BIOLOGIA PESTILOR

Pestii sunt vertebrate primordial acvatice, care-si desfasoara toate activitatile lor vitale in apa. Ei
reprezinta cel mai mare grup de vertebrate, fiind descrise cca 22.000 specii.
Spatiul de viata variaza foarte mult ca intindere. In zonele desertice din S-V SUA bazine izolate
si izvoare fierbinti ale Vaii Mortilor adapostesc populatii relicte de pesti si patru specii de Cyprinodon
diabolicus. O specie de Cyprinus traieste intr-un singur izvor termal si este reprezentat de 500 indivizi.
La cealalta extrema, in partea cea mai larga a oceanului, in zona batipelagica, la adancimi mai mari de
1000 m, cei mai numerosi pesti apartin genului Cyclotone. 2 specii de Cyclotone (microdon si
acclinidens) sunt reprezentate in toae oceanele lumii si au populatii de mii de milioane de indivizi.
In functie de conditiile de mediu in care traiesc pestii se impart in:
1. pesti dulcicoli (reofili sau stagnofili)
2. pesti de apa salmastra
3. pesti marini
4. pesti migratori
4 din 10 specii de pesti sunt dulcicoli, desi apa dulce reprezinta aproape 0.01% din totalul apei pe
Terra. Acest lucru este posibil datorita faptului ca sansele de izolare si speciatie sunt mult mai mari in
apele dulci decat in mare.
1. Pestii dulcicoli reofili traiesc in ape curgatoare unde conditiile de viata variaza intr-un mod
bine determinat, potrivit caruia variaza si structura populatiilor piscicole. In majoritatea raurilor exista 5
zone ecologice a caror denumire deriva de la speciile predominante:
a) zona pastravului cuprinde paraiele de munte si cursul superior al raurilor. Aici debitul de apa
este mic, pe alocuriexistand cascade (debit torenticol). Temperatura este relativ scazuta (16-18 0C), iar
cantitatea de oxigen ridicata (7-9 cm3/l). Diferentele sezoniere de temperatura sunt reliv mici (7-8 0C).
fundul albiei este pietros, cu vegetatie putina. Fauna este petricola, reprezentata de crustacei si larve de
insecte. Specia dominanta este pastravul indigen (Salmo trutta) insotit de Cottus gobio (zglavoaca),
Phoxinus phoxinus (boistean), Noemacheilus barbatus (boistean). In aceasta zona patrund si speciile din
aval: lipan, moioaga, zvarluga.
b) zona lipanului (Thymallus thymallus) si moioagei (Barbus meridionalis). Debitul apei este mai
mare, nu exista cascade, apa este bine oxigenata, iar diferentele de temperature intra vara si iarna sunt de
12-140C. fundul albiei este pietros si alcatuit in special din prundis. Pe langa speciale care dau numele
zonei aici patrund toti pestii din amonte dar si specii din aval.

1
 Caracteristice acestei zone sunt si lostrita (Huchi hucho) in Bistrita moldoveneasca sau Viseu si
Romanichthys valsanicola in Arges.
c) zona scobarului (Chondrostoma nasus). Este caracterizata de un curs destul de rapid al apei,
fund de prundis, pe alocuri nisipos, malos sau argilos. Oscilatiile termice sunt mai mari (17-18 0C), apa
inghetand iarna pe portiuni mari. Continutul de oxigen variaza intre 5-6 cm 3/l. In aceasta zona se
dezvolta o bioderma foarte bogata, alcatuita din alge filamentoase, diatomee si mici nevertebrate. Specia
dominanta este scobarul, la care se adauga cleanul (Leuciscus cephallus) la care se adauga mreana
(Barbus barbus) patrunsa din aval. Din amonte patrund lipanul, moioaga, zvarluga (Cobitis taenia). In
unele rauri exista stiuca si somn.
d) zona mrenei. Este zona de ses a raurilor mari, cu curs lent a apei care se tulbura dupa ploi.
Vara, temperatura apei este de peste 20 0C. Debitul apei scade foarte mutl vara prin infiltratie. Fundul
raului este nisipos, pe alocuri malos sau argilos. Fauna este fitofila. Specia dominanta este mreana, la
care se adauga scobarul, cleanul si morunasul din amonte, si cyprinidae si percidae din aval. Pe raurile
mari patrunde chiar si cega (Acipenser ruthenus).
e) zona crapului. Cuprinde cursul inferior al raurilor de ses, inclusiv Dunarea. Apa este adanca si
aproape permanent tulbure, cursul este lent, fundul nisipos, malos sau argilos. Vara temperature apei este
foarte ridicata, fiind saraca in oxygen si cu o vegetatie bogata. Specia dominanta este crapul la care se
adauga percidele. Din amonte patrund mreana, clean si cobitide.
Pestii dulcicoli stagnofili. In lacurile montane din tara noastra atat numarul speciilor cat si a
indivizilor din cadrul populatiilor este foarte scazut. Pe langa pastravul de munte, aici mai este intalnit
pastravul de lac.
In lacurile de ses ihtiofauna este asemanatoare celei din rauri din zona crapului: ciprinidae,
percidae, cobitidae, gobiidae dulcicole.
2. Pestii din apele salmastre populeaza lacurile Sinoe, Tasaul, Golovita, Zmeica. Acestia sunt
pesti eurihalini sau care suporta variatii de salinitate (semimigratori), cum ar fi cambula, chefalul,
pastruga care migreaza primavera in aceste lacuri, iar toamna se intorc in mare.
3. Pestii marini.
Marea ofera conditii de viata extrem de variate. Astfel, exista:
a) zona litorala cuprinsa intre 0 si 40-50 m. Se caracterizeaza printr-o mare variabilitate a
salinitatii, datorita aportului de apoa dulce de la precipitatii si rauri, luminozitate puternica, cantitate
mare de oxigen si dinamica mare (prin actiunea valurilor). Majoritatea speciilor din aceasta zona au talie
mica, gura mare cu dinti puternici si fac miscari limitate. Unii au ventuze pentru fixarea de substrat

2
(guvizi) sau corpul acoperit de placi osoase pentru a le proteja de valuri. Cei mai multi pesti litorali au
capacitatea de a-si schimba culoarea, iar prin forma corpului imita perfect locul de trai (Syngnathidae).
Hrana este abundenta reprezentata, in special, de numeroase specii de crustacee. Majoritatea
pestilor din aceasta zona sunt carnivore, foarte putin fitofage. Aici intalnim reprezentanti ai familiilor
Bleniidae, Gobiidae, Syngnathidae, Cottidae. Ponta este fixata de substrat sau de alge.
Unele specii litorale pot trece, in anumite perioade, pe uscat (Periophthalmus) fiind capabile de
respiratie aeriana.
b) zona platoului continental impartita in doua subzone: neritica si bentica (la adancimi de 200-
300 m)
Pestii din aceasta zona au forme curioase, intalnindu-se specii globuloase sau comprimate lateral
(Pleuronectiformele). Speciile prezinta mustati (Gadidaele), radii ale inotatoarelor transformate pentru a
servi deplasarii pe substrat (Triglidae). Majoritatea lor sunt sedentari, cu miscari limitate legate de
variatiiale temperaturii, salinitatii si de distributia hranei.unele specii pot face deplasari mai mari (cazul
Serranidaelor sau Gadidelor. Ponta este plutitoare, iar din ea ies larve care se metamorfozeaza pentru a
devein adulti.
Zona bentica este zona rechinilor turtiti sau pestilor cu corp alungit cilidric. Multe specii au
dispozitive nada=organe momeala (Lophius), organe electrice (Torpedo), dinti veninosi (Murena
murena), glande veninoase (Dasyatis). Sunt pesti carnivori, au culoare cafeniu-roscat cu exceptia celor
din recifi care sunt viu colorati.
Multe dintre speciile care traiesc in aceasta zona folosesc habitatul ca mijloc de aparare sau in
reproducere. Astfel, pe langa coloritul homocrom cu substratul, unele specii care traiesc pe funduri
particulate fine muta pietricelele sau firele de nisip pentru a-si construi cuiburi sau ascunzatori sau, pur
si simplu, se ingroapa in substrat pentru odihna sau camuflare. De multe ori ascunzatorile au o iesire
alternativa pentru a scapa in cazul in care calea principala de acces este blocata de predator. Speciile din
corali folosesc tuburile coralifere moarte sau anemonele pentru construirea cuibului sau apararea de
dusmani.
c) zona pelagica. Zona pelagica este continuarea in larg a zonei litorale si cuprinde paturile de
apa pana la 400 m adancime de unde nu mai patrunde lumina zona pelagica (largul marii) difera de cea
litorala prin numeroase particularitati care fac ca fauna sa piscicola sa fie diferita de cea litorala. Pestii
din aceasta zona sunt foarte buni inotatori si majoritatea traiesc in carduri primitive (heterospecifice) sau
evaluate (monospecifice). Indiferent de natura acestora comportamentul indivizilor este asemanator in
vederea mentinerii sau dizolvarii aglomerarilor. Au forma hidrodinamica (scrumbie, palamida, ton,

3
stavrid) sau de panglica (Regalecus), si culoare verde albastruie dorsal si albicios ventral. Unele specii
se apropie de tarm in perioada reproducerii. Sunt carnivore, ichtiofage sau planctonofage. Ponta este
flotanta, cu incubatie scurta.
d) zona abisala cuprinde subzonele batiala (intre 300-2000 m) si abisala propriu-zisa (pana la
11.000 m).
Incepand cu 400 m lumina dispare (zona afotica). Presiunea este foarte ridicata (creste cu 1
atmosfera la fiecare 10 m adancime), temperatura este foarte scazuta (0-4 0C), in functie de latitudine.
Cantitatea de oxigen este ridicata, datorita actiunii curentilor de convectie. Hrana este foarte saraca,
reprezentata de organisme planctonice moarte, substante organice din mal.
Majoritatea speciilor sunt stenoterme, criofile. Au culori inchise sau sunt incolori, deoarece, in
lipsa luminii, culoarea isi pierde rolul de avertizare sau recunoastere intra si interspecifica. In lipsa
razelor UV nu exista fito- si zooplancton. De aceea nu putem vorbi de un metabolism al calciului, ceea
ce duce la un rahitism congenital, exprimat printr-un sistem osos friabil, cu oase subtiri. Oasele
neurocraniului au cavitati pline cu mucus, solzii lipsesc, iar radiile osoase sunt reduse.
Datorita structurii specifice a tesuturilor, a musculaturii si scheletului lor slab, acesti pesti au
presiune interna ridicata, egala cu presiunea apei, astfel incat, adusi la suprafata, ei explodeaza.
Ca adaptari au guri foarte mari cu dinti ascutiti. Gura se poate deschide foarte mult prin mai
multe mecanisme. Planseul bucal este inlocuit cu un ligament elastic. Craniul poate bascula posterior
sub actiunea unor muschi dispusi intre regiunea otica si partea anterioara a coloanei vertebrale
Ochii sunt foarte mari. De exemplu, la Myctophum diametrul ochiului reprezinta 50% din
lungimea capului. La Argylopelecus ochii sunt telescopici, in timp ce la speciile de foarte mare adancime
ochii sunt rudimentari. Retina are numai celule cu bastonase.
Se remarca o reducere a inotatoarelor perechi si formarea unor prelungiri tactile reprezentate fie
de radii ale inotatoarelor, fie de prelungiri tegumentare ca niste barbisoane. Unii pesti au organe
luminoase (fotofori) pentru atragerea hranei sarace.
Deoarece efectivele populationale sunt scazute si probabilitatea gasirii partenerului este, de
asemenea, mica, se observa diferite strategii de contracarare a acestui inconvenient. Astfel intalnim
cazuri de parasitism androgen (Linophrynidae). Masculii, de mici dimensiuni comparativ cu femelele, se
prind de corpul acestora, iar intre gura mascului si tegumentul femelei apare un tesut de concrestere in
care sistemele circulatorii ale celor doua sexe conflueaza, ajungandu-se la situatia finala in care
masculul nu se mai hraneste sigur, ci este hranit, prin sistemul circulator, de catre femela. Femela poate
duce mai multi masculi deodata.

4
 La Scopeliformes intalnim fenomenul de hermafroditism cu autofecundare.
4) Pestii migratori.
Migratiile pestilor sunt deplasari periodice efectuate de indivizii unor populatii cu scopul gasirii
unor zone mai bune de iernat, hranire sau reproducere. In functie de capacitatea de deplasare, exista
pesti sedentari (care-si petrec toata viata in acelasi loc) si pesti migratori. Comportamentul migrator este
determinat de factori externi (conditii de mediu) sau interni (fiziologici).
Migratiile pot fi pasive (cand sunt facilitate de curentii de apa) sau active, in care pestii inoata
activ, pe orizontala sau verticala.
Pestii migratori se impart in doua categorii: holobiotici (care se deplaseaza n acelasi tip de
mediu) si amfibiotici (care-si schimba mediul de viata) diferentiati in:
a) potamotoci anadromi (care migreaza din mare in rauri pentru reproducere)
b) talasotoci catadromi (migreaza din rauri in mare pentru reproducere).
Indiferent de natura migratiei sau de categoria din care fac parte pestii, exista o faza pregatitoare
cand, datorita unor factori interni, pestii isi schimba comportamentul si se aduna in carduri la locurile de
plecare. Cardurile au forma bine determinate, iar distanta intre pesti este bine stabilita pentru a face fata
fortelor de rezistenta ale apei.
Pestii migratori holobiotici:
a) in apa dulce: Salmo trutta. In perioada de repoducere, la sfarsitul toamnei-inceputul iernii, se
deplaseaza spre izvoarele raurilor unde apa este mai rapida si mai bine oxigenata (Fig. 1). Dupa
depunerea pontei revin in habitatul obisnuit
Comephorus baicalensis traieste la adancimi de 500-1000 m in lacul Baical. Prezinta
dimorphism sexual: femelele au 19 cm iar masculii doar 7-8 cm. la aceasta specie fecundatia este
interna, iar cand dezvoltarea embrionara petrecuta in organismul mama s-a incheiat, femela
efectueaza migratii pe verticala, ridicandu-se la suprafata apei, abdomenul plezneste si puii sunt
pusi in libertate.
b) in apa sarata: Scomber scombrus (scrumbia albastra) migreaza primavara in Marea Marmara
unde se reproduce, dupa care se intoarce in Marea Neagra unde se hraneste.
Sarda sarda ierneaza in Marea Marmara si Marea Egee, iar primavara patrunde in Marea Neagra
unde se reproduce.
Pestii amfibiotici au migratii de mare intindere. Salmonidele traiesc in Atlantic (Salmo salar) sau
Pacific (Onchorynchus gorbuscha, O. keta). Pana la maturizarea sexuala (3-4 ani) traiesc in mare la
distanta de 1000 m de tarm. La maturitate se pregatesc pentru migratie in raurile si fluviile care se varsa

5
in oceane. In timpul lungii lor calatorii, exemplarele adulte sufera transformari: maxilarele se alungesc si
se incovoaie , capatand aspect de cioc de papagal. In spatele capului se formeaza o cocoasa cu substanta
de rezerva. Isi schimba culoarea de la cea specifica pestilor pelagici la neagra cu pete rosii si galbene. In
timpul calatoriei, care dureaza 6-8 luni, nu se hranesc, ajungand, la sfarsit, sa piarda din substanta de
rezerva.tegumentul se descuameaza, iar tesuturile sunt puternic parazitate. Femelele sapa o groapa unde
isi depun icrele si masculii laptii, urmand ca acestia din urma sa pazeasa un timp ponta. Apoi adultii se
lasa in voia apei si cei mai multi mor. Somonii de Pacific se reproduc doar o data in viata, in timp ce cei
de Atlantic, se pot reproduce de doua ori. Reproducerea are loc exact in izvoarele unde adultii au venit
pe lume.
Icrele au perioada de incubare de 5-6 luni. Puii sunt transportati la vale de catre curentii apei
catre gurile de varsare unde petrec o perioada de timp dupa care migreaza in ocean.
Migratia anguilelor este de tip talasotoc. Anguila traieste in fluviile din Europa pana la maturitate
sexuala (8-12 ani) cand se aduna in carduri si migreaza in mare.
La maturitate sexuala, anghilele se grupeaza in carduri, isi schimba culoarea, devenind argintii,
si-si incep calatoria care dureaza 6 luni. In timpul migratiei, ele nu se hranesc si ajung la locurile de
reproducere foarte slabite, parazitate, decalcifiate. Depun icre la 400 m adancime unde dispare orice
urma de lumina, iar conditiile de viata sunt uniforme pe toata perioada anului, cu temperaturi de 20-25 0C
in februarie si 25-280C in august si salinitati de 37,3-38.2%0. Adultii nu supravietuiesc reproducerii, iar
din ou, dupa incubatie, ies larvele de anghila. Ele migreaza pasiv cu curentul Golfului (curent cald).
Calatoria dureaza 2-3 ani. Cand ajung in apropierea coastei europene larvele devin civele (larve avansate
cu aspect de frunza). In stadiile mai avansate, ele rezista la emersie si au fototropism negativ. In apele
continentale se metamorfozeaza in anguile mici, viitorii masculi dezvoltandu-se mai repede comparativ
cu viitoarele female. Masculii traiesc in ape salmastre, iar femelele in ape dulci.
Migratiile de hranire sau iernat sunt detereminate de bogatia hranei, temperatura propice care
stimuleaza dezvoltarea larvara (perioada cea ai critica din viata unui peste). Migratiile de reproducere,
insa, au explicatii in factori istorici din cadrul evolutiei speciilor. In cazul somonilor, se presupune ca
migratia lor este legata de aparitia si disparitia ghetarilor in Cuaternar. Ca argument vine faptul ca limita
raspandirii actuale a somonilor din Atlantic coincide cu limita sudica a calotei glaciare. Stramosii se
reproduceau in anumite zone unde au trait initial si de unde s-au raspandit, iar progenitura a ramas
dependenta de conditiile ancestrale. In privinta anghilei, pe langa capacitatea sa de orientare, dezvoltata
in cursul evolutiei sale, migratia se explica si prin conditiile ecologice din Marea Sargaselor care ofera
loc favorabil pentru reproducere.

6
 Nu se cunoaste modul de orientare al pestilor migratori, dar se presupune ca avem de-a face cu
prezenta fierului in otoliti si schelet cu ajutorul caruia poate se determina campul magnetic.
Hranirea pestilor. In functie de modul de hranire pestii se impart in:
1. rapitori (rechini, pesti abisali, palamida, somn, stiuca, biban, salau). Hrana este reprezentata de
pesti mai mici, nevertebrate mari si mobile. Gura acestor pesti este mare, cu dinti ascutiti si puternici
dispusi pe maxilare si celelalte oase. Stomacul este voluminos, asemanator mamiferelor, fermentul
principal este pepsina, tubul digestiv este scurt. Pestii rapitori sunt capabili de a consuma o cantitate
foarte mare de hranasi rezista la inanitie.
Modul de obtinere al hranei este variat. Unii ataca prada pandind (Torpedo, somnul), altii
urmaresc prada reprezentata de un singur individ (stiuca, rechinii) sau de carduri de pesti (lufar,
palamida).
De regula, speciile rapitoare fie sunt foarte rapizi inotatori, sau atrag prada aplicand diferite
startegii: stau nemiscati (Sphyraenidae), au colorit homocrom cu substratul, imita coloritului speciilor
pasnice (Aspidontus imita pestele curatator Labroides dimidiatus), au organe momeala (Uranoscopus
scaber, Lophius piscatorius), folosindu-se chiar si de materialele de pe substrat in capturarea si omorarea
hranei.
2. pasnici. Consuma diferite plante si animale. De regula au falci fara dinti sau cu dinti slab
dezvoltati (ecpetie fac speciile care se hranesc cu ierburi prinse pe substraturi tari pe care le rad cu placi
dentare sau alte formatiuni dure (cioc)), faringe adaptat la triturarea hranei, stomacul lipseste, intestinal
este lung, iar fermentul digestive este tripsina. Acesti pesti nu rezista la inanitie, hranindu-se aproape
permanent.
Pestii pasnici se impart in: ierbivori (Chondrostoma nasus), detritofagi (Mugil), planctonofagi
(Sprattus), bentofagi (Mullus, acipenseridele, Trigla), insectivore (Salmo, Thymallus).
Unele specii dezvolta o realtie de simbioza cu alte specii de vietuitoare (exemplu: speciile
curatatoare care se hranesc cu crustacei mici si paraziti de pe speciile gazda).Exista si cazuri de
comensalism la Echeneis naucrates care beneficiaza, pr langa sursa de hrana si de avantajul raspandirii
fara consum de energie, prin atasarea de corpul gazda, fara ca aceasta sat raga vreun beneficiu sau sa fie
daunata.
Hrana poate fi detectata cu ajutorul vazului, auzului, simtului tactil (asigurat, inclusiv, de linia
laterala), gustului, chemoreceptiei, electroreceptorilor (ampulele Lorenzini) sau organele electrice de la
Mormyridae-le din Africa.

7
 La pesti intalnim, rareori, e adevarat, cazuri de parasitism determinat de nevoie de hrana
(Carapidae, Synaphobranchidae, Trichomycteridae sau Vandellia cirrhosa care traieste in uretra
mamiferelor, inclusiv a omului).
Reproducerea. Pestii ating maturitatea sexuala la varste diferite (cyprinodontiformele -3-4 luni,
stavridul 11 luni, crapul 2-3 ani, morunul 16-24ani). Ovulele sunt in numar foarte mare, in
perioada reproducerii, ocupand aproape intreaga cavitate a corpului) (25-40% din greutatea corporala la
crap). Numarul icrelor este cu atat mai mare cu cat riscul mortalitatii progeniturii este mai ridicat, iar
forma lor variaza (mai mult sau mai putin ovale, piriforme, lanciforme etc). Spermatozoizii sunt imobili
in corpul masculului si mobil in apa. Viabilitatea lor este specie specifica (pastrav 23 secunde, crap 5
secunde).
Perioada reproductiva este, de asemenea, specie specifica. Gadidele, de exemplu, se reproduc
iarna, crapul primavara-vara. In general reproducerea se realizeaza in grupuri mixte cu masculi si femele
in zonele de bataie a pestilor.
De regula, femela alege masculul cel mai mare si capabil de a da nastere unei progenituri
competitive si de a o apara. De aceea masculii adopta diferite strategii de atragere a femelelor, legate de
dispunerea cuibului in raport cu expunerea fata de dusmani, cu disponibilitatea hranei etc. Masculii pot
spera ca se vor imperechea cu cea mai mare femela sau cu un numar cat mai mare de femele, lucru
echivalent unei fecunditati mari si transmiterea caracterelor paterne unui numar cat mai mare de urmasi.
In functie de modul de reproducere pestii se impart in:
1. pesti care nu au grija progeniturii. Acestia isi depun ouale in spatiu deschis (in masa apei, pe
plante, substrat etc) sau isi ascund ponta (in substrat, in ascunzatori, in corali, valve sau crinoide sau pe
plaja, in zona refluxului sau pe substrat care este predispus secarii temporare, in acest caz icrele fiind
adaptate sa supravietuiasca pana la revenirea conditiilor propice de dezvoltare).
2. pestii care ingrijesc progenitura sunt acei pesti care isi selecteaza substratul pentru depunerea
si ingrijirea pontei (pietre, plante, sau coloana de apa). Masculii construiesc cuiburi mai mult sau mai
putin complicate (din pietris si pietre, nisip, plante, anemone, bule de gaz sau vizuini) pentru atragerea
femelelor, depunerea oualor si manifesta grija parentala fata de acestea. De exemplu: Gasterosteus
acculeatus construieste un cuib cu doua iesiri. Atrage pe rand femele care-si depun ponta si pe care le
alunga. Ulterior, masculul are grija de ponta si progenitura pe care o aereaza prin crearea, prin miscarile
pectoralelor, a unui curent permanent proaspat de apa.
3. pesti care poarta progenitura (intern sau extern). Ponta poate fi purtata in gura (Cichlidaele,
Siluridae), in pungi speciale (Syngnathiformele), in camera branhiala (Amblyopsidae din pesterile

8
Americii Nord), pe cap, pe tegument (permanent, cu modificarea si aparitia unor structure tegumentare
(fig. 2) sau tranzitoriu pana la gasirea unui loc pentru deunerea ei, cum este cazul unor specii de
Aspredinidae si Loricariidae).
Femelele care poarta ponta in camera branhiala au deschiderea genitala dispusa catre fata, astfel
incat, la eliberare, icrele trec direct din oviducte in incubator.
Speciile vivipare au doua strategii de pastrare a oualor: una, in care sacul vitelin este atasat de
sistemul digestiv al embrionului, iar alta care im;ica existenta placentei.
Un caz interesant intalnit la pesti este partenogeneza (producerea progeniturii fara fertilizare din
partea masculilor) Exista cazuri de ginogeneza (activarea diviziunii oului doar de prezenta unui mascul
apartinand altei specii, fara fertilizare propiu-zisa) in urma careia ia nastere un femela identica cu mama.
In hibridogeneza, masculul unei alte specii fertilizeaza oul, insa componenta genetica masculine este
indepartata, iar oul va dezvolta o femela identica mamei.