Sunteți pe pagina 1din 78

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MEDIULUI

Prof. univ. dr. Gheorghe DURAC

- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul II
2009

CUPRINS

CAP. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE........................................................4


1. Ecosfera şi legităţile ei..........................................................................4
2. Noţiunea de mediu şi protecţia sa.........................................................6
3. Protecţia şi dezvoltarea mediului – obiectiv de interes public..............8
CAP. II. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI.....11
2. Izvoarele formale ale Dreptului mediului...........................................13
3. Principalele izvoare ale Dreptului mediului......................................14
CAP. III. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI.................15
1. Poluarea atmosferei.............................................................................15
2. Protecţia atmosferei în dreptul intern..................................................18
CAP. IV. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA APEI.................................21
1. Noţiuni generale.................................................................................21
2. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor în România..............21
CAP. V. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA SOLULUI ŞI
SUBSOLULUI............................................................................................23
1. Consideraţii generale..........................................................................23
2. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului..............................24
CAP. VI. PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER..........27
1. Definirea regimului silvic...................................................................27
2.Caracterizarea regimului silvic............................................................29
3. Obiectul regimului silvic....................................................................31
4. Subiectele regimului silvic.................................................................32
CAP. VII. PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE....................................34
1. Noţiunea de aşezare umană ................................................................34
2. Conceptul de dezvoltare durabilă ......................................................35
3. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane ........................................37
CAP. VIII. NOŢIUNEA, PARTICULARITĂŢILE SI FORMELE
RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU DAUNE ECOLOGICE................39
1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului ......................................39
2. Particularităţile răspunderii în dreptul mediului ................................41
3. Formele răspunderii juridice pentru daune ecologice .......................45
4. Mijloace juridice de protecţie a factorilor de mediu în legislaţia
europeană ...............................................................................................53

2
CAP. VIII. RĂSPUNDEREA CONTRAVEŢIONALĂ ÎN DREPTUL
MEDIULUI.................................................................................................58
1. Noţiune ...............................................................................................58
2. Sancţionarea contravenţională pentru poluarea mediului ..................59
CAP. X. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI
MEDIULUI.................................................................................................62
1. Pericolul social al infracţiunii de mediu şi vinovăţia .......................62
2. Infracţiuni de «poluare» şi de «neconformare» în legislaţia de mediu
................................................................................................................64
3. Condiţiide antrenare a răspunderii penale în raport cu elementul
material al infracţiunilor de poluare şi de neconformare ............65
CAP. XI. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI FACTORILOR DE MEDIU...............................................66
1. Fundamentarea răspunderii civile şi domeniile de aplicare în dreptul
mediului..................................................................................................66
2. Noţiunea de daună ecologică, evaluarea şi repararea daunelor
ecologice ................................................................................................70
3. Cauze care înlătură răspunderea civilă delictuală ...................73
4. Forme ale răspunderii obiective în dreptul comun şi incidenţa lor în
dreptul mediului .....................................................................................75

3
CAP. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Ecosfera şi legităţile ei
Ecologia a apărut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine stătătoare ca rezultat al
interesului şi nevoii omului de a cunoaşte relaţiile complexe ce există între
diversele forme de viaţă, între acestea şi componentele mediului.
Termenul de ecologie provine din grecescul aeikos = loc de trai, adăpost,
şi logos = ştiinţă.
Ecologia a fost definită de un autor străin ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu
studiul interrelaţiilor organismelor cu mediul lor biotic şi abiotic.
Ecologia studiază în fapt relaţiile de interacţiune între viaţă şi mediu.
Ca unitate ecologică, ecosistemul cuprinde pe de o parte speciile vegetale
şi animale (biocenoza) şi pe de altă parte, componentele nevii (biotopul).
Ansamblul ecosistemelor de pe Glob, complexele de ecosisteme şi
sistemul socio-uman formează ecosfera, care cuprinde domeniul de existenţă a
materiei vii, scoarţa terestră, hidrosfera şi atmosfera.
Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt
producătoare şi consumatoare, între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri,
de reţele trofice.
Biosfera în sens larg, geochimic, este un sistem planetar eterogen ce cuprinde
întreaga lume vie şi biotopurile sale precum şi acele părţi ale crustei terestre care sunt
populate de organismu şi care sunt influenţate chimic de materia vie.
În sens strict biologic, bisfera cuprinde numai partea crustei terestre
locuită de organisme.
Legile ce guvernează materia trebuie cunoscute, numai astfel putându-se
stabili care sunt raporturile adecvate între om şi natură, menţinerea acestora
permiţând conservarea sau refacerea echilibrelor caracteristice ecosferei şi
ecosistemului.
Specialiştii au putu astfel constata şi legătura ce există între diferitele
forme de viaţă şi condiţiile de mediu şi în aceeaşi măsură multiplele
interdependenţe funcţionale existente între speciile cu caracter complementar.
Cercetările au evidenţiat o reţea de legături în cadrul naturii care generează
corelaţii cu rol determinant între diverse specii şi factorii de mediu.
Aceste legături au fost denumite lanţuri trofice.
A fost astfel formulat conceptul factorilor limitativi în raport cu afirmarea
diferitelor forme de viaţă, concept implicat în formularea unor legi fundamentale
cu privire la relaţiile dintre organisme şi mediu.

4
Un factor al mediului, atunci când prin acţiunea sa menţine performanţele
unei activităţi vitale între anumite limite şi de asemenea produce o reacţie printr-
o variaţie minimă a intensităţilor sale, poate fi numit factor limitativ. Însă, nu
există factori limitativi în sine şi nici factori nelimitativi.
Fiecare factor al mediului este un potenţial limitativ. Un factor devine
limitativ doar în anumite condiţii, respectiv când concentraţia sa devine prea mică
sau prea ridicată în funcţie de situaţia existentă în ansamblu.
Se disting patru legi ale factorilor limitativi:
- legea toleranţei;
- legea minimului;
- legea relativităţii;
- legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia
vegetală.
Legea toleranţei
Conform acesteia, afirmarea unei specii în biotop va fi maximă atunci când
sunt întrunite pe deplin condiţiile cantitative şi calitative de care depinde
reproducerea sa.
Această legătură desemnează optimul ecosferei, acea structură de mediu
considerată a fi ideală pentru o anumită specie.
Legea minimului
Acest principiu ia în considerare relaţiile existente între plante şi diverşii
componenţi chimici ai solului, arătând că dezvoltarea unei plante este dependentă
în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai
scăzută. Această lege este recunoscută a fi valabilă pentru întreaga lume vie.
Legea relativităţii
Conform acestei legi, forma curbei de creştere (la plante) depinde nu
numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi natura celorlalte
devenite prezente în substrat.
Legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia
vegetală Potrivit acestei legi, se consideră că producţia vegetală creşte odată cu
sporirea concentraţiei fiecărui factor pe baza unor proporţii cantitative, astfel încât
plusul de producţie va fi proporţional cu adaosul administrat pentru obţinerea
randamentului maxim.
Pe lângă aceste corelaţii, se evidenţiază şi alte raporturi care exprimă
modul specific în care este structurată şi funcţionează atât ecosfera cât şi
subsistemele acesteia precum şi efectele generate de intervenţia omului în
mecanismele naturii. Astfel reţinem câteva principii:
În natură toate sunt legate de toate.
Acest enunţ surprinde faptul că ecosfera se prezintă ca o amplă şi
complicată reţea de legături reciproce, că între diferitele organisme vii, între
specii, populaţii, indivizi şi mediul lor fizico-chimic există nenumărate raporturi
5
de interdependenţă. Se întâlnesc în structura ecosferei unităţi funcţionale de bază
ce sunt alcătuite din componente aflate în interacţiune, astfel încât orice
modificare a uneia dintre ele se va răsfrânge asupra întregului ecosistem, iar
schimbarea acesteia va antrena modificări notabile în sistemele cu care se află în
relaţie. Cât timp nu intervin din exterior factori perturbabili, fiecare ecosistem
dispune de mijloace adecvate unui comportament cibernetic care-i permite să
reacţioneze corespunzător la orice modificări calitative şi cantitative ale
elementelor sale. Fiecare ecosistem are o capacitate de autoreglare, care poate fi
utilizată numai în măsura în care nu este suprasolicitată. Când presiunea care se
exercită asupra sistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare,
sistemul se va prăbuşi inevitabil, antrenând prăbuşirea în lanţ a tuturor sistemelor
din jur.
Totul trebuie să ducă undeva. Această aserţiune exprimă ideea că în
virtutea caracterului indestructibil al substanţei şi energiei, orice produs al naturii
sau activităţii omului se regăseşte în structura sau procesele ce caracterizează
sistemele angrenate în anumite cicluri funcţionale. Dacă e vorba de produse de
provenienţă naturală, acestea vor fi asimilate şi transformate corespunzător de
celelalte verigi care alcătuiesc un lanţ trofic. Prin urmare, în natură nimic nu este
de prisos, totul îşi găseşte utilizarea cuvenită datorită relaţiilor stabilite în timp.
Această lege acţionează şi în cazul activităţilor umane, dar efectele vor fi cu torul
altele. Una dintre principalele cauze ale actualei crize ambientale rezidă în faptul
că mari cantităţi de substanţe au fost extrase din pământ, transformate şi eliminate
în mediu, neţinându-se seama de faptul că totul trebuie să ducă undeva.
Natura se pricepe cel mai bine. Principiul acesta surprinde armoniile
naturii şi faptul că structura optimă a tuturor corelaţiilor funcţionale existente în
natură este rezultatul nenumăratelor încercări (experimentale) în urma cărora au
fost selectate şi păstrate cele ce s-au dovedit a fi mai adecvate ansamblului şui
componentelor acestuia. În natură nici o substanţă organică nu este sintetizată
decât dacă există posibilităţi pentru descompunerea ei, asigurându-se reciclarea.
Nimic nu se dobândeşte pe degeaba. Enunţul acesta trimite la legile
economiei şi reactualizează semnificaţia conferită ecologiei, aceea de ştiinţă a
gospodăririi naturii de către ea însăşi. Această lege sintetizează celelalte trei legi
şi ne avertizează că tot ce se obţine într-o parte, corespunde compensaţiilor în altă
parte, astfel încât nu se poate sustrage nimic din componenţa unui sistem fără a
pune ceva corespunzător în loc. (după N. Bobică, Elemente de ecologie şi Dreptul
mediului înconjurător, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994.)

2. Noţiunea de mediu şi protecţia sa


Una dintre noţiunile fundamentale care stau la baza ecologiei este
noţiunea de mediu, care, fiind susceptibilă de reglementare juridică, a devenit o
ramură importantă a dreptului.
6
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea condiţiilor
energetice, fizice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu
care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb.
Pe lângă noţiunea de mediu, în numeroasele lucrări de specialitate, se
mai folosesc şi expresiile:
- mediu biologic;
- mediu ambiant;
- mediu uman.
În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie ansamblul factorilor
biologici în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde,
de cele mai multe ori ireversibile.
Tendinţa generală este de a include în componenţa mediului, alături de
elementele naturale, şi cele create de om.
Acest aspect a fost avut în vedere şi de legiuitorul român, care consideră
că mediul este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa,
solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.
Putem spune că termenul de legislaţie ecologică este mai larg decât cel de
legislaţie pentru ocrotirea naturii, incluzând în sfera sa şi întreaga ambianţă
ecologică în cadrul căreia se desfăşoară toate activităţile socio-umane.
În viziune politică, ocrotirea naturii devine o condiţie indispensabilă
pentru progresul social.
Realităţile contemporane pun în evidenţă faptul că ideea de politică
ecologică trebuie să dobândească aceaşi importanţă ca politica economică.
Politica mediului are ca scop:
- menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali;
- dezvoltarea valorilor naturale ale ţării;
- asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă cât mai bune generaţiilor
prezente şi viitoare.
Protecţia mediului se realizază prin utilizarea raţională a resurselor
naturale,prin prevenirea şi combaterea poluării şi a efectelor dăunătoare inclusiv
cu ajutorul unor mijloace de drept.
Legea protecţiei mediului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.195/2005, modificată şi aprobată prin Legea nr.265/2006, prevede că factorii
naturali supuşi protecţiei juridice sunt:
- aerul;
- apele;
- solul;
- subsolul;
7
- pădurile;
- orice altă vegetaţie terestră şi acvatică;
- rezervaţiile şi monumentele naturale.
Enumerarea nu e limitativă, putând fi protejaţi şi alţi factori naturali.
Prin activitatea de protecţie a mediului se urmăreşte nu numai folosirea
raţională a resurselor ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi
localităţilor cu măsurile de protecţie a factorilor naturali.
De asemenea, se urmăreşte adoptarea de tehnologii de producţie cât mai
puţin poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport
generatoare de poluanţi cu dispozitive eficiente care să prevină efectele
dăunătoare asupra mediului.
Se urmăreşte recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale
utilizabile, total.
Astfel, noţiunea de mediu cuprinde în fapt toate laturile activităţii umane
în relaţia om-natură.( După Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător,
Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.,Bucureşti,1996)

3. Protecţia şi dezvoltarea mediului – obiectiv de interes public


Obiectul legislaţiei în vigoare îl constituie reglementarea protecţiei
mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza legislaţiei de mediu, în
scopul asigurării unei dezvoltări durabile, sunt:
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea
celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări
semnificative;
- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
- principul "poluatorul plăteşte";
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav
sănătatea oamenilor;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
- utilizarea durabilă a resurselor naturale;
- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
- participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice
sunt:
- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
8
- obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;
- obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea aprobării planurilor
şi programelor;
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
- introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de
amploarea acestora;
- propunerea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi
internaţionale în domeniu;
- introducerea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
- recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea
etichetei ecologice;
- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei
mediului;
- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.
Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos,
garantând în acest scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu,
inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătoresti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui
prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Protectia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale prevăd în bugetele
proprii fonduri pentru programe de protecţie a mediului şi colaborează cu
autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului pentru realizarea acestora.
Coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a mediului revin
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, autorităţilor publice
teritoriale pentru protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului, precum şi instituţiilor abilitate prin prezenta lege pentru domeniile lor
de responsabilitate.
9
Autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică proceduri
diferenţiate, după caz, de emitere a avizului, acordului sau a autorizaţiei de mediu,
în funcţie de impactul asupra mediului al proiectelor şi activităţilor supuse
procedurii de autorizare. Procedurile diferenţiate şi competenţele de emitere a
avizelor, acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv procedura de participare
a publicului, se stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului.
Titularul activităţii are obligaţia de a informa autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele automonitorizării
emisiilor de poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire la accidente sau pericole
de accidente, ca urmare a emiterii autorizaţiei de mediu. Informaţiile sunt luate în
evidenţă de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului într-un registru
public şi comunicate autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului în
vederea întocmirii registrului public naţional.
Pentru proiectele propuse pe teritoriul României, care pot avea efecte
semnificative pe teritoriul altor ţări, se aplică prevederile Convenţiei privind
evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo
la 25 februarie 1991, ratificata de România prin Legea nr. 22/2001.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură posibilitatea
informării şi participării publicului la deciziile privind activităţi specifice, în
conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la
Aarhus la 25 iunie 1998, ratificata de ţatra noastră prin Legea nr. 86/2000.
Obligaţia mediatizării proiectelor şi activităţilor pentru care se solicită
aviz, acord, respectiv autorizaţie de mediu, pe baza evaluării impactului asupra
mediului, revine titularului, sub îndrumarea autorităţilor pentru protecţia
mediului. Consultarea publicului este obligatorie în cazul eliberării acordurilor şi
autorizaţiilor de mediu.
Sunt exceptate de la aceste prevederi proiectele şi activitaăţile din
domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi activităţile
comerciale sau industriale, a căror mediatizare se face potrivit reglementărilor
specifice referitoare la respectarea caracterului de confidenţialitate.
Evaluarea impactului asupra mediului şi bilantul de mediu se realizează
prin unităţi specializate, persoane fizice sau juridice independente de titularul
proiectului sau al activităţii şi atestate de autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, pe baza unei proceduri aprobate prin ordin al conducătorului
acesteia; cheltuielile pentru elaborarea lucrărilor din cadrul evaluarii sau
bilanţului de mediu sunt suportate de titularul proiectului sau al activităţii.
Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate privind acţiunea
propusă revine titularului proiectului sau al activităţii, iar răspunderea pentru
10
corectitudinea lucrărilor realizate potrivit prevederilor legale, revine autorului
acestora.

CAP. II. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

1. Principiile Dreptului mediului


Există două categorii de principii: pe plan intern şi pe plan internaţional.
A. PE PLAN INTERN SE APLICA URMATOARELE PRINCIPII:
Principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să constituie un element
esenţial al politicii economice şi sociale a statului.
Protecţia mediului constituie un obiectiv de interes naţional, cu efecte
directe şi indirecte pe termen lung în toate compartimentele sistemului socio-uman.
Mediul şi protecţia sa reprezintă o prioritate în cadrul activităţii de
restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă.
În acest scop, organele statului, persoanele juridice şi cele fizice, prin a căror
activitate pot fi aduse daune mediului, au următoarele obligaţii în acest domeniu:
- să stabilească şi să aplice măsurile ce se impun pentru desfăşurarea
activităţii (unităţii existente) cu respectarea normelor legale de protecţie a
mediului;
- să asigure pentru agenţii economici determinarea cu precizie a nocivităţii
poluanţilor rezultaţi precum şi stabilirea şi includerea în proiecte a
proceselor de reţinere şi neutralizare a acestora, să ia măsuri ca la stabilirea
noilor amplasamente să se asigure protejarea zonelor de locuit;
- să se asigure funcţionarea la parametrii proiectaţi şi perfecţionarea
utilajelor, instalaţiilor şi dispozitivelor de protecţie a mediului.

Principiul priorităţii sănătăţii în comparaţie cu alte scopuri de folosire a


resurselor naturale.
Conform dispoziţiilor Constituţiei, dtatul garantează dreptul cetăţeanului
de a se bucura de sănătate fizică şi mentală. Acest drept include şi menţinerea sau
chiar prelungirea duratei medii de viaţă şi prin intermediul asigurării unui mediu
curat, prin îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei
industriale.
Asigurarea sănătăţii populaţiei se realizează printr-o serie de măsuri
complexe, economice, sociale, culturale şi sanitare. Statul alocă o parte din
venitul naţional pentru lărgirea şi perfecţionarea reţelei sanitare. Resursele
naturale ale mediului trebuie folosite în primul rând pentru îmbunătăţirea
permanentă a condiţiilor de viaţă a populaţiei, pentru menţinerea unei stări de
sănătate cât mai bună.
Pentru asigurarea sănătăţii populaţiei sunt utilizaţi în scop profilactic şi de
recuperare factori curativi naturali, ape minerale, termale, lacuri şi nămoluri.
11
Pentru asigurarea condiţiilor igienice, a unui înalt grad de salubritate a
localităţilor şi locuinţelor, pentru prevenirea şi combaterea poluării, un rol
deosebit revine respectării de către întreaga populaţie a normelor de igienă.
Aceste norme stabilesc condiţii de asigurare a calităţii apei, aerului şi solului, a
igienii la locul de muncă şi de protecţie sanitară a alimentelor, surselor şi
instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă.

Principiul participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului


Acest principiu presupune dreptul individului de a fi informat în legătură
cu proiectele şi programele ce vizează relaţia sa cu mediul. El trebuie să aibă o
educaţie în acest sens care să-i permită a fi apt să-şi procure cele mai bune
informaţii. În acelaşi timp, indivizii pot participa la elaborarea deciziilor ce pot
avea o influenţă asupra mediului lor. În acest sens, în Carta Mondială a naturii,
principiul 23 are următorul conţinut: toate persoanele au posibilitatea, în funcţie
de legiaslaţia din ţările lor, să participe individual sau împreună cu alte
persoane la elaborarea deciziilor ce privesc direct mediul lor de viaţă, iar în
cazul în care acestea suferă degradări, ele au posibilitatea de a exercita acţiunile
legale pentru a obţine despăgubiri.
Mişcarea verde care s-a răspândit în ţările occidentale a mobilizat opinia
publică, a alertat politicienii şi a informat cu privire la pagubele pentru natură şi
sănătatea omului.
Un rol major revine organismelor neguvernamentale, grupărilor de
mediu, care trebuie să solicite informaţii şi să organizeze acţiuni conform
legislaţiei de protecţie a mediului.
Grupările de mediu trebuie să ceară guvernelor să stabilească priorităţi
concrete în privinţa protecţiei factorilor de mediu, să stimuleze îmbunătăţirea şi
aplicarea legii.
Acest principiu presupune şi dreptul individului de a se adresa organelor
executive şi judecătoreşti ori de câte ori se consideră lezat ca urmare a degradării
şi poluării mediului.
Principiul poluatorul plăteşte.
În legislaţia noastră actuală, acest principiu nu e consacrat în mod expres.
Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la protecţia mediului trebuie să atragă
răspunderea disciplinară (materială), civilă, contravenţională sau penală după caz.
În condiţiile instituirii oricărei forme de răspundere juridică, persoanele
care desfăşoară activităţi care produc poluare fără a lua în prealabil măsurile ce se
impun pentru evitarea sau diminuarea acesteia până la limitele admisibile
prevăzute de lege, vor suporta riscul, consecinţele.
Neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage după
sine pagube mai mari, care trebuie acoperite, fără a mai vorbi de pierderea de profit.

12
Cheltuielile cu protecţia mediului natural sunt implicit cheltuieli care
conduc la crearea unui plus de valoare. Investiţiile făcute în această direcţie atrag
după ele efecte economice pozitive îndelungate, care adesea prelungesc cu mult,
dincolo de termenul de recuperare a investiţiei (globale).
A acţiona contrar înseamnă a produce poluare, pentru a cărei combatere
sunt necesare cheltuieli mult mai mari pe lângă riscul asumat.
Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării
aerului, afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii
poluării trebuie să cadă în sarcina autorilor. ( după Daniela Marinescu, Dreptul
mediului înconjurător, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1996.)
B. PRINCIPII PE PLAN EXTERN
Pe plan extern se face aplicarea următoarelor principii:
Principiul “sic utere tuo” – obligaţia statelor de a asigura ca activităţile
exercitate în limitele jurisdicţiei lor să nu cauzeze daune mediului altor state.
Principiul cooperării între state.
Principiul bunei vecinătăţi.
Principiul notificării şi consultării.
Principiul protejării patrimoniului comun.
Principiul nediscriminării.

2. Izvoarele formale ale Dreptului mediului


Izvoarele reale, materiale ale dreptului constau în fenomene sociale,
împrejurări, situaţii economice, politice, necesităţi practice, care determină
conturarea substanţei, a materiei dreptului mediului.
Pe noi ne interesează izvoarele formale ale dreptului mediului, cele care
conferă regulilor de conduită, caracterul de drept pozitiv.
Prin izvor de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice
care sunt determinate de modul de edictare şi sancţionare a lor de către stat.
Ramura dreptului mediului e alcătuită din acte normative, conţinând
norme juridice care reglementează comportarea subiectelor de drept în legătură cu
conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor naturali şi antropici ai mediului.
Izvoarele dreptului mediului sunt tocmai aceste acte normative.
Din analiza normelor de dreptul mediului se evidenţiază o serie de
particularităţi ale izvoarelor acestei ramuri de drept.
În ansamblul normelor de dreptul mediului un loc deosebit îl ocupă
normele tehnice, care reglementează comportamentul oamenilor în procesul de
producţie faţă de mijloacele de producţie şi uneltele de muncă şi îndeosebi faţă de
natură.
Având în vedere faptul că protecţia şi conservarea mediului constituie o
problemă de interes naţional, izvoarele dreptului mediului sunt acte normative

13
adoptate de organele statului, care conţin norme juridice ce reglementează relaţiile
sociale în legătură cu conservarea şi protejarea mediului.
Sunt izvoare de dreptul mediului şi unele tratate şi convenţii
internaţionale prin care se reglementează relaţiile dintre state în legătură cu
conservarea, folosirea şi protecţia diferitelor componente ale mediului.

3. Principalele izvoare ale Dreptului mediului


Constituţia
Recunoaşterea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos rezultă
din art. 35 din legea fundamentală. Alte două texte constituţionale garantează
dreptul la viaţă (art. 22) şi dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34). Ambele presupun
pe lângă alte măsuri şi pe cele care privesc conservarea şi protecţia mediului.
Existenţa unui mediu cât mai curat constituie condiţia principală a realizării
acestor drepturi fundamentale.

Legea
Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului mediului, ci doar acelea care
reglementează relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea
componentelor mediului.
Sunt izvoare de dreptul mediului: legea cadru privind protecţia mediului
(265/2006), Legea apelor (107 / 1996), Legea fondului cinegetic şi a protecţiei
vânatului (103 / 1996), Codul silvic (26 / 1996), Legea 138 / 2004, a
îmbunătăţirilor funciare, etc.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului


Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului sunt izvoare de dreptul mediului în
măsura în care reglementează relaţii sociale ca şi legea. De exemplu, Hotărârea
Guvernului nr. 1300 / 2002 privind notificarea substanţelor chimice, Hotărârea
Guvernului nr. 170/2004 privind gestionarea anvelopelor uzate, Hotărârea
Guvernului nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării
mediului cu azbest, Hotărârea Guvernului nr.2009/2004 privind regimul de import
al produselor periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu etc.
Dintre Ordonanţe ale Guvernului exemplificăm: Ordonanţa Guvernului
nr.11/2004 privind producerea, comercializarea şi utilizarea materialelor
forestiere de reproducere, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.243 / 2000
privind protecţia atmosferei etc.

14
Ordinele miniştrilor
Ordinele miniştrilor sunt, de asemenea, izvoare de dreptul mediului în
măsura în care reglementează relaţii sociale în domeniul conservării şi protecţiei
factorilor de mediu. Dăm ca exemplu, Ordinul ministrului nr.978/2003 privind
Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi juridice care elaborarează studii
de evaluare a impactului asupra mediului şi bilanţuri de mediu.

Tratatele şi convenţiile internaţionale


Sunt izvoare de dreptul mediului cu condiţia să fie de aplicabilitate
imediată şi nemijlocită şi să fie ratificate de România.
Tratatul e expresia acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, cu
privire la normele juridice valabile şi obligatorii în raporturile de cooperare dintre ele.
Este cel mai frecvent mijloc juridic la care statele recurg pentru a
reglementa relaţiile dintre ele cu privire la mediu.
Exemplu de convenţii: Convenţia asupra poluării atmosferice pe distanţe
lungi (Geneva, 1979); Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării,
semnată la Bucureşti la 21 IV 1992.

CAP. III. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI

1. Poluarea atmosferei
În raportul din 1967 al Consiliului Europei pentru protecţia mediului se
menţionează că: se consideră poluat aerul atunci când se constată prezenţa unor
substanţe străine sau a unor variaţii importante ale acestora în proporţia părţilor
componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele ştiinţifice ale
momentului, pot provoca acţiuni jenente sau efecte dăunătoare.
În conformitate cu alt document internaţional elaborat la prima Conferinţă
Generală Europeană pentru protecţia mediului, poluarea atmosferei se defineşte
ca fiind introducerea în atmosferă de către om direct sau indirect de substanţe sau
energii care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să
dăuneze resurselor biologice şi ecosistemului, să deterioreze bunurile materiale şi
să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement sau alte utilizări
legitime ale mediului.
Poluarea atmosferei transfrontiere pe distanţe lungi a fost definită ca fiind
acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă
jurisdicţiei unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă altor state, la
o distanţă la care nu e în general posibil să se distingă contribuţia surselor
individuale sau a grupurilor de surse de emisie. În toate cazurile, definirea

15
poluării aerului ia în considerare orice schimbare vătămătoare a compoziţiei
aerului, orice alterare a calităţii sale.
Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine
introduse în atmosferă în mod artificial sau natural, sistematic sau doar accidental,
se situează la un nivel ce poate dăuna sănătăţii ori vieţii animale sau vegetale.
Desfăşurarea activităţilor care pot constitui surse fixe importante de
emisii de poluanţi în aer este permisă numai cu autorizaţie de mediu. Procedura
de autorizare se supune prevederilor Legii protecţiei mediului nr. 265/2006, şi ale
celorlalte acte normative în vigoare.
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de
emisii de poluanţi se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii au
următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu în termenul şi în condiţiile
prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor ce constituie
surse de poluare şi cantităţile de poluanţi eliminate în aer;
c) să elaboreze strategii de prevenire a accidentelor majore şi să le pună în
practică în mod adecvat;
d) să elaboreze planuri pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile
aplicabile în interiorul amplasamentului, şi să solicite aprobarea autorităţilor
competente pentru măsurile stabilite să se aplice în afara amplasamentului;
e) în caz de pericol major sau iminent, cu impact asupra calităţii aerului, să
oprească funcţionarea instalaţiilor care constituie sursa de pericol şi să anunţe
autorităţile competente;
f) în situatia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor
de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale stabilite de autoritatea
competentă;
g) să furnizeze reprezentanţilor autorităţilor competente informaţiile necesare,
conform prevederilor legale;
h) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi, a
planurilor de acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le
revin prin acestea;
i) să informeze, conform prevederilor legale în vigoare, în cazul producerii de
emisii accidentale de poluanţi în aer sau de accident major.
(2) Procedurile de întocmire şi de aplicare a planurilor de prevenire a
accidentelor majore şi a planurilor pentru situaţii de urgenţă se reactualizează prin
hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care nu pot constitui surse fixe importante de emisii
de poluanţi în aer au următoarele obligaţii:
16
a) să solicite şi să obţină autorizaţie de mediu în conformitate cu prevederile
actelor normative în vigoare;
b) să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie
sursă de poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea de protecţie a
mediului în acordul sau în autorizaţia de mediu, conform prevederilor legislaţiei
în vigoare;
c) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor care constituie
surse de poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate
conform legislaţiei în vigoare;
d) în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor
de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale;
e) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de
acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin
acestea.
Activităţile la care se inregistrează, în regim normal de funcţionare a
instalaţiilor, depăşiri ale valorilor limită de emisie în aer pentru poluanţii specifici
activităţii pot fi autorizate doar cu program pentru conformare, în condiţiile legii.
Programul pentru conformare va conţine măsuri de reducere a poluării
aerului prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri
excesive, etapizate pe o perioadă de cel mult 5 ani, dacă nu sunt depăşite valorile
limită de calitate a aerului sau marjele de toleranţă pentru aceşti poluanţi.
In cazul depăşirii accidentale a valorilor limită de emisie de poluanţi,
autoritatea de mediu decide întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a
provocat poluarea, până la îndepărtarea cauzelor poluării.
In zonele în care sunt depăşite valorile limită de emisie de poluanţi
privind calitatea aerului, pe baza studiilor de evaluare a impactului asupra
mediului autoritatea de mediu competentă poate stabili valori limită de emisie
specifice fiecărei activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile stabilite de
legislaţia în vigoare.
Acordul de mediu se emite în conformitate cu prevederile Legii
protecţiei mediului nr. 265/2006, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.243/2000 privind protecţia atmosferei, modificată şi aprobată prin Legea
nr.655/2001, şi ale celorlalte acte normative în vigoare, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) prevederea tuturor măsurilor de prevenire a poluării aerului, inclusiv
folosirea celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive;
b) funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea semnificativa a
aerului, în special prin emisii de substanţe supuse reglementărilor în vigoare;
c) nu se depăşesc valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din
activitate;
17
d) sunt luate în considerare valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi
poluanţii rezultaţi din activitate.
Pentru modificarea sau dezafectarea instalaţiilor existente care pot avea
impact asupra calităţii aerului inconjurator este obligatorie obţinerea acordului de
mediu, în condiţiile legii.
Este obligatorie obţinerea acordului de mediu pentru operaţiuni de
dezafectare a instalaţiilor existente, care au impact asupra calităţii aerului.
Autorităţile competente stabilesc şi pun în aplicare planuri naţionale de
reducere a emisiilor de poluanţi rezultate din activităţile şi de la instalaţiile
industriale cu impact asupra calităţii aerului.
Transferul de poluanţi din aer către un alt factor de mediu, ca urmare a
măsurilor de reducere a poluării aerului înconjurator, este permis în condiţiile
menţinerii nivelului poluanţilor sub valorile limită pentru acel factor de mediu.
Metodele si sistemele adoptate în vederea îmbunatăţirii calităţii aerului nu
conduc la depăşirea normelor stabilite de legislaţia în vigoare pentru locul de
muncă.
Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente
informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de
poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi
control, în condiţiile legii.
Emisiile de poluanţi în aer se supun taxelor. Procedura şi cuantumul de
stabilire a taxelor sunt reglementate conform prevederilor legislaţiei în vigoare.

2. Protecţia atmosferei în dreptul intern


Legislaţia în domeniul protecţiei atmosferei are ca scop stabilirea cadrului
juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei,
în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca
întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la
reglementările comunitare.
Reglementarea activităţilor care afectează sau care pot afecta calitatea
atmosferei, direct sau indirect, desfăşurate de persoane fizice şi juridice, şi
strategia naţională în domeniu urmăresc asigurarea dreptului fiecărei persoane la
un mediu de calitate.
Regimul juridic al protecţiei atmosferei are la bază principiile generale
consacrate de legislaţia în vigoare şi acceptate la nivel internaţional.
Principalele obiective ale strategiei naţionale privind protecţia atmosferei
sunt următoarele:
a) menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează
în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

18
b) îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se
încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de
calitate;
c) adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a
efectelor negative asupra mediului, în context transfrontier;
d) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele
internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea
internaţională în domeniu.
Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să asigure schimbul de
informaţii, inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare şi punere în
aplicare a strategiilor sectoriale legate de protecţia atmosferei şi al celor
referitoare la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii, au
obligaţia de elaborare a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc
măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi de a solicita obţinerea
aprobării de către autorităţile competente pentru masurile stabilite a se aplica în
afara amplasamentului.
De asemenea, este stabilită, tot ca obligaţie extrem de importantă, oprirea
în caz de pericol major sau iminent a funcţionarii instalaţiilor care constituie sursă
de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi anunţarea autoritatilor competente.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborează şi promovează strategia naţională şi planul naţional de acţiune în
domeniul protecţiei atmosferei, ca parte integrantă a strategiei şi politicilor
naţionale de protecţie a mediului;
b) coordonează şi controlează modul de punere în aplicare şi de respectare a
dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a actelor normative ce decurg
din aceasta;
c) elaborează, avizează, promovează şi, după caz, aprobă actele normative,
precum şi măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României
a prevederilor din convenţiile internaţionale privind protecţia atmosferei, la
care România este parte;
d) coordonează elaborarea inventarelor naţionale de emisii poluante în aer;
e) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind
calitatea aerului;
f) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind
emisiile de poluanţi în aer;
g) coordonează la nivel naţional participarea la programele Uniunii Europene
de asigurare a calităţii datelor;
h) aprobă metodele şi metodologiile de evaluare a calităţii aerului şi a emisiilor
poluante în aer, coordonează şi controlează aplicarea acestora;
19
i) aprobă metodele de determinare a concentraţiilor poluanţilor în aerul
înconjurător, elaborate de instituţiile specializate, şi asigură condiţiile
necesare în vederea menţinerii acurateţei măsurătorilor efectuate;
j) evaluează calitatea aerului înconjurător prin intermediul instituţiilor
specializate;
k) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de
monitorizare integrată a calităţii aerului şi coordonează programele de
asigurare a calităţii datelor privind calitatea aerului înconjurător provenite
din Sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului;
l) asigură accesul publicului la informatiile privind calitatea atmosferei, în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
m) raportează datele în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale
privind protecţia atmosferei, la care România este parte.
Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului au următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
a) controlează modul de aplicare şi de respectare a dispoziţiilor actelor
normative în vigoare din acest domeniu la nivel teritorial;
b) elaborează planuri de acţiune pentru calitatea aerului, programe de
ameliorare a calităţii aerului la nivel teritorial şi asigură corelarea acestora
cu planul local de acţiune pentru protecţia mediului, în cooperare cu
serviciile descentralizate ale celorlalte autorităţi de specialitate ale
administraţiei publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale
şi în parteneriat cu alte instituţii publice locale şi cu titularii de activitate;
c) elaborează inventarul emisiilor poluante la nivel teritorial;
d) urmăreste şi analizează aplicarea planurilor de acţiune pentru calitatea
aerului la nivel teritorial şi elaborează rapoarte anuale;
e) colaborează cu organismele guvernamentale abilitate, care avizeaza actiunile
de import-export al produselor, bunurilor şi al altor materiale cu regim
special de comercializare, care pot afecta calitatea atmosferei, în
conformitate cu legislaţia natională şi cu convenţiile internaţionale la care
România este parte;
f) aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare;
g) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de
monitorizare integrată a calităţii aerului;
h) informează operativ autoritatea centrală de protecţie a mediului, alte
autorităţi centrale şi locale, potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora, în
cazul producerii unor evenimente deosebite cu impact asupra calităţii
aerului şi care aduc prejudicii sănătăţii umane;
i) pun la dispoziţie autorităţilor teritoriale pentru sănătate, agricultură şi
alimentaţie, lucrări publice şi amenajarea teritoriului şi administraţiei

20
publice locale informaţiile necesare în activitatea de elaborare şi punere în
aplicare a strategiilor sectoriale legate de calitatea aerului atmosferic;
j) informează populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii pragurilor de
alertă;
k) asigură informarea curentă a populaţiei şi a autorităţilor locale cu privire la
calitatea aerului;
l) urmăreşte aplicarea la nivel teritorial a programelor şi măsurilor pentru
respectarea convenţiilor şi a acordurilor internaţionale la care România este
parte.

CAP. IV. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA APEI

1. Noţiuni generale
Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă
sunt acţiuni de interes general. Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă,
vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru desfăşurarea
tuturor activităţilor sociale şi economice.
Reglementările juridice din domeniul protecţiei şi conservării mediului
acvatic au ca scop: - apărarea împotriva poluării şi şi modificărilor caracteristi-
cilor resurselor de apă;
- conservarea şi dezvoltarea resurselor de apă;
- refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea alimentării cu apă a populaţiei etc.
Prin prevederile actelor normative din domeniul protecţiei resurselor de
apă s-a urmărit a se stăvili construcţia şi folosirea de diverse obiective, edificii
care, prin prezenţa lor, ar fi împiedicat buna desfăşurare a exploatării apelor sau a
acţiunilor de drenaj, a conserva rezerva de apă pe care o are o localitate şi a nu se
risipi o resursă limitată, a se asigura protejarea apelor împotriva poluanţilor
chimici, a se asigura protecţia locuinţelor şi gospodăriilor aflate în imediata
apropiere a marilor râuri sau a barajelor, a se ţine sub o observaţie debitele
râurilor şi barajelor pentru ca în eventualitatea creşterii sau descreşterii bruşte a
nivelului apelor să se poată lua măsurile ce se impun de către organele abilitate, a
se determina participarea laacţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de
combatere a secetei sau a altor calamităţi naturale.

2. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor în România


Apele, potrivit articolului 1 alin.2 din Legea nr. 107 / 1996, fac parte
integrantă din patrimoniul public. Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea
durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
21
Aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu
lungime mai mare de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10
kilometri pătraţi pe care apele curg permanent; aparţin deţinătorilor, cu diferite
titluri ale terenurilor pe care se formează sau curg.
Apele din domeniul public se dau în administrare Regiilor autonome “Apele
Române” de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului în condiţiile legii.
Supravegherea calităţii apei potabile se bazează pe principiul solidarităţii
umane şi interesului comun. Gestionarea cantităţii sau calităţii apelor se realizează
de Regia autonomă “Apele Române” şi filialele sale bazinale.
Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea
apei în alte scopuri.
De asemenea, au prioritate: alimentarea cu apă pentru animale, refacerea
rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii
echilibrului ecologic al habitatului acvatic.
Restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie este interzisă (în
folosul altor activităţi).
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului şi R.A. “Apele Române” sunt în
drept să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru
a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor, sau
unui risc de lipsă de apă datorat supraexploatării resurselor.
Dacă din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale rezervele de apă
autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor, autorităţile aplică restricţii
temporare de folosire a resursei de apă.
Poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. În acest sens, la
propunerea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului se aprobă prin standarde –
norme de calitate a resursei de apă.Pentru protecţia resursei de apă – interdicţii:
- punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor
existente, a noi ansambluri de locuinţe care măresc gradul de încărcare a
apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare
şi a instalaţiilor de epurare;
- aruncarea, introducerea în oricare mod, în albiile cursurilor de apă a
deşeurilor de orice fel;
- evacuarea de ape uzate în apele subterane, în lacurile naturale sau de
acumulare, iazuri, bălţi, heleştee;
- spălarea în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor
etc. sau a altor utilaje, agregate mecanice, ambalaje (care au conţinut
pesticide);
- spălarea animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice în afara
locurilor special amenajate în acest scop;

22
- aruncarea sau vărsarea în instalaţiile sanitare, reţele de canalizare a
reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;
- spălarea în cursurile de apă a obiectelor de uz casnic cu folosirea substanţelor
chimice de orice fel.
În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţii resurselor de apă,
utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:
1. Să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai
puţin poluante;
2. Să asigure realizarea, întreţinerea, exploatarea staţiilor şi instalaţiilor
de prelucrare a calităţii apelor la capacităţile autorizate;
3. Să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în
activităţile de producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate.
Conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt încurajate de stimuli
economici, inclusiv pentru cei care manifestă o preocupare constantă în scopul
protejării calităţii şi cantităţii apei, precum şi prin aplicarea de penalităţi celor care
risipesc sau poluează resursele de apă.
Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi apelor include
sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi. Sistemul de plăţi se bazează pe regula că
beneficiarul plăteşte în funcţie de serviciile prestate şi de folosirea raţională a
resurselor de apă. Bonificaţiile se acordă utilizatorilor de apă care demonstrează
constant o grijă deosebită pentru folosirea raţională şi pentru protejarea calităţii
apelor. Penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă la care se constată abateri de
la prevederile contractelor, atât pentru depăşirea cantităţii de apă poluate şi a
concentraţiilor şi impurităţii substanţelor purificatoare evacuate. Toate cele
enumerate mai sus se stabilesc prin Hotărâre de Guvern. Regia Autonomă “Apele
Române” este singura în drept să constate cazurile în care se acordă bonificările
sau se aplică penalităţi.

CAP. V. CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA SOLULUI ŞI


SUBSOLULUI

1. Consideraţii generale
Fondul funciar este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul – public sau
privat – din care fac parte.
În funcţie de destinaţie, terenurile sunt: terenuri cu destinaţie agricolă,
terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din
intravilan, terenuri cu destinaţii speciale.

23
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi
de combatere a proceselor de degradare şi poluare provocate de fenomene
naturale sau cauzate de activităţi economico – sociale.
Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi respectarea măsurilor
care au ca scop dezvoltarea calităţii solurilor prin: supravegherea, prognoza şi
avertizarea cu privire la tendinţele şi dinamica evoluţiei şi a stării de asigurare cu
fosfor mobil şi potasiu a terenurilor agricole; fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor
de folosire judicioasă a îngrăşămintelor în procesul de producţie agricolă; măsuri
adecvate de gospodărire, organizare şi amenajare a teritoriului.
Solul este factorul de mediu care necesită o atenţie şi o protecţie sporită
dată fiind imposibilitatea supunerii unor procedee de epurare, precum şi pentru
faptul că este limitat ca suprafaţă în urma degenerării sale, cu greu mai poate fi
adus în stare normală.
Dacă pentru geneza unui strat fertil de sol sunt necesare perioade foarte mari de
timp, distrugerea sau degradarea sa, datorată unor cauze naturale ( eroziune,
alunecări de teren, inmlăştinare, inundaţii etc.) sau ca urmare a activităţilor
poluatoare ale omului, se produce mult mai repede, iar consecinţele sunt de cele
mai multe ori dezastruoase şi ireversibile.
Deteriorarea şi afectarea capacităţii productive şi calitative a solului are
consecinţe negative pentru producţia agricolă, pentru alimntaţie şi în cele din
urmă pentru sănătatea şi chiar viaţa omului. De aceea solul trebuie gospodărit cu
grijă, trebuie să i se aplice lucrări adecvate de întreţinere şi, când este cazul, de
ameliorare. In acest sens, Legea Nr.18/1991 privind fondul funciar, prevede o
serie de măsuri menite să asigure refacerea şi ameliorarea terenurilor degradate.
Potrivit legii, terenurile degradate trebuie să fie incluse de către
specialişti, în colaborare cu instituţiile specializate ale statului şi în acord cu
organele locale din cadrul unităţilor administrativ - teritoriale respective, în
perimetere de ameliorare, urmând ali se aplica lucrările necesare refacerii şi
redării lor circuitului agricol.
Cheltuielile necesare efectuării lucrărilor respective şi luării măsurilor ce se
impugn sunt suportate de la bugetul public, proprietarii terenurilor având însă
obligaţia să le pună la dispoziţia autorităţilor pe perioada cât durează lucrările
respective.

2. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului


Rglementările în domeniul protecţiei solului au drept scop:
a) reglementarea regimului juridic al proprietăţii şi folosinţei infrastructurii de
îmbunătăţiri funciare şi a terenului aferent, precum şi mecanismele de dobândire
şi/sau transmitere a dreptului de proprietate, administrare sau folosinţă asupra
acestei infrastructuri;

24
b) instituirea cadrului de reglementare a înfiinţării şi funcţionării Administraţiei
Naţionale a Imbunătăţirilor Funciare, denumită în continuare Administraţie,
persoana juridica română de interes public naţional în sectorul îmbunătăţirilor
funciare, care desfasoară activitaţile prevăzute de lege;
c) reglementarea înfiinţării şi funcţionării organizaţiilor de imbunatăţiri
funciare şi a federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare în vederea
desfăşurării activităţilor de îmbunătăţiri funciare atât în interesul membrilor lor,
cât şi în interesul public;
d) stabilirea serviciilor prestate de Administraţie organizaţiilor de îmbunătăţiri
funciare şi federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare şi mecanismele de
finanţare a acestor activităţi;
e) stabilirea atribuţiilor autorităţii publice centrale, denumită în continuare
ministerul, care coordonează elaborarea strategiei şi politicilor în sectorul
îmbunătăţirilor funciare;
f) stabilirea principiilor reorganizării Societăţii Naţionale "Imbunătăţiri
Funciare" - S.A.;
g) stabilirea sancţiunilor care se aplică în cazul încălcării prevederilor prezentei
legi.
Principiile care stau la baza realizării obiectivelor îmbunătăţirilor funciare sunt
următoarele:
- exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, sistemelor de
irigaţii sau desecare şi drenaj şi a lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor şi
combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecţiei intereselor tuturor
beneficiarilor;
- consultarea şi, după caz, implicarea beneficiarilor, organizaţiilor
neguvernamentale şi a altor reprezentanţi ai societăţii civile în luarea deciziilor în
scopul promovării adoptării raţionale, eficiente şi transparente a acestora;
- realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin
organizaţiile de îmbunătăţiri funciare ori federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri
funciare a exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare situate pe terenurile pe care le deţin, inclusiv a lucrărilor de reabilitare,
executare de investiţii şi suportarea costurilor acestor activităţi; statul intervine
prin Administraţie şi prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea
surselor proprii ale Administraţiei sau ale beneficiarilor amenajărilor declarate de
utilitate publică, în cazurile în care proprietarii de teren nu pot desfăşura ei inşişi
activităţi de îmbunătăţiri funciare;
- exploatarea amenăjarilor de îmbunătăţiri funciare astfel încât să se prevină
folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea şi poluarea solului şi
să se promoveze protecţia mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Imbunătăţirile funciare au ca obiective:

25
a) asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de
construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei
lacurilor de acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită
sau să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile vitipomicole, culturile
agricole şi silvice;
c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi
protecţia împotriva poluării.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare ca lucrări hidrotehnice complexe şi
agropedoameliorative se realizează în scopul prevenirii şi înlăturării acţiunii
factorilor de risc - secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi
poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent de proprietar. Acestea
contribuie la valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi a plantelor,
precum şi la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.
Amenajările deîmbunătăţiri funciare cuprind următoarele categorii de
lucrări;
- îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă de interes local prin care se
asigură, în principal, protecţia terenurilor şi a oricăror categorii de construcţii
împotriva inundaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor;
- amenajări de irigaţii şi orezării prin care se asigură aprovizionarea controlată
a solului şi a plantelor cu cantităţile de apă necesare dezvoltării culturilor şi
creşterii producţiei agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare,
pompare, transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a
terenului;
- amenajări de desecare şi drenaj, care au drept scop prevenirea şi înlăturarea
excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din sol, în vederea asigurării
condiţiilor favorabile de utilizare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări
de colectare, de transport şi de evacuare în emisar a apei în exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor afectate
de alunecări, prin care se previn, se diminuează sau se opresc procesele de
degradare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări pentru protecţia solului,
regularizarea scurgerii apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale,
stabilizarea nisipurilor mişcătoare;
- amenajari pedoameliorative pe terenurile săraturate, acide şi pe nisipuri, pe
terenurile poluate, inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările
miniere, pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi lucrarile de nivelare-
modelare, de scarificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a apei,
arăturile în benzi cu coame, udările de spălare a sărurilor, aplicarea de
amendamente, precum şi îngrăşăminte, în scopul valorificării pentru agricultură
şi, după caz, pentru silvicultură;

26
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru
combaterea eroziunii solului;
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi, rezultate din activitatea de cercetare.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot prelua din surse de apă
autorizate necesarul pentru irigarea culturilor agricole şi alimentarea cu apă a unor
localităţi, amenăjari piscicole, incinte agricole şi industriale şi asigură protecţia
localităţilor şi a oricăror categorii de construcţii împotriva efectelor alunecărilor
de teren şi a inundaţiilor, precum şi protecţia lacurilor de acumulare împotriva
colmatării.
Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional are loc
pe baza programelor şi strategiei sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor
autorităţilor publice locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe baza
programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului.
Proiectarea, executarea şi exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare se fac în corelare cu lucrările de gospodărire a apelor, hidroenergetice,
silvice, de gestionare a căilor de comunicaţie, în acord cu interesele proprietarilor
de terenuri şi cu documentaţiile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, ţinând
seama de cerinţele de protecţie a mediului.

CAP. VI. PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER

1. Definirea regimului silvic


Regimul silvic este un ansamblu de reguli speciale ce se aplică pădurilor
în legătură cu administrarea, conservarea şi utilizarea masei lemnoase şi
exercitarea servituţilor care grevează aceste păduri.
Totodată, regimul silvic constituie un instrument de politică forestieră,
reprezentând o veritabilă tutelă a autorităţilor administrative asupra pădurilor, în
scopul de a asigura mai eficient conservarea proprietăţii forestiere.
Tendinţa de a caracteriza regimul silvic prin prisma finalităţii sale se
regăseşte în majoritatea definiţiilor prezente în tratate de drept forestier ale şcolii
franceze. Astfel, Meyer în lucrarea Législation et politique forestière, face referire
la regimul silvic ca fiind un ansamblu de reguli speciale de ordin public
derogatorii de la dreptul comun şi determinate prin Codul forestier, în scopul
asigurării conservării şi punerii în valoare a pădurilor la care se aplică, în
interesul superior al naţiunii. De remarcat că finalitatea “de punere în valoare a
pădurii” asociată regimului silvic este expresia transformărilor din administraţia
forestieră franceză din 1964, când se creează Office National des Forêts,
”etablissement public national a caractère industriel et commercial,
principalement chargé de la mis en oeuvre du regime forestier”- instituţie publică
cu caracter industrial şi comercial, a cărei principală atribuţie este punerea în
27
aplicare a regimului silvic. Semnalăm, de asemenea, că în Franţa, de pildă,
pădurile situate în mediul urban au o reglementare distinctă în Codul urbanistic.
Codul silvic român din 1996, defineşte regimul silvic ca fiind un sistem
de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura,
exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea
gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
Definiţia dată regimului silvic în Codul silvic român prezintă următoarele
particularităţi:
In primul rând, precizăm că are sferă de aplicare mai largă, deoarece
regimul silvic depăşeşte semnificaţia unor norme tehnice, integrând şi aspecte
economice şi juridice ale gestionării pădurilor. Astfel, Codul silvic menţionează
categoriile de venituri ce pot fi obţinute din pădurile proprietate publică sau
privată, şi autorizează posibilitatea încasării contravalorii efectelor funcţiilor de
protecţie ale pădurilor. Aspectul economic se regăseşte de asemenea în
reglementările cu privire la obligaţiile financiare ce revin proprietarilor de păduri
în gestionarea pădurilor, precum şi cu privire la modalităţile de finanţare (art. 7,
al. 4, O.G. nr. 96/1998). În Codul silvic şi în Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998
există şi alte prevederi cu conţinut economic, referitoare la vinderea şi exploatarea
arborilor pe picior, la calculul taxelor şi despăgubirilor în cazul schimbării
categoriei de folosinţă a terenului, la întocmirea contractelor de administrare, de
către Regia Naţională a Pădurilor sau alte unităţi specializate, a fondului forestier
proprietate publică.
In al doilea rând, semnalăm că în plan juridic, Codul silvic instituie o
procedură pentru constrângerea la regenerarea pădurilor proprietate privată, prin
care devizul lucrărilor efectuate de către Regia Naţională a Pădurilor, acceptat în
mod expres sau tacit de către proprietar devine titlu executoriu şi temei juridic al
executării silite. Respectarea dreptului de preemţiune a statului la vânzările de
terenuri forestiere constituie încă o prevedere a regimului silvic ce ilustrează
dimensiunea sa juridică;
De asemenea, regimul silvic nu face distincţie între păduri supuse
regimului forestier şi păduri nesupuse regimului forestier, deoarece se aplică
întregului fond forestier, indiferent de natura proprietăţii, conform articolului 9,
al. 1 Cod silvic;
Si tot ca o particularitate, subliniem că finalitatea aplicării regimului
silvic este gospodărirea durabilă a ecosistemelor forestiere. Noţiune încă dificil de
definit, gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a cel puţin două
principii pe care legea română le-a consacrat deja: conservarea şi dezvoltarea
fondului forestier. În contextul diferenţierii gospodăririi pădurilor pe forme de
proprietate, regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea resursei
forestiere naţionale, indiferent de forma de proprietate.

28
2.Caracterizarea regimului silvic
Definiţiile prezentate sugerează câteva caractere ale regimului silvic:
In primul rând reţinem că sediul reglementării sale îl constituie Codul
silvic şi Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998.
In al doilea rând precizăm că regimul silvic este o instituţie juridică
derogatorie de la dreptul comun, deoarece aduce restricţii importante în dreptul de
dispoziţie al proprietarului forestier asupra terenurilor deţinute;
In al treilea rând menţionăm că are caracter de ordine publică, deoarece
de esenţa regimului forestier este aplicabilitatea la pădurile proprietate publică, de
către un corp silvic învestit cu autoritate publică. În cazul domeniului forestier
francez, de exemplu, regimul silvic se aplică altor păduri decât publice numai prin
derogare, şi în prezenţa anumitor condiţii restrictive. Reglementarea proprietăţii
forestiere private se face în paralel cu reglementarea regimului silvic. Aceasta nu
înseamnă însă că gospodărirea proprietăţii forestiere private se sustrage incidenţei
legii. Dimpotrivă, începând cu secolul al XIX-lea o serie de legi cu caracter
stimulativ şi represiv au ca obiect specific tocmai gestionarea proprietăţii private.
Astfel, în 1859 se introduce interdicţia de defrişare fără autorizaţie a pădurilor
proprietate particulară. Inundaţiile grave din bazinele hidrografice Rhôn şi
Garonne din 1860 incită la o serie de măsuri legislative vizând conservarea
pădurilor cu funcţii de protecţie, măsuri care culminează în 1913 cu legea
Audiffred de extindere a regimului forestier la pădurile departamentelor,
instituţiilor de utilitate publică, asociaţiilor de ajutor mutual, caselor de economii
şi la anumite păduri particulare în vederea conservării, cu subscrierea voluntară de
către proprietari la regimul silvic. In 1968 suprafaţa acestei din urmă categorii era
de 11 700 ha. Aceste legi se completează cu:
- dispoziţiile legii asupra împăduririlor din 1942, care dispun că lucrările
de împăduriri sunt de interes general şi pot fi impuse obligatoriu particularilor, în
anumite sectoare desemnate de către prefect;
- dispoziţiile legii din 1946 de creare a fondului forestier naţional, un
fond de ajutor financiar şi tehnic care a permis reîmpădurirea a peste 200 000 ha
terenuri proprietate privată pe cheltuiala statului, rămase sub administraţia
acestuia până la rambursarea datoriei de către proprietarii privaţi;
- dispoziţiile legii din 1954 de creare de “groupements forestiers”, în
vederea remedierii fărâmiţării proprietăţii forestiere private, dar care nu a dat
rezultatele scontate;
- Legea din 1959 relativă la conservarea şi crearea de spaţii verzi în
zonele construibile, prin care statul poate aciziţiona, la nevoie pe cale de
expropriere publică, păduri şi parcuri în vederea amenajării lor în spaţii verzi.
În sfârşit, subliniem că legitimitatea regimului silvic este dată de
finalitatea sa, care constă în apărarea unui interes general al societăţii.

29
In dreptul francez, regimul forestier este un act juridic generator de un
nou statut pentru pădurile la care se aplică. Supunerea la regim silvic constituie
deci un act-condiţie a schimbării de statut al terenului forestier.
Pentru dreptul român, supunerea la regim silvic intervine din oficiu şi nu
are caracter de act juridic de schimbare de statut.
Aplicându-se la întreg fondul forestier naţional, indiferent de natura
proprietăţii, regimul silvic iese din tiparele unei modalităţi specifice de gestionare
a pădurilor proprietate publică. Astfel, regimul forestier devine în fapt regimul
juridic aplicabil fondului forestier naţional.
Aceasta se confirmă dacă se analizează excepţiile de la regimul silvic.
Astfel, plantaţiile înfiinţate de persoane fizice sau juridice pe terenuri agricole
sunt exceptate de la aplicarea regimului silvic. Aceasta rezultă din articolul 68, al.
2 Cod silvic unde se precizează că valorificarea şi recoltarea lemnului din aceste
plantaţii este la latitudinea proprietarului. Aceste plantaţii nu sunt supuse
regimului silvic deoarece, la origine, terenul pe care au fost înfiinţate, nu
aparţinea fondului forestier.
De asemenea, vegetaţia din afara fondului forestier naţional, deşi supusă
unor reguli de gestionare conform normele emise de autoritatea pentru
silvicultură, nu este supusă regimului silvic şi în baza aceluiaşi considerent, nu
este inclusă în fondul forestier naţional.
Terenurile care nu fac parte din fondul forestier naţional nu sunt supuse
regimului silvic, chiar dacă este vorba despre păduri constituite. Prin urmare, ceea
ce determină aplicabilitatea regimului silvic la un anumit teren împădurit nu este
importanţa pădurii sau necesitatea protejării ei, ci statutul juridic al terenului,
apartenenţa sa iniţială la fondul forestier naţional. Prin aceasta, regimul silvic are
caracter obiectiv.
Aşa cum este definit în Codul silvic, regimul silvic întruneşte următoarele
trăsături juridice:
- este obligatoriu: întreg fondul forestier este supus gospodăririi în regim
silvic în mod obligatoriu, deoarece legea nu prevede nicăieri posibilitatea unei
opţiuni sau a unei derogări unilaterale din partea proprietarului de păduri;
- este legal: obiectul şi conţinutul regimului silvic sunt definite prin lege
şi numai prin lege, astfel încât părţile nu pot accepta, refuza sau modifica ceva
prin convenţie ori contract;
- este indivizibil şi unitar: nici autoritatea forestieră, nici proprietarul de
păduri, nici administraţia publică nu pot aduce modificări conţinutului regimului
silvic, care trebuie acceptat în integralitatea lui şi fără condiţii;
- este public: conţinutul său este determinat într-un cadru legal, de către
structuri publice, învestite prin lege cu puterea de a decide asupra normelor
regimului silvic. În al doilea rând, aplicarea şi mai ales controlul aplicării
regimului silvic ţin de atribuţiile unei autorităţi publice. In al treilea rând, regimul
30
silvic are drept finalitate asigurarea unor servicii publice, cum ar fi, de exemplu,
asigurarea efectelor protective ale pădurii, indiferent de natura proprietăţii ori
categoria juridică a terenului.

3. Obiectul regimului silvic


Articolul 9 Cod silvic stipulează că fondul forestier este supus regimului
silvic, indiferent de natura proprietăţii.
Obiect al regimului forestier este deci fondul forestier, definit ca fiind
totalitatea pădurilor şi a altor categorii de terenuri cu destinaţie forestieră.
Astfel, pot face obiect al gestionării în regim silvic:
- terenurile acoperite cu păduri, în sensul definiţiei de la art. 2 Cod
silvic, adică suprafeţele cu vegetaţie forestieră cu o întindere de
minim 0.25 ha:
- terenurile care nu sunt acoperite cu păduri. Între acestea, legea
distinge:
a) terenurile destinate împăduririi;
b) terenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie ori
administraţie silvică;
c) iazurile, albiile pâraielor din fondul forestier.
Distingerea acestor două categorii prezintă importanţă din punctul de
vedere al principalelor restricţii impuse prin regimul silvic. Astfel, pentru
terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră restricţiile în exercitarea dreptului de
dispoziţie (defrişări, incendiere, exploatare fără regenerare, păşunat) sunt
prioritare. Chiar dacă nu sunt acoperite de arbori, terenurile din cea de a doua
categorie impun şi ele respectarea unor restricţii, care sunt de natură a limita, în
special, schimbarea categoriei de folosinţă. Astfel, un teren fără arbori amenajat
în cursul procesului de exploatare a pădurii ca platformă primară rămâne teren
forestier supus regimului silvic, deci i se vor aplica în mod corespunzător
prevederile legii privind schimbarea categoriei de folosinţă şi nu va fi posibil de
a-l transforma în teren construibiul sau în teren agricol.
De aici rezultă câteva consecinţe:
- nu sunt supuse regimului silvic terenurile cu altă folosinţă decât
forestieră. Destinaţia agricolă, piscicolă, de uz urbanistic (spaţii verzi) sau
ştiinţifică (parcuri dendrologice, rezervaţii de seminţe, plantaţii efectuate în
scopuri de cercetare) exclude aplicarea regimului silvic prin natura serviciilor şi
produselor procurate;
- în virtutea aceluiaşi considerent, nu sunt supuse regimului silvic
suprafeţele cu vegetaţie forestieră de pe păşunile împădurite, deoarece principala
folosinţă a terenurilor nu este cea forestieră;
31
- nu pot fi supuse regimului silvic suprafeţe cu arbori ce nu întrunesc
mărimea determinată prin lege, respectiv 0.25 ha. Consecinţa imediată este
ambiguitatea supunerii la regim silvic a pădurilor proprietate privată care, de
exemplu, nu depăşesc un sfert de hectar pe proprietar, dar care împreună
formează un masiv forestier ce depăşeşte 0.25 ha. Codul supune regimului silvic
pădurile ce depăşesc 0.25 ha, fără a preciza nimic despre natura acestei suprafeţe,
care poate fi unitară, într-un singur masiv, sau fărâmiţată, aparţinând unuia sau
mai multor proprietari, în indiviziune sau individualizată.
Rezolvarea situaţiilor ambigue enunţate mai sus vine din analiza aceloraşi
texte ale Codului silvic. Obiectul regimului silvic ar părea să fie definit în Codul
silvic din punctul de vedere al criteriului unităţii fizice. Totuşi, din combinarea art.
5 Cod silvic care spune că identificarea terenurilor care constituie fondul forestier
naţiunal se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării Codului,
cu art. 9, al. 1 Cod silvic, care supune întreg fondul forestier naţional regimului
silvic, terenurile forestiere proprietate privată sunt supuse regimului silvic,
deoarece, indiferent de mărimea proprietăţii, ele fac parte din fondul forestier,
regăsindu-se în amenajamentele silvice existente la data adoptării Codului. Pe de
altă parte, nu s-a aprobat nici o procedură de scoatere de sub regim silvic a unor
categorii de păduri, pentru a se putea justifica scoaterea de sub regim silvic a
terenurilor proprietate privată care în urma fărâmiţării au ajuns să aibă sub 0.25 ha.
pe proprietar sau care nu mai dispun de amenajamente la ora actuală.
Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 face compatibile noţiunile de
amenajare şi regim silvic în sensul că, admiţând implicit imposibilitatea efectuării
unor operaţiuni de amenajare asupra unor suprafeţe de sub 10 ha, derogă de la
dispoziţiile Codului în următoarea formulare: “pentru pădurile cu suprafeţe mai
mici de 10 ha, aparţinând persoanelor fizice, gospodărite în mod individual, se
întocmesc, de unităţi specializate, studii sumare de amenajare” (art. 8, al. 1, O.G.
96/1998). Obligativitatea amenajării rămâne însă valabilă pentru pădurile
proprietate a persoanelor juridice, pornindu-se probabil de la premisa că suprafaţa
lor va depăşi limita de 120 ha.

4. Subiectele regimului silvic


In aplicarea regimului silvic se disting mai multe categorii de participanţi:
- proprietarii şi deţinătorii de terenuri forestiere;
- administratorii pădurilor;
- agenţii din corpul de control al aplicării regimului silvic.
Proprietarii de păduri sunt statul, ca proprietar public, şi proprietarul
privat particular. In urma aplicării Legii 1/2000, vor apărea ca titulari ai dreptului
de proprietate şi instituţii de cult, instituţii de învăţământ, obşti, composesorate şi
obşti grănicereşti ca proprietari privaţi de grup sau colectivi şi oraşe, comune şi
municipii ca proprietari publici.
32
Administraţia forestieră reprezintă ansamblul persoanelor juridice de
drept public care asigură îndeplinirea interesului general cu privire la pădure.
Este necesar de a se distinge între administrarea forestieră ca structură de
decizie în domeniul forestier şi administraţia forestieră ca structură economică de
gestionare a fondului forestier proprietate publică.
Administraţia forestieră cu funcţie de decizie şi control este reprezentată
de autoritatea publică pentru silvicultură, respectiv ministerul de resort şi de
structurile sale din teritoriu, respectiv inspectoratele silvice teritoriale.
Administraţia forestieră ca structură economică de gestionare a fondului
forestier este reprezentată de Regia Naţională a pădurilor pentru fondul forestier
proprietate publică, şi de structurile ce vor fi create pentru gospodărirea pădurilor
proprietate particulară ori colectivă la finalizarea procesului de restituire.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se face prin
Regia Naţională a Pădurilor. Administrarea fondului forestier proprietate publică
a oraşelor, comunelor şi municipiilor se administrează de către proprietari, prin
structuri silvice proprii similare cu cele ale statului (art. 12, al. 1, O.G. 96/1998).
Administrarea proprietăţilor forestiere particulare se poate face de către
proprietarii acestora, individual sau constituită în asociaţii. In afara prevederilor
referitoare la restituirea proprietăţilor forestiere indivize, legea nu obligă la
asociere, şi nici nu prevede la ora actuală măsuri stimulative de asociere a
proprietăţilor forestiere particulare (scutire de impozite, credite cu dobândă redusă
pentru investiţii forestiere etc.).
Legislaţia de mediu prevede o serie de măsuri menite să asigure
conservarea şi dezolvarea durabilă a fondului forestier dintre care menţionăm:
interdicţia de a se reduce suprafeţele fondului forestier, indiferent de proprietar;
creşterea suprafeţei fondului forestier, în acest scop statului fiindu-i recunoscut un
drept de preemţiune în cazul vânzărilor de terenuri forestiere; regenerarea şi
igienizarea pădurilor; economisirea masei lemnoase etc.
Controlul asupra aplicării regimului silvic în pădurile proprietate privată
revine autorităţii publice centrale pentru silvicultură, respectiv Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. In perioada 1991-1993, controlul
respectării regimului silvic s-a realizat de către Garda forestieră. După
desfiinţarea acesteia, controlul aplicării regimului silvic a rămas la latitudinea
administraţiei forestiere, aflată în situaţia de a face în acelaşi timp aplicarea
legilor silvice şi controlul aplicării lor.
Odată cu înfiinţarea Direcţiei de regim silvic şi a inspectoratelor silvice
teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic situaţia revine la normal, în
sensul că se respectă un principiu fundamental, şi anume, separarea actului de
aplicare a legii de actul de control al aplicării.

33
CAP. VII. PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

1. Noţiunea de aşezare umană


Pentru a defini cele două noţiuni este nevoie de o încadrare în
terminologia generală. În primul rând, după cum am mai spus, prin mediu se
înţelege ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aer , apă, sol,
subsol, aspecte caracteristice ale peisajului, straturi atmosferice, materii organice
şi anorganice, fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, valorile materiale şi
spirituale, calitatea vieţii, condiţiile care pot influenţa viaţa omului etc.
În documentele internaţionale se obişnuieşte să se împartă mediul uman
în : mediu natural, mediu construit sau artificial şi mediu social. În dreptul
mediului interesează primele două, care sunt supuse unei protecţii juridice
complexe atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. Mediul natural împreună
cu mediul artificial constituie mediul în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea.
Mediul artificial sau „mediul civilizat” este mediul creat de mintea şi mâna
omului. Se compune din două elemente : aşezări umane şi tot ceea ce este creat de
om în afara aşezărilor umane ( construcţii şi lucrări realizate de om şi aşezate
dincolo de perimetrul comunelor şi oraşelor : şoselele, autostrăzile, căile ferate,
viaductele, barajele, podurile).
Conceptul de mediu artificial priveşte în sens larg întreaga tehnosferă,
totalitatea creaţiei materiale a omului şi poate fi împărţit în două mari obiective:
aşezări umane şi construcţiile din afara acestor aşezări. Tocmai de aceea, în
perspectiva sarcinilor protecţiei mediului, toate ramurile ştiinţei şi tehnicii trebuie
să prefigureze perspectivele vieţii şi activităţii oamenilor; toate invenţiile şi
descoperirile, tot ceea ce creează omul în mod artificial trebuie să corespundă
cerinţelor protecţiei mediului.
În literatura de specialitate apare un alt termen, cel de nişă umană, definit ca
totalitatea locuinţelor de pe glob. Conceptul este utilizat în special în relaţie cu
poluarea produsă de om. Surse de poluare din nişa umană sunt constituite din
deşeuri rezultate din activitatea industrială a omului şi deşeuri proprii existenţei
umane (dejecţii, cadavre) rezultate din activitatea fiziologică. Nişa umană, ca
sursă de poluare, produce efecte în continuă creştere datorită diversificării
deşeurilor produse, creşterii cantităţii de deşeuri şi aglomerării nişelor individuale
în marile oraşe, unde procesele naturale de autopurificare sunt limitate.
Aşezările umane sunt sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de
populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de
materie, energie şi informaţie este realizată de om. Aşezările umane există sub
forme extrem de diverse. O aşezare umană include construcţii de locuinţe,
construcţii publice, instituţii private, platforme industriale, pieţe şi străzi, locuri de

34
odihnă şi agrement adică tot ceea ce se găseşte în interiorul graniţelor
administrative ale localităţii şi este creat de om.
În dreptul francez, cadre de la vie include elementele din definiţia
aşezărilor umane dintr-o altă perspectivă, mult lărgită. „La protection du cadre de
la vie” presupune raportarea le nevoile umane, fiinţa umană este reperul acestei
definiri fiind centrul eforturilor pentru creearea unui mediu de viaţă sănătos. În
dreptul francez nu există noţiunea de protecţie a aşezărilor umane deoarece
problemele principale ale protecţiei cadrului de viaţă beneficiază de capitole
separate (colectarea deşeurilor, calitatea construcţiilor etc). Prin urmare capitolul
„protection du cadre de la vie” rezumă probleme referitoare la poluarea vizuală
(publicitate, aspectul general al construcţiilor) şi poluarea fonică.
Există o distincţie importantă care trebuie făcută din start între aşezările
urbane şi cele rurale. Deşi face parte din ecosistemele artificiale, spre deosebire de
cele naturale, ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a
agroecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de producţia primară şi
secundară a acestor componente ale biosferei. Aşezările rurale se înfăţişează ca o
dublă realitate teritorială, concretizată prin locul de concentrare a locuinţelor (vatra)
cât şi prin locul de muncă (moşia). Ambele componente constituie o singură unitate
teritorială delimitată de hotarul obştii săteşti. Din fiecare din cele două componente
ale ecosistemului rural, vatră şi moşie, rezultă funcţii şi structuri care împreună
configurează modul de viaţă rural, adică colectivitatea respectivă în raport cu
mediul înconjurător şi sistemul de aşezări rurale şi urbane. Acest mod de viaţă
generează resurse şi nevoi specifice, prin urmare unele caracteristici ce trebuie
extrase din contextul general al protecţiei aşezărilor umane.

2. Conceptul de dezvoltare durabilă


Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul uman, desfăşurată la
Stockholm între 5 şi 16 iunie 1972 a reprezentat prima acţiune globală organizată
pe plan mondial. Importanţa Conferinţei constă în elaborarea unei strategii
globale asupra protecţiei mediului pornind de la constatarea caracterului limitat al
resurselor, dispariţiei unor specii, extensiunii şi intensificării poluării, creşterii
accelerate a populaţiei, exploziei urbane.
A urmat acţiunea UNESCO din 17 – 21 noiembrie 1972 finalizată prin
Convenţia privind moştenirea culturală şi naturală mondială, ca şi numeroase alte
acţiuni organizate de ONU sau UNESCO. Pe plan mondial a existat o preocupare
constantă pentru unificarea eforturilor specialiştilor în vederea cunoaşterii
regionale şi globale a mediului .
Strategia globală în domeniul protecţiei mediului şi asigurării dezvoltării
sale durabile a fost elaborată în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite asupra
Mediului şi Dezvoltării, desfăşurată la Rio de Janeiro între 3 şi 14 iunie 1992.
Statele care au semnat Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării sunt
35
obligate să ia măsuri imediate şi drastice pentru a asigura protecţia,
managementul şi dezvoltarea durabilă a mediului în conformitate cu prevederile
Agendei 21.
Conceptul de dezvoltare durabilă a pătruns recent în limbajul şi conştiinţa
specialiştilor, a publicului larg, fiind avansat în cadrul Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare în 1987 prin raportul Burtland sau „Viitorul nostru comun”
al prim-ministrului norvegian, doamna Gro Harlem Bruntdland.
Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile
prezentului fără a compromite şansele generaţiei viitoare de a-şi satisface la
rândul lor aceste nevoi. Dezvoltarea durabilă are drept obiectiv găsirea unui spaţiu
al interacţiunii dintre cele patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic
într-un proces dinamic de funcţionare.
Strategia dezvoltării durabile presupune combinarea şi organizarea în
timp a ansamblului metodelor şi mijloacelor alese pentru realizarea unui scop
prestabilit. Schimbările suferite de mediul înconjurător trebuie să se reflecte în
strategiile de dezvoltare ale firmelor şi întreprinderilor.
Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permit
folosirea pe termen lung a mediului înconjurător pentru ca dezvoltarea
economică să fie posibilă în acelşi timp cu coresponsabilizarea şi cooperarea
individuală sau prin societăţi comerciale. Rezolvarea problemelor ridicate de
dezvoltarea durabilă trebuie să se facă în legătură cu alte ţări deoarece
dezvoltarea tehnologică necesară pentru o dezvoltare durabilă nu poate fi
realizată într-o singură ţară.
În literatura franceză de specialitate definiţia dată conceptului de raportul
Burtland este completată cu următoarele precizări: pentru a se ajunge la un
rezultat viabil, statul, întreprinderile şi societatea civilă trebuie să colaboreze
pentru a reconcilia cele trei domenii care au foat ignorate mult timp: economia,
ecologia şo socialul. Pe termen lung nu va exista dezvoltare durabilă dacă nu este
eficientă din punct de vedere economic, echitabilă din punct de vedere social şî
tolerabilă din punct de vedere ecologic.
Ministerul Ecologiei şi Dezvoltării Durabile precizează: modurile de
producţie şi consum trebuie să respecte mediul uman sau natural şi să permită
tuturor locuitorilor Terrei să-şi satisfacă nevoile fundamentale de alimentaţie,
locuire, educaţie, muncă, mediu sănătos. După cum sublinia Jaques Chirac în
discursul de la Johannesburg dezvoltarea durabilă presupune o schimbare în
comportamentul fiecăruia (cetăţeni, întreprinderi, colectivităţi teritoriale,
guverne, instituţii internaţionale) confruntat cu ameninţările globale (inegalitate
socială, riscuri industriale şi sanitare, schimbări climatice, pierderea
biodiversităţii).
Din punct de vedere al Uniunii Europene se adaugă la definiţia clasică a
dezvoltării durabile sublinierea că o dezvoltare pe termen lung nu este viabilă
36
decât conciliind trei aspecte indisociabile: respectul pentru mediul înconjurător,
echitatea socială, rentabilitatea economică.
Din punct de vedere al protecţiei aşezărilor umane, dezvoltarea
durabilă presupune luarea acelor măsuri în domeniul urbanismului şi
amenajării teritoriale care să nu afecteze posibilităţile generaţiilor viitoare de a
se servi de aceste zone.

3. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane


Pentru a percepe mai bine contextul şi perioada în care s-au luat primele
măsuri pentru protecţia aşezărilor umane este nevoie de o scurtă introducere a
cadrului internaţional şi european de protecţie a mediului.
Pe plan internaţional, o gamă largă de proiecte au fost iniţiate de ONU
prin intermediul organismelor sale specializate. Astfel, UNESCO o acordat o
atenţie deosebită studiului interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970
programul special intitulat „Omul şi biosfera” ( Man and Biosphere - MAB).
În cadrul Conferinţei Generale UNESCO de la Paris, din noiembrie 1972
s-a semnat Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural.
După îndelungate perioade când „cultura” era opusă „naturii”, reunind protecţia
patrimoniului cultural cu cea a patrimoniului natural, documentul realizează, într-
un anumit sens, o reconciliere între cele două elemente ale patrimoniului uman.
Momentul 1972 poate fi considerat punctul de plecare pentru o politică
europeană unitară în ceea ce priveşte mediul înconjurător. Există patru instituţii
care se ocupă de aplicarea politicii mediului înconjurător pe plan european:
Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie .
Următorul pas iniţiat de ONU s-a intitulat Habitat I. Desfăşurată la
Vancouver (Canada) între 31 mai şi 12 iunie 1976, prima conferinţă a ONU
privind habitatul şi aşezările umane a reunit aproape 9000 de delegaţi,
reprezentând 134 de ţări. Ea s-a concentrat mai ales pe identificarea unor soluţii
tehnice în special pentru problemele legate de asigurarea dreptului la locuinţă.
Douăzeci de ani mai târziu, lumea s-a mondializat în ritm accelerat, iar "sfidările"
trecutului au fost depăşite ori, pur si simplu, abandonate. Astfel, "creşterea zero",
enunţată şi promovată de "Clubul de la Roma" a devenit o realitate ţările
industrializate, şi în unele ţări în curs de dezvoltare. Mai mult chiar, varianta sa
"creşterea sub zero" se manifestă din plin în Europa de Est aflată in tranziţie.
Criza energetică atât de suprasolicitată, a fost relativ repede depăşită, fără însă a
înlătura îngrijorările vizând rezervele mondiale limitate şi preocupările de a căuta
noi alternative. În sfârşit, dar, poate în primul rând, ţărănimea a devenit mai în
toate ţările minoritară şi s-a "urbanizat" în modul său de viaţă şi de gândire.

37
Principiile fundamentale ale protecţiei mediului şi dezvoltării durabile au
fost enunţate la Conferinţa de la Rio de Janeiro în 1992, Conferinţă care a încercat
promovarea unei politici mondiale în domeniul protecţiei mediului, reprezentând
un moment de referinţă în istoria acestei discipline. În cadrul conferinţei au fost
adoptate o serie de documente, din care cel mai important este : „Declaraţia de
Principii” sau Carta Pământului, document în care sunt enunţate principiile după
care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane precum şi în cele
dintre om şi natură.
Iniţiativa de la Vancouver a fost continuată la Istanbul, în 1996. „Summit-
ul mondial al oraşelor” sau Habitat II, avea un scop bine precizat: să definească
politicile urbane pentru secolul XXI, să se confrunte experienţele naţionale şi
locale, să mobilizeze numeroşii actori implicaţi în această privinţă, să regândească
cooperarea internaţională. În final, trebuiau să se stabilească, deopotrivă la nivel
mondial şi naţional, planuri de acţiune care să răspundă la două întrebări
esenţiale: cum să asigurăm pentru toţi o locuinţă decentă şi cum să promovăm o
dezvoltare viabilă pe termen lung.
Toate aceste evenimente internaţionale au avut repercursiuni pe termen
lung asupra cadrului legal intern de protecţie a mediului. Astfel, deşi Constituţia
franceză datând din 1958, nu conţine dispoziţii cu privire la mediu, statul francez
a creat începând din anii şaptezeci, o adevărată administraţie a mediului.
Autoritatea centrală o reprezintă Ministerul Mediului a cărui activitate se bazeză
pe legi, decrete şi circulare.
În plus, în februarie 2005 a fost anexată Constituţiei franceze o „Cartă a
Mediului”- Charte de l’Environnement, care precizeză principiile fundamentale
ale protecţiei mediului, având valoare constituţională.
Dreptul francez este structurat pe un sistem de coduri ( 59 la număr în
prezent), coduri care regrupează legislaţia pe un anumit domeniu. Fiecare cod are
o parte legislativă şi o parte reglementară ( de procedură). În domeniul protecţiei
mediului, rolul cel mai important îl are Codul Mediului.
Code de l’Environnement este o colecţie legislativă actualizată
permanent, ce include treptat toate noile reglementări referitoare la protecţia
mediului adoptate sub formă de legi ordinare de Parlamentul francez. Pe lângă
Codul Mediului, funcţionează şi alte reglementări conţinute de alte coduri ( Code
de l’Urbanisme, Code Rural, Code du Patrimoine etc.). La nivel local
funcţionează reglementări de protecţie a mediului adoptate de prefecturile
generale şi de consiliile locale.
În România, creearea cadrului legislativ pentru protecţia mediului
cunoaşte o succesiune de etape. Etapa 1930-1944, când se iau primele măsuri de
protecţie a mediului ( legea pentru pădurile de protecţie şi înfiinţarea primului
parc naţional); etapa 1944-1972, când se adoptă o serie de măsuri de protecţie a
fondului forestier şi a celui cinegetic; etapa 1973-1989, etapă care poartă
38
amprenta Conferinţei de la Stockholm, este etapa în care se adoptă prima lege
privind protecţia mediului înconjurător ( 20 iunie 1973); etapa 1989-2008, când
necesitatea protecţiei mediului a fost înscrisă în Constituţia din 1991 ( articolul
134). În această perioadă au fost adoptate două legi privind protecţia mediului
( Legea nr. 137/1995 şi Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), legi care consacră
principii noi precum principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii
riscurilor ecologice, principiul „poluatorul plăteşte”, creearea sistemului de
monitorizare integrată a mediului etc.
Pentru problematica abordată, actele normative enumerate mai jos conţin
elemente semnificative pentru modul de protejare a aşezărilor rurale în ţara
noastră:
- Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul;
- Hotărârea nr. 1.756 din 6 decembrie 2006 privind limitarea nivelului emisiilor
de zgomot in mediu produs de echipamente destinate utilizarii in exteriorul
cladirilor;
- Legea privind calitatea în construcţii, nr. 10/1995;
- Hotărâre nr. 124 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu
azbest din 30 ianuarie 2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată
prin Legea nr. 462 din 18 iulie 2001;
- Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice din 18 iulie 2001;
- Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, aprobată prin
Legea nr.413 din 26 iunie 2002;
- Hotărârea Guvernului nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deseurilor;
- Hotărârea Guvernului nr. 856 din 16 august 2002, privind evidenţa gestiunii
deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile
periculoase;

CAP. VIII. NOŢIUNEA, PARTICULARITĂŢILE SI FORMELE


RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU DAUNE ECOLOGICE

1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului


Problema răspunderii juridice pentru pagubele produse prin deteriorarea
factorilor de mediu a fost timid abordată în doctrină şi practica judiciară, aceasta
şi pentru faptul că în dreptul mediului nu există încă o instituţie a răspunderii
ecologice cu rol, în principal, de prevenire şi de reparare a prejudiciilor cauzate
mediului.
In dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea
unui scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menţinerea şi
39
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Terra. In cadrul măsurilor (inclusiv juridice)
care vizează protecţia naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile
preventive şi de reconstrucţie ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori,
fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală.
De multe ori, aplicarea unor sancţiuni (aspre chiar) nu este suficientă
pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. De aceea prin legislaţia de
mediu trebuie stabilite o serie de condiţii exigente în care să se desfăşoare orice
activitate care prezintă factori de risc pentru mediu. Avem în vedere în primul
rând procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului şi răspunderea privind studiul de impact. De asemenea, avem în vedere
şi alte pârghii – economice şi fiscale – de protecţie a mediului cum ar fi: politica
preţurilor în favoarea conservării mediului, subvenţiile şi detaxările, bursele de
poluare etc.
Ca o caracteristică a dreptului mediului menţionăm faptul că în această
materie răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a produs un
prejudiciu prin deteriorarea factorilor de mediu cât şi în situaţia în care deşi nu s-a
poluat mediul au fost totuşi săvârşite fapte ilicite care contravin normelor de
dreptul mediului, fapte care pot crea condiţii propice producerii poluării. Deci,
răspunderea juridică va cădea atât în sarcina poluatorului, vinovat de deteriorarea
factorilor de mediu, cât şi în sarcina funcţionarului public sau a oricărei alte
persoane fizice sau juridice care, deşi nu produce poluarea mediului, prin faptele
săvârşite încalcă legislaţia mediului.
Putem spune astfel că în dreptul mediului noţiunea de răspundere juridică
are un sens mult mai larg, mai cuprinzător. Răspunderea juridică în această
materie vizează nu numai sancţionarea celor care se fac vinovaţi de poluarea
factorilor de mediu sau a celor care, deşi nu deteriorează prin acţiunea lor mediul,
încalcă legislaţia de mediu, dar şi luarea şi respectarea de către persoanele sau
organele de stat, instituţiile publice sau private a tuturor măsurilor care contribuie
la asigurarea condiţiilor optime în care se desfăşoară toate activităţile economice
şi sociale astfel încât riscul de poluare să fie minim.
Considerăm că rolul pe care trebuie să-l joace legislaţia în vederea
protecţiei factorilor de mediu este în primul rând unul preventiv. Oamenii, agenţii
economici, organismele guvernamentale şi neguvernamentale trebuie să adopte o
conduită care să asigure, să garanteze un mediu sănătos şi să evite pe cât posibil
acţiunile cu risc de poluare. Aşa cum se cunoaşte, este mult mai uşor şi mai puţin
costisitor să se prevină producerea unui prejudiciu decât repararea lui, ca să nu
mai vorbim că de multe ori este imposibilă readucerea factorilor de mediu în
starea iniţială, la parametrii normali.
Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă şi caracter
reparator. Ele trebuie să cuprindă şi dispoziţii care să facă posibilă repararea
prejudiciilor cauzate prin poluare mediului şi oamenilor. In acest sens, de mare
40
utilitate, ca o garanţie a reparării prejudiciilor aduse mediului o reprezintă
diversele fonduri ce se constituie – anticipat – pentru ameliorarea diverşilor
factori de mediu. Menţionăm în acest sens: fondul naţional de mediu, fondul de
ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecţie a vânatului,
fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, primele de împădurire. şi,
de asemenea, diversele sisteme de asigurare care funcţionează în această materie.
De asemenea, în mod firesc, legislaţia de mediu trebuie să aibă şi caracter
sancţionator, impunându-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele
care sunt prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectaţi
grav, uneori ireversibil, diverşi factori de mediu.
In vederea conservării şi protecţiei mediului, în cazul săvârşirii unor fapte
ilicite prin care s-au adus prejudicii mediului sau oamenilor, considerăm oportună
lărgirea sferei de persoane şi organe cărora legea le conferă legitimitate
procesuală activă, fiind incluse aici şi organismele neguvernamentale, care după
cum se ştie joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică şi factorii de
decizie în legătură cu pericolul pe care îl prezintă pentru mediu diverse activităţi
umane cu factor de risc.

2. Particularităţile răspunderii în dreptul mediului


Considerăm că cele mai interesante aspecte specifice prezintă
răspunderea în dreptul mediului în privinţa condiţiilor în care aceasta operează.
In acest sens, considerăm că în primul rând responsabilitatea privind
protecţia medului revine statului (reprezentat de organele sale specializate).
Astfel, statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, în acest
sens asigurând unele garanţii, inclusiv dreptul la despăgubire pentru prejudiciul
suferit (art. 5 din Ordonanţa de urgenţă 195/2005).
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine în egală măsură
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. Au atribuţii în scopul
protecţiei factorilor de mediu şi răspund juridic în cazul în care nu duc la
îndeplinire aceste sarcini: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul Educaţiei si Cercetării, Ministerul Transporturilor, Ministerul de
Interne, etc.
Cele mai multe atribuţiuni în scopul protecţiei mediului revin, în mod
firesc, Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, care este autoritatea centrală
pentru protecţia mediului, şi pe plan local Agenţiilor teritoriale pentru protecţia
mediului. Aceste autorităţi vor răspunde, de asemenea, în cazul în care nu-şi
îndeplinesc atribuţiile stabilite prin lege în domeniu, sau nu iau măsurile ce se
impun în scopul evitării oricărei situaţii de natură să ducă la deteriorarea factorilor
de mediu.
In cazul în care se aduc prejudicii mediului prin poluare, evident că va fi
tras la răspundere autorul faptei ilicite, deci poluatorul. Acesta poate fi persoană
41
juridică sau persoană fizică. Trebuie spus că în domeniului dreptului mediului
răspunderea poate fi antrenată atât “pentru faptele poluante”, cât şi pentru fapte
nepoluante. Astfel, dacă o persoană fizică sau juridică desfăşoară o activitate prin
care se produce poluarea efectivă a mediului va răspunde – după caz –
contravenţional sau penal şi va fi, de asemenea, obligată să repare prejudiciul
ecologic astfel produs. De exemplu, infracţiunea de braconaj se pedepseşte cu
închisoare sau amendă aşa cum prevede art. 35 din Legea fondului cinegetic şi a
protecţiei vânatului, nr. 103/1996, la care se adaugă obligaţia de a suporta
cuantumul despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin fapta respectivă, stabilit
potrivit anexelor 1 şi 2 ale legii menţionate.
De asemenea, răspunderea juridică este antrenată şi ca urmare a săvârşirii
unor fapte prin care, chiar dacă nu este poluat mediul, sunt încălcate norme de
dreptul mediului, aceasta putând duce în cele din urmă la situaţii care favorizează
producerea de daune ecologice. De pildă, constituie infracţiune şi se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală, prezentarea, în lucrările
privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţului de
mediu sau a raportului de amplasament, a unor concluzii şi informaţii false
(Art.98 alin.2 pct.8 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia
mediului).
Deci, răspunderea juridică va fi antrenată numai ca urmare a săvârşirii
unei fapte ilicite, fie că este vorba de o faptă poluantă, fie de o faptă nepoluantă.
Pentru a răspunde juridic, de cele mai multe ori trebuie să se fi produs şi
un prejudiciu, în cazul nostru o daună ecologică.
In dorinţa de a defini noţiunea de daună ecologică apare întrebarea: cine poate fi
considerată victima unui prejudiciu ecologic, omul sau mediul său?
In sens larg, dacă vom considera că omul face parte din mediu, este un
element al acestuia, nu greşim dacă spunem că victima poluării, a oricărei acţiuni
distructive este mediul în ansamblul său, ori anumiţi factori afectaţi. Oricum
omul, direct sau indirect, va fi victima unui prejudiciu ecologic şi putem spune
chiar că de cele mai multe ori omul este totodată nu numai victimă ci şi autorul
degradării factorilor naturali ai mediului.
O altă condiţie a răspunderii juridice – în general – o constituie culpa,
vinovăţia. In dreptul mediului problema vinovăţiei capătă, din ce în ce mai
evident, noi valenţe, în sensul că în această materie se impune trecerea de la
răspunderea subiectivă la răspunderea obiectivă – fără culpă.
Până la adoptarea fostei legi a protecţiei mediului, nr. 137/1995, culpa
făcea parte – cu unele excepţii - din condiţiile de dovedit de către victimă pentru
obţinerea reparării prejudiciului suferit.
In continuare vom prezenta succint considerentele în baza cărora credem
că s-ar putea face trecerea de la răspunderea subiectivă la cea obiectivă,
independentă de culpă.
42
Ideea de răspundere obiectivă în legislaţia mediului s-a făcut în momentul
în care, puse în faţa problemelor curente şi din ce în ce mai complexe ale
protecţiei mediului şi ale reparării daunelor cauzate de activităţi industriale,
jurisprudenţa şi doctrina au constatat deopotrivă insuficienţa dreptului comun în
materia răspunderii.
In 1978 Giles Martin, în lucrarea Le droit de l’environnement – de la
responsabilité pour faits de pollution, au droit de l’environnement, vorbea despre
inadaptarea condiţiilor de angajare a responsabilităţii pentru fapte de poluare şi
despre spulberarea fundamentelor tradiţionale ale răspunderii în cazul faptelor de
poluare (“l’éclatement des fondements traditionels de la responsabilité
juridique”). El remarca inadaptabilitatea principiilor de drept civil sub două
aspecte:
- pe de o parte, principiile de bază ale răspunderii civile, nu mai permit
explicarea soluţiilor pe care jurisprudenţa le-a reţinut pentru a face faţă
problemelor grave şi urgente ivite din poluare;
- pe de altă parte, aceleaşi principii, care continuă să prezideze
reglementarea litigiilor, sunt o frână în rezolvarea de soluţii mai eficace,
susceptibile de a regla conflictele de drept şi de a proteja mediul.
Deşi victima are posibilitatea de alegere între responsabilitatea pentru
culpă, teoria tulburărilor de sănătate sau răspunderea pentru fapta lucrului, nu
întotdeauna natura prejudiciului corespunde elementelor teoriei.
Iată câteva din criticile ridicate de diverşi autori teoriilor invocate cel mai
adesea în susţinerea răspunderii pentru fapte de mediu:
Teoria “bunei vecinătăţi”. Apărută ca urmare a unei hotărâri a Curţii de
casaţie franceze în 1844 cu privire la un caz de poluare industrială, are la bază
ideea că dezvoltarea societăţii impune fiecăruia un anumit număr de
inconveniente, printre care şi un anume grad de poluare fonică, chimică, estetică
etc. Dincolo de acest “prag” stabilit de regulă pe cale administrativă, prin
autorizaţiile de funcţionare, dar şi prin cutuma sau obiceiul local, inconvenientele
devin anormale, susceptibile de “tulburare de vecinătate”. Antrenarea
responsabilităţii rămâne la larga apreciere a judecătorului, obligat a se pronunţa
cu privire la caracterul real şi anormal al “inconvenientului”. Formulările sunt
confuze şi contrarii, anormalitatea ataşându-se fie prejudiciului, fie tulburării de
vecinătate, fie inconvenientului. A fost chiar arătat că anormalitatea aplicată
prejudiciului a dus la perpetuarea anumitor poluări considerate ca normale, de
unde o ezitare asupra alegerii tehnice celei mai adecvate şi defavorizarea victimei
care se sprijină pe această teorie în acţiunea în repararea prejudiciului. De altfel,
atunci când tribunalele resping acţiunea în responsabilitate a reclamantului pe
motiv că inconvenientul nu depăşeşte inconvenientele obişnuite de vecinătate, ele
afirmă două lucruri: pe de o parte că dauna şi prejudiciul există, pe de altă parte,
că el nu prezintă caracteristicile suplimentare cerute în materie. In măsura în care
43
“tulburarea de vecinătate” are la bază voinţa de a produce daune a celui ce
exploatează o instalaţie sau îşi exercită în oricare al mod dreptul său de
proprietate, “tulburarea de proprietate” este vecină cu abuzul de drept. Criteriul de
distingere este în acest caz intenţia de a produce daune, rea voinţa exploatantului
instalaţiei sau proprietarului.
Teoria riscului, întrebuinţată pentru explicarea răspunderii obiective,
fără culpă, mai întâi pentru formele prevăzute de legea civilă (cum ar fi
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri) şi apoi pentru a susţine
necesitatea răspunderii obiective pentru daune aduse mediului, este fundamentată
pe ideea că cel care beneficiază de avantajele unei activităţi trebuie să suporte şi
riscurile acestei activităţi – ubi emolumentum, ibi onus. In ultimii ani în doctrina
românească unii autori au acceptat teoria riscului, dar au refuzat să recunoască
riscul întemeiat pe profit, conturând o teorie a riscului fundamentată pe riscul de
activitate, deoarece s-a obiectat că există lucruri care nu aduc nici un profit, deşi
omul se foloseşte de ele. Majoritatea legislaţiilor de mediu au promovat o listă de
activităţi “cu risc pentru mediu”, obligând la anumite demersuri administrative de
autorizare pentru a face proba unei preocupări de prevenire a producerii riscului
sau de limitare a efectelor sale negative.
Acestor argumentări li s-a răspuns că nu se poate vorbi de risc atâta
vreme cât încă de la începutul activităţii, sau chiar înainte ca aceasta să debuteze,
se ştie că prejudiciul va exista cu siguranţă, el nu va fi nici eventual, nici probabil.
Raportat la fapte, industriaşul ce instalează o uzină nu îşi asumă un risc eventual
de a incomoda vecinii, ci ştie cu siguranţă că acest lucru se va produce. O serie de
autori francezi, spun că teoria de risc are aplicabilitate eficientă, pentru tot ceea
ce reprezintă “pericol”: dacă se reţine pericolul ca fundament al teoriei riscului,
numai exploatanţii unor instalaţii periculoase ar trebui să fie responsabili pe
această bază.
Ideea de inconvenient anormal este susceptibilă să susţină teoria riscului,
cu toată reala labilitate a acestei noţiuni. Riscul de activitate şi răspunderea pentru
risc ar urma să fie antrenate automat de îndată ce prejudiciul depăşeşte limita
considerată normală (cea autorizată sau cea conformă cu obişnuinţele locale). M.
Stark consideră că daunele normale nu ar fi cauzate “fără drept” atâta vreme cât
acestui “drept de a dăuna normal” îi corespunde obligaţia cutumiară de a suporta
anumite inconveniente inerente vecinătăţii, deci care nu dau naştere la nici o
reparaţie. Cu atât mai mult inconvenientul nu poate fi invocat în cazul
“preexistenţei poluatorului” care transferă asupra victimei riscul de a se fi expus
în mod imprudent unor inconveniente prin instalarea sa în apropierea instalaţiei
poluante. In acelaşi context se înscrie şi legea germană a responsabilităţii cu
privire la mediu, care înlocuieşte principiul răspunderii pentru culpă cu principiul
răspunderii pentru risc. Acesta instituie prezumţia de exonerare de răspundere,

44
atâta vreme cât activitatea instalaţiei este conformă autorizaţiilor emise, deci
generatoare de inconveniente normale de vecinătate.
Exemplele citate sunt o imagine a celor două tendinţe existente în dreptul
mediului: pe de o parte incriminarea tuturor activităţilor de riscuri sau
periculoase, în scopul protejării victimelor oricăreia dintre aceste activităţi, pe de
altă parte exonerarea parţială sau totală de răspundere când aceste activităţi s-au
desfăşurat în limitele “inconvenientelor normale”, a “riscului prevăzut” sau a
autorizaţiei eliberate.
Teoria garanţiei. compromisul impus în angajarea responsabilităţii de
necesitatea acceptării unor daune aduse mediului şi persoanelor, nu poate lăsa
totuşi victimele acestor daune fără despăgubiri. Dincolo de ideea de suportare a
unui risc sau a unor inconveniente, teoria garanţiei ar fi cea mai adaptată
necesităţilor societăţii din punctul de vedere al victimei. Nu se poate vorbi de o
protecţie a drepturilor fiecăruia pentru ele însele, ci pentru un interes social
general. Obligând pe vecin la repararea daunei, fără a-i impune încetarea
activităţii cauzatoare de prejudicii, înseamnă a accepta sacrificiul drepturilor
victimei contra unei compensaţii financiare.
In dreptul civil român, pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, ca şi pentru răspunderea comitentului pentru prepus, teoria de cea mai
mare audienţă este cea a fundamentării răspunderii obiective a păzitorului juridic
sau a comitentului pe ideea de garanţie privind riscul de activitate. Dacă
finalitatea răspunderii penale este pedepsirea vinovatului şi prevenirea faptelor
ilicite grave, finalitatea răspunderii civile delictuale constă în principal în
repararea daunei sau a prejudiciului. Altfel spus, “în ultimă instanţă, partea
responsabilă civilmente nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea
daunei”. Ideea de garanţie preia integral această finalitate: culpabil sau nu,
răspunzând pentru fapta altuia sau pentru fapta proprie, autorul direct sau
responsabil al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este obligat la repararea
daunei. Această tendinţă este clară în reglementarea activităţilor nucleare: titularul
activităţii răspunde obiectiv, este obligat la repararea prejudiciului. Însoţită de un
sistem adecvat de asigurări de răspundere civilă impunerea teoriei garanţiei ca
fundament al răspunderii pentru daune aduse mediului, s-ar putea dovedi mai
adecvată decât teoria tulburărilor de activitate.

3. Formele răspunderii juridice pentru daune ecologice


In domeniul protecţiei factorilor de mediu se observă tot mai evident
încercarea de a se crea o răspundere specială, specifică acestei ramuri de drept,
aşa intitulata “răspundere ecologică”. Până atunci însă, în cazul în care se constată
încălcări ale normelor de dreptul mediului, stabilirea răspunderii juridice, în
funcţie de caracterul normei încălcate, de natura şi de periculozitatea faptei
săvârşite şi de consecinţele acesteia, se va face recurgându-se la formele
45
cunoscute ale răspunderii: civilă, contravenţională, penală, disciplinară sau
materială după caz, la care se adaugă, aşa cum spuneam, răspunderea specială. de
dreptul mediului.
Răspunderea contravenţională este antrenată ca urmare a săvârşirii unor
fapte ilicite, care prezintă un anumit grad de pericol social, numite contravenţii.
Spre deosebire însă de infracţiuni, pericolul lor social este mai redus, reflectat în
consecinţe mai puţin grave sub aspectul răspunderii.
Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective
răspunderii contravenţionale. Unul dintre instrumentele de bază în examinarea
licitului şi ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul
de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă
la baza incriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în
mod indirect. Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia mediului,
reglementează contravenţiile în art. 96 şi 97. De asemenea, o serie de legi
speciale, hotărâri de guvern şi ordonanţe de urgenţă prevăd sistematic fapte
considerate contravenţii.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale este amenda, ale cărei
limite minime şi maxime sunt prevăzute de lege diferenţiat, pentru persoane fizice
şi respectiv pentru persoane juridice.
In legislaţiile unor ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub forma
“plăţii pentru poluare”, prin care amenda plătită este proporţională cu cantitatea
sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri în diverse medii naturale.
In prevederea legii române cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică
problema asigurării finalităţilor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie, chiar
în ipoteza actualizării anuale de către guvern. In afara aspectului de actualizare se
întâlnesc şi situaţii de genul celei prevăzute în art. 87 alin.1 pct.10 din Legea
nr.107/1996, a apelor, potrivit căruia se sancţionează cu amendă, diferenţiat
pentru persoane fizice şi persoane juridice, neîntretinerea corespunzatoare a
malurilor sau a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un
drept de folosinţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări. Respectarea acestei
dispoziţii ar necesita mijloace financiare incomparabil superioare cuantumului
amenzii, în afara dificultăţilor materiale ale unei asemenea întreprinderi
pretenţioase şi de durată. De unde alegerea nu tocmai dificil de făcut între
realizarea corespunzătoare a lucrărilor de întreţinere şi asumarea răspunderii
contravenţionale.
Răspunderea contravenţională ar trebui aşadar să fie un mijloc de
stimulare la conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de
colectare de taxe pentru faptul de a polua.
Răspunderea penală poate fi şi ea antrenată în cazurile în care se
săvârşesc infracţiuni în domeniul raporturilor de dreptul mediului, care pot fi

46
fapte prin care se aduce atingere factorilor de mediu sau sănătăţii oamenilor,
animalelor sau plantelor.
Analiza detaliată a răspunderii penale în dreptul mediului o vom face într-
un următor capitol, aşa că pentru moment vom sublinia numai câteva
particularităţi ale răspunderii penale în acest domeniu.
Antrenarea răspunderii penale pentru daune aduse mediului este în
legătură dependentă de existenţa unui prejudiciu. Răspunderea penală se
angajează astfel pentru anumite infracţiuni chiar dacă acestea au rămas în stadiul
tentativei, în timp ce pentru infracţiunile de pericol este suficientă crearea stării de
risc pentru obiectivele protejate de lege. Vinovăţia este elementul specific al
răspunderii penale; ea este determinantă în existenţa infracţiunii, în determinarea
sancţiunii şi în caracterul personal al acestei forme de răspundere juridică.
Totodată, dezvoltarea infracţiunilor de imprudenţă tinde a afecta această
construcţie tradiţională “din moment ce represiunea acestor infracţiuni depinde de
rezultat, adică de vătămarea cauzată; ele marchează astfel evoluţia spre o
responsabilitate penală directă”. Această remarcă are la bază o incriminare relativ
recentă din legislaţia penală franceză prin care “faptul de a expune direct pe altul
la un risc imediat de moarte sau vătămare de natură a antrena o mutilare sau o
infirmitate permanentă prin violarea manifest deliberată a unei obligaţii
particulare de securitate ori prudenţă impuse de lege se pedepseşte”.
Sinonim procesului de obiectivizare a răspunderii civile pentru daune
aduse mediului, în domeniul răspunderii penale operează un altfel de transfer
obiectiv-subiectiv, generat de natura infracţiunii de poluare. In cadrul acesteia
periculozitatea socială a infractorului este mai puţin importantă şi evidentă decât
periculozitatea activităţii pe care acesta o desfăşoară. Delicvenţa ecologică este
faptul “gulerelor albe” sau cel puţin al unor persoane care nu au nevoie de a fi
supuse unui tratament de reinserţie socială; mai mult decât atât, ele se tem de
marginalizare. Sunt uşor de imaginat sancţiunile intimidatoare pentru astfel de
justiţiabili: amenzi ridicate, publicitatea hotărârii de condamnare, închiderea
întreprinderii, interdicţia utilizării unui anume echipament, repunerea în starea
iniţială a locurilor…”
In societatea industrială modernă sunt din ce în ce mai multe activităţile
generatoare de risc pentru mediu sub forma vătămării persoanei sau degradării
calităţii elementelor de mediu. De multe ori aceste activităţi se desfăşoară la
limită, fiind foarte aproape de pragul critic de emisie nocivă. Astfel,
responsabilului acestor activităţi i se cere mai mult decât prudenţa şi prevederea
normală, de unde posibilitatea de incriminare chiar şi în baza unei culpe uşoare.
Pericolul activităţii se transferă asupra persoanelor eventual responsabile, astfel
încât aprecierea judecătorilor trebuie să se oprească într-o primă etapă asupra
determinării celui care ar fi putut sau ar fi trebuit să împiedice realizarea unei
anumite situaţii, înainte de a descrie comportamentul inculpaţilor. Acesta este însă
47
un aspect al caracterului obiectiv al răspunderii penale în dreptul mediului, în
sensul că dispoziţiile legii au în vedere mai mult condiţiile obiective de antrenare
a răspunderii (existenţa unei anumite situaţii, elementul material al infracţiunii)
decât comportamentul culpabil al infractorului.
In domeniul răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului nu
există reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în
care se produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile
delictuale reglementată de Codul civil în art. 998-1003. Aceste texte de lege
consacră, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea
pentru fapta altuia (indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală
dincolo de limitele faptei proprii.
Dintre formele răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia,
considerăm că pot avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea
pentru prejudiciile cauzate “de lucrurile ce sunt sub paza noastră” (art. 1000, alin.
1, Cod civil), răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000, alin. 3,
Cod civil), răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1002 Cod civil) şi
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale (art. 1001 Cod civil).
Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele
faptei proprii, în literatura de specialitate se face apel la fundamentări diferite, atât
de natură subiectivă, cât şi obiectivă.
Specific dreptului mediului se pot produce daune ecologice în urma
săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe
culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectiv, bazată pe ideea de risc.
In practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune
ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin
săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel
prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă, având
sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi
de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi
produc contaminare de natură multiplă.
Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale pentru daune ecologice,
baza juridică a responsabilităţii constă, de regulă, în culpa imputabilă statului
autor al poluării transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai multe
ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în cauză,
recurgându-se de preferinţă la o serie de subterfugii juridice (de pildă, se apelează
la regula echităţii).
Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea internaţională obiectivă pentru
risc în câteva situaţii: pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale, în
cazul prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul
48
daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în ipoteza poluării
transfrontaliere cauzate de deşeuri.
In dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile
obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de
specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a
pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării în natură a prejudiciului,
dificultăţi în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanţ timp
îndelungat etc.
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi
perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii
diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de
mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fondată pe
ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia
orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia reparării
prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în urma desfăşurării
activităţii respective. In plus nu este necesar a se face de către cei lezaţi dovada
atitudinii culpabile a autorului.
Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi
prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă
factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de
exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un
caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel,
poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte
grav mai ales dacă avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent,
timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna
efectele negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun,
uneori ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi
ireversibile. Poluarea afectează întregul sistem natural, efectele sale se propagă în
lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Avându-se în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii
civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005 privind protecţia mediului.
Acest act normativ-cadru reglementează în art. 95 forma răspunderii
obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în cazul în care
prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea
solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului “poluatorul plăteşte” şi
urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o protecţie sporită
victimei daunelor ecologice. O reglementare specială există în cazul răspunderii
49
civile pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă
unui regim juridic instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din
1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care
acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi:
răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării
unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în
industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a
sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute
drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismul nuclear cu caracter
excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea
civilă pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim
în Codul aerian. Şi în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă,
independentă de culpă.
Răspunderea specifică dreptului mediului (ecologică)
Săvârşirea unor fapte ilicite prin care se produc prejudicii mediului, fapte
prin care se încalcă norme de dreptul mediului, trebuie să atragă răspunderea
juridică, răspundere care trebuie să fie specifică acestui domeniu chiar dacă se
poate face apel şi la alte forme ale răspunderii juridice care sunt deja consacrate.
Există deja în legislaţia românească de mediu instituţii care constituie forme
specifice de răspundere în materia dreptului mediului menite, în special, să
contribuie la preîntâmpinarea situaţiilor care ar putea fi un pericol pentru mediu
şi, de asemenea, impunând diverse modalităţi de indemnizare şi asigurare, prin
care să se creeze certe posibilităţi de reparare a pagubelor ecologice.
Dreptul mediului derivă dintr-un compromis social între necesitatea
dezvoltării social economice şi consecinţele negative ale acestei dezvoltări asupra
mediului natural şi populaţiei umane. Abandonul noţiunii de culpă pentru
antrenarea răspunderii îşi găseşte aplicaţia tocmai în faptul că autorul daunei de
mediu exercită o activitate care, în majoritatea cazurilor, este nu numai licită, ci şi
socialmente utilă, caracter de altfel recunoscut de autoritatea publică.
Reglementarea situaţiei conflictuale între poluator şi poluant consacră
rareori soluţia reparării în natură a prejudiciului şi încetarea activităţii
prejudiciatoare. Cel mai adesea, activitatea continuă, cu unele măsuri corective,
iar repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Din acest punct de
vedere s-a vorbit chiar de “un fel de expropriere pentru cauză de necesitate
50
privată” referitor la efectul deschiderii unei întreprinderi poluatoare asupra
fondurilor învecinate. In plus, intervenţia judecătorului pentru a ordona
poluatorului încetarea activităţii ori luarea de măsuri de depoluare, în condiţiile în
care acesta desfăşoară o activitate autorizată, pune problema conflictului de
autorităţi administrativ-judiciare. Totuşi, având în vedere laxismul administraţiei
cu atribuţii de control a instalaţiilor, autoritatea judiciară ar putea să o întărească
pe cea dintâi într-o luptă mai eficace contra poluării.
Revenind la repararea prin echivalent a prejudiciului se consideră că, de
altfel, reparaţia în natură nici nu este posibilă. Prin urmare, se instituie în sarcina
responsabilului obligaţia de plată a unor sume de bani, ce acoperă rareori
integralitatea cheltuielilor necesitate de refacerea echilibrului ecologic sau a
factorilor de mediu lezaţi. Din dificultatea de fond şi de procedură de a obţine o
dezdăunare satisfăcătoare a victimei, în legislaţia de mediu a diferitelor ţări s-a
recurs fie la constituirea unor fonduri speciale de îndemnizare, fie la introducerea
obligativităţii asigurării pentru daune civile. Astfel, legea română a protecţiei
mediului prevede că în cazul activităţilor generatoare de risc major, asigurarea
pentru daune este obligatorie, tocmai în vederea apărării victimei de eventuala
insolvabilitate a autorului prejudiciului. Dispoziţii asemănătoare conţine şi legea
germană din 1990, prin care deţinătorii unor instalaţii vizate de lege trebuie să
aibă o acoperire financiară pentru plata eventualelor reparaţii, constând fie într-o
poliţă de asigurare, fie într-o garanţie guvernamentală sau bancară. Obligativitatea
asigurării a fost impusă deja încă de la Convenţia de la Paris din 1960 în privinţa
activităţilor nucleare. Trecerea la răspunderea obiectivă în cazul acestei categorii
de activităţi a fost posibilă tocmai pentru că “în dreptul nuclear legătura între
răspundere şi mijloacele financiare pentru a-i face faţă a fost organizată de
manieră sistematică”.
Spre deosebire de asigurări, fondurile speciale de îndemnizare acţionează
în mod automat atunci când lipseşte dreptul subiectiv patrimonial lezat; în plus,
ele nu sunt formate prin contribuţia celor asiguraţi, ci prin redevenţe prelevate în
cote prestabilite asupra poluatorilor. Se dau ca exemple: fondul olandez pentru
poluarea aerului care funcţionează din 1972, fondul de protecţie a coastelor din
Statele Unite pentru daune datorate poluării cu hidrocarburi, legea japoneză din
1973 asupra îndemnizării vătămărilor corporale datorate poluării, fondul de
indemnizare pentru pierderile de recoltă datorate vânatului (Franţa, furnizat de
Oficiul Naţional al Vânătorii), finanţarea operaţiilor de atenuare a daunelor
suferite de cei riverani aerodromului Orly şi Rossy.
Prin urmare, dacă se reţine ca idee centrală a răspunderii repararea
prejudiciului cauzat persoanei sau mediului, recurgerea la fondurile de asigurări şi
la îndemnizaţii poate fi o soluţie de viitor în condiţii în care:

51
- autorul faptei prejudiciabile a desfăşurat o activitate licită, socialmente
utilă, iar dispunerea încetării activităţii pe viitor ar avea consecinţe sociale şi
economice cu mult mai costisitoare decât repararea prejudiciului;
- fapta prejudiciabilă a survenit în condiţiile respectării cadrului legal de
desfăşurare a activităţii, diferit de autorizaţiile eliberate;
- mecanismul îndemnizării sau asigurării să nu devină mijloc exonerator
de răspundere, ci stimulent în reducerea daunelor aduse mediului.
Analizând fundamentul evoluţiei generale a răspunderii civile către
răspunderea obiectivă, într-o lucrare având ca subiect răspunderea juridică, se
argumentează printre altele cu următoarele raţionamente:
- raţionamentul evoluţiei de fapt a lucrurilor; importanţa luată de
activităţile exercitate în mod colectiv în sânul cărora accidentul este anonim,
astfel încât este tentant de a-i suporta greutatea prin intermediul grupului; natura
prejudiciului, difuz, reflectându-se asupra unei colectivităţi sau populaţii umane;
dezvoltarea industrială şi maşinismul ce sporesc din ce în ce mai mult riscul
producerii de pagube;
- raţionamentul derivând dintr-o evoluţie a mentalităţilor; valorizarea
personalităţii umane admite din ce în ce mai puţin “resemnarea” victimei. Pe
măsură ce nivelul de viaţă este mai ridicat, certitudinea de a avea drept la o
îndemnizare devine lucru obişnuit. Tendinţa generală a dreptului responsabilităţii
civile este cea de îndemnizare a victimelor;
- raţionamentul ţinând de dezvoltarea asigurărilor. Asigurarea este în
acelaşi timp cauză şi efect al extinderii şi obiectivizării răspunderii; cauză pentru
că tribunalele nu vor evita să condamne la reparaţie, chiar în absenţa culpei, ştiind
că în definitiv nu făptuitorul va suporta costul reparaţiei. Actual, răspunderea
obiectivă este legată de posibilitatea de a asigura; responsabil este cel care aduce
o asigurare victimei. “Dacă făptuitorul este necunoscut sau insolvabil, o altă
formă de asigurare a riscurilor intră în joc: intervenţia unui fond de garanţie
organizat prin lege”.
In lucrarea citată se pledează pentru un “drept al accidentelor” în
contextul responsabilităţii civile de drept comun. Prin rambursarea automată,
forfetar şi de plin drept a tuturor vătămărilor corporale indiferent de originea
accidentului de către sistemul de asigurări sociale, noţiunea de culpă nu ar mai
trebui să fie obiect al diferitelor artificii juridice pentru a se garanta victimei
repararea prejudiciului. Dacă în privinţa persoanelor acest sistem poate fi şi este
aplicat parţial prin asigurarea obligatorie individuală contra accidentelor, se ridică
totuşi problema reparării daunelor aduse elementelor de mediu în individualitatea
lor. Repararea automată a prejudiciilor ar putea funcţiona în acest caz prin
intermediul asigurării obligatorii a autorului faptei prejudiciabile sau prin
intermediul instituirii fondurilor de garanţie (a fondurilor de îndemnizare) atunci
când făptuitorul este necunoscut sau insolvabil.
52
Renunţarea la noţiunea de vinovăţie, apariţia de instrumente noi pentru
repararea prejudiciului cu privire la mediu, ideea de compromis între rezultatul
benefic al activităţii economice utile şi pe inconvenientele adiacente, canalizarea
responsabilităţii în cadrul întreprinderilor, caracterizează evoluţia dreptului
mediului în epoca actuală. In acest context, răspunderea civilă delictuală nu este
atât garantul exercitării egalitare a drepturilor subiective, cât un mijloc de
impunere a interesului social general, atât în ceea ce priveşte fapta poluatorului,
cât şi dreptul la acţiune al victimei.
In concluzie, acceptând obiectivizarea răspunderii în dreptul mediului ca
pe o evoluţie necesară stadiului actual de dezvoltare economico-socială, putem
afirma că “responsabilitatea civilă este mai puţin astăzi un mecanism de
“moralizare” a făptuitorului, cât un mecanism economic şi social de internalizare
a costurilor externe născute din activităţi cu efecte prejudiciabile”.

4. Mijloace juridice de protecţie a factorilor de mediu în legislaţia


europeană
Dreptul mediului este prin excelenţă un drept preventiv. Toate
regretabilele accidente de poluare, dar mai ales consecinţele grave şi adesea
transfrontaliere ale acestora, au convins că este mult mai facilă şi mai puţin
costisitoare prevenirea daunelor aduse mediului decât căutarea unui vinovat şi
repararea prejudiciului. Rolul dreptului mediului va fi, deci, cu preponderenţă
preventiv.
Date fiind preocupările de formare a unei legislaţii comunitare în
domeniul protecţiei mediului, este de la sine înţeleasă regăsirea de prevederi
asemănătoare în legislaţiile naţionale ale tuturor ţărilor europene. Cu toate acestea
se cuvin a fi evidenţiate câteva particularităţi ale legislaţiilor naţionale ale
mediului, localizate pe cât posibil, la nivelul îndeplinirii funcţiei lor represive şi
preventive.
Anglia. Justiţia engleză, în baza precedentului judiciar ca mecanism
principal de formare a dreptului englez şi a absenţei unei clasificări în ramuri de
drept prezintă o mai mare flexibilitate în acceptarea unei strategii cu privire la
mediu. Aceasta deoarece <<pentru juristul englez este mai uşor să găsească o cale
procedurală care poate promova un anume interes decât dreptul substanţial pe
care îl guvernează>>, nefiind deci necesară o lege specială în domeniul mediului
pentru ca justiţia să acţioneze. Este cunoscută, în privinţa poluării atmosferice,
interdicţia asupra încălzirii locuinţelor din Londra în anumite zile, emisă de
Eduard al II-a. Cum însă legea scrisă prinde din ce în ce mai multă importanţă, în
repertoriul legislativ al mediului apar o serie de acte precum Town and Country
Planning Act – 1971, Control of Polution Act – 1974, Wildlife and Country-side
Act – 1981, Water Act – 1989. Autoritatea locală poate declara întreg teritoriul său
sau numai parte <<zonă de control a fumului>>, ceea ce transformă în infracţiune
53
eliminarea fumului de către orice şemineu; de asemenea ea poate acorda
autorizaţii prealabile de funcţionare pentru activităţile care prezintă risc de
poluare a aerului. Absenţa permisului de construcţie nu constituie infracţiune în
sine, însă poate îndreptăţi autoritatea locală de urbanism să ceară încetarea
construcţiei, caz în care nerespectarea interdicţiei de a construi devine infracţiune.
Intre dispoziţiile de urbanizare şi cele de dreptul mediului există o suprapunere, în
sensul că activităţile reglementate cu ajutorul dispoziţiilor de mediu trebuie totuşi
să deţină şi o autorizaţie din partea autorităţilor de urbanism, apreciată de multe
ori ca fiind mai eficientă decât dispoziţiile de mediu.
Infracţiunile de mediu pot lua forma unor interdicţii absolute – ca de
exemplu interdicţia de eliminare a fumului negru, sub condiţia unor excepţii
autorizate, pot fi infracţiuni pur materiale – deversarea accidentală de poluanţi în
apele unui râu, în timp ce deversarea conştientă (sciemment fr., Knowingly
permitting engl.) necesită prin definiţie probarea intenţiei delictuale. Urmărirea
judiciară se face, pentru infracţiunile mai puţin grave, de către Magistrates Court,
iar pentru cele mai grave de către Crown Court. De regulă, orice persoană poate
solicita declanşarea urmăririi contra unei infracţiuni, chiar dacă nu are un interes
personal în cauză. Prin limitările pe care le aduce în anumite domenii, precum şi
prin faptul că <<nu există nici o obligaţie de a urmări o infracţiune constantă>>,
se afirmă că organismele ce răspund de mediu preferă persuasiunea coerciţiei,
astfel încât urmărirea judiciară propriu-zisă este rezervată poluatorilor
recalcitranţi sau poluărilor accidentale grave, ori rezultând dintr-un act deliberat.
Criticile aduse sistemului englez de sancţionare a infracţiunilor privesc:
neexistenţa unor instrucţiuni în privinţa cuantumului amenzilor penale care să
asigure un ansamblu coerent; cuantumul mult prea mic al amenzii faţă de profitul
pe care cei sancţionaţi îl realizează prin activitatea incriminată; faptul că o
persoană fizică nu va putea cere pronunţarea unui ordin pentru aplicarea
dispoziţiilor represive; colaborarea dintre autorităţi şi poluator este strânsă,
susceptibilă de a slăbi voinţa unei aplicări efective a legii. In schimb, instituţia
somaţiei de respectare a legii (“injonctions pour containdre les prévenus à
respecter la réglementation represive”) permite câteva proceduri de corectare a
ineficienţei pedepsei. Pronunţarea unui astfel de ordin de respectare a legii va
putea fi cerută fie de Attorney General ca gardian al interesului public, fie de
autorităţile locale, astfel încât, prin intermediul lor, unei persoane fizice care în
mod normal nu poate să ceară urmărirea unei infracţiuni acest lucru îi devine
posibil. Ea poate astfel recurge la procedură pentru a impune aplicarea dreptului
mediului sau pentru prevenirea unei daune colective, dacă bineînţeles dispune de
mijloacele financiare necesare pentru a garanta instituţiei la care apelează faptul
că este capabilă să facă faţă cheltuielilor judiciare.
Franţa. Deşi Constituţia franceză nu prevede dispoziţii cu privire la
mediu, statul francez a creat după anii 1970 o adevărată administraţie a mediului,
54
a cărei autoritate centrală o reprezintă Ministerul Mediului, şi care se bazează pe
legi, decrete şi circulare în activitatea de protecţie a mediului. Pot fi evidenţiate în
represiunea activităţilor ce aduc atingere mediului trei tipuri de instrumente: a)
sancţiunile penale revenind judecătorului de drept penal; b) sancţiunile penale
revenind judecătorului administrativ şi c) sancţiunile administrative, la care se
adaugă mecanismul specific al CEE privind aplicarea normelor comunitare. Cu
toată multiplicarea de legi existente în domeniu, infracţiunile tratate în maniera
codului penal sunt relativ puţine. Ele vizează în principal protecţia apelor contra
poluării, având la bază o reglementare cu caracter penal relativă la distrugerea
peştelui sau aducerea lui în stare de a nu putea fi consumat prin deversarea de
poluanţi în apele râurilor, reglementare prezentă în codul rural. Sunt supuse
jurisdicţiei penale o serie de infracţiuni ce au ca efect distrugerea, degradarea sau
provocarea de daune mediului; infracţiuni referitoare la reglementarea prealabilă
şi la modalităţile de exercitare a unor activităţi prezentând un risc pentru mediu;
infracţiuni privind neexecutarea unei măsuri de siguranţă sau a unei sancţiuni
administrative sau judiciare. Declanşarea acţiunii publice este de competenţa
Ministerului Public, însă există două excepţii, referitoare la inginerii
departamentului de agricultură şi forestier cu atribuţii în urmărirea delictelor de
pescuit şi vânătoare.
Asociaţiile pentru apărarea mediului întâmpină dificultăţi în a obţine
declanşarea urmăririi penale deoarece, deşi constituirea în parte civilă este mai
facilă în cadrul unui proces penal, codul penal nu admite constituirea în parte
civilă decât a celor care au suferit un prejudiciu direct şi personal, dificil de a fi
probat de către asociaţiile de apărarea mediului. Totuşi, legea prevede cazuri în
care o asociaţie se poate constitui în parte civilă pentru anumite infracţiuni, în
măsura în care ele apără un interes colectiv şi suferă un prejudiciu, chiar indirect,
prin infracţiunea respectivă. In privinţa sancţiunilor, tendinţa generală este de a
înăspri regimul lor, tradusă prin transformarea anumitor contravenţii în
infracţiuni, dubla incriminare permiţând trecerea de la contravenţie la delict în caz
de recidivă şi la agravarea sancţiunilor penale.
Represiunea penală în dreptul francez al mediului este caracterizată ca
fiind insuficientă. Pentru ca dreptul penal al mediului să contribuie efectiv la
protecţia sănătăţii şi a naturii, trebuie nu numai să se adapteze mai bine şi să se
proporţioneze amenda cu prejudiciul ecologic, ci să se instituie o represiune a
poluării care să nu fie confundată cu represiunea infracţiunilor sancţionând numai
nerespectarea regulilor administrative.
Tendinţa actuală de a considera respectul unei autorizaţii administrative
ca un fapt justificativ exonerând autorul unui delict de mediu poate fi deosebit de
prejudiciatoare salvgardării mediului, căci sistemul francez al autorizaţiilor bazate
pe negociere şi laxismul administraţiei conduc a fixarea de norme de poluare la un
nivel insuficient pentru a putea garanta acţiuni inofensive mediului natural.
55
Germania. Reglementarea activităţilor de mediu în Germania se face prin
legi şi ordonanţe, acestea din urmă fiind de competenţa guvernului şi ministerului
de resort federal sau al fiecărui land. Un loc aparte îl ocupă reglementările
administrative de nivel federal sau regional, precum şi dispoziţiile locale pentru
aspecte privind depozitarea deşeurilor sau instalarea de sisteme de purificare a
apei reziduale. Până la apariţia unei legi a responsabilităţilor din 10 decembrie
1990, în această materie guverna regula de drept civil. Conform legilor civile, un
proprietar de teren este îndreptăţit să interzică intruziunea de gaze, vapori,
mirosuri, fum, noxe şi alţi asemenea interferenţi emanând de pe un alt teren dacă
aceşti interferenţi sunt materiali, nu sunt în acord cu regulile (obiceiurile) locale şi
cu măsurile de control a poluării.
Conform legii asupra responsabilităţii cu privire la mediu, intrată în
vigoare în 1991, responsabilitatea pentru daune aduse mediului impune:
- efectul negativ de mediu să emane de la cca 100 tipuri de instalaţii
prevăzute în anexa legii;
- efectul negativ de mediu poate fi produs nu numai de instalaţiile
operaţionale, ci şi de cele dezactivate;
- proprietarul este responsabil direct pentru daune produse de instalaţiile
sale;
- pentru cazurile în care nu se poate stabili legătura între instalaţii şi
daunele aduse mediului legea prevede un sistem de “prezumţie de cauză” şi
excepţii de la această prezumţie (în circumstanţele cauzei instalaţia ar fi putut fi
capabilă să determine dauna incriminată, de unde se prezumă că dauna a fost
creată de acea instalaţie).
Prezumţia în cauză nu operează dacă instalaţiile au funcţionat în acord cu
permisul şi cu condiţiile impuse operatorului de către legile administrative.
Conformitatea este prezumată dacă un sistem adecvat de control a fost implementat.
Aceste prevederi au drept scop schimbarea la conformitate cu permisele de mediu şi
spre un control adiţional voluntar asupra instalaţiilor de risc.
Proprietarul instalaţiei este responsabil pentru daune dacă o persoană a
fost ucisă sau vătămată, ori dacă o altă proprietate a fost vătămată,
responsabilitatea fiind limitată la 160 milioane DM. De asemenea, proprietarilor
unor instalaţii de pe o listă de “mare risc” le este cerut să aibă o asigurare
obligatorie.
Belgia. Regionalizarea statului belgian în 1983 a adus cu sine modificări
din punctul de vedere al determinării nivelului de jurisdicţie în materie de mediu.
Sensul modificărilor a fost de la nivel central către regiuni; numai foarte puţine
domenii au rămas de competenţa puterii legislative. Printre acestea – stabilirea
normelor standard de definire a produselor, a normelor de securitate a muncii,
importul şi exportul de produse şi deşeuri nucleare. In consecinţă s-a înregistrat o
proliferare a reglementărilor cu privire la mediu: o companie belgiană este
56
obligată să respecte reglementări diferite în fiecare dintre regiuni. Din fericire,
influenţa unitară exercitată de orientările legislative de drept comunitar al
mediului şi aplicarea lor consecventă în cadrul legislaţiei celor trei regiuni
facilitează integrarea comportamentului firmei în cadrul legal. Activităţile ce
prezintă un risc potenţial pentru mediu, clasificate în două categorii, sunt supuse
unei proceduri de autorizare ce ţine de competenţa autorităţilor provinciale sau
municipale. Fiecare regiune promovează exigenţe deosebite în privinţa întocmirii
studiilor de impact, cedându-i titularului activităţii supuse autorizării să facă
proba celei mai bune tehnologii din punct de vedere al protecţiei mediului,
textual, “cea mai bună tehnologie neantrenând costuri excesive”. Măsuri de
natură economică sunt menite să prevină poluarea – cum ar fi cele legiferate în
1993, prin care se instituie eco-taxe pentru ambalaje nereturnabile, containere,
aparate de ras, baterii.
Cu toate acestea, dispoziţiile cu caracter sancţionator din legi nu sunt în
proporţie cu amploarea daunelor aduse şi sunt limitate la simbolice sancţionări
financiare. De asemenea, acţiunea penală nu poate fi angajată decât de cel ce a
suferit consecinţele directe ale daunei ecologice, iar persoana juridică nu poate fi
subiect al procedurii penale.
Suedia. In afara legilor federale privind poluarea apelor, nu există o
reglementare specifică cu privire la răspunderea civilă pentru daune aduse
mediului. In Codul obligaţiilor, orice persoană sau companie poate fi responsabilă
pentru daune aduse mediului, dacă dauna este nelegală şi a fost cauzată prin rea
voinţă sau neglijenţă. Orice proprietar este răspunzător dacă a exercitat dreptul de
proprietate în mod excesiv, prin emiterea de noxe, gaze sau alţi dăunători pentru
vecinii săi (art. 679 – 689 Cod civil suedez). Răspunderea penală este angajată
pentru violarea reglementărilor federale de drept ale mediului: persoana juridică
nu poate fi răspunzătoare penal, ci numai managerul acesteia poate fi urmărit în
justiţie.
Cehia. Dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat este consacrat printre
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în art. 23 din Constituţia
Cehiei din 1993. Tot Legea fundamentală prevede “responsabilitatea fiecărei
persoane de a prezerva un mediu favorabil pentru generaţiile viitoare”.
Prezumţia de nevinovăţie nu operează în cazul reglementărilor de mediu;
probarea nevinovăţiei revine persoanei acuzate de a fi violat legislaţia mediului.
Cuantumul sancţiunii penale pecuniare poate ajunge la echivalentul a 30 mii
dolari USA pentru “conduită intenţională, imprudentă sau neglijentă cu rezultate
negative asupra mediului”.

57
CAP. VIII. RĂSPUNDEREA CONTRAVEŢIONALĂ ÎN DREPTUL
MEDIULUI

1. Noţiune
Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept, mai exact în cadrul
instituţiei răspunderii juridice, răspunderea administrativă (contravenţională)
joacă un rol deosebit de însemnat din punct de vedere economic, dar are în acelaşi
timp şi un pronunţat caracter preventiv, inclusiv din perspectivă ecologică.
Răspunderea administrativă a fost definită ca situaţie juridică ce “rezultă
din normele ce caracterizează dreptul administrativ în ipostazele lor privind
conduita ilicită, condiţiile ce trebuie sau nu îndeplinite, sancţiunile şi procedura ce
se aplică şi care acţionează, prin specificul său, ca o forţă de reglare şi de
autoreglare a sistemului social-juridic administrativ şi de corectare a atitudinii faţă
de lege, iar prin aceasta, determinând manifestarea nivelului de conştiinţă juridică
administrativă, reglarea şi autoreglarea întregului sistem social-juridic şi a
nivelului general de conştiinţă juridică din societate”. Fapta ilicită care stă la baza
răspunderii contravenţionale este contravenţia. Ea este definită ca fiind o faptă ce
prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută de
lege (acte normative) şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Aşadar, contravenţia este o faptă ilicită care prezintă un grad mai mic de
pericol social decât al unei infracţiuni. Dacă printr-o asemenea faptă a fost
încălcată o normă sau un raport de drept al mediului, ea va atrage răspunderea
specială, ”contravenţional-ecologică”, urmând a se aplica o sancţiune potrivit
principiilor şi normelor dreptului mediului completate cu prevederile care
constituie dreptul comun în materia respectivă. Această răspundere putem spune
că nu are o natură pur administrativă.
Există însă numeroase exemple în care periculozitatea socială a unor
fapte considerate de legiuitor contravenţii este superioară celei a unor infracţiuni.
De exemplu, abuzul de încredere (art.2l3, alin.l, Cod penal) care constă în
nesocotirea încrederii pe care persoana vătămată a avut-o în cel căruia I-a lăsat în
detenţie bunul său, ca şi în paguba materială suferită, sancţionat cu închisoare de
la 3 luni la 4 ani sau cu amendă, nu întotdeauna poate fi considerat cu o
periculozitate socială mai mare decât, de exemplu, nerespectarea deţinătorilor
pădurilor a obligaţiei legale de a exploata masa lemnoasă numai în limita
posibilităţii pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată prin lege,
care este considerată contravenţie şi sancţionată ca atare.
Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective
răspunderii contravenţionale. Unul din instrumentele de bază în examinarea
licitului sau ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau
acordul de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor

58
activităţi stă la baza încriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere
mediului în mod indirect.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale o constituie amenda, a cărei
limite minime şi maxime sunt prevăzute în lege diferenţiat pentru persoane fizice
şi persoane juridice. In unele ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub
forma “plăţii pentru poluare” prin care amenda plătită este proporţională cu
cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri emise în atmosferă
sau alte medii naturale. In legea română cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică
problema asigurării finalităţii lor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie,
chiar în ipoteza actualizării anuale de către guvern.
Răspunderea contravenţională ar trebui să fie un mijloc de stimulare la
conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de colectare de taxe
pentru faptul de a polua. Cu privire la răspunderea contravenţională este de reţinut
că în aplicarea normelor legale care interzic săvârşirea anumitor fapte sau obligă
la săvârşirea acestora, organele statului sunt competente să avizeze sau să aprobe
anumite acţiuni, să oblige pe agenţii economici sau pe cetăţeni să se abţină sau să
săvârşească anumite fapte, să controleze modul în care se aplică şi se respectă
normele dreptului mediului.
In conformitate cu aceste norme juridice persoanele fizice sau persoanele
juridice care desfăşoară activităţi potrivnice prevederilor privind protecţia
mediului natural sau artificial ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale cuprinse în
actele administrative sunt pasibile de sancţiune contravenţională, a cărei întindere
este proporţională cu gradul de poluare cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea
socială ale faptei respective.

2. Sancţionarea contravenţională pentru poluarea mediului


Contravenţia se sancţionează de regulă cu amendă, aceasta aplicându-se
de persoane împuternicite în numele organelor puterii administrative. Amenda
contravenţională se aplică pentru poluarea mediului – peste limitele admise - fără
cercetarea vinovăţiei agentului poluant şi fără luarea în considerare a întinderii
consecinţelor poluării. Deci, răspunderea contravenţională pentru poluare are un
caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost poluat. In acest
fel este uşurată sarcina organului competent să aplice legea în această materie.
Gradul de poluare, consecinţele negative cauzate mediului şi economiei,
periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea
cuantumului amenzii contravenţionale. Mărimea amenzii contravenţionale
aplicate pentru poluare se raportează la limitele minime şi maxime stabilite în
actul normativ corespunzător, ea fiind individualizată în funcţie de anumiţi factori
subiectivi şi obiectivi.
Caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale poate fi justificat prin
însemnătatea deosebită a interesului public ocrotit prin normele dreptului
59
mediului. Acest lucru face dificilă, uneori chiar imposibilă exonerarea de
răspundere a agentului poluant, care poate fi exonerat numai în caz de forţă
majoră şi de săvârşirea unei fapte imputabile şi de neînlăturat a unei alte persoane.
Situaţia agentului poluant este dificilă şi prin aceea că el este chemat să descopere
şi să probeze eventualele cauze de exonerare de răspundere contravenţională.
Trebuie să menţionăm că în cazuri deosebit de grave sau repetate, direct
sau în completarea amenzilor contravenţionale, se impune a fi aplicată măsura
legală de oprire a activităţii agentului poluant în situaţiile şi pe timpul în care
poluarea produsă depăşeşte limitele legale şi ameninţă grav sănătatea populaţiei
sau creează pagube economiei naţionale.
In general prin aplicarea amenzilor contravenţionale se urmăreşte
determinarea agentului poluant să respecte prevederile prin care este obligat să
promoveze tehnologii şi tehnici care protejează mediul natural şi antropic.
Sumele de bani plătite cu titlu de amendă contravenţională ar trebui administrate
distinct pentru finanţarea investiţiilor antipoluante şi sprijinirea cercetărilor în
domeniu. O asemenea soluţie ar fi bine venită pentru că prin poluarea mediului
marele păgubit este întotdeauna natura şi în ultimă instanţă societatea umană.
Sigur că în urma poluării mediului pot fi formulate şi pretenţii patrimoniale, dar
pe această cale se acoperă prejudiciile cauzate oamenilor prin poluare dar
nicidecum nu se pot acoperi pagubele reale aduse mediului.
Amenda contravenţională pentru poluarea mediului are şi rolul de factor
de echilibru economic între agenţii poluanţi şi societăţile care nu poluează mediul.
In acest fel agenţii poluanţi sunt determinaţi să facă investiţii de reducere sau de
prevenire a poluării.
Contravenţia săvârşită în cadrul raporturilor de dreptul mediului este, aşa
cum am mai spus, o faptă ilicită reglementată şi sancţionată de normele dreptului
mediului. Această faptă poate fi săvârşită cu intenţie sau din culpă. Ca o
particularitate trebuie spus că răspunderea contravenţională intervine în materia
dreptului mediului şi atunci când fapta este săvârşită fără culpă, ea fiind rezultatul
riscului de poluare pe care şi l-a asumat persoana în cadrul activităţii pe care o
desfăşoară.
Subiectul activ al contravenţiei ecologice poate fi o persoană fizică sau o
persoană juridică. Ca regulă generală, orice persoană fizică poate fi subiect activ
al contravenţiei de mediu dacă are 14 ani şi discernământul faptelor sale. Subiect
activ al contravenţiei ecologice poate fi ,de asemenea, orice persoană juridică, dar,
sunt şi situaţii când această calitate o poate avea numai o persoană juridică
specializată. La fel în cazul persoanei fizice sunt cazuri în care aceasta poate fi
subiect activ al contravenţiei de mediu numai dacă are o anumită calitate. De
exemplu, este angajat al unei instituţii sau al unei autorităţi care are atribuţii în
domeniu. Subiectul pasiv al contravenţiei ecologice este statul reprezentat de
organele sale, acestea fiind abilitate de lege să ia măsurile ce se impun în
60
domeniul mediului şi de asemenea, să stabilească şi să sancţioneze contravenţiile
săvârşite.
In cazul răspunderii contravenţionale raportul se răstoarnă; autoritatea
statală care stabileşte şi sancţionează contravenţiile este subiect activ, iar
contravenientul -persoană fizică sau persoană juridică- este subiect pasiv. Se
poate spune că o persoană juridică poate fi în acelaşi timp, în cadrul răspunderii
contravenţionale, şi subiect activ şi subiect pasiv. De exemplu, autorităţile pentru
protecţia mediului sunt abilitate să constate şi să sancţioneze contravenţiile
săvârşite de alte persoane fizice sau juridice, dar în acelaşi timp pot fi trase la
răspundere (contravenţională) pentru neluarea unor măsuri ce se impun pentru
protecţia unor factori de mediu.
In dreptul mediului principala sancţiune contravenţională este amenda.
Aceasta constă într-o sumă de bani pe care trebuie să o plătească autorul
contravenţiei. Cuantumul amenzii se stabileşte, între limitele sale, de către
persoana sau organul de stat competent să aplice sancţiunea, în funcţie de gradul
de pericol social al faptei, de persoana contravenientului, de împrejurările în care
aceasta a săvârşit fapta, de consecinţele acesteia etc.
Pentru protecţia unor factori de mediu, în cazul săvârşirii unor
contravenţii, sunt prevăzute şi alte sancţiuni contravenţionale complementare,
care se aplică pe lângă amendă, cum ar fi: confiscarea, anularea sau suspendarea
autorizaţiei de mediu, refuzul de a mai acorda aprobări sau de a elibera licenţe
de import ori retragerea avizului de a efectua operaţiuni de comerţ exterior,
sechestrul.
Răspunderea contravenţională poate fi înlăturată dacă fapta ilicită a fost
săvârşită datorită unor cauze prevăzute de lege şi anume: legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, eroarea de
fapt, iresponsabilitatea şi infirmitatea – dacă are legătură cu fapta săvârşită-,
beţia involuntară completă. Minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional.
Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi
maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la
jumătate.
Executarea sancţiunii contravenţionale cu amendă, potrivit art.14 din
Ordonanţa Guvernului nr.2 din 2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, se
prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat
contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii, termenul de
prescripţie fiind de doi ani de la data aplicării.
Şi în domeniul dreptului mediului, potrivit alineatului al patrulea al
art. 97 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului,
contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la
data încheierii procesului verbal ori, după caz, de la data comunicării
acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul
61
constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul verbal.
Sancţiunea aplicată poate fi contestată, în acest sens cel sancţionat
putând depune o plângere la organul din care face parte agentul constatator
sau, în condiţiile legii, la judecătoria în a cărei rază s-a săvârşit contravenţia.

CAP. X. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI


MEDIULUI

1. Pericolul social al infracţiunii de mediu şi vinovăţia


O serie de dispoziţii din Codul penal incriminează fapte periculoase de
genul „infectării prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este
dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor” (art. 311), „producerea,
experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul sau folosirea materiilor
explozive sau orice alte operaţiuni privind aceste materii fără drept” (art. 280 alin.
1); „distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
aparţinând altuia, sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de valoare a
unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate (art. 217). Cea mai mare
parte însă a faptelor ce constituie infracţiuni în domeniul mediului sunt prevăzute
în legea cadru de protecţie a mediului, Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, în
capitolul XV, precum şi într-o serie de legi speciale referitoare la regimul apelor
(Legea apelor, nr. 107/1996), la ocrotirea fondului forestier (Codul silvic, Legea
nr. 26/1996), la economia vânatului şi vânătoarea, (Legea nr. 103/1996); la
regimul activităţilor nucleare (Legea nr. 111/1996).
Infracţiunea de mediu este o faptă (acţiune sau inacţiune) cu consecinţe
negative asupra unor valori speciale specifice ocrotite de legea penală (viaţa,
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, patrimoniul său) sau de
dispoziţiile cu caracter penal din legea-cadru pentru protecţia mediului ori din legi
speciale. Insumând aceste valori sociale la noţiunea de mediu în definiţia dată de
legea protecţiei mediului, infracţiunea de mediu constituie manifestarea exterioară
obiectivă, de natură a aduce atingere mediului. Pericolul social al infracţiunii de
mediu are o natură aparte deoarece numai în cazuri izolate se reflectă imediat şi
direct consecinţele negative ale faptei. De cele mai multe ori infracţiunea de
mediu creează o stare de pericol; potrivit legii protecţiei mediului, sunt
considerate infracţiuni o serie de fapte „dacă au fost de natură să pună în pericol
viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală”. Acţiunea de deteriorare a
mediului, ca element material al multor infracţiuni de mediu are drept consecinţă
această creare a stării de pericol pentru viaţa şi sănătatea fiinţelor vii. De unde
necesitatea incriminării ca fapte periculoase social a atingerilor aduse mediului,
chiar dacă persoana şi bunurile sale nu sunt ameninţate decât indirect (dreptul la
un mediu sănătos).
62
Potrivit art. 19 Cod penal, „vinovăţia există când fapta care prezintă
pericol social este săvârşită cu intenţie sau culpă”. Dacă manifestarea intenţiei nu
pune probleme din punct de vedere al caracrertizării unei fapte periculoase social
drept infracţiune, problema culpei, şi în special a culpei fără prevedere ridică
dificultăţi în calificarea drept infracţiuni a unor fapte ce aduc atingere mediului.
Culpa există când autorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta,
socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere, art. 19 Cod penal,
pct. 2, lit.a; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă
(culpa fără prevedere, art. 19, Cod penal, pct. 2, lit. b).
Din formularea legii, o serie de infracţiuni nu pot fi săvârşite decât în baza
unei intenţii directe a făptuitorului. De exemplu, provocarea de poluare prin
evacuarea, cu ştiinţă, a unor deşeuri sau substanţe periculoase” (art. 98, alin.2,
pct.1 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005).
Pentru o altă serie de infracţiuni, cum ar fi descărcarea apelor uzate şi a
deşeurilor de pe nave sau de pe platforme plutitoare direct în apele naturale” (art.
98, alin.3, pct.3 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), fapta incriminată este
susceptibilă de a fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă. Un loc aparte îl ocupă
infracţiunile a căror element material îl constituie „nesupravegherea” ca în cazul
provocării de poluare accidentală prin nesupravegherea executării lucrărilor noi,
funcţionării instalaţiilor etc. (art. 98, alin.1, pct.2 din Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005), sau nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi
substanţe periculoase” (art.98, alin.2, pct.7 din Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005). In aceste cazuri, care acoperă o mare parte a infracţiunilor de
poluare, răspunderea penală este similară aceleia civile obiective pentru
prejudiciul cauzat de lucruri. Simpla nesupraveghere a lucrului dacă a fost de
natură să provoace poluare sau să creeze o stare de pericol instituie în sarcina
persoanei responsabile o prezumţie de culpă ce va putea fi anulată numai în
prezenţa stării de necesitate, a constrângerii sau, eventual, a cazului fortuit.
In examinarea cazului fortuit, imposibilitatea de a prevedea apariţia
împrejurării care a determinat producerea rezultatului are un caracter obiectiv, în
sensul că apariţia acesteia nu ar fi putut prevăzută de nici o persoană, oricât de
diligentă ar fi fost. Ori, în cazul funcţionării unor instalaţii cu risc potenţial pentru
mediu, crearea stării de pericol este atât de evidentă, încât răspunderea se poate
angaja în condiţia culpei fără prevedere, când făptuitorul nu prevede rezultatul
negativ al faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Aceasta a condus la
întrebarea dacă infracţiunea de mediu este o pură infracţiune materială sau mai
este nevoie şi de stabilirea intenţiei delictuale a autorului faptei, pe motivul că
infracţiunea de mediu nu reprezintă neapărat o conduită vinovată ci acte care, în
interesul general, sunt interzise sub sancţiunea pedepsei.
Jurisprudenţa engleză a reţinut ideea de infracţiune pur materială în
cazul poluării unui râu, fără ca societatea respectivă să facă proba existenţei unei
63
neglijenţe în exploatarea instalaţiilor. De asemenea, în legislaţia engleză sunt
prevăzute cauze exoneratoare pentru domeniul emisiei de „fumuri negre”, însă în
acelaşi timp nu pretinde şi probarea unui element internaţional. Astfel încât în
legislaţia engleză penală din domeniul mediului se întâlnesc numeroase cazuri în
care infracţiunea de mediu este considerată pur materială, simpla producere a
rezultatului incriminat fiind suficientă pentru existenţa infracţiunii, chiar în
absenţa nevinovăţiei.
Prin urmare, răspunderea penală pentru fapte ce aduc atingere mediului
tinde la o reconsiderare a elementului internaţional. Pe de o parte, legislaţia din
domeniu consacră infracţiuni materiale (de daună), în care probarea elementului
intenţional are caracter subsidiar. Pe de altă parte, riscul ridicat al activităţii ce
caracterizează elementul material al infracţiunii de mediu se răsfrânge şi asupra
elementului moral, factorul intelectiv, de prevedere, găsindu-şi definirea într-un
context cu mult mai exigent.

2. Infracţiuni de «poluare» şi de «neconformare» în legislaţia de


mediu
Se poate face o clasificare a infracţiunilor prevăzute în legea mediului
după obiectul protejat. Astfel, există infracţiuni referitoare la desfăşurarea de
activităţi cu risc pentru mediu (nerespectarea normelor de emisie, a autorizaţiilor
şi actelor de procedură administrativă, a regimului legal privind deşeurile,
substanţele toxice etc.) şi infracţiuni referitoare la protecţia resurselor naturale
(protejarea unor specii, regimul rezervaţiilor, parcurilor naturale şi monumentelor
naturii, conservarea fondului forestier, conservarea pajiştilor, a peisajului etc.). La
rândul lor, infracţiunile referitoare la desfăşurarea unor activităţi cu risc pentru
mediu s-ar putea clasifica în infracţiuni ce ţin de respectarea unui regim legal
impus cu privire la desfăşurarea activităţii (infracţiuni de neconformare) şi
infracţiuni de depăşire a normelor de emisie (infracţiuni de poluare). Infracţiunile
de poluare reprezintă un aspect particular al infracţiunilor de neconformare la
autorizaţiile de funcţionare, cu particularitatea de a avea în plus faţă de a avea în
plus faţă de acestea producerea unui rezultat periculos asupra elementelor de
mediu prin intermediul poluanţilor, substanţe chimice periculoase, pesticide,
deşeuri de orice fel, emisii de noxe, ape uzate, substanţe radioactive. Infracţiunile
de neconformare sancţionează penal reglementări de origine administrativă de un
pericol social mai ridicat decât al contravenţiilor, indiferent de producerea unui
rezultat decât starea de risc, consecinţă a încălcării legii.
Marea majoritate a infracţiunilor prevăzute în legea protecţiei mediului în
art. 98 aparţin categoriei infracţiunilor de neconformare. Acestea vizează
continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu,
eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia obligatorie sau
completă, prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi
64
indicaţii false, incinerea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate,
amenajarea fără autorizaţie de depozit pentru deşeuri periculoase, omisiunea de a
raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului,
continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia.
Infracţiunile de neconformare constituie aşadar abateri cu caracter de
pericol social, legate de nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi acordului de
mediu, a altor autorizaţii (de funcţionare a platformei de deşeuri, a instalaţiei de
incinerare) şi restricţii sau interdicţii (privitoare la protecţia apelor, a aerului,
vânatului, regimul pesticidelor şi a altor substanţe toxice sau periculoase).
Nerespectarea regimului substanţelor toxice se regăseşte şi în conţinutul material
al infracţiunilor de poluare.
Dacă însă în cazul infracţiunilor de neconformare, nerespectarea regimului
de desfăşurare a activităţii constituie în sine elementul material al infracţiunii
(infracţiune formală, independentă de rezultat), în cazul infracţiunilor de poluare,
nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie cel mult o cauză sau o
condiţie. Pentru existenţa infracţiunii de poluare este necesar ca încălcarea
obligaţiei legale să fie urmată de un rezultat constând în „poluare” sau în
„contaminarea mediului”. In enumerararea legii se includ următoarele infracţiuni
tipice pentru această categorie, desemnate ca atare prin expresia „provocare de
poluare” sau prin descrierea acţiunii conceptul sinonimă poluării (introducerea de
substanţă în apă, aer, descărcarea apelor uzate în apele naturale etc.): provocarea de
poluare accidentală sau cu bună ştiinţă ori provocarea contaminării radioactive a
mediului, descărcarea apelor uzate şi deşeurilor în apele naturale.

3. Condiţiide antrenare a răspunderii penale în raport cu elementul


material al infracţiunilor de poluare şi de neconformare
Din descrierea de mai sus, pentru antrenarea răspunderii penale sub
aspectul laturii materiale a infracţiunii este necesară: existenţa unei acţiuni sau
inacţiuni de încălcare a dispoziţiilor legii; existenţa unei urmări sau a unui
rezultat, pentru infracţiunile în care producerea rezultatului periculos este element
constitutiv al infracţiunii; existenţa raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi
rezultatul periculos prevăzut de lege.
Infracţiunile de neconformare pot fi comisive (continuarea activităţii
după suspendarea autorizaţiei sau acordului de mediu, eliberarea autorizaţiei de
mediu fără documentaţia completă şi obligatorie) sau omisive (omisiunea de a
raporta prompt despre orice accident major, omisiunea de a raporta prompt
creşterea peste limitele admise a contaminării mediului). Fiind infracţiuni
formale, nu se pune problema producerii rezultatului periculos, şi nici a stabilirii
raportului de cauzalitate. De asemenea, sunt infracţiuni formale şi nu necesită
stabilirea raportului de cauzalitate infracţiunile de poluare pentru care acţiunea
este descrisă în materialitatea sa (deversarea de ape uzate).
65
Dimpotrivă, pentru existenţa răspunderii în cazul infracţiunilor propriu-
zise de poluare, acţiunea incriminată (nesupravegherea executării lucrărilor noi, a
funcţionării instalaţiilor, etc. evacuarea cu bună-ştiinţă a unor deşeuri sau
substanţe periculoase, producerea de zgomote peste limitele admise,
nesupravegherea surselor de radiaţii) va trebui să aibă rezultatul prevăzut de lege:
provocarea de poluare, punerea în pericol grav a sănătăţii umane, provocarea
contaminării mediului. Provocarea de poluare ori contaminarea mediului creează
o stare de pericol pentru mediu ca valoare protejată sau chiar lezează elemente
constitutive ale mediului. In consecinţă, alterarea unor caraceristici ale
componentelor naturale ale mediului, reducerea biodiversităţii şi productivităţii
biologice naturale a ecosistemelor naturale sau antropice, afectarea în final a
echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, aceasta este in extenso definirea
rezultatului periculos al infracţiunilor de poluare, ţinând cont şi de definirea în
aceeaşi anexă a deteriorării mediului prin poluare.
O ultimă condiţie a existenţei răspunderii este stabilirea raportului de
cauzalitate între nesupravegherea instalaţiilor, evacuarea de deşeuri şi substanţe
toxice, etc. şi provocarea de poluare. Dacă în cazul evacuării de substanţe şi
provocarea de poluare legătura este dacă nu imediată, cel puţin mai uşor de
stabilit, între nesupravegherea instalaţiilor şi producerea de poluarea cauzalitatea
trebuie apreciată în funcţie de anumite reguli:
- nesupravegherea instalaţiei să fie la originea emisiei poluante, să fie cauză
determinantă;
- există raport de cauzalitate şi atunci când între acţiunea de evacuare ori
nesupraveghere şi producerea poluării a trecut un anume interval de timp;
- există raport de cauzalitate chiar dacă acelaşi rezultat (poluarea apei râului)
s-ar fi produs dintr-o altă cauză (o deversare provenită de la poluatorul din aval,
efectuată anterior, concomitent ori succesiv deversării incriminate);
- există raport de cauzalitate şi atunci când rezultatul periculos s-a produs pe
fondul unor condiţii preexistente sau favorizante, cum ar fi stagnarea aerului
poluat datorită unei acalmii atmosferice, cu efect în acumularea noxelor, debitul
scăzut al râului ca urmare a unei perioade de secetă care a făcut posibilă depăşirea
concentraţiei maxime admise în aval de punctul de deversare etc.

CAP. XI. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ÎN DOMENIUL


PROTECŢIEI FACTORILOR DE MEDIU

1. Fundamentarea răspunderii civile şi domeniile de aplicare în


dreptul mediului
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate factorilor de
mediu este relativ puţin tratată în doctrina românească, în dreptul mediului
66
neexistând încă reglementată o instituţie specifică a răspunderii juridice. Desigur,
aceasta se poate realiza prin recurgerea la mijloacele de drept civil şi anume:
instituţia răspunderii civile delictuale şi aplicarea principiilor de bună vecinătate
în caz de poluare.
In domeniul răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului nu există
reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se
produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale
reglementată de Codul civil în art. 998 – 1003. Aceste texte de lege consacră, pe
lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea pentru fapta altuia
(indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală dincolo de limitele
faptei proprii.
Dintre formele răspunderii delictuale pentru fapta altuia, considerăm că pot
avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea pentru prejudiciile
cauzate „de lucrurile ce sunt sub paza noastră” (art. 1000, alin. 1 Cod civil),
răspunderea comitentului pentru fapta presupusului (art. 1000, alin. 3 Cod civil),
răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1002 Cod civil) şi răspunderea pentru
prejudiciului cauzat de animale (art. 1001 Cod civil).
Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele
faptei proprii, în literatura de specialitate, se face apel la fundamentări diferite,
atât de natură subiectivă, cât şi obiectivă.
Specific dreptului mediului, se pot produce daune ecologice în urma
săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe
culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectivă, bazată pe ideea de risc.
In practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune
ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin
săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel
prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă având
sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi
de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi
produc contaminare de natură multiplă.
Considerăm că în cazul răspunderii civile pentru pagubele cauzate de
vânat este reglementată o răspundere subiectivă întemeiată pe culpă. Din
interpretarea art. 14, alin. 1 din Legea nr. 103/1996, a fondului cinegetic şi a
protecţiei vânatului, se desprinde ideea că vor răspunde, după caz, gestionarul
fondului de vânătoare sau autoritatea publică centrală cu atribuţii în silvicultură.
Potrivit alineatului al doilea al aceluiaşi articol, pentru pagubele produse de
vânatul din speciile strict protejate despăgubirile se suporta in primul rând din
fondul de protecţie a vânatului, această prevedere ducându-ne la concluzia că în
această situaţie poate fi antrenată o răspundere civilă obiectivă.
67
In vechea reglementare, pe lângă dovedirea culpei celui chemat să
răspundă, cel prejudiciat mai trebuia să probeze şi că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i
revin pentru asigurarea pazei bunurilor ce i-au fost astfel distruse, dar prin
modificarea Legii nr.103/1996, această prevedere a fost exclusă, în felul acesta
fiind eliminată o condiţie suplimentară ce trebuia dovedită pentru a fi antrenată
răspunderea civilă delictuală.
Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale pentru daune ecologice,
baza juridică a responsabilităţii constă, de regulă, în culpa imputabilă statului
autor al poluării transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai multe
ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în cauză,
recurgându-se de preferinţă la o serie de subterfugii juridice (de pildă, se apelează
la regula echităţii).
Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea internaţională obiectivă pentru
risc în câteva situaţii: pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale, în cazul
prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul
daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în ipoteza poluării
transfrontaliere cauzate de deşeuri.
In dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile
obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de
specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a
pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării de natură a
prejudiciului, dificultăţi în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în
lanţ timp îndelungat etc.
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi
perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii
diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective
fundamentată pe ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie
potrivit căruia orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi
garanţia reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în
urma desfăşurării activităţii respective. In plus, nu este necesar a se face de către
cei lezaţi dovada atitudinii culpabile a autorului.
Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi
prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă
factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de
exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un
caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel,
poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte
grav mai ales daca avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent,
68
timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna
efectele negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun,
uneori ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi
ireversibile. Poluarea afectează întregul sistemul natural, efectele sale se propagă
în lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Având în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii
civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005, privind protecţia mediului.
Acest act normativ–cadru reglementează în art. 95 alin.1 forma
răspunderii obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în
cazul în care prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie
răspunderea solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului „poluatorul
plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o
protecţie sporită victimei daunelor ecologice.
O reglementare specială există în cazul răspunderii civile pentru pagubele
nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă unui regim juridic
instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din 1992, ale
cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care
acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi:
răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării
unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în
industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a
sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute
drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismele nucleare cu caracter
excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea
civilă pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim
în Codul aerian. Si în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă,
independentă de culpă.
Considerăm că în sfera prejudiciilor aduse mediului se înscriu şi cele provocate
de către aeronave şi acest sens este suficient să menţionăm poluarea fonică determinată
de zgomotul produs de aeronave la sol, în momentul decolării sau al aterizării.

69
2. Noţiunea de daună ecologică, evaluarea şi repararea daunelor
ecologice
Pentru a fi reţinută răspunderea civilă delictuală în domeniul protecţiei
mediului este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:
- să fi fost săvârşită o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii ecologice;
- să existe o daună ecologică;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
- culpa autorului faptei ilicite.
Chiar dacă prin Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia
mediului, în materie de răspundere civilă pentru prejudiciu ecologic s-a instituit
un nou regim special, în principiu victima va trebui să facă dovada îndeplinirii
celor patru condiţii generale enunţate mai sus.
In continuare vom analiza, sub aspectul particularităţilor specifice
dreptului mediului, una dintre aceste condiţii şi anume prejudiciul, dauna
ecologică.
In încercarea de a defini noţiunea de daună ecologică se naşte următoarea
întrebare: cine poate fi considerată victima a unui prejudiciu ecologic, omul sau
mediul său?
Fireşte, dacă vom considera omul ca fiind un element (foarte important)
al mediului, afectat oricum (direct sau indirect) de prejudiciile aduse factorilor
naturali ai mediului, victima unei daune ecologice este mediul. Când spunem
aceasta avem în vedere legislaţia de mediu potrivit căreia mediul este constituit
din „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi
subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice,
precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.
Dar putem spune că omul este nu numai victimă a daunelor ecologice, el
însuşi fiind în acelaşi timp autorul degradării factorilor naturali ai mediului; este
victima propriei sale acţiuni.
Potrivit unei opinii „dauna ecologică este cea cauzată persoanelor şi
bunurile de către mediul în care trăiesc, ori prejudiciul cauzat prin intermediul
mediului natural”. Deci, într-o astfel de concepţie, omul este victima daunelor,
mediul fiind considerat ca fiind cauza.
Intr-o altă opinie, dauna ecologică este considerată a fi vătămarea adusă
de către om, mediului. Prejudiciul ecologic ar fi, în opinia aceasta, rezultatul
vătămărilor aduse factorilor naturali prin poluare.
Un alt autor defineşte dauna ecologică drept „orice pagubă cauzată direct
mediului”, considerată ca independentă de repercusiunile sale asupra persoanelor
şi bunurilor”.

70
In susţinerea unei alte concepţii se propune recunoaşterea pentru fiecare
individ a unui drept subiectiv la mediu, care să permită o protecţie eficientă a
tuturor factorilor de mediu în calitatea lor de „res communis”.
In fine, într-o formulare generală, dauna ecologică este considerată a fi
„acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care,
datorită caracterului său indirect şi difuz nu permite constituirea unui drept la
reparaţie”.
Sintetizând multiplele definiţii date acestei noţiuni putem trage concluzia
că daunele ecologice, prin prisma caracteristicilor naturale ale mediului, prezintă
o serie de trăsături specifice dintre care amintim:
- reversibilitatea consecinţelor negative aduse mediului;
- efectele cumulative ale poluării, care afectează în lanţ toţi factorii
naturali ai mediului;
- caracterul difuz al prejudiciilor ecologice atât în ce priveşte manifestarea
lor cât şi în stabilirea raportului de cauzalitate;
- se răsfrâng, după ce au afectat factorii naturali, asupra individului.
In ceea ce priveşte evaluarea daunelor ecologice apar o serie de dificultăţi
determinate de imposibilitatea de a cunoaşte toate elementele şi condiţiile care au
dus la producerea lor şi totodată de faptul că numeroase elemente naturale ale
mediului deteriorate, distruse, de multe ori în mod ireversibil, au o valoare
incomensurabilă.
Nu s-a găsit, până în prezent, o metodă de maximă eficienţă pentru
evaluarea daunelor ecologice. In orice caz este de dorit ca la negocierile pentru
evaluarea pagubelor ecologice să participe statul – prin organele sale – poluatorul,
victimele, reprezentanţii organelor cu sarcini în domeniul protecţiei mediului,
organismele neguvernamentale de mediu etc.
Din analiza jurisprudenţei americane au fost reţinute patru metode de
evaluare a daunelor aduse mediului marin:
1. Calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse.
2. Evaluarea costului readucerii la starea anterioară.
3. Recurgerea la o evaluare forfetară.
4. Evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de
mărime echivalentă în vecinătatea zonei poluate.
Pentru stabilirea întinderii prejudiciului ecologic s-au conturat mai multe căi.
In primul rând s-a remarcat că doar o categorie de pagube ecologice poate
fi, relativ cu uşurinţă, evaluată pecuniar, şi anume cele cauzate integrităţii
persoanelor, bunurilor sau activităţilor comerciale.
In unele situaţii trebuie luate în calcul şi daunele produse bunurilor situate
în afara circuitului civil. De pildă, degradările aduse mediului marin să fie
considerate pierderi pentru activităţile de pescuit sau de turism.

71
Cele mai multe avantaje le prezintă însă evaluarea forfetară a pagubelor,
metodă care presupune stabilirea de baremuri în cazul distrugerii unor bunuri
naturale sau specii.
In ceea ce priveşte repararea daunelor ecologice există deseori dificultăţi
determinate de faptul că uneori prejudiciul nu este reparabil în natură sau
repararea este imprevizibilă ori există probleme în determinarea celui ce trebuie
să răspundă sau în identificarea victimei.
Pentru repararea prejudiciului ecologic sunt două posibilităţi: socializarea
indemnizării daunei, ceea ce permite indemnizarea automată a victimelor sau
identificarea autorului – pentru a-l obliga la reparare – prin stabilirea unei legături
de cauzalitate, ceea ce deseori este dificil de realizat mai ales în cazul pluralităţii
surselor potenţiale ale pagubei sau când vătămarea se produce după un timp mai
îndelungat.
Dificultăţi există şi în încercarea de a desemna victima, de regulă ea fiind
cea obligată să acţioneze pentru repararea daunei. Din analiza legislaţiei şi
jurisprudenţei din diferite ţări se desprinde ideea că pot avea legitimitatea apărării
intereselor în materie ecologică cei care invocă vătămarea integrităţii lor fizice
sau vătămarea unui interes de natură patrimonială, cei care sunt abilitaţi cu
gestionarea sau apărarea diverselor elemente de mediu, organizaţiile
neguvernamentale.
In toate situaţiile situaţiile este de preferat a se realiza repararea în natură a
prejudiciului, însă din păcate readucerea în starea anterioară nu este întodeauna
posibilă. De aceea se recurge la repararea prin echivalent constând de exemplu, în
plata unei sume cu care să se realizeze reconstrucţia ecologică a mediului afectat.
In domeniul dreptului mediului se poate vorbi de mai multe forme
particulare de prejudiciu, şi anume: prejudiciul nefinanciar, măsurile de salvare,
pagubele aleatorii şi prejudiciul de dezvoltare.
Prejudiciul nefinanciar reprezintă fie pierderea beneficiului, fie privarea
de folosinţă.
Noţiunea de „măsură de salvare” are în vedere ajutorul acordat de terţii
neafectaţi cu ocazia unei catastrofe ecologice.
Conceptul de daune aleatorii vizează ipoteza reparării unei pagube care nu
a survenit încă, dar care este previzibilă, deci certă (de pildă, dispariţia în viitor a
unei resurse naturale).
Prejudiciul de dezvoltare este şi el o pagubă încă nedectabilă şi este
fundamentată pe teoria riscului. Orice persoană care a obţinut un profit
determinând un asemenea risc trebuie să-şi asume şi consecinţele.
În altă ordine de idei considerăm că dreptul la despăgubire îşi găseşte
temeiul juridic nu în conduita autorului daunei ecologice, ci în dreptul fiecăruia de
a nu fi privat de valoarea unui bun sau a unei situaţii avantajoase, de starea
normală a mediului în care trăieşte.
72
Sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale
revine celui care acţionează în justiţie, de regulă victimei prejudiciului ecologic.
Fiind vorba de dovedirea unei fapte juridice (stricto senso) orice mijloc de
probă este admisibil, inclusiv proba cu martori.
Dificultăţi deosebite se întrevăd în dovedirea vinovăţiei pentru că aceasta
constituie un element de ordin psihic, intern. Datorită caracterului subiectiv al
acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce se poate
dovedi sunt numai elementele exterioare de comportament, fapta autorului şi
caracterul ilicit al faptei, eventualele circumstanţe de loc şi de timp, cele de ordin
personal al autorului. Totodată autorul prejudiciului este în drept să facă proba
contrară privind faptele şi împrejurările ce îi pot înlătura vinovăţia.
In ceea ce priveşte probaţiunea, se poate recurge la expertiză pentru
stabilirea daunei ecologice şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi
pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
In final, considerăm că pe lângă instituirea unui regim juridic special şi
eficient al răspunderii civile delictuale în domeniul dreptului mediului, este
necesară şi o politică naţională care să încurajeze armonia dintre om şi natură şi
care să promoveze eforturi de prevenire şi eliminare a pagubelor provocate
mediului.

3. Cauze care înlătură răspunderea civilă delictuală


Conform prevederilor art. 95 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005,
răspunderea pentru prejudiciul cauzat mediului este indiferentă de ideea de culpă,
dovedită sau prezumată a făptuitorului. Prin urmare, înlăturarea răspunderii civile
poate avea loc numai dacă se dovedeşte că prejudiciul se datorează forţei majore,
faptei unui terţ sau faptei victimei. Cazul fortuit nu constituie cauză exoneratoare
de răspundere, atâta vreme cât putinţa de prevedere a autorului daunei aduse
mediului nu are nici o relevanţă în faţa legii. Forţa majoră reprezintă un fenomen
natural exterior, un caracter extraordinar, imprevizibil, şi de neînlăturat, care
împiedică în mod obiectiv şi fără culpă pe o persoană să acţioneze aşa cum ar fi
voit pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu. Forţa majoră în forma de
calamitate cu caracter catastrofal, alături de acte de conflict armat, este singura
cauză de exonerare de răspundere civilă a titularului autorizaţiei de desfăşurare de
activităţi nucleare.
Imprejurări precum trăsnetul, cutremurul, inundaţii, incendiu provocat de
fulger etc. trebuie departajate atent din punctul de vedere al asocierii cu fapta
ilicită a persoanei, pentru a se vedea dacă într-adevăr aceste evenimente au avut
rol de forţă majoră în producerea prejudiciului, dacă întrunesc elementele unui
caz fortuit sau dacă au avut caracter de element exterior cauzal. De exemplu,
declanşarea intempestivă a unui torent şi antrenarea îngrăşămintelor chimice
aflate într-un depozit amplasat în vecinătate, poate fi interpretată drept forţă
73
majoră sau caz fortuit, în funcţie de caracterul previzibil sau imprevizibil al
evenimentului, după puterea de apreciere şi diligenţa normală. In doctrina
franceză se apreciază că, cel mai adesea, interpretarea intervenţiei forţei majore
este extrem de restrictivă. Astfel, dacă în cazul ruperii unui bazin de decantare,
judecătorul va prezuma că industriaşul a neglijat să întreţină în bună stare o
instalaţie costisitoare pentru el, în cazul unei defecţiuni de aceeaşi natură, însă
produsă în reţeaua de fabricaţie (ex. ruperea unei cuve depozitând o substanţă
toxică, judecătorul va considera cu mai multă uşurinţă că se întrunesc elementele
unui caz fortuit sau forţă majoră, atâta vreme cât industriaşul este prezumat a
purta o grijă deosebită continuităţii procesului de fabricaţie.
Fapta victimei exonerează total sau parţial de răspundere. Este posibil ca
fapta celui solicitat pentru despăgubiri şi fapta victimei să fie concurente în
producerea prejudiciului, caz în care se vorbeşte de „act de provocare”, iar în
dreptul civil de „culpa comună”. Atâta vreme însă cât făptuitorului nu i se cere
dovedirea vreunei culpe, ar trebui ca prin simetrie, simpla faptă a victimei,
independentă de culpă, să-l poată exonera de răspundere.
In legislaţia franceză referitoare la răspunderea poluatorului, fapta victimei
este de asemenea, interpretată din viziunea preexistenţei riscului producerii de
daune. Legea de orientare agricolă din 1980 decretează că agentul poluant nu
poate fi tras la răspundere pentru efectele negative ale activităţii sale asupra
proprietăţilor învecinate dacă face dovada că victima s-a instalat posterior
existenţei poluării. Aceasta în condiţia în care efectele negative s-au menţionat
constante, iar poluatorul are o activitate conformă cu dispoziţiile în vigoare. Altfel
spus, respectul legii devine fapt exonerator, în condiţia în care instalarea victimei
în raza de incidenţă a efectelor negative ale activităţii poluatorului s-a făcut
posterior poluatorului. Această dispoziţie, criticată pentru privilegiul creat
poluatorului şi considerată anti-economică – în măsura în care exploatantul nu
este stimulat să reducă emisiile poluante, şi antisocială – pentru că în general, cei
forţaţi să se instaleze în apropierea surselor de poluare o fac din considerente
financiare, a obligat instanţele judecătoreşti să considere drept imprudenţă
instalarea victimei în proximitatea unei surse de poluare. S-a spus astfel că
deoarece responsabilitatea exploatantului de aeronave este fondată pe risc este
echitabil de a-l descărca de o parte de responsabilitate atunci când victima s-a
expus imprudent vătămării, în speţă poluării fonice, scopul fiind nu atât acela de a
demonstra culpabilitatea exploatantului, cât de a sancţiona comportamentul
victimei.
O altă cauză de exonerare este fapta unui terţ, în condiţia în care ea nu a
fost provocată de pârât. Acţiunea în desdăunare a victimei se deplasează astfel de
la pârâtul iniţial la terţ, pentru angajarea răspunderii, alături de prejudiciu,
rămânând a dovedi fapta ilicită a terţului şi raportul de cauzalitate între fapta
acestuia şi prejudiciul suferit.
74
4. Forme ale răspunderii obiective în dreptul comun şi incidenţa lor
în dreptul mediului
Codul civil consacră în art. 1000 alin. 3 o formă de răspundere pentru fapta
altuia – răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul său.
Având în vedere că activităţile ce aduc atingere mediului sunt în general acte ce
implică existenţa unei persoane juridice, cu o organizare proprie, în cadrul căreia
există raporturi de subordonare ierarhică, victimei prejudiciului i se oferă prin
dispoziţiile codului civil posibilitatea de a invoca fie răspunderea civilă delictuală
a prepusului singur, în baza art. 998 – 999, fie răspunderea civilă delictuală „in
solidum” a prepusului şi comitentului, fie direct răspunderea comitentului în baza
art. 1000 alin. 3 Cod civil. Pentru a se putea angaja răspunderea comitentului
pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepusului este necesar, pe lângă condiţiile
generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta
ilicită şi prejudiciu, dovedirea a încă două condiţii speciale:
- Existenţa raportului de „prepuşenie”, constând în relaţiile de subordonare
ierarhică a prepusului faţă de comitent. In contradicţie cu opinia potrivit căreia se
consideră raport de subordonare ca direcţionare, supraveghere şi control a
prepusului, după unii autori esenţial pentru domeniul dreptului mediului nu ar fi
atât existenţa raportului de subordonare, cât faptul de a acţiona în contul altuia. In
această direcţie s-a pronunţat şi jurisprudenţa, considerând drept prepuşi
persoanele care exercită funcţii de conducere în întreprindere, dar şi anumiţi
specialişti a căror competenţă se sustrage oricărui control. Evident că aplicarea
dispoziţiilor codului civil în privinţa răspunderii comitenţilor pentru prepuşi în
dreptul mediului va trebui să înregistreze o evoluţie în această direcţie. Mobilul
este dat de însăşi evoluţia condiţiilor sociale şi economice de activitate a
întreprinderii, a căror organizare din ce în ce mai complexă exclude posibilitatea
de exercitare a unui control asupra îndeplinirii funcţiilor de către prepus.
- Săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii de către prepus în cadrul sau în
legătură cu funcţiile încredinţate de către comitent. Limitele acestei condiţii sunt
interpretate mai mult sau mai puţin restrictiv. Cert este că dacă victima a cunoscut
că prepusul a săvârşit fapta peste limitele funcţiei sale sau printr-un exerciţiu
abuziv, ori a lucrat într-un interes propriu, comitentul nu poate fi obligat să
răspundă. Astfel, în jurisprudenţa franceză s-a considerat că fapta prepusului de a
deversa carburanţi într-o carieră pentru a ascunde urmările unui furt ce săvârşise
anterior, fapt ce a dus la poluarea pânzei de apă freatică ce alimenta comuna
învecinată nu întruneşte condiţiile angajării răspunderii comitentului, deoarece
prepusul a acţionat într-un scop străin de exercitarea funcţiilor sale.
O problemă ridicată în doctrină priveşte identificarea persoanei
responsabile în cazul în care întreprinderea numeşte o persoană cu misiunea de a
se preocupa de prevenirea riscurilor de daune aduse mediului. Intrebarea este cine
va răspunde în caz de atingere adusă mediului: conducătorul întreprinderii,
75
întreprinderea însăşi sau delegatul cu responsabilităţi legate de protecţia
mediului? Delegarea de putere, ca modalitate normală de gestionare a
întreprinderii, ar putea să permită exonerarea conducătorilor întreprinderii, atâta
vreme cât realitatea şi regularitatea delegării au fost probate. Şeful întreprinderii
trebuie să aducă dovada că a delegat puterile sale unei persoane prevăzută cu
competenţa, autoritatea şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii
încredinţate. Răspunderea acestuia din urmă devine răspundere personală pentru
faptele proprii sau răspunderea unui comitent pentru faptele prepuşilor săi.
Cea de-a doua formă de răspundere obiectivă promovată de Codul civil cu
implicaţii în domeniul mediului este răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, reglementată în cadrul art. 1000 alin. 1, partea finală. Răspunderea pentru
lucruri este angajată pentru persoana care deţine „paza juridică” a lucrului, în
speţă pentru proprietarul instalaţiei care a produs o daună mediului sau un
prejudiciu unei alte persoane. Nu este necesar ca „păzitorul juridic” să se afle într-
un contact material cu lucrul, ci este suficient ca el să aibă puterea de direcţiune
intelectuală, de control şi supraveghere juridică. În dreptul mediului este totuşi
dificil de a aplica răspunderea obiectivă pentru lucruri în cazuri cum sunt cele
(destul de numeroase) în care prejudiciul este provocat nu de lucrul în sine, ci de
produse ale lucrului: emanaţii, reziduuri, noxe. De asemenea, este dificil de
presupus că cineva ar putea avea paza juridică a fumului, gazelor industriale ori
zgomotului. Cu toate acestea, se apreciază că prin regimul favorabil pe care
antrenarea acestei forme de răspundere îl creează victimei, răspunderea pentru
lucruri ar apărea a priori regimul cel mai potrivit să rezolve cel puţin problemele
daunelor produse prin poluări accidentale.
O formă aparte îmbracă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri
atunci când legea specială, faţă de legea comună, de drept civil, distinge între
diferitele categorii de lucruri. Astfel, în sarcina deţinătorului cu orice titlu sau
proprietarului uneia din instalaţiile considerate „clasate” prin legislaţia de mediu
se prezumă o obligaţie de diligenţă sporită, pe măsura riscului sporit al instalaţiei
a cărei pază juridică o are. In legea germană din 1990 privitoare la răspunderea
pentru daune aduse mediului, în chiar primul articol se vorbeşte de repararea
daunei aduse mediului atunci când aceasta provine de la una din instalaţiile
enumerate în anexă. În acest fel legea face conexiunea directă între dauna suferită
de mediu şi instalaţie, zgomotul, gazele, fumul, noxele, radiaţiile neconstituind
decât o verigă intermediară în lanţul cauzal. Conform aceleiaşi legi, detentorul
instalaţiei va răspunde, de asemenea, şi în cazul în care nocivitatea substanţelor
degajate de instalaţie nu se dovedeşte decât posterior emisiei.

76
BIBLIOGRAFIE

1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2005;


2. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
3. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
4. M. Despax, Droit de l’environnement, LITEC, Paris, 1980;
5. M. Prieur, Le droit de l’environnement, 3eme édition, Ed. Dalloz, Paris,
1996;
6. Ph. le Tourneau, L. Cadet, Droit de la responsabilité, Ed. Dalloz,
1996;
7. J. H. Robert N, Rémond-Gouuilloud, Droit pénal de l’environnement,
Ed. Masson, Paris, 1983;
8. Mircea Duţu, Principii şi instituţii de dept comunitar al mediului,
Editura Economică, Bucureşti, 2005;
9. 9. N. Bobică, Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător,
Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994;
10. Dan Zlătescu, Curs de drept comparat – geografie juridică, Ed.
Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1995;
11. Ciprian Romiţan, Dicţionar de dreptul mediului, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004;
12. Gheorghe Durac, Laura Bouriaud, Dreptul mediului. Răspunderea
juridică pentru daune ecologice, Editura Junimea, Iaşi, 2004;
13. M. Vasilache, Gh. Ionescu Vasilache, Protection del’environnement,
Ed. Experţilor Tehnici, Iaşi, 1998;
14. Petre Gâştescu, Ecologia aşezărilor umane, Ed. Universităţii
Bucureşti, 1998.

77
78