Legea tolerantei

Legea tolerantei a fost formulata in deceniul al doilea al veacului nostru de

catre Shelford (1931). Intr-o monografie dedicata comunitatilor de animale
salbatice din zona temperata a Americii de Nord Shelford releva faptul ca orice
proces si sistem din lumea vie poseda un optim al dezvoltarii situat intre pragurile
minime si pragurile maxime ale actiunii diversilor factori interni si externi.
Nesocotirea pragurilor de toleranta se soldeaza totdeauna cu extinctia procesului
sau deteriorarea si moartea sistemului. Legea toleransei poate fi corelata cu legea
optimalitatii fiind in acest caz o extindere a acesteia din urma pana la limitele
inferioara si superioara de existenta a unui sistem viu intr-o anumita constelatie de
factori. Un exemplu clasic de ilustrare a actiunii legii tolerantei in agricultura si in
ecologia agricola il constituie nivelulu cantitativ inregistrat in cazul recoltelor in
dependenta de conditiile climaterice, in particular de cantitatile de precipitatii
anuale, de temperatura si de alti factori.
Un factor fizic sau chimic poate ingradi devoltarea organismelor si cresterea
numerica a populatiei, poate impiedica o specie sa obtina succesul in lupta pentru
existanta intr-un biotop, atunci cand se afla in concentratii prea mici sau prea mari.
Astfel, orice factor al mediului poate deveni factor limitativ, neexistand factori
limitativi in sine. De exemplu, calciul este un factor chimic al mediului care
favorizeaza viata plantelor si a animalelor. Dar carenta de calciu, ca si excesul de
calciu in apa si sol, inhiba dezvoltarea normala a multor plante si a animalelor
domestice.
Actiunea factorilor limitativi asupra vietii este exprimata prin trei legi: legea
tolerantei, legea minimului si legea interactiunii factorilor limitativi.
Legea tolerantei. O specie vegetala sau animala atinge succesul maxim in
ocuparea biotopului, atunci cand valoarea factorilor fizici-chimici de mediu este
optima, adica atunci cand nici un factor de mediu nu functioneaza ca un factor
limitativ. Este o situatie ideala care probabil nu se realizeaza niciodata intocmai in
conditii naturale. Intotdeauna are loc o oarecare abatere a factorilor de mediu de la
optim. Succesul speciei depinde de capacitatea sa de a a suporta (tolera) variatiile
factorilor limitativi, gradul lor de abatere de la optim. Efectul limitativ al factorilor
de mediu este exprimat printr-o curba de toleranta, in forma de clopot, mai mult
sau mai putin simetric, caracterizata prin trei puncte cardinale: un optim si doua
puncte de pessim. Punctul optim (varful curbei) arata dezvoltarea maxima a
organismului, succesul maxim al speciei, iar punctele de pessim indica pragul
minim si pragul maxim al factorului limitativ care permite inca existenta speciei in
biotopul dat. De fapt, punctele cardinale sunt simplificari, in teorie, ale unei zone
de toleranta: o zona optima si doua zone suboptimale.
De exemplu, amfipodul de apa dulce Gammarus lacustris suporta
temperaturi de 0-30C (puncte de pessim), dar se dezvolta optimal la temperaturi
de 7-24C.
Legea minimului. Dezvoltarea organismului, cresterea numerica a
populatiei, succesul speciei in biotop este controlat de acel factor chimic care se
afla in concentratie minima in substrat, respectiv in apa si in hrana. Chiar daca toti
ceilalti factori chimici ai mediului se afla in concentratii optime, nivelul minim

(insuficient) al unui singur factor chimic va inhiba dezvoltarea normala a plantei

sau animalului.
De exemplu, vitele se imbolnavesc, atunci cand furajele nu contin
cantitati minime de cobalt, cupru, mangan, desi toate celelalte elemente chimice
din care se construieste corpul se afla in cantitati suficiente.
Legea minimului sau a factorilor limitanti se coreleaza si este sinergica in
ecosisteme cu legea tolerantei a lui Sheford.
Actiunea continua si de lunga durata a legii minimului determina in final o
saracire a sistemelor vii in elemente constructive. Sistemele vii individuale, care
datorita actiunii permanente a legii minimului, ajung in situatia nivelelor de
organizare si de functionare inferioare nivelului insusi a sistemului, isi pierd cu
timpul structura si se dezintegreaza in mediul inconjurator (Hilmi, 1966).
Legea interactiunii factorilor limitativi. Efectul unui factor limitativ asupra
organismului depinde nu numai de natura sa, dar si de influenta exercitata asupra
sa de alti factori limitativi. Unul si acelasi factor chimic al mediului poate avea un
efect diferit, in functie de constelatia de factori fizico-chimici pe fondul careia
actioneaza.
De exemplu, molibdenul stimuleaza asimilatia dioxidului de carbon la vita
de vie. Midia (Mytilus edulis) suporta presiuni hidrostatice mai mari, atunci cand
temperatura apei creste de la 10C la 20C.
Principiul fundamental al ecologiei, premisa insasi a gandirii ecologice este
ideea unitatii vietii cu mediul, unitate manifestata pe toate nivelurile lumii vii, de la
individul biologic pana la biosfera. Viata este de neconceput izolata de mediu,
deoarece organismul individual este functional numai atunci cand este conectat la
fluxul de materie si fluxul de energie.
Manifestarea exterioara a unitatii vietii cu mediul este exprimata morfologic
prin definite constructii anatomo-fiziologice ale plantelor si animalelor, altfel spus
prin adaptari la mediu.De aceea, in botanica si in zoologie, dupa anumite
caracteristici morfologice se poate recunoaste biotopul din care provine specia, se
poate deduce modul sau de viata. Astfel, formele biotice reunesc mai multe specii
de plante si de animale, filogenetic departate intre ele, dar cu caracteristici
morfologice comune, reflectand adaptari convergente.
De exemplu, forma corpului la pesti este un indiciu al modului lor de viata,
mai ales al modului de locomotie, corpul hidrodinamic arata un bun inotator,
corpul turtit arata vietuirea pe fundul marii.
Sub aspect geografic, biosfera se intinde in spatiu pana in biotopurile
extreme in care mai pot dainui vietuitoarele. Se numesc extreme, biotopurile in
care conditiile de existenta coincid cu sau sunt foarte aproape de pessim, deci
biotopurile cu cele mai rele conditii de existenta. Astfel sunt izvoarele supratermale
din adancul oceanelor sau din anumite locuri de pe uscat, solfatarele (emanatii de
dioxid de sulf) si fumarolele (emanatii de dioxid de carbon), vaile uscate din
Antarctica, ghetarii alpini si continentali. Locurile abiotice din biosfera sunt vaile
mortii, vai dominate de o atmosfera de CO2 , precum si craterele vulcanilor
activi. In geografia biosferei se ia in considerare si densitatea vietii. Unele regiuni
sunt dens populate de organisme, fiind adevarate centre de actiune ale vietii, de

unde organismele s-au extins in alte zone. Astfel sunt: padurile ecuatoriale, selful
(platoul continental submarin), recifii de coralieri s.a.Densitatea vietii este redusa
pe platourile montane, in deserturi subtropicale, pe banchiza antarctica.
Obiectul prioritar al investigatiilor ecologicie contemporane il constituie
ecosistemul, unitatea functionala a biosferei.
Ecosistemul natural constituie un sistem complex format dintr-o parte nevie
(abiota, cadrul natural cu conditiile sale fizice, biotopul) si una vie (populatiile
diferitelor specii alcatuitoare, comunitatea vie, biocenoza, biota). Aceste doua parti
in realitatea obiectiva din natura nu sunt separate fizic intre ele, ci, prin elementele
(subsistemele) lor vii si nevii in permanenta interactiune constituie un sistem
deschis, o unitate functionala a biosferei care foloseste constructiv, sub raport
dinamic si structural, curentul de energie care se scurge prin el.
Odum (1971) defineste biotopul ca locul de trai al unui organism sau al unei
comunitati.
Biotopul considerat o inmanunchere (congruenta) spatiala si temporala a mai
multor factori fizici si chimici, intr-o conditie unitara si complexa, constituie unul
din determinantii esentiali ai structurii si existentei ecosistemelor. Biotopul
terestru, de pilda, in functie de geomorfologia terenului, macro si microclimat, va
determina o anumita structura a ecosistemului, desigur diferita de cea indusa de o
ambianta monotona acvatica ori de una subterana. Biotopul, prin particularitatile
sale fizice si chimice, exercita o actiune de slectie a speciilor ce urmeaza sa
compuna o biocenoza, oferindu-le sanse variate de supravietuire. Sansele minime
sau tinzand spre zero pentru anumite specii constituie ceea ce putem numi filtru de
biotop.