la 370 ppm (în anul 2000).

Fig. 4 Creșterea concentrației de

dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției
Industriale
 Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2.
O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor,
absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult
dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. Anual, fiecare hectar de pădure consumă 16
tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. Astfel, defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole
și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global.
În afara circuitului terestru, CO2 realizează și un circuit oceanic. Oceanul joacă un rol
important în concentrația CO2 din atmosferă. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către
fitoplancton pentru sinteza de materie organică, prin fotosinteză.
O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații, formând acidul carbonic, care
deși este un acid slab, erodează rocile în timp. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu
carbonatul de calciu prezent masiv în ape, formând anioni (bicarbonații și carbonații).
Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor.
Astfel, CO2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde, de unde rezultă o
scădere a CO2 din atmosferă. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0,1 oC mărește
concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o
sursă importantă de CO2 pentru atmosferă, în condițiile încălzirii globale.
Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante, animale,
sol, litieră etc.). Pe termen scurt, schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul
dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil.
Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. Ele fixează anual aproximativ 36
gigatone de CO2.
 O mare parte din acest
rezervor se găsește în partea
lemnoasă, cu timp de
înlocuire foarte îndelungat;
partea ierboasă are un
turnover mult mai rapid.
Diferențe semnificative ale
timpului de înlocuire există și
între pădurile tropicale și cele
din zona temperată și rece.
Pentru reducerea dereglărilor
antropice în circuitul
carbonului, se sugerează două
soluții:
 creșterea absorbției CO2
prin mărirea volumului de
vegetație;
 reducerea emanațiilor
antropice (industrie,
transporturi, încălzirea
locuințelor) prin
retehnologizare, utilizarea
surselor de energie alternativă
etc. Fig 5 Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre
 Circuitul azotului
Rolul biologic al azotului este unul extrem de important, deoarece constituie elementul de
bază al proteinelor, iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. Rezervorul
principal de azot este atmosfera, unde se găsește în stare gazoasă, în proporție de 79%. Deși îl
găsim din abundență în atmosferă, azotul este sub formă moleculară (N2), inaccesibilă majorității
organismelor vii. Pentru a fi utilizat de către acestea, el trebuie să fie convertit în forme accesibile
(NO3-, NH4+).
Toate aceste transformări constituie, de fapt, faze ale ciclului biogeochimic al azotului.

Etapele transformării azotului atmosferic în plante sunt:

¨ fixarea N2;
¨ amonificarea;
¨ nitrificarea;
¨ denitrificarea.

A. Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice.

Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi
mai mari, respectiv descărcările electrice, la înălțimi mai mici. Pentru a se realiza combinarea
azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie.
Rezultă, astfel, amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. S-a estimat că anual ajung
pe această cale 8,9 kg azot/hectar (Smith, 1992).
 A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică, cu ajutorul microorganismelor
fixatoare de azot.
Prin această cale, azotul gazos atmosferic sub actiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite, este
convertit la forme fixe (NH4-, NO3-, NO2-). Aceste forme sunt folosite de plante în procesul de
fotosinteza.

Bacteriile care participa la aceasta fixare au fost grupate astfel:

- bacterii fixatoare de N2 libere (aerobe, anaerobe)
- bacterii fixatoare de N2 care traiesc în asociatie cu plantele.
B.  Amonificarea, consta in mineralizarea azotului proteic pana la NH3.
C. Nitrificarea cu cele doua  trepte intermediare: nitritarea si nitratarea in care are loc oxidarea
NH3 pana  la nitriti respectiv nitrati.
D.  Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric pana la azot molecular,
incheindu-se in acest mod circuitul azotului

Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a

circuitului azotului. La scară globală, ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu
azot.
În fiecare an, în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de
fertilizanți cu azot. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei
bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului.
Fig. 6 Circuitul azotului
în natură

Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care
accentuează dereglările circuitului azotului. În ansamblu, activitățile antropice adaugă în circuitul
global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual, pe întregul mapamond.
 Circuitul fosforului
În scoarța terestră, fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0,1%), iar în
hidrosferă în cantități și mai mici (0,00001%). Cu toate acestea, organismele vii acumulează
fosfor până la 1%, dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic.
Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici, atât ca depozitar al informației
genetice (ADN), cât și ca vehiculator de informație genetică, prin acizii ribonucleici ARN.
Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP
(acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la
nivelul fiecărei celule. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum:
fotosinteza, glicoliza, respirația, biosinteza proteinelor, lipidelor, protidelor, enzimelor etc.
La animale, fosforul intră în structura scheletului, dinților, etc.
Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare. Aceasta înseamnă
că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. În stadiul mineral, elementele cu circuit
deschis, deci și fosforul, are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale.
În faza de rocă, fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile
magmatice. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei, respectiv de circuitul
hidrologic.
Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. Ulterior, o parte din
acesta este absorbit de plante, iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și
transportat treptat, prin apele curgătoare, spre lacuri, mări şi oceane unde se depune în
sedimente. Fosforul ajuns la mari adâncimi este, practic, pierdut pentru biosferă.
 În plante, fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat, iar animalele își asigură necesarul cu
acest element din dietă. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin
mineralizarea materiei organice moarte, cu ajutorul descompunătorilor. Fosforul este mult mai
rapid reciclat în ecosistemele acvatice, comparativ cu cele terestre.
Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe
departe scurgerile de fosfor. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea
excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om. Cele mai mari depozite de guano
se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa, Australia și America de Sud unde este folosit ca și
îngrășământ.
Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial, este
normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice.
Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de
îngrășăminte cu fosfor.
Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral, iar
cantitatea este în continuă creștere. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți, alături
de cei cu azot, poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți.
Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale,
de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice.
Fig.. 7 Ciclul fosforului
 Circuitul apei în natură

Resursele de apă sunt de 1,37 miliarde km3 , din care 97 % sunt localizate în mări şi
oceane şi 3 % reprezintă ape dulci (subterane şi de suprafaţă).
Resursele de apă sunt aşadar limitate, răspândite neuniform pe glob, iar prin poluare
volumul lor devine şi mai redus.
CIRCULAŢIA APEI ÎN NATURĂ
 Circuitul apei nu are un punct fix, clar de plecare, dar putem sa începem cu oceanele.
Soarele, care este "motorul" circuitului apei, încălzeşte apa din oceane, care se evapora ajungând
in aer sub forma de vapori.
Curenţi de aer ascendenţi transporta vaporii in atmosfera, unde temperaturile mai scăzute
determină condensarea vaporilor sub forma de nori. Curenţii de aer deplasează norii pe tot
globul, particule de nor se ciocnesc, cresc in dimensiuni si cad sub forma de precipitaţii.
O parte a precipitaţiilor cade sub forma de zăpada si se poate acumula in calote glaciare si
gheţari. Zăpada aflata in zone cu o clima mai blândă se topeşte când vine primăvara, iar apa
rezultată se scurge pe suprafaţa solului, ca scurgere nivel.
Cea mai mare parte a precipitaţiilor cade înapoi in oceane sau pe sol, unde, datorita
gravitaţiei se scurge in continuare pe suprafaţa solului ca scurgere de suprafaţă. O parte din
aceasta scurgere de suprafaţa intra in albia râurilor, curentul de apa deplasându-se către oceane.
Scurgerea de suprafaţa si exfiltratiile din apa subterană, se acumulează ca apa în lacuri si râuri.
Totuşi nu toată apa provenita din scurgere ajunge în râuri. O mare parte a acesteia se
infiltrează in sol. O parte din această apa rămâne in apropierea suprafeţei solului şi se poate
infiltra înapoi în corpurile de apa de suprafaţa (şi în ocean) sub forma de scurgere de apa
subterană (descărcare acvifer). O parte din apa subterană găseşte fisuri în suprafaţa pământului si
iese la suprafaţa sub forma de izvoare cu apa dulce.
Apa din acviferul freatic (apa subterana de adâncime mica) este asimilată de rădăcinile
plantelor si se întoarce înapoi in atmosferă prin evapotranspiraţia de pe suprafaţa frunzelor. O
alta parte a apei infiltrate în pământ ajunge la adâncimi mai mari si reîmprospătează acviferele de
adâncime (zona subterana saturată), care înmagazinează cantităţi imense de apa dulce pe
perioade îndelungate. Totuşi, în timp, aceasta apa se deplasează, o parte urmând să reintre în
ocean, unde circuitul apei "se termina"…. şi "reîncepe".
IV.3. FUNCŢIA DE AUTOCONTROL A ECOSISTEMULUI

Pentru ca ecosistemul să poată funcţiona normal el trebuie să aibă o anumită stabilitate, adică
o anumită structură a speciilor, o anumită proporţie între specii care trebuie să se păstreze oarecum
puţin schimbată un timp destul de îndelungat.
În esenţă, rolul autocontrolului (homeostaziei) unui ecosistem este acela de a păstra (în
anumite limite) o stare de echilibru între populaţiile componente, de a nu permite oscilaţii numerice
prea mari, determinând astfel o anumită stabilitate în structura şi funcţionarea întregului ecosistem.
Necesitatea autocontrolului apare din faptul că atât cantitatea de energie primită de
ecosistemul natural cât şi cantitatea de nutrienţi din sol disponibili sunt finite, limitate; în acelaşi timp
potenţialul de înmulţire al oricărei specii, chiar a celor cu reproducere lentă, dacă nu ar fi stăvilit ar
duce repede la epuizarea resurselor respective.
În asemenea condiţii menţinerea oricărei populaţii într-un ecosistem impune cu necesitate pe
de o parte refacere (reciclarea) a resurselor materiale iniţiale, iar pe altă parte limitarea (controlul)
înmulţirii fiecărei populaţii, şi deci, menţinerea nivelului ei numeric (de fapt e vorba de nivelul şi
proporţiile numerice ale categoriilor de indivizi din structura fiecărei populaţii) la o valoare cât mai
apropiată de cea optimă, adică de acea stare care să permită supravieţuirea populaţiei şi îndeplinirea
funcţiilor ei în biocenoză cu maxim de eficienţă.
Ambele probleme se rezolvă prin diferenţierea funcţională a speciilor într-o biocenoză.
 Această consecinţă apare evidentă chiar dintr-o schemă extrem de simplificată a circuitului
materiei într-un ecosistem acvatic: substanţele minerale din apă sunt utilizate de alge şi convertite în
substanţă organică cu ajutorul energiei solare. O parte din populaţiile algale sunt consumate de
zooplancton; o parte din zooplancton este consumat de peşti. Deşeurile activităţilor tuturor acestor
componenţi precum şi cadavrele organismelor sunt descompuse de grupul de organisme reducătoare
(bacterii, ciuperci) restituind ecosistemului substanţele minerale care intră în circuit.
În acest circuit fiecare populaţie îndeplineşte anumite funcţii, iar modul în care funcţionează
depinde de caracteristicile populaţiei – natura ei, modul de desfăşurare al metabolismului,
reproducerea, structura şi nivelul ei numeric.
Controlul acestor parametri în vederea menţinerii lor la niveluri cât mai apropiate de cele optime
se produce la mai multe nivele ierarhizate: prin mecanisme interne ale indivizilor (homeostazia
fiziologică), prin mecanisme populaţionale (care subordonează pe cele individuale) şi prin mecanisme
biocenotice, suprapopulaţionale. Ultimele mecanisme constau în tipurile de relaţii interspecifice şi
determină menţinerea normală a tuturor populaţiilor şi deci a întregii biocenoze integrate în ecosistem.
Exemplu de mecanisme biocenotice
Oscilaţiile fiecărei verigi sunt controlate şi frânate de verigile anterioare. Astfel, înmulţirea excesivă a
algelor este frânată pe de o parte, prin scăderea cantităţii unor nutrienţi indispensabili (fosfor, azot,
unele micro – sau oligoelemente) iar pe de altă parte de creşterea consumului de către zooplancton,
care având hrană abundentă se înmulţeşte mai mult. În felul acesta starea întregului se menţine,
oscilând între anumite valori, atât timp cât nu intervine o perturbare din afara sistemului.
Apare limpede că organizarea reţelei trofice reprezintă mecanismul principal al stabilităţii şi deci al
autocontrolului ecosistemului.
S-a demonstrat că stabilitatea unei biocenoze este funcţie de complexitatea reţelei trofice şi anume
creşte odată cu creşterea acestei complexităţi (a gradului de organizare a reţelei).
 Astfel, cu cât acesta numărul de legături trofice este mai mare cu atât stabilitatea ecosistemului
este mai mare. Dacă, într-un asemenea sistem complex o specie capătă tendinţa de creştere numerică,
presiunea răpitorilor şi a paraziţilor va creşte frânând această tendinţă. Dimpotrivă, dacă o populaţie
tinde să scadă numeric, presiunea duşmanilor se va deplasa spre alte specii al căror consum implică
mai puţine cheltuieli energetice.
În acest mecanism este important modul de hrănire al speciilor.
Speciile monofage (specii a căror mod de nutriţie este bazat pe un singur tip de hrană) sau cu un
spectru trofic foarte redus, nu contribuie întotdeauna la stabilitatea biocenozei. Din cauza legăturilor
trofice limitate, creşterea lor numerică din orice cauză poate duce la distrugerea masivă a resursei de
hrană ducând de asemenea la pieirea în masă a consumatorului. Dat fiind că nici o specie nu are doar
un singur duşman asemenea oscilaţii violente ale numărului au repercusiuni asupra altor specii,
producând dezechilibrarea violentă în structura şi funcţionarea sistemului, dereglarea mecanismelor lui
homeostatice.
Se cunosc numeroase cazuri când, de pildă, defoliatorii pădurilor (specii de lepidoptere –
ordin de insecte care cuprinde fluturii) apar în masă, consumă toate frunzele, după care pier înainte de
a ajunge la împupare (trecerea de la stadiul de larvă la stadiul de pupă). O asemenea distrugere în masă
a sursei de hrană şi apoi dispariţia omizilor produc la rândul lor, dereglări importante în numărul altor
specii de insecte, păsări, mamifere, ducând la dispariţia în masă sau la migrări ale unora şi/sau
înmulţirea excesivă a altora din ele.
 Speciile polifage, dimpotrivă, au un rol mult mai important în asigurarea stabilităţii. De
obicei, aceste specii au o hrană preferată pe care o consumă cu predilecţie. Când însă această sursă
de hrană scade sub un anumit nivel iar căutarea ei necesită multă energie, consumatorul trece la
hrănirea cu altă specie care se găseşte din abundenţă şi care în mod obişnuit reprezintă un element
nutritiv secundar. Scăzând presiunea consumatorului asupra speciei preferate aceasta se poate
reface, revenind la nivelul numeric normal. În felul acesta se evită oscilaţiile numerice violente.
Corelaţia directă dintre stabilitatea unei biocenoze (eficienţa autocontrolului) şi
complexitatea ei exprimată prin numărul speciilor nu se constată în toate ecosistemele. Astfel, în
ecosistemele acvatice dulcicole, condiţiile de viaţă (factorii abiotici, repartiţia spaţială a speciilor,
etc.,) sunt relativ uniforme din care cauză specializărilor trofice sunt relativ slabe.
De ex. în ghiolurile din Delta Dunării, larvele bentonice ale majorităţii speciilor de
chironomide (cu excepţia celor cu regim carnivor), ca şi speciile de oligochete trăiesc în condiţii
asemănătoare şi au o hrană asemănătoare (nămol cu detritus organic fin, microorganisme precum
bacterii şi alge); puietul tuturor speciilor de peşti are ca hrană principală zooplanctonul. Această
lipsă de specializare strictă duce la o mai intensă concurenţă între speciile aceluiaşi nivel trofic.
De subliniat că există diferite mecanisme care fac posibilă atenuarea parţială a acestei concurenţe:
 Caracterul eurifag al multor specii datorită căruia îşi pot schimba regimul de hrană evitând
astfel o concurenţă prea acută;
 Caracterul euritop al multor specii, ceea ce le permite să se separeu spaţial;
 Comportamente adecvate - ca migraţiile verticale ale zooplanctonului – care permite o
anumită succesiune la aceleaşi surse de hrană (fitoplanctonul).
 Competiţia în cadrul aceluiaşi nivel trofic poate avea consecinţe complexe.
De pildă, într-un lac din Columbia (Canada) introducerea plăticii a dus la efecte complexe
asupra populaţiei de păstrăv. După ce ambele specii au nimicit amfipodele din lac, puietul de
păstrăv a manifestat o încetinire a creşterii, în timp ce păstrăvii adulţi au înregistrat o creştere
accelerată deoarece se puteau hrăni chiar şi cu puiet de plătică. Deci, competiţia a avut efecte cu
totul deosebite, chiar contrarii, asupra claselor de vârstă diferite ale păstrăvului, atestând
complexitatea legăturilor trofice între două specii dintr-un ecosistem acvatic din zona temperată.
Analizând această problemă, se poate concluziona că, în ecosistemele lacustre şi forestiere
din zona temperată, cu organizare relativ simplă a reţelei trofice (număr relativ mic de specii)
presiunea mai mare a competiţiei este cea care determină stabilitatea, în timp ce în ecosistemele
tropicale (acvatice şi terestre) cu specii numeroase specializarea nişelor este cea care permite
evitarea concurenţei cât şi realizarea unei reţele trofice cu organizare complexă, cu un control
multiplu al fiecărei specii, care devine factor principal ce asigură autocontrolul şi deci stabilitatea
sistemului.