Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE
Specializarea:
PROIECT DE DIPLOMĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
.
Absolvent,
.
2023
UNIVERSITATEA DIN
FACULTATEA DE
Specializarea:
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
.
Absolvent,
.
2023
Cuprins:
I. Introducere
B. Obiectivele lucrării
A. Teste in vitro
B. Teste in vivo
C. Studii clinice
D. Riscuri de infecție
VIII. Concluzii
IX. Bibliografie
I. Introducere
Tema lucrării de licență este "Biomateriale metalice folosite în implanturi". Această temă
este importantă deoarece implanturile sunt tot mai frecvent utilizate în medicina modernă, atât
pentru tratamentul afecțiunilor dentare, cât și pentru afecțiunile ortopedice.
Implanturile dentare au devenit o opțiune populară pentru înlocuirea dinților pierduți sau
deteriorați, fiind considerate o alternativă mai bună decât protezele dentare convenționale.
Implanturile dentare sunt de obicei realizate din titan sau aliaje de titan, dar pot fi realizate și din
alte metale precum aliaje de nichel-titan sau aliaje de cobalt-crom. În timp ce implanturile
dentare au devenit foarte fiabile și eficiente, utilizarea biomaterialelor metalice în implanturile
ortopedice poate fi mai problematică. Cu toate acestea, implanturile ortopedice sunt o soluție
importantă pentru pacienții cu afecțiuni articulare sau osoase.
1
B. Obiectivele lucrării
2
îmbunătățire a biocompatibilității, durabilității și performanței acestor dispozitive,
precum și dezvoltarea de noi biomateriale care să fie mai bine tolerate de către organism.
Prin urmare, aceste obiective sunt esențiale în realizarea unei lucrări de licență bune și ar
trebui să fie îndeplinite prin cercetare și analiză riguroasă a literaturii de specialitate și a studiilor
de caz relevante.
Biomaterialele metalice sunt materiale care sunt utilizate în domeniul medical pentru a
înlocui sau a repara țesuturile sau organele afectate de diverse boli sau accidente. Aceste
materiale sunt folosite într-o gamă largă de aplicații medicale, inclusiv implanturi, proteze și
dispozitive chirurgicale1.
1
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, Third Edition de Buddy D. Ratner, Allan S.
Hoffman, Frederick J. Schoen, Jack E. Lemons Pagina 1.
3
biocompatibilitate adecvată. Biocompatibilitatea se referă la capacitatea biomaterialelor de a fi
tolerate de organismul uman fără a produce reacții adverse sau inflamații2.
Biomaterialele metalice utilizate în implanturi sunt, în general, din titan, otel inoxidabil
sau aliaje de titan sau nichel. Aceste materiale sunt alese pentru proprietățile lor mecanice și
biologice excelente. Titanul este un material popular datorită faptului că este foarte rezistent la
coroziune, are o densitate scăzută și o biocompatibilitate excelentă. Oțelul inoxidabil este un alt
material popular, care este foarte durabil și ușor de prelucrat. Aliajele de titan sau nichel sunt
utilizate în aplicații speciale, datorită proprietăților lor unice3.
Biomaterialele metalice sunt materiale critice în domeniul medical, utilizate într-o gamă
largă de aplicații. Acestea trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi utilizate în
implanturi și alte dispozitive medicale. Aceste criterii includ rezistența, durabilitatea și
biocompatibilitatea. Clasificarea biomaterialelor metalice se poate face în funcție de compoziție,
tipul de suprafață și grad de puritate.
2
Metallic biomaterials: current challenges and opportunities, publicat în revista Biomaterials Science, vol. 7, pag.
104-125, anul 2019.
3
Materials for Medical Devices de Roger J. Narayan și P. Sudhakar, Editura Elsevier, paginile 12-13.
4
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine", autorul Buddy D. Ratner, Jonathan D. Hoffman,
Frederick J. Schoen, și Jack E. Lemons. Numărul paginilor: p. 181-182.
5
Metallic Biomaterials for Medical Implants" de Haitham K. Alghazali și Ali H. Al-Saadi, volumul 2021, paginile 1-
14.
4
După compoziție, biomaterialele metalice pot fi clasificate în6:
1. Oțeluri inoxidabile - Acestea sunt aliaje de fier și crom, cu adăugarea altor elemente
precum nichelul sau molibdenul. Au proprietăți mecanice și de rezistență bune, dar pot fi
susceptibile la coroziune în anumite condiții. Oțelurile inoxidabile sunt frecvent utilizate
în implanturile dentare și în implanturile de șold.
2. Titanul și aliajele sale - Titanul este un material foarte rezistent și ușor, cu o densitate de
aproximativ jumătate din cea a oțelului inoxidabil. Aliajele de titan conțin, de obicei, și
alte elemente precum aluminiul, vanadiul sau molibdenul, care îi îmbunătățesc
proprietățile. Titanul și aliajele sale sunt utilizate într-o varietate de implanturi, inclusiv
cele dentare, ortopedice și cardiovasculare.
1. Suprafețe netede - Acestea sunt suprafețe cu o textură fină, fără prea multe denivelări.
Acestea sunt utilizate în general pentru implanturile care nu necesită o integrare strânsă
cu țesutul osos, cum ar fi cele dentare.
3. Suprafețe tratate - Acestea sunt suprafețe care au fost tratate chimic sau prin alte metode
pentru a îmbunătăți proprietățile de aderență și integrare cu țesutul osos. De exemplu,
suprafața de titan poate fi tratată cu acid pentru a crea o structură microscopică care
permite o mai bună aderență.
6
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman, Frederick
J. Schoen, și Jack E. Lemons, Paginile 78-84.
5
1. Materiale purificate - Acestea sunt materiale care au fost purificate la nivel molecular,
pentru a elimina orice impurități sau alte elemente nedorite. Aceste materiale sunt
utilizate în general în implanturile cardiovasculare și dentare.
Biomaterialele metalice sunt utilizate într-o gamă largă de aplicații medicale, în special
pentru fabricarea implanturilor. Acestea prezintă proprietăți mecanice excelente, precum și
biocompatibilitate, fiind totodată relativ ușor de procesat și de utilizat. În continuare, vom
examina cele mai importante proprietăți și caracteristici ale biomaterialelor metalice7.
7
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities" publicat în revista "Materials Today" de către
cercetătorii S. Bose, S. Vahabzadeh și B. Bandyopadhyay în anul 2013 (vol. 16, pp. 171-181).
6
2. Biocompatibilitatea Biocompatibilitatea reprezintă capacitatea biomaterialelor de a fi
tolerate de organism fără să provoace o reacție imunitară sau o inflamație. Biomaterialele
metalice prezintă o biocompatibilitate excelentă, ceea ce le face ideale pentru
implanturile medicale. Acestea au fost utilizate timp de decenii în implanturile ortopedice
și dentare fără probleme semnificative.
3. Durabilitatea Biomaterialele metalice sunt foarte durabile și pot rezista la stresul mecanic
pe termen lung. Acestea sunt capabile să reziste la forțe mari și la uzură, ceea ce le face
ideale pentru utilizarea în implanturile medicale. De asemenea, biomaterialele metalice
sunt capabile să reziste la coroziune și la alte forme de degradare.
7
rezistență ridicată la oboseală, deoarece implanturile sunt supuse unui număr mare de cicluri de
încărcare în timpul utilizării lor8.
8
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman, Frederick J.
Schoen, Jack E. Lemons, capitolul 4.
8
Iată câteva dintre cele mai utilizate metode de evaluare a performanței biomaterialelor
metalice9:
1. Teste de compatibilitate biologică: Acestea includ teste pentru a evalua reacția celulelor și
a țesuturilor cu biomaterialele metalice. Acest tip de teste poate fi realizat pe culturi de
celule, pe animale sau chiar pe pacienți. Scopul acestor teste este de a determina dacă
biomaterialul este toxic sau nu pentru organism.
3. Teste de forță și rezistență: Aceste teste sunt utilizate pentru a evalua capacitatea
biomaterialelor metalice de a rezista la tensiuni și presiuni. Testele pot fi efectuate pe
mici mostre de biomateriale sau pe întregul implant medical. Scopul acestor teste este de
a determina durabilitatea și fiabilitatea implanturilor medicale.
9
durabilitate. Prin utilizarea acestor metode, putem îmbunătăți chimică și fizică, evaluarea
biocompatibilității, analiza structurii și microstructurii, precum și testele in vivo. Aceste metode pot fi
utilizate individual sau în combinație pentru a obține informații complete despre performanța
biomaterialelor10.
Caracterizarea chimică și fizică implică utilizarea unor tehnici analitice pentru a evalua
compoziția și proprietățile fizice ale biomaterialelor. Aceste tehnici includ spectroscopie,
microscopie electronică și analiză termică. Rezultatele caracterizării chimice și fizice pot fi
utilizate pentru a determina dacă biomaterialele sunt stabile și sigure pentru utilizare în
implantologie12.
10
Biomedical Applications of Metals Handbook, editat de Fazel A. Najafi și publiat de CRC Press, 2018.
Paginile 62-66.
11
Biomedical Materials de Roger Narayan. Numărul paginilor: paginile 68-69.
12
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, autor: Buddy D. Ratner, paginile 27-30.
13
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine" de Buddy D. Ratner, Allan S. Hoffman,
Frederick J. Schoen, Jack E. Lemons. Editura Academic Press, ediția a treia, 2013. Pagina 83.
14
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities", editat de Zong-Han Xie și Paul K. Chu, publicat de
Woodhead Publishing în 2018, pe paginile 97-98.
10
Testele in vivo sunt utilizate pentru a evalua performanța biomaterialelor metalice în
condiții reale de utilizare. Aceste teste implică implantarea biomaterialelor în organismul uman și
monitorizarea acestora pe parcursul perioadei de utilizare. Rezultatele testelor in vivo pot fi
utilizate pentru a determina modul în care biomaterialele se comportă în cadrul sistemului
biologic și pentru a identifica eventuale probleme de performanță sau de siguranță.
Testarea mecanică este utilizată pentru a evalua proprietățile mecanice ale biomaterialelor
metalice, cum ar fi rezistența la tracțiune, compresiune și încovoiere. Testarea mecanică este
deosebit de importantă pentru biomaterialele metalice utilizate în implanturi ortopedice, deoarece
acestea trebuie să reziste la încărcăturile generate de greutatea corpului și de mișcările repetate.
Testarea mecanică se realizează prin aplicarea unor forțe pe mostre de material și măsurarea
răspunsului acestuia16.
15
Aspecte de bioinginerie și toxicologie, de Doina Găină și Carmen Tănase, publicată în anul 2018 la Editura
Medicală Universitară.
16
Biomaterials Science: An Introduction to Materials in Medicine, autor: Buddy D. Ratner, et al. Numărul paginilor:
pag. 138-141.
17
Materials Science and Engineering: An Introduction de William D. Callister Jr. și David G. Rethwisch, ediția a
noua, capitolul 4 - "Imperfections in Solids", paginile 125-147.
11
imagistica medicală, analizele de sânge și urină și evaluarea simptomelor pacientului. Evaluarea
performanței in vivo poate ajuta la identificarea efectelor secundare și la îmbunătățirea
biomaterialelor metalice.
12
medicilor și a personalului medical specializat. Această etapă poate dura câțiva ani și implică
efectuarea unor teste riguroase pentru a asigura că implanturile sunt sigure și eficiente21.
13
După ce au fost dezvoltate și testate prototipurile, acestea trebuie să fie certificate în
conformitate cu standardele internaționale. Acestea includ standardele ISO pentru produse
medicale, precum ISO 13485, care specifică cerințele pentru un sistem de management al
calității în fabricarea dispozitivelor medicale.
24
Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities de Qiang Fu și Haobo Pan, publicat în revista
"Materials" în anul 2018.
14
În faza de testare și validare, biomaterialul este testat în laborator pentru a se evalua
performanța și siguranța acestuia. Aceste teste includ testarea mecanică, testarea de coroziune și
testarea de compatibilitate biologică. După ce biomaterialul a trecut de aceste teste, urmează
validarea clinică, în care biomaterialul este testat pe pacienți pentru a evalua siguranța și
eficacitatea acestuia în condiții reale.
După validarea clinică, urmează faza de producție, în care biomaterialul este produs în
masă. În această fază, se stabilesc metodele optime de producție și procesare, se efectuează
testele de calitate și se îndeplinesc toate cerințele reglementare și de siguranță.
Titanul este unul dintre cele mai frecvent utilizate biomateriale în domeniul implanturilor
medicale, datorită unei combinații favorabile de proprietăți chimice, fizice și biologice. În ciuda
abundenței sale relative pe Terra (fiind al nouălea cel mai comun element în crusta terestră),
25
Anitua, E., Alkhraisat, M. H., & Orive, G. (2012). Perspective și provocări în medicina regenerativă folosind plasmă
bogată în factori de creștere. Paginile 27-28.
15
exploatarea și prelucrarea sa a început relativ târziu în istorie, în secolul al XX-lea, datorită
complexității procesului de extracție din minerale.
Deși titanul pur este un material excelent pentru multe aplicații medicale, aliajele de titan
sunt adesea folosite pentru a îmbunătăți anumite proprietăți, cum ar fi rezistența și reziliența.
Unul dintre cele mai cunoscute aliaje de titan este Ti-6Al-4V, care este un aliaj de titan cu 6%
aluminiu și 4% vanadiu. Acest aliaj este apreciat pentru rezistența sa mecanică superioară în
comparație cu titanul pur, precum și pentru rezistența la coroziune. În plus, vanadiul și aluminiul
sunt ambele elemente relativ biocompatibile, ceea ce înseamnă că aliajul în sine este, de
asemenea, biocompatibil26.
Un alt aliaj de titan de interes este Ti-6Al-7Nb, care înlocuiește vanadiul cu niobiul
pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea. Niobiul este considerat a fi mai biocompatibil decât
vanadiul și poate reduce riscul de reacții adverse, cum ar fi hipersensibilitatea la metal. Aliajele
cu niobiu sunt utilizate în special în cazurile în care biocompatibilitatea este de o importanță de o
importanță deosebită, cum ar fi în implanturile pe termen lung sau în cazurile în care pacientul are
cunoscută o sensibilitate la alte metale.
Pentru aplicațiile care necesită o rezistență și duritate mai mare, precum în cazul
implanturilor ortopedice care trebuie să suporte greutăți semnificative, sunt folosite aliaje de titan
26
Brown, R. M., & Clarke, I. C. (2017). Materialele implanturilor și tehnologiile lor de procesare: o revizuire.
Materiale, Paginile 47-49.
16
beta, cum ar fi Ti-15Mo-5Zr-3Al. Aceste aliaje au o rezistență mecanică foarte ridicată și o
elasticitate bună, ceea ce le permite să reziste la sarcini mecanice intense fără a se deforma
permanent.
Un aspect important în utilizarea aliajelor de titan în aplicații medicale este modul în care
acestea sunt procesate. De exemplu, procesele de fabricație pot influența în mod semnificativ
microstructura și proprietățile mecanice ale aliajelor de titan. Tehnici cum ar fi forjarea,
laminarea la cald și tratamentele termice pot fi utilizate pentru a îmbunătăți rezistența și
durabilitatea aliajelor de titan. În plus, tehnologiile moderne, cum ar fi imprimarea 3D, permit
crearea de structuri complexe de titan și aliajele sale, care pot fi personalizate pentru a se potrivi
perfect cu anatomia individuală a fiecărui pacient.
17
anumite aplicații, inclusiv o rezistență mecanică ridicată, o rezistență bună la uzură și coroziune
și, în cazul aliajelor Ni-Ti, capacitatea de a reveni la o formă prestabilită după deformare.
Aliajele de Co-Cr au fost utilizate în medicină încă din anii 1930 și au o istorie lungă de
utilizare în implanturile ortopedice și dentare. Aceste aliaje sunt caracterizate printr-o rezistență
mecanică ridicată, o rezistență excelentă la coroziune și o rezistență bună la uzură. În plus,
aliajele Co-Cr au o biocompatibilitate bună, deși există unele preocupări cu privire la posibilele
reacții alergice la cobalt și crom.
În ortopedie, aliajele Co-Cr sunt utilizate în mod obișnuit în componentele articulare ale
implanturilor de înlocuire a genunchiului și a șoldului, datorită rezistenței lor excelente la uzură.
În stomatologie, acestea sunt utilizate pentru a face coroane, punți și structuri de implanturi
dentare. Cu toate acestea, în ciuda beneficiilor lor, există unele dezavantaje asociate cu utilizarea
aliajelor Co-Cr, inclusiv riscul de reacții alergice și de metaloză (o condiție cauzată de
acumularea de particule metalice în țesuturile din jurul implantului).
Aliajele de Ni-Ti, cunoscute și sub numele de aliaje cu memorie de formă, sunt un alt tip
de biomaterial metalic utilizat în medicină. Aceste aliaje au capacitatea unică de a reveni la o
formă prestabilită după ce au fost deformate, un fenomen cunoscut sub numele de efect de
memorie de formă. Această proprietate este datorată unei tranziții de fază termoelastică care se
produce în aliaj27.
Unul dintre principalele avantaje ale aliajelor Ni-Ti este flexibilitatea lor, ceea ce le
permite să fie utilizate în aplicații în care este necesară o anumită măsură de deformare, cum ar fi
în stenturi, dispozitive de ocluzie vasculară și instrumente ortodontice. În plus, aliajele Ni-Ti au o
rezistență excelentă la coroziune și o biocompatibilitate bună, deși, ca și în cazul aliajelor Co-Cr,
există preocupări cu privire la posibilele reac ții alergice la nichel.
27
Campbell, A. A., & Song, Y. (2019). Biocompatibilitatea și biodegradarea implanturilor polimerice: o revizuire.
Frontiers in Chemistry. Paginile 15-16.
18
Cu toate acestea, aliajele de Ni-Ti au un potențial semnificativ în medicină și cercetările
continuă pentru a îmbunătăți și a extinde utilizarea lor. De exemplu, sunt în curs de desfășurare
cercetări pentru a dezvolta aliaje de Ni-Ti cu o temperatură de tranziție de fază mai apropiată de
temperatura corporală umană, ceea ce ar permite utilizarea lor într-o gamă mai largă de aplicații.
1. Oțelul inoxidabil a fost unul dintre primele metale utilizate în implanturile ortopedice și
continuă să fie folosit în unele aplicații datorită rezistenței sale mecanice ridicate, a
rezistenței la coroziune și a costului relativ scăzut. Oțelul inoxidabil este un aliaj de fier,
carbon și alte elemente, inclusiv crom și nichel, care formează un strat pasiv de oxid pe
suprafața metalului, împiedicându-l să reacționeze cu mediul înconjurător și să se
corodeze. Cu toate acestea, în ciuda acestor avantaje, oțelul inoxidabil este în prezent mai
puțin utilizat în implanturile ortopedice datorită biocompatibilității sale inferioare în
comparație cu titanul sau aliajele de cobalt-crom. De asemenea, există și riscul de
eliberare a ionilor de nichel în organism, ceea ce poate provoca reacții alergice la unele
persoane.
2. Aliajele de zirconiu sunt un alt tip de biomaterial metalic care a atras recent interes în
domeniul ortopediei. Zirconiu este un metal de tranziție cu o rezistență mecanică ridicată
și o rezistență excelentă la coroziune. Un avantaj major al zirconiului este colorația sa
19
albă, care este similară cu cea a oaselor și a dinților, ceea ce îl face mai estetic în
comparație cu alte metale. În plus, zirconiu are o rezistență la uzură foarte bună, ceea ce
îl face potrivit pentru utilizarea în articulațiile mobile, cum ar fi înlocuirile de șold sau de
genunchi. Cu toate acestea, zirconiu este un material relativ scump, ceea ce limitează
utilizarea sa în anumite aplicații.
În timp ce titanul și aliajele de cobalt-crom și nichel-titan sunt cele mai frecvent utilizate
biomateriale metalice în implanturile ortopedice, există și alte metale care joacă un rol important
în acest domeniu. Fiecare dintre aceste metale are propriile sale avantaje și dezavantaje, iar
alegerea celui mai potrivit material pentru o anumită aplicație depinde de o serie de factori,
inclusiv de caracteristicile mecanice dorite, de biocompatibilitate, de rezistența la coroziune și de
uzură, precum și de cost.
28
Anitua, E., Alkhraisat, M. H., & Orive, G. (2012). Perspective și provocări în medicina regenerativă folosind plasmă
bogată în factori de creștere. Paginile 56-57.
20
înlocuite cu țesut osos natural, evitând astfel necesitatea unei intervenții chirurgicale ulterioare
pentru îndepărtarea implantului.
Titanul este unul dintre cele mai utilizate biomateriale metalice în implanturile
ortopedice, fiind apreciat pentru proprietățile sale unice care îl fac ideal pentru acest tip de
aplicații. Datorită combinației sale de biocompatibilitate, rezistență la coroziune și rezistență
mecanică ridicată, titanul a devenit materialul de alegere pentru o serie largă de implanturi
ortopedice, de la șuruburi și plăci folosite în fixarea fracturilor, până la componente de articulații
pentru înlocuirea șoldului și a genunchiului29.
Una dintre principalele calități ale titanului este biocompatibilitatea sa excelentă. Titanul
este considerat un material bioinert, ceea ce înseamnă că nu produce reacții adverse atunci când
este implantat în organism. Acest lucru se datorează în mare parte prezenței unui strat de oxid pe
suprafața titanului, care împiedică reacțiile dintre metal și țesuturile înconjurătoare. Acest strat de
oxid contribuie, de asemenea, la rezistența remarcabilă a titanului la coroziune.
29
Campbell, A. A., & Song, Y. (2019). Biocompatibilitatea și biodegradarea implanturilor polimerice: o revizuire.
Frontiers in Chemistry. Paginile 38-39.
21
Rezistența mecanică ridicată a titanului este un alt factor cheie care contribuie la
utilizarea sa extinsă în ortopedie. Deși titanul este mai puțin rigid decât alte metale, cum ar fi
oțelul inoxidabil sau aliajele de cobalt-crom, aceasta este de fapt un avantaj în multe aplicații
ortopedice. Rigiditatea redusă a titanului înseamnă că este mai bine capabil să distribuie forțele
de încărcare în țesuturile înconjurătoare, ceea ce poate ajuta la prevenirea problemelor cum ar fi
resorbția osoasă, o problemă comună în care osul din jurul implantului se subțiază sau se
resoarbe.
Aliajele de titan sunt combinații de titan cu alte metale, cum ar fi aluminiu, vanadiu sau
molibden. Aceste aliaje au fost dezvoltate pentru a îmbunătăți anumite proprietăți ale titanului,
cum ar fi rezistența sa mecanică sau rezistența la uzură. De exemplu, aliajul Ti-6Al- 4V, care
conține 6% aluminiu și 4% vanadiu, este unul dintre cele mai utilizate aliaje de titan în ortopedie.
Acest aliaj are o rezistență mecanică mai mare și o rezistență la uzură mai bună decât titanul pur,
ceea ce îl face potrivit pentru utilizarea în componente de articulații care sunt supuse unor forțe
de încărcare mari, cum ar fi înlocuirile de șold sau de genunchi.
Un alt aliaj de titan utilizat în ortopedie este Ti-6Al-7Nb, care înlocuiește vanadiul cu
niobiu. Acest aliaj a fost dezvoltat ca o alternativă la Ti-6Al-4V, întrucât există unele preocupări
cu privire la potențialul toxic al vanadiului. Niobiul este considerat a fi mai biocompatibil decât
vanadiul și nu produce aceleași reacții adverse30.
În ultimii ani, au fost realizate eforturi pentru a dezvolta aliaje de titan cu proprietăți
îmbunătățite, cum ar fi aliajele cu memorie de formă sau aliajele bioresorbabile. Aliajele cu
memorie de formă pot reveni la o formă predefinită atunci când sunt încălzite, ceea ce poate fi
util în anumite aplicații, cum ar fi fixarea fracturilor. Aliajele bioresorbabile de titan, pe de altă
30
Anitua, E., Alkhraisat, M. H., & Orive, G. (2012). Perspective și provocări în medicina regenerativă folosind plasmă
bogată în factori de creștere. Paginile. 59-57.
22
parte, sunt proiectate pentru a fi resorbite treptat de organism și înlocuite cu țesut osos natural,
evitând astfel necesitatea unei intervenții chirurgicale ulterioare pentru îndepărtarea implantului.
Titanul și aliajele sale sunt materiale de bază în ortopedie, oferind o combinație unică de
biocompatibilitate, rezistență la coroziune și rezistență mecanică. Cu toate acestea, cercetarea
continuă pentru a dezvolta noi aliaje de titan cu proprietăți îmbunătățite și pentru a aborda
provocările asociate cu utilizarea titanului, cum ar fi coroziunea la îmbinări sau uzura. Prin
aceste eforturi, este de așteptat ca titanul să continue să joace un rol esențial în viitorul
implanturilor ortopedice.
Aliajele de cobalt-crom sunt bine cunoscute pentru rezistența lor excepțională la uzură și
coroziune, precum și pentru rezistența mecanică ridicată. Aceste proprietăți le fac ideale pentru
utilizarea în componente de înlocuire a articulațiilor, unde sunt supuse unor forțe de încărcare
mari și trebuie să reziste la mișcarea continuă și la contactul cu fluidul sinovial. De exemplu,
aliajele de cobalt-crom sunt frecvent utilizate în capetele femurale și în componentele de
alunecare ale înlocuirilor de șold și genunchi.
Cobaltul-crom are, de asemenea, o rigiditate mai mare decât titanul, ceea ce îl face mai
puțin susceptibil la deformare sub încărcare. Cu toate acestea, acest lucru poate fi și un
dezavantaj, deoarece poate duce la o distribuție inegală a forțelor de încărcare și poate accelera
resorbția osoasă. În plus, există unele preocupări cu privire la eliberarea de ioni metalici datorată
coroziunii și uzurii, care pot provoca reacții adverse locale sau sistemice, cum ar fi
hipersensibilitatea metalică sau osteoliza31.
23
proprietatea unică de a reveni la o formă predefinită atunci când sunt încălzite după ce au fost
deformate, ceea ce le permite să se adapteze și să se fixeze mai bine în poziție după implantare.
Această proprietate a fost utilizată în diverse tipuri de implanturi, cum ar fi șuruburile pentru
fixarea fracturilor sau dispozitivele pentru corecția deformităților spinale.
Mai mult, s-a constatat că aliajele de nichel-titan sunt susceptibile la uzură atunci când
sunt supuse la contact și la mișcare, ceea ce poate limita utilizarea lor în aplicații cum ar fi
înlocuirea articulațiilor. Totuși, cercetările în curs de desfășurare vizează îmbunătățirea
rezistenței la uzură a acestor aliaje prin diverse metode, cum ar fi acoperirea cu straturi
protectoare sau modificarea compoziției aliajului.
Cu toate acestea, cercetarea continuă este necesară pentru a aborda problemele asociate
cu aceste aliaje și pentru a dezvolta noi aliaje cu proprietăți îmbunătățite. De exemplu, există un
interes crescut pentru dezvoltarea de aliaje de cobalt-crom cu conținut redus de nichel sau fără
nichel pentru a reduce riscul de reacții alergice. De asemenea, sunt în curs de desfășurare
cercetări pentru dezvoltarea de aliaje de nichel-titan cu o rezistență mai bună la uzură și
coroziune.
24
Atât aliajele de cobalt-crom, cât și cele de nichel-titan joacă un rol crucial în ortopedie
datorită proprietăților lor unice. Cu toate acestea, pentru a maximiza beneficiile și a minimiza
riscurile asociate cu utilizarea acestor aliaje, este esențială înțelegerea profundă a proprietăților
lor și a modului în care acestea interacționează cu organismul. Prin cercetare și inovație, se pot
dezvolta noi aliaje și tehnici de procesare care pot duce la dezvoltarea de implanturi ortopedice
mai performante și mai sigure.
1. Oțelul inoxidabil
Oțelul inoxidabil este unul dintre cele mai vechi biomateriale metalice folosite în
ortopedie. Este utilizat în principal pentru fixarea fracturilor, cum ar fi plăcile, șuruburile și tijele
intramedulare, datorită rezistenței sale mecanice ridicate și a durabilității. De asemenea, oțelul
inoxidabil este relativ ieftin și ușor de procesat, ceea ce îl face atrăgător pentru multe aplicații.
Cu toate acestea, oțelul inoxidabil este susceptibil la coroziune și uzură, mai ales atunci
când este supus la un mediu fiziologic. De asemenea, poate elibera ioni metalici care pot provoca
reacții adverse, cum ar fi inflamația și hipersensibilitatea. Din aceste motive, utilizarea oțelului
inoxidabil este în general limitată la aplicații în care biomaterialul nu este supus la mișcare sau la
sarcini mari.
2. Aliajele de zirconiu
Unul dintre avantajele majore ale zirconiu oxidat este biocompatibilitatea sa excelentă. În
comparație cu aliajele metalice, zirconiu oxidat produce mult mai puține particule de uzură și
eliberează mai puțini ioni metalici, reducând astfel riscul de reacții adverse. De asemenea, are o
25
culoare similară cu cea a oaselor, ceea ce poate fi preferabil din punct de vedere estetic în
anumite aplicații.
Cu toate acestea, zirconiu oxidat poate fi fragil și susceptibil la crăparea sub încărcare,
ceea ce poate limita utilizarea sa în anumite aplicații. Cercetările în curs de desfășurare vizează
îmbunătățirea rezistenței la fractură a zirconiu oxidat prin diverse metode, cum ar fi adăugarea de
aliaje sau prin tratamente termice.
3. Aliajele de tantal
Cu toate acestea, tantalul este un material relativ scump, ceea ce poate limita utilizarea sa.
De asemenea, procesarea și manipularea sa pot fi dificile datorită proprietăților sale mecanice și
chimice unice.
Există o gamă largă de biomateriale metalice care sunt utilizate în ortopedie, fiecare cu
propriile sale avantaje și provocări. Alegerea materialului potrivit depinde de o serie de factori,
26
inclusiv tipul de implant, cerințele mecanice, costul și posibilele reacții adverse. Prin înțelegerea
proprietăților acestor materiale și prin dezvoltarea de noi aliaje și tehnici de procesare, se pot
dezvolta implanturi ortopedice mai performante și mai sigure32.
A. Teste in vitro
1. Testarea citotoxicității
Unul dintre cele mai frecvente teste in vitro pentru biomaterialele metalice este testarea
citotoxicității. Acest test implică cultivarea celulelor în prezența materialului sau a extractelor din
material pentru a evalua dacă acesta are un efect toxic asupra celulelor. În mod obișnuit, se
monitorizează supraviețuirea și proliferarea celulelor, precum și schimbări în morfologia celulară
sau în activitatea metabolică.
2. Testarea genotoxicității
Un alt test important este testul de genotoxicitate, care determină dacă materialul poate
provoca daune ADN-ului, ceea ce ar putea duce la mutații și eventual la cancer. Acesta implică
de obicei expunerea celulelor la material sau la extractele sale, apoi analiza ADN-ului pentru a
detecta eventualele daune.
32
Campbell, A. A., & Song, Y. (2019). Biocompatibilitatea și biodegradarea implanturilor polimerice: o revizuire.
Frontiers in Chemistry. Paginile 32-34.
27
Biomaterialele metalice pot, de asemenea, provoca o reacție inflamatorie în organism,
ceea ce poate afecta performanța implantului și poate duce la complicații. În testele in vitro, se
pot utiliza diverse modele de celule, cum ar fi macrofagele, pentru a evalua dacă materialul
provoacă o reacție inflamatorie. Se pot măsura, de exemplu, producția de citokine inflamatorii
sau activarea căilor de semnalizare inflamatorii.
B.Teste in vivo
Aceste teste in vivo sunt efectuate, de obicei, pe animale, precum șoareci, iepuri sau oi.
Biomaterialul este implantat în organismul animalului și se monitorizează reacția corpului la
acesta. Cercetătorii pot evalua dacă materialul provoacă vreo reacție adversă, cum ar fi
inflamația, infecția sau respingerea, și pot verifica dacă materialul este integrat corect în țesutul
înconjurător.
28
Dacă biomaterialul este biodegradabil, cercetătorii vor monitoriza, de asemenea, rata de
degradare a acestuia pentru a se asigura că este compatibilă cu vindecarea țesutului. O degradare
prea rapidă ar putea compromite funcția implantului, în timp ce o degradare prea lentă ar putea
provoca probleme pe termen lung.
2. Testarea funcționalității
Testele in vivo sunt o etapă crucială în dezvoltarea oricărui biomaterial. Cu toate acestea,
ele au și propriile lor limitări. De exemplu, rezultatele obținute la animale nu pot fi întotdeauna
extrapolate direct la oameni, din cauza diferențelor între specii în ceea ce privește fiziologia,
imunologia și procesele de vindecare. Prin urmare, după testarea in vivo, biomaterialele trebuie
testate în studii clinice pentru a confirma siguranța și eficacitatea lor la oameni.
C. Studii clinice
Studiile de fază I sunt, de obicei, mici și sunt concepute pentru a evalua în primul rând
siguranța biomaterialului. În acest stadiu, cercetătorii monitorizează atent pacienții pentru a
29
detecta orice reacții adverse, cum ar fi inflamația, infecția sau respingerea implantului. De
asemenea, se pot efectua teste de laborator pentru a detecta orice semn de toxicitate sistemică.
Dacă studiile de fază I nu dezvăluie probleme majore de siguranță, studiile pot avansa la
faza II. Acestea sunt, de obicei, mai mari și sunt concepute pentru a evalua eficacitatea
biomaterialului. Cercetătorii monitorizează dacă implantul îndeplinește funcția dorită și
îmbunătățește starea pacientului. De exemplu, în cazul unui implant ortopedic, se poate evalua
dacă acesta restaurează mobilitatea și reduce durerea.
Dacă rezultatele studiilor de fază II sunt pozitive, studiile pot avansa la faza III. Acestea
sunt adesea studii pe scară largă, care implică mult mai mulți pacienți și sunt concepute pentru a
confirma eficacitatea biomaterialului și pentru a monitoriza efectele secundare pe termen lung.
Coroziunea și degradarea biomaterialelor metalice sunt aspecte cruciale care pot influența
performanța și durabilitatea implanturilor medicale. Aceste fenomene pot conduce la eșecul
implantului, provocând o varietate de complicații clinice.
30
1. Coroziunea
Există mai multe tipuri de coroziune care pot afecta biomaterialele metalice. Coroziunea
uniformă se produce atunci când materialul se deteriorează uniform pe toată suprafața sa.
Coroziunea pitting este un tip de coroziune localizată care rezultă în formarea de găuri mici sau
de cratere la suprafața materialului. Coroziunea crevice apare în zonele strânse sau închise, unde
există o diferență de concentrație de oxigen între interiorul și exteriorul crevasei. Coroziunea
galvanică poate avea loc atunci când două metale diferite sunt în contact într-un mediu
electrochimic.
Coroziunea poate avea mai multe efecte negative. Poate duce la eliberarea de ioni
metalici în organism, care pot provoca reacții toxice sau alergice. De asemenea, poate slăbi
structura implantului, crescând riscul de fractură sau de eșec mecanic. În plus, poate afecta
aspectul și funcționalitatea implantului, de exemplu, în cazul implanturilor dentare33.
2. Degradarea
33
Campbell, A. A., & Song, Y. (2019). Biocompatibilitatea și biodegradarea implanturilor polimerice: o revizuire.
Frontiers in Chemistry. Paginile 63-64.
31
Coroziune și degradarea biomaterialelor metalice reprezintă provocări semnificative în
domeniul implanturilor medicale. Aceste procese pot compromite funcționalitatea și durabilitatea
implanturilor, pot provoca reacții adverse în organism și pot duce în final la necesitatea unei
intervenții chirurgicale de înlocuire a implantului.
1. Reacțiile imune
34
Brown, R. M., & Clarke, I. C. (2017). Materialele implanturilor și tehnologiile lor de procesare: o revizuire.
Materiale. Paginile 92-91.
32
Reacțiile imune la biomaterialele metalice pot fi de diferite tipuri. Reacțiile de tip I,
cunoscute și sub numele de reacții alergice, sunt declanșate de prezența unui alergen, cum ar fi
un ion metalic, și implică producerea de anticorpi de către sistemul imunitar. Aceste reacții pot
provoca simptome precum înroșirea, umflarea sau pruritul la locul implantului.
2. Reacțiile inflamatorii
Un alt factor este prezența de particule străine, cum ar fi particulele de uzură generate de
mișcarea articulațiilor în cazul implantur rilor ortopedice. Aceste particule pot fi fagocitate de
celulele imunitare, declanșând un răspuns inflamator care poate duce la osteoliză, un proces de
resorbție a osului care poate duce la instabilitatea și eșecul implantului.
În plus, procesul de implantare în sine poate provoca o reacție inflamatorie. Aceasta este
o parte normală a procesului de vindecare, dar dacă inflamația persistă, poate duce la complicații,
cum ar fi formarea de țesut cicatricial, dureri cronice sau respingerea implantului.
33
În plus, cercetătorii lucrează la dezvoltarea de noi biomateriale și tehnologii care pot
reduce riscul de reacții adverse. Acestea pot include utilizarea de biomateriale hibride care
combină proprietățile metalelor cu cele ale altor materiale, cum ar fi polimerii sau ceramicele,
utilizarea de tratamente de suprafață pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea metalelor, sau
dezvoltarea de metode de procesare care reduc eliberarea de ioni metalici sau de particule.
Atunci când se discută despre implanturile ortopedice sau dentare, un aspect crucial care
trebuie luat în considerare este efectul pe care biomaterialele metalice îl au asupra organismului
în ansamblu, nu doar la nivelul locului de implantare. Aceste efecte sistemice pot varia
semnificativ în funcție de tipul metalului folosit, de cantitatea de metal eliberată în organism și
de durata expunerii. În plus, ele pot fi influențate și de variabilitatea individuală, inclusiv de
starea de sănătate a pacientului, de vârstă, de sex și de alte factori.
1. Toxicitatea metalică
De exemplu, cobaltul și cromul, două metale frecvent folosite în aliaje pentru implanturi
ortopedice, sunt cunoscute pentru potențialul lor toxic. Expunerea la niveluri ridicate de ioni de
cobalt sau crom poate duce la o varietate de simptome, cum ar fi disfuncția tiroidiană, probleme
cardiace, disfuncție neurologică și probleme de reproducere. În plus, există dovezi că expunerea
la niveluri ridicate de crom poate crește riscul de cancer.
34
2. Eliberarea de ioni metalici și particule
Unul dintre principalele mecanisme prin care biomaterialele metalice pot avea efecte
sistemice este eliberarea de ioni metalici și de particule în organism. Aceasta poate avea loc prin
coroziune, uzură sau degradare, și poate fi influențată de o varietate de factori, cum ar fi tipul și
calitatea materialului, designul și poziția implantului și activitatea pacientului.
Ionii metalici și particulele eliberate pot fi transportate prin sânge sau prin lichidul
interstițial la diferite organe și țesuturi, unde pot provoca daune. De exemplu, s-a demonstrat că
ioni de cobalt sau de crom pot ajunge la nivelul rinichilor, ficatului, inimii și creierului, unde pot
provoca inflamație, stres oxidativ, daune ADN-ului și alte efecte adverse.
3. Variabilitatea individuală
Vârsta poate fi, de asemenea, un factor important. De exemplu, copiii și adolescenții pot
fi mai susceptibili la efectele sistemice ale metalelor, deoarece organismul lor este încă în curs de
dezvoltare și poate fi mai sensibil la expunerea la metale. În plus, datorită faptului că se așteaptă
să trăiască mai mult timp după implantare, ei pot avea un risc mai mare de expunere pe termen
lung la ioni metalici și particule.
Datorită potențialelor efecte adverse sistemice ale biomaterialelor metalice, este crucial
să se monitorizeze pacienții după implantare și să se gestioneze orice problemă care poate
35
apărea. Acest lucru poate implica monitorizarea nivelurilor de ioni metalici în sânge sau urină,
evaluarea funcției renale și hepatice, evaluarea stării neurologice și cardiace și monitorizarea
oricăror simptome sau semne de toxicitate metalică35.
Efectele sistemice ale metalelor pot varia semnificativ la nivelul diferitelor organe și
sisteme ale corpului. De exemplu, la nivelul sistemului nervos, expunerea la anumite metale
poate duce la simptome neurologice, cum ar fi pierderea memoriei, tremorul, pierderea
coordonării și alte semne de neurotoxicitate. La nivelul sistemului cardiovascular, expunerea la
metale poate duce la hipertensiune arterială, boli cardiace ischemice și alte probleme cardiace. În
plus, unele metale pot avea efecte hepatotoxice, nefrotoxice sau hematotoxice, afectând funcția
ficatului, a rinichilor sau a sistemului hematopoietic.
Metalele pot avea, de asemenea, efecte semnificative asupra sistemului imunitar, ducând
la o varietate de reacții, inclusiv reacții alergice, inflamație cronică și autoimunitate. De exemplu,
nichelul este un alergen cunoscut și poate provoca o reacție alergică la contact la unii indivizi.
Alte metale, cum ar fi cobaltul și cromul, pot stimula răspunsul imunitar și pot duce la inflamație
35
Campbell, A. A., & Song, Y. (2019). Biocompatibilitatea și biodegradarea implanturilor polimerice: o revizuire.
Frontiers in Chemistry. Paginile 82-83.
36
cronică sau la deteriorarea țesutului. În plus, există dovezi că expunerea la anumite metale poate
duce la dezvoltarea de boli autoimune, cum ar fi artrita reumatoidă sau lupusul.
Unele metale pot interfere cu funcția endocrină, afectând producția de hormoni sau
interferând cu acțiunea hormonilor. De exemplu, cobaltul poate interfera cu funcția tiroidiană,
inhibând producția de hormoni tiroidieni și ducând la hipotiroidism. Cromul poate interfera cu
metabolismul insulinic, afectând reglarea nivelului de zahăr din sânge. În plus, unele metale pot
avea efecte estrogenice sau anti-estrogenice, interferând cu echilibrul hormonal și potențial cu
funcția reproducătoare.
8. Efecte carcinogene
Un alt risc semnificativ asociat cu expunerea la metale este potențialul lor carcinogen. De
exemplu, cromul hexavalent este clasificat ca un carcinogen uman cunoscut, asociat cu un risc
crescut de cancer pulmonar și alte tipuri de cancer. Alte metale, cum ar fi nichelul și cobaltul,
sunt considerate a fi posibile carcinogene pentru oameni. Mecanismele prin care metalele pot
induce cancer includ generarea de stres oxidativ, inducerea de mutații ADN, stimularea creșterii
celulare și inhibarea reparării ADN.
D. Riscuri de infecție
37
Al doilea factor este legat de practicile chirurgicale. În timpul operației, implantul poate fi
contaminat cu bacterii, fie din mediul înconjurător, fie din organismul pacientului. De exemplu,
în implanturile dentare, există un risc semnificativ de infecție din cauza florei microbiene orale
bogate. În plus, timpul prelungit de operație poate crește, de asemenea, riscul de infecție.
Consecințele unei infecții asociate cu un implant pot fi severe și pot include durere,
inflamație, deteriorarea țesuturilor înconjurătoare și, în unele cazuri, eșecul implantului. În plus,
infecțiile pot fi dificil de tratat datorită rezistenței biofilmului la antibiotice. În unele cazuri,
poate fi necesară îndepărtarea chirurgicală a implantului pentru a controla infecția.
Alte strategii sunt îndreptate spre prevenirea formării biofilmului. De exemplu, ingineria
suprafeței la nivel nano poate crea texturi care împiedică aderarea bacteriilor și formarea
biofilmului. În plus, anumite tipuri de acoperiri, precum cele pe bază de polimeri, pot elibera
antibiotice direct la situl de implantare pentru a combate bacteriile care ar putea fi prezente.
38
îmbunătățirea practicilor chirurgicale, dezvoltarea de noi biomateriale cu proprietăți
antibacteriene și studiul interacțiunii dintre biomaterialele metalice și sistemul imunitar.
Prima etapă în modificarea suprafeței unui biomaterial metalic este curățarea și pregătirea
sa. Aceasta poate fi realizată prin diferite metode, inclusiv prin tratare termică, abraziune, atac
chimic, sau prin procese de curățare cu plasmă. Scopul este de a îndepărta orice contaminant,
precum uleiuri sau oxid, care ar putea interfere cu procesul de modificare a suprafeței.
După curățarea inițială, există o serie de tehnici care pot fi folosite pentru a modifica
suprafața materialului. Acestea includ procese fizice, chimice, și biochimice, precum și tehnici
combinate.
39
Una dintre cele mai comune metode de modificare a suprafeței este prin procese de
acoperire. Acest lucru poate fi realizat prin depunerea de straturi subțiri de alte materiale pe
suprafața biomaterialului, folosind tehnici precum sputtering-ul, depunerea cu laser sau
electrodepunerea. Acoperirile pot fi alese pentru a conferi proprietăți specifice materialului, cum
ar fi rezistență la coroziune, biocompatibilitate îmbunătățită, sau proprietăți antimicrobiene.
În plus față de metodele fizice și chimice, tehnici biochimice pot fi de asemenea utilizate
pentru a modifica suprafețele biomaterialelor metalice. Acest lucru poate include imobilizarea
moleculelor biologice pe suprafața materialului, cum ar fi proteine, peptide, sau alte molecule
bioactive. Acestea pot fi folosite pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea, pentru a promova
aderarea și creșterea celulară, sau pentru a oferi funcționalitate antibacteriană.
Chiar și așa, este important de subliniat că toate aceste metode de modificare a suprafeței
ar trebui evaluate atent pentru a ne asigura că nu modifică în mod negativ alte proprietăți
40
importante ale materialului, precum rezistența la coroziune sau durabilitatea. De asemenea, este
crucial ca aceste modificări să nu producă efecte toxice asupra celulelor și țesuturilor
înconjurătoare.
Biomaterialele hibride reprezintă o clasă de materiale compozite care combină două sau
mai multe componente cu proprietăți complementare pentru a îmbunătăți performanțele globale
ale materialului. În contextul biomaterialelor metalice utilizate în implanturi, aceste componente
pot fi alte metale, polimeri, ceramici sau materiale biologice, cum ar fi proteinele sau celulele.
Scopul este de a obține un material cu proprietăți mixte care îmbină rezistența și durabilitatea
metalelor cu biocompatibilitatea, flexibilitatea sau alte caracteristici desirabile ale componentelor
non-metalice.
Biomaterialele hibride pot fi, de asemenea, proiectate la nivel nano pentru a îmbunătăți
interacțiunea cu celulele și țesuturile. De exemplu, suprafața unui implant metalic ar putea fi
modificată cu nanoparticule de argint pentru a conferi proprietăți antibacteriene sau ar putea fi
41
acoperită cu o rețea nanostructurată de polimeri care imită matricea extracelulară pentru a
promova aderarea și creșterea celulelor.
Totuși, este esențială cercetarea continuă în acest domeniu pentru a îmbunătăți înțelegerea
comportamentului acestor materiale în mediul biologic și a modului în care ele interacționează
cu celulele și țesuturile. În plus, trebuie dezvoltate metode de fabricație mai avansate pentru a
permite producerea de biomateriale hibride cu structuri complexe și proprietăți controlate cu
precizie.
În ciuda provocărilor, potențialul biomaterialelor hibride este imens. Ele pot reprezenta
viitorul în dezvoltarea de implanturi mai performante și mai sigure, care să îmbunătățească
calitatea vieții pacienților și să reducă riscul de complicații asociate cu procedurile de implantare.
42
eficacitatea tratamentului, în timp ce se reduc costurile și se îmbunătățește calitatea îngrijirii
pentru pacienți.
43
deteriorări, ceea ce ar putea prelungi durata de viață a implanturilor și reduce riscul de
complicații.
Un alt exemplu ar putea fi dezvoltarea de biomateriale metalice care imită la nivel nano
structura țesuturilor biologice, pentru a stimula aderarea și creșterea celulelor. Acest lucru ar
putea îmbunătăți integrarea implanturilor și accelera procesul de vindecare.
44
noi biomateriale metalice reprezintă o direcție esențială pentru progresul în domeniul
implanturilor medicale.
VIII. Concluzii
De-a lungul acestei lucrări, am examinat diverse aspecte legate de biomaterialele metalice
utilizate în implanturi, de la proprietățile și caracteristicile lor fundamentale, la modul în care
acestea sunt utilizate în diferite tipuri de implanturi, precum cele dentare și ortopedice.
45
Este de așteptat ca progresele în tehnologia materialelor, în nanotehnologie și în biologia
celulare și a țesuturilor să permită dezvoltarea de biomateriale metalice noi și îmbunătățite în
viitorul apropiat. Acestea ar putea oferi soluții pentru unele dintre cele mai mari provocări din
domeniul implanturilor medicale și ar putea duce la îmbunătățiri semnificative în calitatea vieții
pacienților.
Trebuie subliniat faptul că, deși biomaterialele metalice au avut un impact major asupra
medicinei regenerative și a implantologiei, încă există probleme nerezolvate și întrebări rămase
fără răspuns. Este esențial să continuăm cercetările pentru a rezolva aceste probleme și pentru a
asigura siguranța și eficacitatea acestor materiale pentru pacienți. De exemplu, trebuie abordate
preocupările privind posibilele efecte adverse ale metalului la nivel sistemic, precum și problema
coroziunii și degradării biomaterialelor metalice.
46
avansăm în acest domeniu, va fi esențial să ne reamintim întotdeauna obiectivul final:
îmbunătățirea sănătății și a bunăstării umane.
47
O altă direcție promițătoare este integrarea mai strânsă a biomaterialelor metalice cu
terapiile biologice. De exemplu, dezvoltarea de implanturi care eliberează medicamente sau alte
terapii la nivelul locului de implantare ar putea permite tratamente mai eficiente și mai
personalizate.
48
În timp ce biomaterialele metalice au transformat medicina și au îmbunătățit semnificativ
viața multor pacienți, este important să recunoaștem că există limitări. Înțelegerea acestor limitări
ne ajută să ne îndreptăm atenția spre direcțiile de cercetare viitoare în scopul de a depăși aceste
provocări.
Una dintre limitările majore ale biomaterialelor metalice actuale este faptul că, în ciuda
proprietăților lor remarcabile, acestea nu sunt perfecte și pot provoca uneori reacții adverse în
organism. Aceste reacții pot varia de la reacții imune locale până la eliberarea de ioni metalici
care pot avea efecte adverse la nivel sistemic. În acest context, una dintre direcțiile importante de
cercetare viitoare este să se înțeleagă mai bine interacțiunile dintre biomaterialele metalice și
sistemul imunitar, precum și impactul potențial al ionilor metalici asupra diferitelor organe și
sisteme ale organismului.
În cele din urmă, trebuie să ne amintim că orice nou biomaterial trebuie testat riguros
pentru siguranță și eficacitate înainte de a fi introdus în clinică. Astfel, un alt domeniu de
cercetare important este dezvoltarea de metode de evaluare mai precise și mai fiabile pentru
49
biomaterialele metalice. Aceasta poate include dezvoltarea de modele in vitro și in vivo mai
sofisticate, precum și utilizarea de tehnici avansate de monitorizare și imagistică pentru a evalua
comportamentul biomaterialelor în timp real în organism.
50
IX. Bibliografie
1. Ratner, B.D., Hoffman, A.S., Schoen, F.J., Lemons, J.E. (Eds.) (2004). Biomaterials
Science: An Introduction to Materials in Medicine (2nd edition). Academic Press.
3. Park, J.B., Bronzino, J.D. (Eds.) (2012). Biomaterials: Principles and Applications. CRC
Press.
4. Niinomi, M., Nakai, M., Hieda, J. (2012). Development of new metallic alloys for
biomedical applications. Acta Biomaterialia.
5. Manam, N.S., Harun, W.S.W., Shri, D.N.A., Ghani, S.A.C., Kurniawan, T., Ismail, M.H.
(2019). Metallic Biomaterials: Current Challenges and Opportunities. Materials (Basel).
6. Gittens, R.A., Scheideler, L., Rupp, F., Hyzy, S.L., Geis-Gerstorfer, J., Schwartz, Z.,
Boyan, B.D. (2014). A review on the wettability of dental implant surfaces II: Biological
and clinical aspects. Acta Biomaterialia
51
8. Rautray, T.R., Narayanan, R., Kim, K.H. (2011). Ion implantation of titanium based
biomaterials. Progress in Materials Science
9. Ho, S.H., Hutmacher, D.W. (2006). A comparison of micro CT with other techniques
used in the characterization of scaffolds. Biomaterials
10. Geetha, M., Singh, A.K., Asokamani, R., Gogia, A.K. (2009). Ti based biomaterials, the
ultimate choice for orthopaedic implants – A review. Progress in Materials Science
52
53