• Tema S/încrengătura Vertebrate sau Craniate

(Vertebrata, Craniata ).
1. Unele caracteristici şi trăsături generale ale craniatelor
2. Caracteristica generală a structurii vertebratelor

3. Sistematica
• Schema generală a structurii unui vertebrat
•

 Întrebarea I Unele caracteristici şi trăsături generale ale

craniatelor
 Vertebratele constituie subtipul cel mai superior al tipului Chordata avînd
corpul diferenţiat în: cap, trunchi şi membre.
 Spre deosebire de cordatele inferioare (tunicierii şi acraniatele) printre
vertebrate nu întîlnim forme sedentare.
 Comportamentul lor e mult mai complicat.
 Ele parcurg activ distanţe mari:
 căutînd şi apucînd activ hrana,
 apărîndu-se de urmăririle duşmanilor,
 căutînd pentru reproducere indivizi de sex opus.
 Deplasările active ale vertebratelor au un caracter adaptiv foarte
pronunţat permiţîndu-le să-şi schimbe locul de trai în dependenţă de
schimbarea condiţiilor de trai şi a necesităţilor la diferite etape ale ciclului
vital.

• Trăsăturile biologice generale menţionate ale vertebratelor se află în

legătură directă cu particularităţile structurii lor morfologice şi cu fiziologia
lor.
 Scheletul este intern și e format din:
 scheletul axial (notocord, craniu, coloana vertebrală, coaste, şi stern);
 şi din scheletul membrelor (scheletul centurilor şi al membrelor propriu-
zise).
 În calitate ce schelet axial în locul coardei la majoritatea vertebratelor
funcţionează o formaţiune mai perfecţionată şi mai trainică numită
coloană vertebrală, cu rolul nu numai de axă de sprijin a corpului, dar şi
de teacă, pentru creierul spinal (măduva spinării).
 Cutia craniană şi coloana vertebrală adăpostesc şi protejează sistemul
nervos central.
 Odată cu dezvoltarea creierului şi a organelor de simţ se dezvoltă şi
apare cutia craniană, care serveşte ca un scut (toc) de protecţie pentru
aceste organe atît de fine şi important.
 Tipul fundamental al craniului este craniul cartilaginos de la rechini,
format din:
 neurocraniu
 şi viscerocraniu
 Neurocraniul şi viscerocraniul sunt unite prin articulaţii care prezintă
particularităţi specifice la diferitele grupe de vertebrate.
 Notocordul este prezent la embrion, iar la vertebratele inferioare el este
inclus în coloana vertebrală.
 La vertebratele superioare coarda dorsală dispare la adult, ea fiind
înlocuită cu vertebre de origine mezenchimatoasă.
 În partea anterioară a tubului digestiv iau naștere părțile mobile ale
scheletului, din care se dezvoltă aparatul bucal, iar la majoritatea –
aparatul mandibular, care asigură apucarea și ținerea, iar la vertebratele
superioare - și la rumegarea hranei.

 Ca rezultat al acestui mod de viaţă mult mai activ la vertebrate s-a

dezvoltat sistemul nervos şi anume - din vezicula neurală se formează
encefalul iar din tubul neural măduva spinării.
 Toate animalele acestei subîncrengături au c r e i e r, funcționarea căruia
determină activitatea sistemului nervos superior – baza comportamentului
lor adaptiv.
 Paralel cu dezvoltarea sistemului nervos şi al scheletului axial e dezvoltă
şi aparatele care îndeplinesc funcţiile vitale:
 inima, organul propulsor al sângelui, accelerează circulaţia;
 aparatul excretor reprezentat prin rinichi;
 respiraţia, din branhială la formele acvatice devine pulmonară la formele
de uscat şi a celor cu adaptări secundare la viaţa acvatică.
 Se dezvoltă de asemenea sistemul glandelor endocrine.
 În aşa mod schimbul general de substanţe la vertebrate decurge mai
intens decît la cordatele inferioare datorită:
 prezenței inimii, care contribuie la accelerarea circulației sangvine.
 prezenţei aparatului excretor – rinichilor, care asigură eliminarea din
organism a cantității de produse metabolice ce a crescut.
 Întrebarea II Caracteristica generală a structurii
vertebratelor

Tegumentul este constituit din :

• epidermă multistratulară de origine ectodermică straturile superioare
ale căreia la vertebratele terestre se cornifică permanent şi se
desprind sub formă de mătreaţă.
• Dermă – strat mai gros (numită şi corium, cutis sau piele propiu-zisă)a
cărei origine este mezodermică .
Tegumentul dă naştere la o serie de organe (formaţiuni) tegumentare:
 fie de origine epidermică (glande mucoase, seroase, sebacee,
sudoripare, mamare, solzi cornoşi, pene, păr, gneare, unghii, copite,
coarne);
 fie de origine dermicâ (solzii peştilor, plăcile dermice ale agnatelor
fosile, ale amfibienilor fosili, ale unor reptile şi chiar mamifere) ;
 fie de origine mixtă, dermo-epidermică, (dinţii şi solzii placoizi ai
selacienilor).
• Musculatura
• Somatică (sau a corpului) – situată sub piele, care la
vertebratele inferioare ca şi la acraniate este segmentată
(caracter metameric).
• viscerală – musculatura aparatului mandibular.
• Scheletul e constituit din 3 regiuni:
• scheletul axial, (notocordul, craniul, coloana vertebrală, coastele şi
sternul) ;
• scheletul visceral;
• scheletul membrelor (scheletul centurilor şi al membrelor propriu-
zise).
 În scheletul axiaial coarda prezentă la embrioni într-o măsură mai
mica sau mai mare e dizlocuită apoi de coloana vertebrală.
 Vertebrele coloanei vertebrale prin arcul lor superior dau naştere
canalului neural în care e dispus tubul nervos, iar prin arcurile
inferioare doar la vertebrele codale dau naştere canalului hemal
prin care trece aorta dorsală şi vena codală.
 Capătul anterior al scheletului axial se transformă în craniu care
include două regiuni:
 Neurocraniul (cutia craniană) în care e protejat creierul şi organele pare
senzitive: - vizuale, olfactive şi acustice (vezi fig.1) ;
 Craniul visceral, care filogenetic apare independent de nerurocraniu şi are
funcţia de sprijin pentru partea anterioară a tubului digestiv.
Fig. Schema craniului cartilaginos la rechin. Regiunile neurocraniului:
 1- olfactivă; 2-optică; 4- acustică; 5-occipitală;

Schema craniului cartilaginos la rechin. Regiunile

neurocraniului:
 1- olfactivă; 2-optică; 4- acustică; 5-occipitală; deschizătură pentru nervul
optic; 6- prima vertebră. Craniul visceral: 8- cartilaje labiale; arcul
mandibular constituit din cartilajul palato-patrat (9) și cartilajul Mekkel (10)
unite pein articulație maxilară primară; arcul sublingval constituit din
cartilajele hiomandibular (11) și hioid (12); I-V – arcurile branhiale; (1)- (5)
– fante branhiale; 7- spiracula; 13- cartilaj de legătură (copula).

 Iniţial scheletul visceral era prezentat printr-

un şir de arcuri uniforme aranjate între fantele
branhiale şi serveau pentru susţinerea
aparatului respirator, apoi numărul arcurilor se
reduce.
Asfel:
 la peştii cartilaginoşi primele (I şi II) foste
două arcuri anterioare s-au păstrat sub formă
de cartilaje labiale (fig.1, 8)
 Arcul al III-lea s-a păstrat în calitate de primul
arc visceral şi constituie arcul mandibular din
două perechi de cartilaje :
 cele superioare numite cartilaje palatopatrate
(fig.1, 9) care au funcţie de maxialar superior;
 Cele inferioare – numite cartilaje Mekkel (fig.1,
10) cu funcţie de maxilar inferior.
 Urmează arcul IV – numit sublingval (sau
submaxilar) alcătuit din două cartilaje:
 cartilajul hiomandibular(fig.1, 11) şi
 hioid (fig.1, 12)
La vertebratele terestre arcul sublingval îşi pierde
funcţia şi contribuie la formarea sistemului
urechii medii şi laringelui.
 Următoarele 4-5 arcuri rămîn arcuri branhiale
propriu zise.

 Scheletul membrelor
• Ne perechi :
 înotătoarele ne perechi şi cuta generală
înotătoare la vertebratele primitive
(agnate) ;
 înotătoarele ne perechi la peşti (dorsale,
caudale, anale) alcătuite dintr-un rînd de
radii cartilaginoase sau osoase, care n-au
nici o legătură cu alte părţi ale scheletului.
II. Membrelor libere:
 al înotătoarelor pare la peşti;
 al membrelor pentadactile la vertebratele
terestre.
El include:
• Scheletul centurilor;
• Scheletul membrilor propriu-zise.

• Organele digestive
 Tractul digestiv în aspect tubular începe cu orificiul bucal
şi se termină cu cel anal şi se divide în (Ernst Hardon,
izv. 27):
I. Traectul regiunii capului cu:
 Cavitatea bucală
 Faringele
II. Traectul trunchiului cu:
 Intestinul anterior (esofagul şi stomacul) ;
 Intestinul mediu (intestinul subţire) ;
 Intestinul posterior (intestinul gros şi rect) ;
Naumov(izv.1) prezintă intestinul cu aşa segmente:
 Anterior (sau subţire);
 Mediu (sau gros);
 Posterior (sau rectul).
La unele mamifere în afară de părţile intestinului menţionate
se mai disting:
 Duodenul şi
 Intestinul orb
 Ficatul şi pancreasul sunt nişte glande care se afiliază la
segmentul mediu al intestinului, dar ambele glande mai
îndeplinesc şi alte funcţii afară de cele digestive (ex. –
ficatul neutralizează unele produse de dezintegrare,
formează ureea, depune glicogenul; pancreasul ca
glandă endocrină reglează nivelul glicemiei în sînge).

• Organele respiratorii
 De bază sunt două (provin din pereţii faringelui
embrionar):
 Branhiile
 Plămînii
 Dar pot fi şi: pielea (cutanee), tegumentele,
mucoasa buco-faringiană, vezicula cu aer şi
intestinul.
 Aparatul branhial include arcurile branhiale, care
ca elemente ale scheletului visceral sunt situate
între fantele branhiale.
• Pereţii anteriori şi posteriori ai arcurilor sunt
căptuşiţi cu lamele branhiale (formînd în sumă
respectiv cîte o semibranhie) în care are loc
schimbul gazos al sîngelui.
• În așa mod, pe un arc se de fapt două semibranhii
– una din fanta anterioară şi una din cea
posterioară (următoare), alcătuind împreună o
branhie.
 Plămînii – organe ale vertebratelor terestre
(prezintă o excrescenţă a peretelui ventral al
faringelui – adică de origine endodermică), nişte
saci perechi care se deschid în faringe prin laringe.
• Mărimea suprafeţei de contact a sîngelui cu aerul
în plămîni e diferită la diferite grupe de animale
vertebrate.

• Aparatul circulator
• E de tip închis ca şi la acraniate;
• Dar propulsarea sîngelui e realizată de o
inimă saciformă cu o mulsculatură striată
din două tipuri de compartimente (camere)
– vezi fig.1 :
 Atrii în care se colectează sîngele din corp
prin vene;
 Ventricule din care sîngele pleacă în corp
prin artere.
Numărul camerelor, dimensiunile relative ale
inimii în raport cu corpul (indicele cardiac),
masa relativă a sîngelui se caracterizează
prin legităţi filogenetice şi diferă la diferite
grupe sistematice (a se vedea tab. 2, izv.
1, pag. 29).
• Prin sistemul arterial de vase sîngele
(arterial, dar şi venos) pleacă de la inimă.
• Prin sistemul venos de vase sîngele
(venos dar şi arterial,) se întoarce la inimă.

 Vertebratele inferioare (ciclostomii şi

peştii) au un singur circuit sangvin
(circulaţie simplă - în care sîngele
trece prin inimă doar o singură dată şi
toate venele şi inimia conţin doar
sînge venos ).
• De menţionat că la ciclostomi şi peşti
circulaţia sîngelui prezintă dezavantajul
că, o mare parte din presiunea ridicată
 transmisă sîngelui de inimă se pierde
pe traseul vaselor.
• În primul rînd în branhii,
capilarizarea,fiind foarte bogată,
determină o rezistenţă mare, şi deci o
scădere a presiunii sîngelui oxigenat
aici, apoi scăderea se produce şi în
continuare prin corp.
• Aşa o circulaţie la o presiune scăzută ,
determină ca urmare schimburile destul
de reduse la nivelul celulelor.
• Începînd cu tetrapodele, acest
dezavantaj este înlăturat prin faptul că
inima trimite sîngele direct către
plămîni şi ţesuturile corpului,
realizîndu-se o dublă circulaţie.

 Astfel, la restul vertebratelor, în legătură cu

apariţia plămînilor, apar două circuite:
• Circuitul mare în care sîngele de la inimă
(în caz tipic de la ventriculul stîng) merge
spre sistemele de organe şi înapoi
întotdeauna spre atriul drept al inimii;
• Circuitul mic în care sîngele de la inimă (în
caz tipic de la ventriculul drept) merge spre
 plămîni şi se întoarce întotdeauna spre
atriul stîng al inimii.

Sîngele e alcătuit din:

• Plasmă incoloră;
• Elemente figurate cum ar fi:
 Globulele roşii (sau eritrocite, hematii) ce
conţin hemoglobină ce asigură
transportarea oxigenului prin corp;
 Globule albe (sau leucocite) cu funcţie de
protecţie;
 Trombocite – cu rol deosebit în coagularea
a sîngelui.
Fig.1. Circulaţia sangvină la vertebrate
 Circulaţia sangvină la
Schema circulaţiei
peşti
Sangvine la mamifere è

 Paralel cu sistemul vaselor sangvine, vertebratele se mai

caracterizează şi printr-un sistem limfatic cu funcţia de a
asigura schimbul de substanţe dintre sînge şi ţesuturi
care include:
 Vase limfatice;
 Glande limfatice ;
 Limfă ;
 Limfocite ce apar în glandele limfatice.

• Sistemul nervos
• Din punct de vedere embrionar e în
formă de tub ca la acraniate şi e de
origine ectodermică.
Mai tîrziu se diferenţiază în:
Sistemul nervos central;
Sistemul nervos periferic;
Sistemul nervos vegetativ.
• Creierul (encefalul) ia naştere sub
forma unei dilatări a părţii anterioare
a tubului neural, care ulterior se
dilată în 3 vezicule cerebrale (fig.2).
•
• Fig. 2 (după izv.1, pag 31) Diferenţierea compartimentelor
creierului: I – stadiul de trei veziculec (cu vezicule oculare); 7-
vezicule oculare; II. Stadiul de 5 compartimente (cu cupe oculare);
6- cupe oculare
• a. prozencefalul -vezică primară care se diferenţiază în è :
• telencefal (creier anterior) – (1)
• diencefal (creier intermediar) – (2)
• b. mezencefalul nu se diferenţiază şi din ea derivă înè
• creierul mijlociu (mezencefal) –(3)
• c. rombencefalul se divide în è :
• metencefal (cerebelul sau creieraşul, creierul mic) – (4)
• mielencefal (bulbul rahidian sau creierul alungit) –(5)
• creierul anterior în afară de aceasta se mai divide în:
• emisfera dreaptă şi
• emisfera stîngă
 Concomitent cu diferenţierea părţii
anterioare a tubului nervos se produc
modificări şi în neurocel (adică în cavitatea
tubului nervos) – (a se vedea fig. 3):
• Ventriculele laterale (dilatări ale neurocelului
creierului anterior) – 1(V1, V2);
 La vertebratele inferioare ventriculele stîng şi drept
nu sînt separate unul de altul.
• Ventriculul al III-lea (sau apeductul lui Silvius) –
cavitatea creierului intermediar – 2 (V3);
• Ventriculul al IV-lea – cavitatea creierului alungit.
 Pe plafonul diencefalului se dezvoltă:
a. - două proeminenţe dorsale situate pe nişte
pedunculi:
 Anterioară – organul parietal care la reptile are un
caracter pronunţat de organ optic – ochiul parietal
 Posterioară – epifiza (7)
b. – două proeminenţe ventrale:
 Infundibulul (10) ;
 Hipofiza (11).
 Plafonul mezencefalului formează doi lobi optici.
Fig. 3 (din izv 27, pag.453)Structura creierului la vertebrate. A- secţiune
frontală;
Б-secţiune sagitală
1- creierul anterior; 2- diencefalul cu epifiza (7), infundibulul (10) şi hipofiza
(11);
pe părţi se reprezintă ochii; 3- mezencefalul; 4- cerebelul; 5- bulbul rahidian
Dilatările interne ale neurocelului: V1-V2 – ventriculele laterale ale creierului
anterior; V3- ventruiculul al treilea al neurocelului reg. creierului mijlociu
(numit şi
Apeductul lui Silvius); V4- ventricolul al patrulea; I-XII – nervii cranieni.

 Măduva spinării nu se separă brusc de bulbul rahidian

• Prin centrul măduvei spinării trece neurocelul ce se numeşte
canal neurospinal.
• De la măduva spinării pornesc nervii rahidieni cu două rădăcini:
 una dorsală – senzitivă;
 alta – ventrală – motoră.
• Organele senzitive
 Linia laterală – pentru percepţia vibraţiei apei, diferenţa de
presiune pe anumite sectoare ale corpului, adică viteza şi
direcţia curentului de apă ş.a.
 Organele olfactive – capsule olfactive:
 Comunică prin nări cu mediul extern;
 sunt impare la ciclostomate şi ostracodermi;
 La branhiate sunt oarbe, iar la pulmonate comunică cu cavitatea
bucală prin deschizături numite nări interne.

 Organele optice
Ochi:
 laterali (perechi) sau
 dorsali (neperechi)
Cei laterali se formează embrionar din două invaginaţii
ale prozencefalului (prima vezică cerebrală a
creierului în primele faze de diferenţiere) şi rămîn
ataşaţi la diencefal (una din părţile creierului ce
ia naştere din vezicula primară prozencefalică)
• Cavitatea internă a globului ocular conţine două
camere:
• Anterioară – între cristalin şi cornee, umplută cu
aşa numita umoare apoasă;
• Posterioară – între cristalin şi retină, umplută cu
umoare (corp) sticloasă.
 Organele optice cunosc o serie de particularităţi
de structură şi funcţionale specifice vertebratelor
subacvatice precum şi o serie de altele legate de
mediul terestru al celor de uscat.
 Organul acustic
• Apare din punct de vedere embrionar ca o
invaginare pară a ectodermului pe părţile laterale
ale capului (vezi fig.următ. cadru)
• La adîncirea invaginaţiei, partea externă a ei se
îngustează şi se transformă într-un duct
endolimfatic (3), care pierde legătura cu mediul
extern.
• partea internă – vezicula acustică se lărgeşte şi dă
naştere la:
 Punga ovală (utricul)- (5) de la care pleacă 3
canale semicirculare (2) ;
 Punga rotundă (sacula)- (4) de la care pleacă
ductul endolimfatic menţionat mai sus şi o
formaţiune răsucită în spirală cohlea ( sau melcul)
– pe figură ca primordiu e marcat cu cifra 1.
 Toate formaţiunile descrise constituie aşa-zisul
labirint membranos sau urechea internă – sectorul
cel mai important al organului acustic - prezent la
toate vertebratele acvatice,
 mai apoi la vertebratele terestre organul acustic se
completează şi cu alte regiuni:
 Urechea medie şi la unele – cu..
 Urechea externă
 Organele de excreţie
La toate vertebratele – ele sunt reprezentate
prin rinichi mecanismul de funcţionare al
cărora se schimbă la diferite grupe
sistematice.
 Rinichii pot fi:
 Primordiali (sau pronefrotici, pronefros) –
la embrionii vertebratelor inferioare;
 Primari (sau mezonfrotici, mezonefros) –
la vertebratele inferioare mature şi la
embrionii vertebratelor superioare;
 Definitivi (metanefrotici, metanefros) - la
indivizii maturi ai vertebratelor superioare.
Fig. 5. Schema aparatului urogenital la vertebrate
I – mascul şi II – femelă de rechini şi amfibieni;
III - mascul şi IV – femelă de reptile şi păsări ;
v – mascul şi femelă de mamifere
1- pronefros (rinichi primordial); 2- testicul;
3- canal eferent; 4- mezonefros (rinichi primar);
5- intestin posterior; 6- vezicula urinară; 7- cloaca; 8- pîlnia;
9- ovar; 10- canalul lui Miuller; 11- anexa testiculului (rudimentul părţii anterioare a
mezonefrosului,); 12- vas eferent sau spermiduct (canalul lui Volf); 13- metanefros
(rinichi definitiv);
14- ureter secundar; 15- rudimente de mezonefros; 16- oviduct; 17- ovul; 19- uter; 20-
embrion în veziculă seminală;
21- vaginul; 22- sunusul genital; 23- prostata; 24- veziculă seminală; 25- vas eferent sau
spermiduct (canalul lui Volf); 26- anexa testiculului numit şi epididium; 27- perineu;
28- rudimentul canalului Miuller; 29- canalul mezonefrotic (al rinichiului primar) numit
şi canal lui Volf; 30-organul copulator; 31- orificiu anal; 32 - Canal colector general
pronefrotic

 Pronefrosul sau rinichiul primordial

• Prezintă un sistem de calalicule excretoare ce se deschid cu
un capăt în cavitatea corpului prin pîlnii numite nefrostome, iar
cu altul – în ductul colector general (32).
• în preajma nefrostomei se află nişte dilatări cu glomerul de
vase sangvine – plexul vascular prin care se produce filtrarea
produselor de excreţie ce se transportă prin canalicule spre
ductul colector.

 Rinichii mezonefrotici (sau rinichi primari)

• iau naştere posterior de cei primari.
• Canaliculele lor pierd aproape total
legătura cu cavitatea corpului şi primesc
produsele de excreţie direct din sînge.
• Glomerulele vasculare se află în nişte
capsule – capsulele lui Bowman.
• Canalul pronefrotic aici se divide în două:
• Canalul Volf (29)– care funcţionează ca
ureter şi comunică cu canaliculele
mezonefrosului;
• A doua parte, care – ori se reduce, iar la
femele poate rămîne şi funcţiona ca duct
enintal numit canaulul lui Miuller (10).
• Rinichii metanefrotici (sau definitivi)
• Înlocuiesc mezonefrosul la maturii vertebratelor superioare.
• Aici canaliculele renale în genere sunt lipsite de pîlnii şi în cep cu
corpusculul Malpighi alcătuit din:
 Capsula Bowman şi în ea –
 Glomerulul Malpighi (sau plexul vascular).
• Organele genitale
 Vertebratele superioare sunt unisexuate, iar cazuri de hermafroditism se
întîlnesc doar la unele specii de vertebrate inferioare.
• Glandele sunt perechi şi primar (la agnate) nu au ducte (vase eferente)
pentru produsele genitale
• Ulterior ductele genitale apar şi într-o măsură sunt unite
cu cele excretoare.
• La femelele tuturor vertebratelor afară de
ciclostomate şi peşti osoşi, în calitate de
oviduct servesc canalele Miuller.
• La masculi, cu aceiaşi excepţie, ca ducte
genitale servesc canalele lui Volf.
• Astfel, la vertebratele inferioare canalele
Volf au funcţie dublă servesc şi ca ureter şi
ca spermiduct, iar la cele superioare –
doar ca spermiduct (numit şi canal
eferent).
• Sistematica vertebratelor
actuale
Subîncrengătura Vertebrata include 3
supraclase:
I. supraclasa Agnatele (АGNATA.)
1. CLASA Ciclostomatele (Сусlоstomatа)
II. supraclasa Peştii (Pisces)
1. CLASA Peştii cartilaginoşi (Сhondrichthyes)
2. CLASA Peştii osoşi (Оsteichthes)
III. supraclasa Tetrapodele (Tetrapoda).
• CLASA Amfibienii (Аmphibia)
 • CLASA Reptilele (Reptilia)
• CLASA Păsările (Aves)
• CLASA Mamiferele (Mammalia)

 Primele 4 clase (Сусlоstomatа,

Сhondrichthyes, Оsteichthes şi Amphibia)
aparţin grupului Anamniota, sunt lipsite de
amnios și larva lor se dezvoltă în mediul acvatic.
La ele:
 Branhiile funcţionează ca organe respiratorii în
decursul întregii vieţi;
 La dezvoltarea oului nu apar foiţe embrionare.
 Restul – 3 clase (Reptilia, Aves şi Mammalila)
aparţin grupului Amniota, care posedă amniosul
(vezi fig.1) – o membrană care formează un sac
amniotic plin cu lichid amniotic în care embrionul
se protejează de deshidratare şi de presiune
externă, ce permite ca înmulţirea acestor
vertebrate să se poată realiza în condiţii de
uscat.
La ele:
 Practic nu se mai întîlneşte respiraţia branhială
 În procesul dezvoltării oului apar foiţele
embrionare.
Fig.1. Dezvoltarea embrionară la reptile