Andrei Cristian GRĂDINARU: Editura "Bioflux" Cluj-Napoca

Andrei Cristian GRĂDINARU
Editura “Bioflux” Cluj-Napoca
2017
Referenți științifici:
Prof.univ.dr. Dana Liana PUSTA

C.S.I, Șef lucr.dr. Ioan-Valentin PETRESCU-MAG
C.S.II Daniela Elena ILIE
Grafică și desene: Ing. Cătălina Mihaela GRĂDINARU

Coperta: Ing. Cătălina Mihaela GRĂDINARU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GRĂDINARU, ANDREI-CRISTIAN
Baze citologice şi moleculare în genetica medicală veterinară / Andrei
Cristian Grădinaru. - Cluj-Napoca : Bioflux, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8887-06-7
636.09
© Autorul și Editura “Bioflux” Cluj-Napoca
2
BAZE CITOLOGICE ȘI MOLECULARE ÎN GENETICA MEDICALĂ VETERINARĂ
Sentimente de considerație înaintașilor noștri

care, prin munca depusă, au contribuit la dezvoltarea
Geneticii în învățământul superior românesc.
3
4
Introducere ............................................................................................... 7
1. Fundamentarea citogeneticii ca știință – repere istorice ................... 9
2. Biomolecule informaționale: concept și importanță......................... 16
3. Celula eucariotă: cadru general de organizare și funcționare ....... 21
4. Materialul genetic nuclear................................................................. 39
4.1. Structura și conformația acizilor nucleici..................................... 39
4.2. Fluxul informației genetice: de la ADN la proteine ..................... 51
4.3. Reglarea transcrierii mesajului genetic la eucariote ..................... 58
4.4. Cromatină vs. Cromozomi ........................................................... 61
4.5. Morfologia cromozomului metafazic ........................................... 67
4.6. Însușirile cromozomilor ............................................................... 72
4.7. Benzile cromozomiale – expresia eucromatinei și
heterocromatinei constitutive ....................................................... 76
4.8. Tipuri speciale de cromozomi: cromozomii politeni și cromozomii
în perie de lampă .......................................................................... 83
5. Ciclul celular...................................................................................... 86
5.1. Etapa replicativă sau interfaza...................................................... 86
5.2. Etapa distributivă sau diviziunea propriu-zisă ............................. 93
5
5.2.1. Mitoza............................................................................................... 94
5.2.2. Meioza .............................................................................................. 99
5.2.3. Diferențe între mitoză și meioză .................................................... 108
6. Anomalii cromozomiale de interes citogenetic .............................. 110
6.1. Mutațiile genice – manifestarea elementară a procesului
mutațional................................................................................... 112
6.2. Mutații cromozomiale structurale .............................................. 115
6.3. Mutațiile genomice sau numerice cromozomiale....................... 123
7. Determinismul cromozomial al sexului și anomaliile sale ............ 128
7.1. Tipuri de determinism sexual ..................................................... 128
7.2. Perturbări în procesul sexualizării normale datorate cromozomilor
sexuali......................................................................................... 131
7.3. Compensarea dozajului genic și cromatina sexuală la mamifere
.................................................................................................... 138
7.4. Cromatina Y ................................................................................ 142
8. Cancerul – un răspuns polifactorial de alterare a informației
genetice .................................................................................................. 143
8.1. Mecanisme moleculare de inducere a procesului tumoral ......... 143
8.1.1. Cancerul prin deteriorarea controlului diviziunilor celulare .......... 144
8.1.2. Cancerul prin activarea unor căi anormale care stimulează
proliferarea celulară ................................................................................. 145
8.1.3. Cancerul prin inactivarea mecanismelor care conduc către moarte
celulară programată sau apoptoză........................................................... 147
8.2. Procese mutaționale aflate în relație cu transformarea malignă:
cauze și factori determinanți ...................................................... 148
8.3. Procesul metastatic și diversitatea modificărilor citogenetice ... 155
Bibliografie ........................................................................................... 159
6
Index figuri ........................................................................................... 177

Index tabele........................................................................................... 181
Lucrarea intitulată „Baze citologice și moleculare în genetica

medicală veterinară” prezintă aspecte importante de citogenetică, cu
numeroase concepte și mecanisme descrise la nivel molecular. Lucrarea
cuprinde diverse elemente de noutate ce rezultă dintr-un studiu aprofundat
al literaturii de specialitate și sintetizarea multitudinii de informații
disponibile la ora actuală. La conceperea sa au fost considerate variate
titluri bibliografice ale specialiștilor români remarcați în domeniu, la care
au fost adăugate studiile celor din străinătate, de o certă valoare la
realizarea progresului științific de astăzi.
Lucrarea este structurată în opt capitole și reprezintă un suport
introductiv destinat tuturor celor interesați de studiul geneticii medicale
veterinare. Prin aria tematică abordată este acoperit domeniul istoric de
fundamentare al (cito)geneticii ca știință, cadrul general de organizare și
funcționare a celulei eucariote, structura și morfologia materialului genetic
nuclear, ciclul celular și segregarea cromozomilor în mitoză și meioză,
anomaliile cromozomiale de interes citogenetic. Sunt prezentate
principalele tipuri de determinism sexual și anomaliile procesului de
sexualizare. Este descris, de asemenea, procesul malignității sub aspectul
mecanismelor moleculare de inducere și modificările citogenetice care stau
la baza manifestărilor sale.
7
Conținutul acestei monografii este însoțit de un număr de 60 figuri

și 13 tabele, realizate cu scopul de a facilita înțelegerea celor mai
importante concepte și mecanisme.
Lucrarea se adresează specialiștilor în domeniu, studenților
facultăților de biologie, zootehnie și medicină veterinară, patologilor și
clinicienilor, și oricăror alte categorii interesate de studiul cromozomilor în
contextul structural și funcțional al celulei.
Departe de a fi perfectă, ci doar perfectibilă, lucrarea așteaptă din
partea cititorilor săi sugestii și recomandări pentru ediții viitoare care să
valorifice mai bine fluxul informațional în domeniu.
Andrei Cristian Gradinaru
8
Citogenetica, ramură a științelor biologice aflată la limita citologiei

cu genetica, a apărut și s-a dezvoltat în mod continuu urmărind, în mod
firesc, etapele fundamentării geneticii ca știință și introducerii sale în
medicină (1865-1960), de perfecționare a diagnosticului citogenetic clasic
(1960-1980) și a celui molecular (1980-până în prezent) (Tobias și col.,
2011; Bencsik, 2005).
Numeroase descoperiri din cele cunoscute astăzi în domeniul
geneticii medicale nu ar fi fost posibile fără desfășurarea unor evenimente
importante, începând cu fabricarea primului microscop optic funcțional
între anii 1591-1608 de către Johannes Sachariassen și Zacharias Janssen.
Acești fabricanți olandezi de lentile, tată și fiu, au combinat două lentile
duble convexe într-un singur tub, fiind obținută astfel o capacitate de
mărire de până la de 10 ori. Aplicația lor a fost ulterior îmbunătățită de
către Robert Hooke (1635-1703) și Anthony van Leeuwenhoek (1632-
1723), eforturile tehnice ale lui Hooke ajutându-l pe acesta să obțină o
capacitate de mărire de până la 50 de ori, suficientă pentru a identifica în
anul 1653 celulele din secțiuni de stejar de plută. În anul 1674, Anthony
van Leeuwenhoek folosea deja sistemul său de lentile cu capacitate de
mărire de până la 300 de ori (una din lentilele sale considerându-se a fi cu
putere de amplificare de 270 de ori), raportând studii efectuate pe
9
spermatozoizi, bacterii și protozoare, și chiar nuclei ai celulelor sangvine

(Schulz-Schaeffer, 1980).
Recunoașterea celulei ca unitate de organizare biologică a unui
organism a venit însă în anul 1869, odată cu teoria celulară a lui Matthias
Jacob Schleiden (1804-1881) și Theodor Schwann (1810-1882), prezența
nucleului în celule și a nucleolului în nucleu fiind raportată de către Robert
Brown (1773-1858) și, respectiv, Matthias Jacob Schleiden (1804-1881).
În anul 1858, Rudolf Ludwig Carl Virchow (1821-1902) susține, în cartea
sa intitulată „Patologia celulară”, că celulele derivă unele din altele
(„omnis cellula e cellula”) (Bonca, 2007; Schulz-Schaeffer, 1980), deși se
crede că această afirmație ar fi originară lui Robert Remak (1815-1865),
denigrat în cursul vieții sale datorită apartenenței la religia evreiască (Otis,
2007).
În anul 1869, biologul elvețian Johan Friedrich Miescher (1844-
1895) a izolat cu succes nucleina din puroiul uman ce contamina bandajele
chirurgicale, substanță definită de un conținut ridicat în fosfor, element
destul de rar identificat la acea vreme în probele biologice. Cercetările sale
au continuat pe sperma de somon, de această dată pe lângă nucleină fiind
identificate și bazele azotate, numite la acea vreme protamine. Asocierea
protaminelor cu nucleina a fost numită nucleoproteină, aceasta
reprezentând, în fapt, molecula acidului deoxiribonucleic (ADN).
În anul 1879, citologul austriac Walter Flemming (1843-1915)
descrie procesul dividerii mitotice a celulelor de salamandră. Termenul de
„mitoză” a fost propus în anul 1882, ocazie cu care a fost folosită și
denumirea de „cromatină” pentru porțiunea colorabilă a nucleului (Gersen
și Keagle, 2005; Schulz-Schaeffer, 1980). În perioada imediat următoare
au continuat studiile asupra mitozei și meiozei, contribuții importante
având Edouard van Beneden (1845-1910) și Theodor Boveri (1865-1915).
Aceștia au efectuat cercetări pe Ascaris megalocephala (în mod normal,
2n=8, însă la unele variante 2n=4), în lucrările publicate independent unul
de celălalt (în anul 1883, respectiv 1888) fiind realizate primele observații
asupra centriolului.
10
În anul 1888, Heinrich Wilhelm Gottfried von Waldeyer-Hartz

(1836-1921) introduce termenul de cromozom (din curvintele grecești
„chroma” – culoare, „soma” – corpuscul), considerând proprietatea de
colorare a acestor structuri în câmpul microscopic (Ponnuraj, 2011;
Gersen și Keagle, 2005).
În anul 1902, Theodor Boveri, și un an mai târziu, Walter Sutton
(1877-1916), independent unul de celălalt au formulat teoria cromozomială
a eredității, conceptele lor fiind astăzi regăsite drept teoria cromozomială
Boveri-Sutton. În formulările sale, Sutton adeseori a combinat termenii de
citologie și genetică pentru a face referire la studiul cromozomilor ca parte
a citogeneticii. De altfel, Boveri a făcut primele constatări cu privire la
tumorile canceroase care încep de la o singură celulă, cu modificări
cromozomiale ce cauzează o dividere necontrolată a acesteia. Acesta
propune termenul de carcinogeneză ca rezultat al mitozelor aberante și
creșterii necontrolate cauzată de agenți fizici, chimici sau patogeni
microscopici.
În anul 1902, William Bateson (1861-1926) introduce termenii de
alelomorf (prescurtat, alelă), generații filiale F1 și F2, homozigot
(structură genetică în care două gene alele ce ocupă același locus în
structura cromozomilor omologi sunt de același tip) și heterozigot
(structură genetică în care două gene alele ce ocupă același locus în
structura cromozomilor omologi sunt diferite), iar în anul 1905, Wilhelm
Ludvig Johannsen (1857-1927) introduce termenii de genă, genotip și
fenotip (Schulz-Schaeffer, 1980).
În anul 1906, Nettie Maria Stevens (1861-1912) descrie pentru
prima dată cromozomii sexuali și rolul acestora în determinismul sexului.
Realizările sale au fost însă eclipsate de cele ulterioare ale lui Thomas Hunt
Morgan (1866-1945), considerat întemeietorul geneticii moderne
(Gilgenkrantz, 2008; Ogilvie și Choquette, 1981). În același an, William
Bateson introduce termenul de genetică iar în anul 1910, Th.H. Morgan
descoperă prima mutantă la Drosophila melanogaster (un individ cu ochi
albi, de sex mascul, printre numeroase alte musculițe cu ochii roșii – tipul
sălbatic). Cu această ocazie au fost făcute referiri la caracterele sex-linkate
11
ce sunt codificate de gene localizate în structura cromozomilor sexuali,

luând în considerare faptul că numeroase alte gene sunt localizate în
structura altor cromozomi (în speță, cei autozomi) (Morgan, 19101 apud
Green, 2010; Harper, 2008).
În anul 1912, Morgan și Cattell2 (apud Miglani, 2002) introduc
termenul de crossing-over pentru a descrie procesul de schimb
intercromozomial din cursul profazei meiotice.
În anul 1914, Robert Feulgen (1884-1955) descrie pentru prima
dată reacția Feulgen de colorare a ADN-ului; ulterior, pe baza
proporționalității dintre cantitatea de colorant folosită și cea de ADN
prezentă în celule, au fost identificate celulele diploie (cu 2n cromozomi)
ca fiind purtătoare de o cantitate dublă de ADN comparativ cu cele haploide
(cu n cromozomi) (Omoto și Lurquin, 2015).
În anul 1915, Th.H. Morgan și colaboratorii săi (Sturtevant A.H.,
Müller H.J. și Bridges C.B.)3 publică Teoria cromozomială a eredității, în
care mecanismele eredității sunt explicate asumând localizarea genelor în
locusuri specifice din structura cromozomilor. Începând cu anul 1920,
această teorie a fost acceptată în rândul specialiștilor geneticieni din Statele
Unite ale Americii, iar din 1925, de către cei din Marea Britanie. Începând
cu anul 1930, idei de bază au fost introduse în cele mai multe manuale de
biologie, botanică și zoologie din întreaga lume (Brush, 2002).
În anul 1916, Calvin Blackman Bridges (1889-1938) introduce
termenul de non-disjuncție pentru a defini eșecul unei perechi de
cromozomi în procesul lor de separare din cursul diviziunii celulare (Tyagi,
2009).
În anul 1926, James Batcheller Sumner (1887-1955) cristalizează
(din plantele de Canavalia ensiformis) enzima urează și susține că aceasta
reprezintă, în fapt, o proteină. Acceptarea enzimelor drept proteine va fi
însă mult mai târziu realizată, o contribuție în acest sens având Northrop
1Morgan Th.H., 1910 – Sex-limited inheritance in Drosophila, Science, 32:120-122.

2Morgan Th.H., Cattell E., 1912– Data for the study of sex-linked inheritance in Drosophila, Journal
of Experimental Zoology, 13:79-101.
3Morgan Th.H., Sturtevant A.H., Müller H.J., Bridges C.B., 1915 – The Mechanism of Mendelian
Heredity, Holt H. and Company, New York.
12
J.H. prin activitatea sa de cristalizare a pepsinei în anul 1930, și Nortrop

J.H. și Kunitz M., care au cristalizat tripsina, chimotripsina și precursorii
lor inactivi în perioada anilor 1930-1931 (Cori, 1981).
În perioada anilor 1928-1935, Emil Heitz (1892-1965) a stabilit
diferențierea longitudinală a cromozomilor în segmente de eucromatină
(activă din punct de vedere genetic) și heterocromatină (inactivă din punct
de vedere genetic). Acesta a recunoscut asocierea cromozomilor sateliferi
cu formarea nucleolului, fiind considerat, totodată, unul dintre cei care a
descoperit cromozomii uriași în glandele salivare ale dipterelor (Passarge,
1979).
În anul 1928, Frederick Griffith (1878-1941) descoperă fenomenul
tranformării genetice la pneumococi, tulpinile încapsulate și inactivate prin
căldură transferând capacitatea lor de a forma capsule și a infecta șoarecii
atunci când au fost injectate împreună cu tulpinile vii, necapsulate și
nepatogene. În 1944, Oswald Avery (1877-1955) și colaboratorii săi
(MacLeod C.M., McCarty M.) dovedesc ADN-ul drept agent transformator,
susținând pentru prima dată rolul acestuia în ereditate (Lacks, 2003;
Griffiths și col., 2000).
În anul 1931, Grygorii Levitsky4 folosește pentru prima dată
termenul de cariotip pentru a face referire la aranjarea ordonată a
cromozomilor (Vermeesch și Rauch, 2006).
În anul 1950, Erwin Chargaff (1905-2002) stabilește că în toate
moleculele de ADN, indiferent de specie, numărul reziduurilor de adenină
este egal cu numărul reziduurilor de timină (A=T) iar numărul reziduurilor
de guanină este egal cu numărul reziduurilor de citozină (G≡C). Din aceste
relații se poate desprinde că suma reziduurilor purinice este egală cu suma
reziduurilor pirimidinice (A+G=T+C) (Yamagishi și Herai, 2011).
În anul 1953, James Watson (1928-) și Francis Crick (1916-2004),
pornind de la cercetările efectuate de Rosalind Franklin (1920-1958) și
Maurice Wilkins (1916-2004), publică în revista Nature lucrarea
„Molecular structure of Nucleic Acids – A Structure for Deoxyribose
4Levitsky G.A., 1931 – Morphology of the chromosomes and the notion of karyotype in the
systematics, Bulletin of Applied Genetics and Plant Breeding, 27:187-240.
13
Nucleic Acid” (vol.171, nr.4356, pp.737-738), în care este descris modelul

de ADN dublu catenar, helical, complementar și antiparalel, pentru care,
alături de Maurice Wilkins, au primit Premiul Nobel în Medicină în anul
1962 [Pray, 2008 (a)].
În aceeași perioadă a anilor 1950, cercetătorul de origine chineză
Hsu T.C. (1917-2003), lucrând în laboratorul lui Pomerat C.M. din cadrul
Universității de Medicină din Texas, descoperă accidental șocul hipotonic5
prin spălarea culturilor celulare înainte de fixare în soluție hipotonică, și nu
în cea salină izotonică. Drept rezultat, soluția hipotonică a determinat
pătrunderea apei în celule prin osmoză, cu mărirea moderată în volum a
acesteia, separând cromozomii metafazici unul de celălalt pentru o mai
buna vizualizare a lor (Gersen și Keagle, 2005; Pathak, 2004). Chiar și așa,
numărul diploid de cromozomi la om a fost raportat ca fiind egal cu 48,
până în anul 1956 când, Tijo H.J. (1919-2001) și Levan A. (1905-2001)6,
după optimizarea metodei de tratament a culturilor celulare cu colchicină /
soluție hipotonică, au arătat posibilitatea ca numărul diploid de cromozomi
la om să fie egal cu 46 (Gersen și Keagle, 2005).
În anul 1958, Klaus Rothfels (1919-1987) și Louis Siminovitch
(1920-) stabilesc procedeul uscării la aer în obținerea preparatelor
cromozomiale7; doi ani mai târziu, Peter Nowell (1928-) descoperă efectul
mitogen al fitohemaglutininei în culturi de leucocite8 iar Paul Sidney
Moorhead (1924-) combină efectul mitogen al fitohemaglutininei cu
procedeul uscării la aer în cultura de leucocite din sângele periferic9
(Nicolae, 2006).
5Descris în anul 1953 de către Hsu T.C., Pomerat C.M., în lucrarea Mammalian Chromosomes in
vitro. II. A method for spreading the chromosomes of cells in tissue culture, Journal of Heredity,
44:23-29.
6Tijo H.J., Levan A., 1956 – The chromosome numbers of man, Hereditas, 42:1-6.
7Rothfels K.H., Siminovitch L., 1958 – An air drying technique for flattening chromosomes in
mammalian cells grown in vitro, Stain Technology, 33:607-609.

8Nowell P.C., 1960 – Phytohemaglutinin: An initiator of mitosis in cultures of normal human
leucocytes, Cancer Research, 20:462-466.

9Moorhead P.S., Nowell P.C., Mellman W.J., Batipps D.M., Hungerford D.A., 1960 – Chromosome
preparations of leucocytes cultured from peripheral blood, Experimental Cell Research, 20:613-
616.
14
În anul 1961, Crick și colaboratorii săi (Barnett L., Brenner S.,

Watts-Tobin R.J.) stabilesc implicarea grupurilor de trei nucleotide (numite
codoni în anul 1962 de către Brenner S.) în specificarea aminoacizilor
individuali (Yanofsky, 2007) iar M.W. Nirenberg (1927-2010) și J.H.
Matthaei (1929-) folosesc homopolimeri de acizi nucleici pentru a traduce
aminoacizii specifici, desăvârșind astfel „decodificarea” codului genetic
(Zlatanova și van Holde, 2016).
În anul 1968, Torbjörn Casperson (1910-1997) stabilește, prin
colorare cu quinacrină, un model de benzi fluorescente în structura
cromozomilor plantelor iar în anul 1971, împreună cu echipa sa, identifică
un model unic bandat pentru fiecare cromozom uman, quinacrina
dihidroclorică fiind raportată cu rezultate satisfăcătoare în colorarea
cromozomilor, asemenea quinacrinei muștar. Tot în anul 1971, Drets M.E.
(1930-) și Shaw M.W., descriu o metodă de obținere a unor modele
asemănătoare de benzi cromozomiale prin colorare Giemsa, accesibilitatea
acesteia, prin folosirea unor reactivi ieftini și posibilitatea vizualizării
cromozomilor la microscopul convențional, determinând folosirea sa în
majoritatea laboratoarelor de citogenetică și identificarea unei multitudini
de aberații cromozomiale structurale și numerice (Gersen și Keagle, 2005).
În anul 1974, Roger Kornberg (1947-) descrie structura de bază a
cromatinei, nucleozomul, ca unitatea de împachetare a ADN-ului eucariot
în jurul miezului de proteine histonice (Cooper, 2000).
În anul 1983, Kary Mullis (1944-) concepe tehnica reacției în lanț
a polimerazei (PCR – engl. Polymerase Chain Reaction), prin utilizarea
temperaturii ridicate și a enzimelor specifice fiind fabricate copii nelimitate
ale unor gene sau fragmente de gene de interes. Această tehnică a fost
îmbunătățită ulterior în anul 1986, pentru efortul depus în domeniul PCR,
Mullis și Michael Smith (1932-2000) primind în anul 1993 Premiul Nobel
în Chimie (Tomar și col., 2010). În acest fel, a fost deschisă calea unui nou
domeniu, cel al biologiei moleculare, ce va duce în următorii ani la
identificarea cu precizie sporită a numeroase segmente țintă ale moleculei
de ADN.
15
Fiecare organism cuprinde în structura sa proteine sintetizate

conform informației codificate la nivel genic (segment bine definit din
structura ADN-ului). Atât acizii nucleici cât și proteinele sunt considerate
biomoleculelor informaționale, prin includerea în structura lor chimică a
numeroase unități repetitive distincte reprezentate de nucleotide, respectiv
aminoacizi (Garrett și Grisham, 1998; Șerban, 1982; Tămaș și col., 1981).
Ca urmare a proceselor continue de sinteză și degradare
(autoreînnoire), proteinele sunt considerate unele dintre cele mai dinamice
molecule din organism. De altfel, acestea sunt caracterizate printr-o
structură complexă aflată în relație cu specializări variate, precum:
▪ În calitate de enzime, moleculele proteice acționează drept
biocatalizatori ai proceselor de sinteză și degradare (metabolism), înlesnind
transformările de materie și energie din organism (Buxbaum, 2007; Dinu
și col., 1996).
▪ Acționează ca elemente de transport și stocare a unor molecule.
De exemplu, hemoglobina transportă moleculele de oxigen de la plămâni
la țesuturi, în timp ce mioglobina depozitează oxigenul la nivelul
musculaturii scheletice și cardiace. Albumina serică, cea mai importantă
sub aspect cantitativ dintre proteinele sângelui, constituie un alt exemplu
de moleculă transportoare, aceasta fiind în relație cu atașarea acizilor grași
liberi din sânge și transportul lor către locurile specifice de utilizare.
Feritina, o altă proteină identificată în țesuturile animale, participă la
16
legarea fierului pe care îl reține și îl face disponibil sintezei unor proteine

ce conțin acest element, așa cum este hemoglobina. Ovalbumina și cazeina
sunt proteine specifice ouălor și laptelui și reprezintă o importantă sursă de
azot necesară dezvoltării embrionului și, respectiv, fetusului (Buxbaum,
2007; Garrett și Grisham, 1998; Tămaș și col., 1981).
▪ Acționează ca elemente de transport a electronilor. Citocromii,
de exemplu, sunt proteine ce conțin gruparea prostetică hem, funcționând
drept transportori sau molecule de transfer de electroni prin conversia de la
Fe2+ la Fe3+ și invers (Garrett și Grisham, 2016).
▪ Moleculele proteice participă la reglarea diferitelor sinteze în
organism. Activitatea reglatoare a proteinelor este cunoscută prin calitatea
acestora de hormoni ce intervin în diferitele procese biochimice. Acțiunea
regulatoare a proteinelor se manifestă și la nivel genic prin reglarea
expresiei genelor în cromozomi. Astfel de proteine pot exercita funcție de
activare sau inhibare a transcrierii informației genetice de pe molecula de
ADN pe cea a acidului ribonucleic (ARN) prin legarea lor de secvențele de
ADN adiacente regiunilor codificatoare ale genelor. De exemplu, proteina
Nuclear Factor 1 (codificată la mamifere de patru gene – NFI-A, NFI-B,
NFI-C, NFI-D) leagă duplexul de ADN la nivelul secvenței
TTGGC/AN5G/TCCAA inhibând transcrierea genei care codifică lanțul
polipeptidic de β-globină10 al hemoglobinei (funcție represoare) (Fletcher
și col., 1999; Garrett și Grisham, 1998; Tămaș și col., 1981). Activarea
genei β-globinei este realizată de factorul proteic AP-1 (Activator Protein
-1) care prezintă afinitate pentru secvența nucleotidică TGAC/GTCA. În
culturi celulare, factorul proteic AP-1 a fost asociat proceselor de
transformare oncogenă sau de apoptoză ca răspuns la diferiți stimuli sau
stres (Shaulian și Karin, 2002; Mechta-Grigoriou și col., 2001; Garrett și
Grisham, 1998).
10 Hemoglobina este un tetramer compus din două lanțuri α (cu 141 reziduuri de aminoacizi fiecare)
și două lanțuri β (cu 146 reziduuri de aminoacizi fiecare), fiecare codificate de gene separate de α-
globină și β-globină. Morfologic, hemoglobina se prezintă ca o proteină compusă din două
subunități, fiecare subunitate cuprinzând un dimer α-β, cei doi dimeri α1β1 și α2β2 alipindu-se în
puncte glisante de contact (Garrett și Grisham, 1998).
17
▪ Acționează ca substanțe de susținere, protecție și rezistență

mecanică a structurilor biologice prin capacitatea unităților monomerice
ale proteinelor structurale de a polimeriza și de a genera structuri repetitive
- complexe polimerice. De exemplu, α-keratina din păr, unghii, copite,
coarne; colagenul11 din oase, tendoane (legătura mușchi-oase), cartilagii,
piele; elastina din ligamente (legătura oase-oase), vase sangvine; β-
keratina sau fibroina din structura gogoșilor viermilor de mătase sau a
pânzelor de paianjen. Trombina și fibrinogenul reprezintă un alt grup de
proteine cu rol protectiv prin acțiunea lor coagulantă atunci când există
leziuni ale sistemului circulator sangvin (Garrett și Grisham, 1998; Tămaș
și col., 1981).
▪ Un grup de proteine (imunoglobulinele sau anticorpii produși
de limfocitele vertebratelor) participă la mecanismul protecției active prin
recunoașterea și neutralizarea moleculelor „non-self” ale organismului
animal (bacterii, virusuri etc.) (Garrett și Grisham, 1998; Tămaș și col.,
1981).
▪ Participă ca substanțe cu rol contractil și motil, câteva din căile
prin care celulele realizează mișcarea făcând referire la diviziunea celulară,
contracția musculară și motilitatea celulară. De exemplu, formarea fusului
de diviziune are la bază polimerizarea în microtubuli a moleculelor
globulare de proteină dimerică α,β tubulină (Nogales și col., 1998).
Mișcarea veziculelor, granulelor și organitelor de-a lungul microtubulilor
se datorează altor două proteine motoare, și anume dineina și kinezina.
Aceeași moleculă de tubulină a fost raportată drept constituent în flageli și
cili (Garrett și Grisham, 1998). Filamentele de actină, de obicei asociate
celor de miozină, sunt responsabile pentru diferite tipuri de motilități
celulare (de exemplu, contracția musculară, diviziunile celulare). Se
consideră că, pe lângă legarea actinei, miozinei îi revine rolul de a capta și
hidroliza ATP-ul, oferind astfel sursa de energie necesară motilității
(Cooper, 2000).
11 Colagenul reprezintă o treime din cantitatea totală a proteinelor la animalele vertebrate (Garrett
și Grisham, 1998).
18
Cercetările de până în prezent au demonstrat faptul că informația

genetică a eucariotelor se regăsește înscrisă în molecula de ADN, unei
secvențe de trei nucleotide numită codon corespunzându-i un anumit
aminoacid. Prin combinarea celor 20 de aminoacizi12 rezultă catene
polipeptidice unice ce constituie baza unei imense variabilități în lumea
vie13 (Garrett și Grisham, 2010; Reece, 2004). Modelul sintetic eucariot
prin care informația genetică înscrisă în molecula de ADN este transferată
în ARN prin transcripție și apoi decodificată prin translație și transformată
într-o catenă polipeptidică cu o anumită secvență de aminoacizi poartă
denumirea de dogma centrală a geneticii, și se realizează sub forma unui
flux informațional ce implică nucleul, ca sediu al transcripției, și
citoplasma, ca loc pentru traducerea sau translația mesajului genetic
(figura 1) (Garrett și Grisham, 2010; Sinden, 1994; Raicu și Stoian, 1989).
Manifestarea tuturor proceselor anterior menționate este însă
indisolubil legată de structura celulei, atât la nivelul subcomponentelor
celulare cu rol genetic (nucleu, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi,
ribozomi, mitocondrii, centrozom), cât și la nivel molecular, de expresie și
control a acțiunii genice.
12 În ansamblul lumii vii este acceptată existența a 22 de aminoacizi, aminoacizii selenocisteina și

pirolizina (codificați de codonii stop UGA și respectiv, UAG) fiind raportați la organismele
inferioare (Turanov și col., 2011; Zhang, 2005).
13
Dacă se consideră cei 20 de aminoacizi, un lanț polipeptidic cu „n” reziduuri poate avea oricare
din cele 20n combinații posibile. Așadar, un lanț polipeptidic cu 100 reziduuri de aminoacizi poate
fi definit de oricare din combinațiile 20100. Pentru un lanț polipeptidic compus doar din trei reziduuri
de aminoacizi (A, B, C), numărul combinațiilor posibile va fi 3 3 = 27 (AAA, BBB, CCC, AAB,
AAC, ABA, ACA, ABC, ACB, ABB, ACC, BBA, BBC, BAB, BCB, BAA, BCC, BAC, BCA,
CCA, CCB, CBC, CAC, CBA, CAB, CBB, CAA) (Garrett și Grisham, 2010).
19
Fig.1: Dogma centrală a geneticii sau fluxul informației genetice din

nucleu în citoplasmă 1
(după Hartl și Jones, 2005)
Met – metionină (engl. Methionine)

Val – valină (engl. Valine)
Leu – leucină (engl. Leucine)
Arg – arginine (engl. Arginine)
Phe – fenilalanină (engl. Phenylalanine)
Thr – treonină (engl. Threonine)
20
Celula eucariotelor este constituită din membrană, citoschelet,

citoplasmă cu organite citoplasmatice, şi nucleu. Majoritatea celulelor
eucariote sunt uninucleate, însă există şi variante anucleate (trombocitele,
hematiile), binucleate (hepatocitul) sau polinucleate (celula musculară
striată, osteoclastul) (Shihab, 2012; Confederat și Solcan, 2002;
Confederat, 2000).
Celulele animale pot avea dimensiuni de la câțiva µm până la câțiva
cm în diametru (de exemplu, ovulele păsărilor). Celulele care se găsesc
într-un mediu lichid (leucocitele) sau într-un țesut cu substanță
intracelulară bogată, își păstrează forma sferică, în timp ce altele, în cursul
diferențierii, se alungesc și devin fuziforme (fibra musculară netedă),
cilindrice (fibra musculară striată), poliedrice (în epiteliile mucoasei
tubului digestiv, mucoasele respiratorii, mezoteliul seroaselor etc.). În
țesutul nervos și cel conjunctiv se întâlnesc celule cu prelungiri. Celulele
pot fi diferite și prin caracteristicile lor funcționale, de tipul
contractibilității cardiomiocitelor, funcția de excitabilitate a celulei
nervoase, funcția secretorie etc. (Jelea și Jelea, 2007; Mehedinți și col.,
2007; Confederat și Solcan, 2002; Confederat, 2000).
21
Indiferent de criteriile care stau la baza clasificării lor şi funcţiile

pe care acestea le îndeplinesc, celulele animale au, în general, o structură
comună, reprezentată schematic în figura 2.
Fig.2: Elemente structurale ale celulei eucariote 2

(după Passarge, 2001)
A. Membrana celulară (lat. „membrana” – peliculă) este o

peliculă subţire (5 nm) şi flexibilă, ce acoperă şi delimitează
compartimentul citoplasmatic. Dinspre exteriorul spre interiorul celulei,
ultrastructura observabilă la microscopia electronică descrie trei regiuni
distincte, acestea fiind reprezentate de glicocalix, plasmalemă și
citoscheletul membranar (Mehedinți și col., 2007).
a)Glicocalixul sau glicolema reprezintă învelișul de suprafață al
membranei celulare, cu dimensiuni variabile de la mai puțin de 100 nm
(Pries și col., 2000 apud De Mesy Bentley, 2011) și până la 11 µm (Ebong
și col., 2011 apud De Mesy Bentley, 2011), natura sa glucidică fiind dată
de grupările carbohidrat ale glicolipidelor (expuse pe fața externă a
plasmalemei) și glicoproteinele transmembranare. Are rol în protejarea de
22
suprafață a celulei, oligozaharidele glicocalixului servind drept markeri

pentru numeroase interacțiuni între celule. De exemplu, adeziunea
celulelor albe sangvine (leucocite) la celulele endoteliale ale vaselor
sangvine este mediată de proteinele transmembranare numite selectine.
Acest proces permite leucocitelor să părăsească sistemul circulator și să
medieze răspunsului inflamator în țesuturile afectate. Glicocalixul, ca
substrat al adezivităţii celulare, permite asocierea celulelor şi organizarea
ţesuturilor şi organelor corpului (Mehedinți și col., 2007; Cooper, 2000).
b)Plasmalema are o grosime de 7 - 9 nm, fiind constituită din lipide
și proteine aflate într-o pondere aproximativ egală și a căror aranjare
spațială urmărește modelul mozaicului fluid. Acest model a fost propus în
anul 1972 de către Jonathan Singer și Garth Nicolson, stratul de proteine
regăsindu-se întrepătruns în dublul strat lipidic, asigurând în felul acesta
permeabilitatea selectivă, controlul schimburilor cu mediul extracelular și
recunoașterile celulă-celulă.
Lipidele constituente ale plasmalemei sunt reprezentate de
fosfolipide (fosfoetidilcolină, fosfatidiletanolamină, fosfatidilserină,
fosfatidilinositol, sfingomielină), glicolipide (dețin o pondere de 2% din
ponderea lipidelor) și colesterol (component majoritar al membranelor
celulare animale). Distribuția acestora în cele două straturi ale
plasmalemei este asimetrică: stratul extern conține preponderent
fosfatidilcolină și sfingomielină, pe când fosfatidiletanolamina și
fosfatidilserina sunt în structura stratului interior; fosfatidilinositol se
regăsește doar în structura stratului interior, glicolipidele sunt localizate
exclusiv în partea exterioară a membranei celulare iar colesterolul se
regăsește în componența ambelor părți ale stratului lipidic.
Unele proteine membranare sunt considerate parte integrantă a
stratului dublu lipidic, de exemplu, glicoforina (131 reziduuri de
aminoacizi) și proteina „banda 3” (929 reziduuri de aminoacizi), aceasta
din urmă reprezentând un transportor ionic ce mediază schimbul anionului
bicarbonic (HCO-3) din mediul celular cu cel de clor (Cl-) din plasmă, la
nivelul membranei eritrocitului.
23
Proteinele membranare integrale, în marea lor majoritate, aparțin

clasei proteinelor transmembranare, datorită pătrunderii lor în stratul
dublu lipidic și expunerii de segmente pe ambele părți ale membranei
citoplasmatice (de exemplu, spectrina, actina, ankirina etc.). Porțiunile
extracelulare ale acestor proteine sunt, de obicei, glicozilate, constituind
așa numitele proteine membranare periferice indirect asociate cu
membranele celulare prin interacțiuni de tip proteină-proteină.
c)Citoscheletul membranar asigură rezistenţa şi rigiditatea celulară,
având drept componente proteinele membranare periferice care se află
până la baza membranei plasmatice (Mehedinți și col., 2007; Confederat și
Solcan, 2002; Cooper, 2000).
B. Scheletul celular este compus dintr-o rețea de proteine

filamentoase, astfel: filamente de actină (microfilamente, Ø = 7 nm);
filamente intermediare (Ø = 8 – 10 nm); microtubuli (13 filamente paralele
ale dimerului de tubulină, Ø = 25 nm).
Microtubulii sunt formați prin polimerizarea tubulinei α și β într-un
model cap-la-coadă pentru a forma protofilamente care se asociază lateral
într-un microtubul cilindric cu diametrul de aproximativ 25 nm (Nakajima
și col., 2004). Reacțiile de polimerizare alternează cu cele de
depolimerizare, motiv pentru care microtubulii au fost caracterizați printr-
o oarecare „instabilitate dinamică” (Small și Vignal, 2004).
Asamblarea microtubulilor este inițiată de către γ tubulină și,
ulterior, completată de proteinele asociate microtubulilor (MAPs – engl.
Microtubule Associated Proteins). Acestea din urmă se prezintă sub forma
unor proteine filamentoase cu lungimi de la 50 la 185 nm, care dispun de
un domeniu de legare al microtubulilor și un domeniu de proiecție ce se
extinde ca structuri filamentoase. Prin legarea lor de-a lungul
microtubulilor, aceste proteine organizează aranjamentul spațial al
microtubulilor în interiorul celulei în paralel cu regularizarea reacției lor de
polimerizare (Hirokawa, 2004).
Microtubulii au rol important în organizarea și menținerea formei
celulei prin reducerea contractibilității musculare. Această acțiune este
24
contrară celei a filamentelor de actină care, prin legăturile realizate cu

membrana celulară influențează semnificativ forma celulei (Small și
Vignal, 2004).
În interiorul celulei, microtubulii sunt asemănători unor circuite
pentru transportul organitelor membranoase și al macromoleculelor. Pentru
îndeplinirea acestui scop sunt implicate „proteinele motor” (din familiile
kinezinelor și dineinei) ce utilizează energia preluată din hidroliza ATP-
ului (Hirokawa, 2004).
În contrast cu microfilamentele și microtubulii, filamentele
intermediare nu sunt implicate în mod direct în mișcarea celulară, ci mai
degrabă în asigurarea rezistenței mecanice a celulei și țesuturilor. Cele mai
cunoscute proteine incluse în structura lor sunt cheratina, vimentina,
desmina, proteinele neurofilament etc. (Garrett și Grisham, 2010; Cooper,
2000).
C. Citoplasma (gr. „kytos” – cavitate, „plasma” – formaţiune)

reprezintă mediul intracelular ce înconjoară nucleul, fiind delimitată la
exterior de membrana celulară (Confederat, 2000). Este diferențiată în
două regiuni, una internă, perinucleară, numită și endoplasmă sau
granuloplasmă, și care conține organitele celulare, și o altă regiune externă,
periferică, numită ectoplasmă, mai vâscoasă decât endoplasma, opacă și
lipsită de organite celulare (Mehedinți și col., 2007; Confederat și Solcan,
2002). Dintre organitele citoplasmatice, cele mai multe dintre acestea
contribuie la mecanismul eredităţii la eucariote: reticulul endoplasmatic,
ribozomii, aparatul Golgi, mitocondriile, centrozomul.
D. Organitele citoplasmatice reprezintă elemente celulare

heterogene, fiecare cu structură și funcții diferite, între care se desfășoară
relații specifice în vederea îndeplinirii funcțiilor celulei interfazice, precum
cele de obținere și metabolizare a nutrienților, ori de sinteză și secreție
celulară. Pentru studiul de față, prezintă importanță relațiile specifice
dezvoltate între organitele citoplasmatice care asigură fluxul informației
25
genetice, de la ADN la proteine. Principalele organite citoplasmatice cu rol

genetic sunt:
a)Ribozomii (gr. „ ribos” – boabă, „soma” – corp) sunt corpusculi
nedelimitaţi de membrane, formați din ARN ribozomal și proteine
ribozomale (RNP – ribonucleoproteine), structurați din două subunități cu
dimensiuni inegale. Dacă se consideră constanta de sedimentare Svedberg,
ribozomii eucariotelor sunt de tip 80 S, cu o subunitate mică de tip 40S și
o subunitate mare de tip 60S. Ribozomii se pot afla liberi în citoplasmă sau
ataşaţi membranei reticulului endoplasmatic, ambele categorii fiind
identice din punct de vedere structural (Pusta, 2010).
Atașarea ribozomilor la membrana reticulului endoplasmatic se
face prin intermediul subunității lor mari. Acest proces se datorează
recunoașterii unei secvențe de aminoacizi (secvență „semnal”) din
structura proteinei sintetizate la nivel poliribozomal14de către cel puțin
două componente ale membranei reticulului endoplasmatic:
▪particula de recunoaștere a secvenței de aminoacizi (SRP – engl.
Signal Recognition Particle): reprezintă o moleculă de recunoaștere a unei
secvențe date de aminoacizi prin desfășurarea a numeroase deplasări
ciclice între membrana reticulului endoplasmatic și citosol;
▪molecula receptor SRP (SRP-r) este localizată în structura
membranei reticulului endoplasmic și asigură captarea particulei de
recunoaștere a secvenței de aminoacizi.
Poliribozomii implicați în sinteza unei molecule proteice și care
sunt în mod direct atașați membranei reticulului endoplasmatic, contribuie
la apariția unor regiuni de reticul endoplasmatic rugos. În cazul
poliribozomilor rămași neatașați membranei reticulului endoplasmic,
mecanismul translației se desfășoară în citosol iar produsul proteic se
eliberează la acest nivel (Alberts și col., 2002). În mod practic, subunitatea
mică ribozomală selectează pe molecula de ARNm semnalul de inițiere al
traducerii mesajului genetic în secvențe de aminoacizi (codonul AUG ce
codifică metionina), după care se leagă de subunitatea mare ribozomală.
14 Poliribozomi - mai mulți ribozomi atașați unui fir subțire de ARN mesager (ARNm).
26
Ribozomul astfel format migrează de la capătul 5' spre 3', sintetizând

proteine de la gruparea amino spre capătul carboxil al fiecărui aminoacid,
conform informației oferite de codonii din mesaj (Pusta, 2010; Cooper,
2000; Dinu și col., 1996; Popa și Repanovici, 1991). O moleculă de ARNm
este în mod uzual supusă unui proces de translație de către mai mulți
ribozomi localizați la intervale de aproximativ 100-200 nucleotide unul de
celălalt, fiecare ribozom funcționând independent pentru a sintetiza un lanț
polipeptidic separat. Întotdeauna ribozomii aflați înspre capătul 3' al
moleculei de ARNm vor avea sintetizat un lanț polipeptidic mai mare
(Cooper, 2000). Semnalele de terminare aflate spre capătul 3' al moleculei
de ARNm (unul din codonii stop, terminatori sau non-sens UAA, UAG,
UGA) determină eliberarea proteinei, părăsirea mesagerului de către
ribozomi, aceștia întorcându-se în citosol, într-un „bazin comun
ribozomal” în vederea reutilizării lor (Garrett și Grisham, 2010; Alberts și
col., 2002).
b)Reticulul endoplasmatic (rețeaua endoplasmatică) reprezintă o
structură lipido-proteică sub forma unui sistem de canalicule şi lărgiri ale
acestora numite cisterne sau sacule. Este un organit delimitat de membrane
trilaminare care separă lumenul reticulului de citosol și mediază transferul
selectiv al moleculelor între cele două compartimente. Se formează din
membrana celulară, străbate toată citoplasma şi realizează legături cu
membrana externă a nucleului, având rol în biosinteza proteinelor și
lipidelor, și de captare a ionilor de Ca2+ din citosol. Este bine reprezentat
în celulele pancreatice, hepatocite (corpii Berg), celulele nervoase (corpii
Nissl), și lipsește din structura hematiilor adulte și a trombocitelor (Jelea și
Jelea, 2007; Mehedinți și col., 2007).
Biosinteza proteinelor implică relaționarea reticulului
endoplasmatic cu ribozomii, cu atașarea acestora la membrana reticulului
endoplasmatic, și apariția regiunilor de reticul endoplasmatic rugos. În
vederea definitivării procesului translațional la nivelul reticulului
endoplasmatic, proteinele selectate din citosol sunt importate în reticulul
endoplasmatic. Acest proces începe înainte ca lanțul polipeptidic să fie
complet sintentizat („import co-translațional”), mecanism diferit de cel de
27
import al proteinelor în mitocondrii, nucleu sau peroxizomi, ce se petrece

post-translațional (Alberts și col., 2002).
Regiunile reticulului endoplasmic care nu prezintă pe suprafața lor
ribozomi atașați alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted (Pusta, 2010;
Creangă, 1999). Astfel de regiuni sunt însă rare la marea majoritate a
celulelor, fiind întâlnite mai degrabă aspecte combinate – regiuni parțial
netede, parțial rugoase, numite și regiuni de reticul endoplasmatic
tranzițional. Acestea din urmă corespund unor situsuri active de
înmugurire ale veziculelor de transport ce includ proteinele și lipidele
sintetizate la acest nivel și propuse pentru a fi ulterior transportate
aparatului Golgi (Alberts și col., 2002).
Zone întinse de reticul endoplasmatic ce sunt lipsite de ribozomi
atașați suprafeței sale caracterizează celulele specializate metabolismului
lipidic, cele care participă la sintetiza hormonilor steroizi din colesterol,
celulele hepatocitului la nivelul cărora se sintetizează lipoproteinele,
enzimele ce catalizează reacțiile de detoxifiere ale drogurilor liposolubile
și de excreție a lor prin urină (familia de enzime Citocrom P450), dar și a
altor compușilor dăunători (Garrett și Grisham, 2010; Alberts și col.,
2002).
O altă funcție a reticulului endoplasmatic la eucariote este legată de
capacitatea sa de a realiza un ciclu al ionilor de calciu (Ca2+), prin
preluarea acestora de la nivelul citosolului, stocarea în lumenul reticulului
endoplasmic și eliberarea lor ulterioară în citosol. De exemplu, reticulul
endoplasmatic al celulei musculare, numit și reticul sarcoplasmic, reține
ionii de calciu din citosol prin intermediul enzimei Ca2+-ATP-aza care
facilitează, de altfel, și pomparea lor în lumenul reticulului. Eliberarea și
recaptarea acestor ioni de către reticulul sarcoplasmic este în relație cu
declanșarea contracției și relaxării miofibrilelor de-a lungul fiecărei etape
de contracție musculară (Mehedinți și col., 2007; Alberts și col., 2002).
c)Aparatul Golgi este un sistem intracitoplasmatic de cavităţi
limitate de citomembrane care, alături de membrana nucleară, reticulul
endoplasmatic și veziculele adiționale, face parte dintr-un sistem continuu
de endomembrane (Mehedinți și col., 2007; Confederat și Solcan, 2002).
28
Reprezintă locul principal al sintezei carbohidraților (cea mai mare parte

a glicozaminoglicanilor matricei extracelulare fiind sintetizată la acest
nivel), la fel ca și o stație de sortare a produșilor rezultați de la nivelul
reticului endoplasmatic (Alberts și col., 2002).
În sens clasic, morfologia sa include:
▪ o față convexă, orientată spre nucleu (compartiment „cis”, față
formatoare, imatură) și care servește la primirea microveziculelor de
transport ale proteinelor și lipidelor sintetizate de către reticulul
endoplasmatic;
▪ compartimentul median sau sacii golgieni, în care are loc
glicozilarea proteinelor și lipidelor;
▪ o față concavă, orientată spre membrana celulară (compartiment
„trans”, față elaboratoare, matură), care servește la elaborarea produșilor
maturați de secreție celulară. Asocierea ulterioară a vacuolelor de transport
cu membrana celulară va conduce la eliminarea produșilor la exteriorul
celulei.
În realitate însă, acest model de funcționare este mult mai complex
și se bazează pe următoarele elemente:
▪ Aparatul Golgi se așează la ruta de ieșire a proteinelor nou
sintetizate de către ribozomi și care au ales calea secretorie a reticulului
endoplasmatic. Astfel de proteine „cargo” sunt împachetate în vezicule
mici de transport numite vezicule de transport acoperite coatomer II
(COPII) ce înmuguresc la nivelul situsurilor de ieșire ale reticulului
endoplasmatic, întâmplător dispersate pe suprafața acestuia (acolo unde
membrana nu este acoperită de ribozomi) (Alberts și col., 2002).
▪ Deplasarea veziculelor COP II și, implicit, a proteinelor, de la
reticulul endoplasmatic la compartimentul cis-Golgi se face pe lungimea
microtubulilor. Prezența acestora se datorează faptului că biogeneza
aparatului Golgi se realizează în jurul centrozomului și a microtubulilor
aferenți acestuia, o parte a microtubulilor putându-se afla în contact direct
cu primele compartimente membranare Golgi sau la distanțe mai mici de
30 nm, însă niciodată cu compartimentul median sau cel trans. Legătura
microtubulilor cu membranele aparatului Golgi se realizează prin
29
complexe citosolice de γ-tubulină, dinactina fiind ulterior implicată atât

prin domeniul său de tip actină care prezintă responsabilitatea atașării
proteinelor „cargo” cât și prin domeniul său de tip braț ce include
subunitățile p150GLUED, dinamitină și p24, domeniu care are capacitatea
interacționării cu microtubulii (Rios și Bornens, 2003).
▪ Veziculele COP II fuzionează unele cu celelalte generând
compartimentul pre-cis-Golgi sau rețeaua cis-Golgi (CGN – engl. cis-
Golgi Network). Acesta reprezintă un sector intermediar între reticulul
endoplasmatic și aparatul Golgi, cunoscut sub denumirea de ERGIC (engl.
Endoplasmic Reticulum Golgi Intermediate Compartiment) (Day și col.,
2013).
▪ Veziculele COP II sunt generate în mod continuu de la nivelul
reticulului endoplasmatic, fiecare veziculă având o perioadă de viață relativ
scurtă deoarece se mișcă rapid de-a lungul microtubulilor iar contactul cu
aparatul Golgi determină eliberarea conținutului său (Alberts și col., 2002).
▪ Corpul aparatului Golgi poate fi privit ca un ansamblu de saci
aplatizați numiți cisterne sau dictiozomi, la nivelul cărora are loc sinteza
carbohidraților, o parte a acestora fiind atașată sub forma lanțurilor de
oligozaharide la multe din proteinele și lipidele trimise de către reticulul
endoplasmatic. Trecerea proteinelor prin interiorul cisternelor Golgi se
face prin intermediul veziculelor de transport acoperite coatomer I (COP
I) care înmuguresc din aparatul Golgi în direcția cis→trans; viteza de
deplasare permite sortarea proteinelor „cargo” de cele proprii reticulului
endoplasmatic, care sunt întoarse către acesta prin intermediul acelorași
vezicule COP I (Day și col., 2013; Alberts și col., 2002).
▪ Împachetarea finală a proteinelor „cargo” și polizaharidelor în
vederea livrării lor în avalul aparatului Golgi are loc la nivelul „celor mai
trans cisterne” care sunt desemnate drept rețeaua trans-Golgi (TGN –
engl. trans-Golgi Network). Acest segment TGN produce vezicule
„acoperite cu clatrină” ce servește drept moleculă semnal pentru a purta
proteinele către endozomi, organite intracelulare care funcționează drept
stație de sortare în vederea trimiterii ulterioare a produsului proteic maturat
30
fie către lizozomi, în vederea degradării sale15, fie către vacuole de secreție,
în vederea exocitozei (Balderhaar și Ungermann, 2013; Day și col., 2013).
▪ Procesul membranar de fuziune este mediat de către proteinele
SNARE (engl. Soluble N-ethylmaleimide sensitive factor attachment
protein receptor), proteine transmembranare care există în perechi: o
proteină v-SNARE localizată în membrana veziculei, care se leagă specific
la o proteină complementară t-SNARE localizată în membrana țintă (de
exemplu, cea a reticulului endoplasmatic, aparatului Golgi, plasmalema)
(Day și col., 2013; Ungar și Hughson, 2003; Chen și Scheller, 2001).
În cursul diviziunilor celulare, pierderea individualității celulei de
origine și formarea celulelor fiice presupune și o regăsire a organitelor
specifice în noile structuri formate. Considerând aparatul Golgi și reticulul
endoplasmatic ca fiind organite membranare între care se stabilesc
elemente de legătură, una din ipotezele vehiculate în acest sens face referire
la degradarea totală a acestor sisteme cavitare în timpul diviziunii celulei
de origine și biogeneza „de novo” în celule fiice pe baza enzimelor
specifice localizate în citosol. O a doua ipoteză sugerează dezasamblarea
lor mitotică prin formare de vezicule de diferite dimensiuni ce conțin
proteine specifice capabile să le medieze reasamblarea ulterioară (de
exemplu, golginele și proteinele GRASPs – engl. Golgi Re-Assembly
Stacking Proteins, în cazul aparatului Golgi) (Puri și col., 2004).
d)Mitocondriile (gr. „mitos” – filament, „chondros” – grăunte)
sunt formaţiuni cilindrice sau sferice, de dimensiunile unei bacterii (L =
7µm, Ø = 0,5 µm), în număr de la câteva zeci la câteva mii (totalitatea
mitocondriilor unei celule ocupă aproximativ 1/5 din volumul celular).
Sunt prezente în toate celulele cu metabolism aerob (cu excepția hematiei
adulte), și într-un număr mare acolo unde se desfășoară procese fiziologice
intense (spermatozoidul are 25 de mitocondrii, nefrocitul 300 mitocondrii,
hepatocitul 2500 mitocondrii) (Jelea și Jelea, 2007). Mitocondriile sunt
acoperite cu două membrane care fac delimitare între trei compartimente:
15 Endozomii timpurii devin maturi prin conversia lor în corpi multiveziculari ce se asociază ulterior
lizozomilor.
31
citosol, spațiul intermembranar mitocondrial și compartimentul intern

mitocondrial (Mannella, 2004). Așadar:
▪ Membrana externă reprezintă interfața organitului cu citosolul,
fiind prevăzută cu numeroase porine sau proteine formatoare de pori
(VDAC – engl. Voltage-Dependent Anion selective Channel) ce permit
trecerea unor soluturi cu o masă moleculară mică.
▪ Membrana internă are o suprafață de la 2,5 până la de 10 ori mai
mare decât membrana externă16, spre deosebire de aceasta fiind încreţită,
cu numeroase falduri sau criste la nivelul cărora este depozitat ATP-ul
(suport energetic pentru activitățile celulare) și proteinele ANT (engl.
Adenine Nucleotide Translocator) care asigură exportul ATP-ului din
mitocondrie și importul de ADP (acid adenozindifosforic sau adenozin
difosfat). Compartimentele dintre criste sunt interconectate prin segmente
tubulare înguste cu diamentrul de 20-30 nm, numite și joncțiunile cristelor,
o parte dintre acestea deschizându-se și în spațiul dintre cele două
membrane.
▪ Spațiul intermembranar, numit și spațiu periferic, se regăsește
între membrana externă și cea internă mitocondrială. Are un conținut mai
redus în proteine decât matricea mitocondrială, fiind regăsite kinazele
(pentru interconversia metaboliților fosforilați ATP, ADP, AMP) și
Citocromul C (implicat atât în transferul de electroni cât și în apoptoză).
▪ Matricea mitocondrială (matrix sau compartimentul intern)
reprezintă nivelul la care carbohidrații, grăsimile și aminoacizii sunt
oxidați până la CO2 și H2O, energia eliberată fiind cooptată în legături
macroergice fosfat ale moleculei de ATP. Tot aici se regăsesc sute de
macromolecule ce includ ADN mitocondrial (ADNmt), ARN mitocondrial
(ARNmt), ribozomi mitocondriali și proteine mitocondriale. Dintre
proteinele mitocondriale, 90% sunt codificate în genomul nuclear,
sintetizate la nivelul ribozomilor citoplasmatici sub formă de precursori
16Există o corelație între necesarul de energie într-un anume țesut și suprafața membranei interne a
mitocondriei; de exemplu, mitocondriile miocardiocitelor au o suprafața mai mare a membranei
interne și o asemenea capacitate de generare a ATP-ului, comparativ cu mitocondria hepatocitului
(Mannella, 2004).
32
(preproteine) și importate din citosol prin acțiunea unor complexe proteice

de translocare localizate în ambele membrane ale organitului (Herrmann și
Neupert, 2004). Astfel de proteine au funcții de producere de energie și de
a asigura funcționarea mitocondriei, incluzând menținerea și expresia
ADN-ului mt, precum și de a furniza infrastructura care menține morfologia
de bază a mitocondriei și funcționarea sa (Clayton, 2004; Mannella, 2004).
De exemplu, genele PET reprezintă o fracție a informației genetice
nucleare care codifică sinteza enzimelor necesare diferitelor căi metabolice
petrecute în mitocondrie, pentru sistemele de transport ale proteinelor,
precum și pentru mașinăria transcripțională și translațională implicată în
expresia și reglarea activității genelor mitocondriale (Tzagoloff și
Dieckmann, 2004).
ADN-ul mt este de tip procariot, dublu helix, circular şi închis
covalent, necomplexat cu histone, informația codificată de către acesta
fiind de 100000 de ori inferioară celei cuprinsă în ADN-ul nuclear.
Lungimea ADN-ului mt variază între 16 și 18 kb17, la om și alte vertebrate
conținând 37 de gene ce codifică informația genetică pentru un număr mic
din proteinele mitocondriale importante pentru respirație și capacitatea de
generare a ATP-ului (câteva fracții de citocrom oxidază, citocrom b, una
sau mai multe fracții de ATP sintetazele / hidrolazele translocatoare de
protoni). De asemenea, în ADN-ul mt se regăsește informația pentru sinteza
ARN-ului ribozomal endogen și ARN-ului propriu de transfer (Clayton,
2004; Tzagoloff și Dieckmann, 2004).
Mitocondriile conțin, așadar, propriul lor genom (ADNmt), diferit
structural de genomul nuclear, neexistând posibilitatea formării hibrizilor
moleculari dintre ADNmt și ADN nuclear. Replicarea ADN-ului mt se
inițiază și se termină în celulele aflate în orice moment al ciclului celular,
spre deosebire de replicarea ADN-ului nuclear din timpul fazei sintetice a
ciclului celular (Clayton, 2004; Creangă, 1999). De altfel, codul genetic
mitocondrial prezintă unele particularități față de cel nuclear, așa cum
reiese din datele prezentate în tabelul 1.
17Kilobaza (kb) este o unitate de măsură a lungimii acizilor nucleici, o kilobază cuprinzând 1000
perechi de nucleotide (asumate drept „baze azotate”).
33
Tabel 1: Funcții diferite ale unor codoni în codul genetic nuclear vs.
codul genetic mitocondrial 2 0
(după Meyer, 2003)
Funcția codonului Funcția codonului în

Organismul Codonul
în acord cu codul acord cu codul genetic
interesat implicat
genetic nuclear mitocondrial
AGA, Codifică aminoacidul
Codon stop.
AGG arginină.
Codifică aminoacidul Codifică aminoacidul
Mamifere AUA
izoleucină. metionină.
Codifică aminoacidul
UGA Codon stop
triptofan.
AGA, Codifică aminoacidul Codifică aminoacidul
AGG arginină. serină.
Codifică aminoacidul Codifică aminoacidul
Drosophila AUA
izoleucină. metionină.
Codifică aminoacidul
UGA Codon stop
triptofan.
Față de cele prezentate în tabelul anterior se cuvin câteva adăugiri:

în codul genetic nuclear codonul start este AUG iar în cel mitocondrial
alternativ pot fi și codonii AUA (genul Bos), AUA, AUU (la om), AUA,
AUU, AUC (șoarece), AUG (prepeliță, găină). Codonii AGA și AGG au
fost în general acceptați drept codoni stop în codul genetic mitocondrial,
deși cercetări recente arată că, cel puțin la om, se consideră un codon stop
incomplet UA care se poate termina în A (dacă se ia în considerare reacția
de poliadenilare, devenind UAA) sau în G (devenind UAG) (Elzanowski și
Ostell, 2013).
e)Lizozomii (gr. „lysis” – dizolvare, „soma” – corp) sunt organite
membranare sferice sau ovoidale, cu diametrul cuprins între 0,2 și 0,5µm,
34
formate prin fuziunea veziculelor membranare ce înmuguresc din rețeaua

trans-Golgi cu endozomii ce conțin molecule preluate prin endocitoză18 la
nivelul membranei plasmatice. Lizozomii conţin mai mult de 50 de enzime
capabile să hidrolizeze substratul a patru categorii de molecule: acizi
nucleici, proteine, glucide şi lipide, enzime ce sunt sintetizate la nivelul
reticulului endoplasmatic și importate de către aparatul Golgi prin
microvezicule. În felul acesta, se consideră că lizozomii participă la
procesele de heterofagie, autofagie şi chiar autoliză (Jelea și Jelea, 2007;
Donaldson, 2004; Confederat și Solcan, 2002; Cooper, 2002).
f)Peroxizomii sunt organite de mici dimensiuni (Ø = 0,1 – 1µm),
sferice sau ovoidale, înconjurate de o membrană lipoproteică simplă și care
conțin o matrice proteică bogată în enzime oxidative. În interiorul celulei,
peroxizomii se dispun fie într-o rețea de tubi interconectați (reticulum de
peroxizomi), așa cum se întâmplă în hepatocit, fie în microperoxizomi
individuali, așa cum se întâmplă în alte celule ale organismului. Modelele
formării peroxizomilor fac referire la sinteza lor „de novo”, prin
înmugurirea și fisiunea peroxizomilor pre-existenți sau prin înmuguriri de
la nivelul reticulului endoplasmatic. Cele aproximativ 60 de enzime
existente la nivelul matricei lor și aproximativ 45 proteine integrate sau
periferice membranare se sintetizează pe baza informației genetice
codificate în ADN-ul nuclear, fiind ulterior preluate posttranslațional (ca și
în cazul lizozomilor). Peroxizomii folosesc oxigenul molecular pentru
îndepărtarea atomilor de hidrogen din diferite molecule organice, în urma
acestor reacții rezultând apa oxigenată care, ulterior, este descompusă de
către enzima numită catalază în apă și oxigen molecular (ecuația 1). În
acest fel, peroxizomii protejează celula de efectele dăunătoare ale
radicalilor liberi de oxigen (Jelea și Jelea, 2007; Subramani, 2004;
Confederat și Solcan, 2002).
2𝐻2 𝑂2 → 2𝐻2 𝑂 + 𝑂2 (ecuația 1)
18 Pinocitoză – „cell drinking” și fagocitoză – „cell eating”.
35
g) Centrozomul (centrul celular sau corpusculul polar) este

un organit lipsit de membrană, fiind prezent în toate celulele care se divid.
În interfază, are aspectul unei structuri granulare denumită centrozom, în
interiorul căreia se află doi corpusculi numiţi centrioli. Aceștia sunt legați
între ei prin structuri filamentoase, fiind înconjuraţi de un material dens
pericentriolar (PCM – engl. Pericentriolar Material) numit centrosferă și
care este format din proteine centrozomale. Din centrosferă se detaşează
elemente fibrilare radiare ce constituie asterul. La sfârşitul profazei acestea
se dezvoltă şi contribuie la formarea microtubulilor fusului de diviziune
(Jelea și Jelea, 2007; Nakajima și col., 2004).
De o deosebită importanţă în realizarea diviziunii celulare este
comportamentul centriolilor în interfază. În cursul stadiului G1 al
interfazei, centriolii se aseamănă cu doi cilindri dispuşi perpendicular unul
pe celălalt, fiecare cu peretele format din nouă triplete de microtubuli ce
înconjoară o zonă centrală cu aspect omogen (figura 3) (Nakajima și col.,
2004; Creangă, 1999).
Fig.3: Reprezentarea schematică a secțiunii transversale printr-un centriol

3
Cei doi centrioli ce constituie centrozomul în stadiul G1, se replică
activ în cursul stadiului S (prin polimerizarea tubulinelor din citosol, sub
comanda ciclinei dependentă de protein-kinaza 2 – CDK2), la cele mai
multe specii dublarea fiind terminată la sfârşitul stadiului G2 (figura 4)
(Nakajima și col., 2004).
36
Fig.4: Duplicarea centriolilor în interfază și dispunerea acestora în cursul

diviziunii 4 (după Debec și col., 2010)
Așadar, celor doi centrioli deja existenți într-o celulă li se alătură

alți doi centrioli neoformați, cele două perechi migrând la începutul
diviziunii celulare către polii celulei pentru a asigura formarea fusului de
diviziune şi deplasarea cromozomilor în timpul procesului de diviziune.
Toate anomaliile legate de numărul și forma centriolilor sau de capacitatea
de inițiere și formare a fusului de diviziune, conduc la formarea fusurilor
de diviziune monopolare sau multipolare (în schimbul celui normal,
bipolar) și, implicit, la o segregare cromozomială incorectă în viitoarele
celule fiice (Nakajima și col., 2004).
E. Nucleul (lat.„nucleus” – miez) este prezent în majoritatea

celulelor animale, având rol de depozitar al informaţiei genetice, de reglare
şi control al activităţii celulare. Are diametrul cuprins între 3 și 10 µm,
structura sa variind în funcţie de perioada ciclului celular. În interfază este
denumit nucleu metabolic şi este format din membrană nucleară (dublu
laminată), nucleoli, cromatină şi nucleoplasmă. În timpul diviziunii
celulare, la aşa numitul „nucleu genetic” dispare învelişul nuclear, dispar
nucleolii iar cromatina se condensează devenind vizibili cromozomii
(Creangă, 1999).
37
a)Membrana nucleară este constituită din două foițe, fiecare dintre

acestea având în componență un dublu strat de lipide și proteine. În vederea
asigurării schimburilor dintre nucleu și citoplasmă, o astfel de structură
dublu laminară este traversată de numeroși pori, a căror asamblare în
membrana nucleară se face prin intermediul proteinei deja integrată
GP210. Între membrana nucleară externă și cea internă există un spațiu
intermediar numit lumen, care funcționează ca un depozit de calciu,
canalele speciale membranare facilitând ieșirea și intrarea calciului la acest
nivel de-a lungul stimulării fiziologice. De îndată ce membrana externă
prezintă continuitate cu membrana reticulului endoplasmatic, există o
continuitate și între lumenul membranei nucleare și reticulul
endoplasmatic. La trecerea celulei din profază în metafază are loc
dezasamblarea membranei nucleare, aceasta se fragmentează în vezicule
care, la sfârșitul anafazei se reasamblează, inițial în jurul cromozomilor
viitoarelor celule fiice, pentru ca, ulterior, prin fuzionarea veziculelor între
ele, să se genereze câte o membrană pentru fiecare material genetic
transportat la polii celulei mamă (Corbett, 2004; Paschal, 2004).
b)Nucleolul este un component vizibil în nucleul celular aflat în
interfază, urmând ca în timpul diviziunii să se dezorganizeze și apoi să se
refacă în telofază, într-o anumită regiune a cromozomului numită
organizator nucleolar (Petre și col., 1985). În mod obișnuit, o celulă are
un singur nucleol dar există și excepții, celulele cu mai mulți nuclei sau cu
activitate secretorie pot avea mai mulți nucleoli. Nucleolul este lipsit de
membrană, fiind înconjurat de precursori ai ribozomilor care se leagă unul
de altul formând o rețea. Are o structură complexă (3% ADN, 7% ARN,
90% proteine19), îndeplinind funcții de sinteză și asamblare a ribozomilor,
a ARN-ului de tip ribozomal (în acest fel participă la descifrarea
informației genetice deținută de ADN-ul nuclear) (Jelea și Jelea, 2007;
Pederson, 2004; Creangă, 1999; Petre și col., 1985).
c)Nucleoplasma (matrixul nuclear, carioplasma, cariolimfa) apare
la microscopul electronic ca o rețea de proteine fibroase în ochiurile căreia
19La nivelul nucleolului uman au fost identificate aproximativ 350 de proteine (Pederson, 2004).
38
sunt incluse cromatina nucleară și nucleolul. Conține nucleotide necesare

replicării ADN-ului și enzime ce catalizează activitățile din nucleu. La
începutul diviziunii celulare, membrana nucleară se dezintegrează iar
carioplasma se amestecă cu citoplasma formând mixoplasma.
4.1.Structura și conformația acizilor nucleici
Acizii nucleici reprezintă un grup de substanțe chimice rezultate

prin polimerizarea nucleotidelor, în vederea asigurării cadrului
informațional pentru determinarea succesiunii aminoacizilor din structura
proteinelor (Lodish și col., 2003). La modul general, fiecare nucleotidă este
alcătuită dintr-un nucleozid și un radical fosforic, nucleozidul cuprinzând
o bază azotată și un glucid (o pentoză) (figura 5).
OH H
HO P O C5' H
O
O Bazã azotatã
C4' C1'
H H
H H
C3' C2'
OH X
Radical
fosforic nucleozid
nucleotid
X= H, în structura ADN-ului
OH, în structura ARN-ului
Fig.5: Structura chimică a unui nucleotid 5
39
Acidul deoxiribonucleic și acidul ribonucleic prezintă

particularități structurale, astfel:
▪ Bazele azotate care intră în structura acizilor nucleici derivă din
două structuri heterociclice: purina și pirimidina (figura 6). Adenina și
guanina sunt baze azotate purinice iar citozina, timina și uracilul sunt baze
azotate pirimidinice (figura 7). În molecula de ADN sunt regăsite adenina,
guanina, citozina și timina. Cu excepția înlocuirii timinei cu uracilul,
celelalte baze azotate pot fi regăsite și în molecula de ARN.
H H
C6 C6
N7
N1 5
C N1 5
C H
8
C H
H C2 4
C H C2 4
C H
N9
N3 N3
H
(a) (b)
Fig.6: Structura fundamentală a bazelor purinice (a) și pirimidinice (b)20 6
Bazele azotate prezintă fenomenul de tautomerie datorat deplasării

unui atom de hidrogen și a unei legături duble (gr. „tauto” – aceeași,
„meros” – parte). În structura acizilor nucleici sunt regăsite formele
lactam și amino, mult mai stabile decât formele lactim și imino (figura 8)
(Lieberman și Marks, 2013; Solcan și Sisea, 2012; Dinu și col., 1996).
20Numerotarea atomilor constituienți ai bazelor azotate se face în așa fel încât atomii de azot să
primească un indice minim.
40
NH2
O
C6 N7 N7
C6
N1 C C
5 H N1 5
C H
8C H
8
H C2 4
C H2N C2 C
4
N3 N9 H N3 N9 H
Adeninã Guaninã
(a)
NH2 O O
C6 C6 C6
N1 5
C H H N1 5
C H H N1 5
C CH3
O C2 4
C H O C2 4
C H O C2 4C H
N3 H N3 H N3 H
Citozinã Uracil Timinã
(b)
Fig.7: Structura chimică a bazelor purinice (a) și pirimidinice (b) 7
NH2 NH
C C
HN H N
H
a) forma amino forma imino
C C
O NH HO NH
H
b) forma lactam forma lactim
Fig.8: Forme tautomere în structura bazelor azotate 8
41
▪ Pentozele acizilor nucleici sunt deoxiriboza (pentru ADN) și

riboza (pentru ARN). Acestea sunt diferite structural în funcție de lipsa
grupării 2'OH în molecula deoxiribozei (figura 9).
H H
HO C5' H O OH HO C5' H O OH
C4' C1' C4' C1'

H H H H
H H
H C3' C2' H C3' C2'
OH H OH OH
2' deoxiriboza riboza
Fig.9: Pentozele (ozele) acizilor nucleici219

Radicalul fosforic este același în ambele molecule de acizi nucleici
(figura 10).
O O
HO P OH O P O
OH O
acid fosforic ion fosfat
Fig.10: Tranziția acid fosforic → ion fosfat 10
Legătura pentozelor cu bazele azotate este de tip N-glicozidic și se

realizează între atomul de carbon C1' al ozei și atomul de azot N9 al bazelor
purinice și, respectiv, N3 al bazelor pirimidinice. Radicalul fosfat se leagă
de complexul nucleozid astfel format printr-o legătură de tip ester cu
hidroxilul liber de la atomul de carbon C5' (figura 11).
21Numerotarea atomilor de carbon constituienți ai pentozelor se face cu cifre de la 1' la 5', în felul
acesta fiind făcută diferențierea cu atomii consituienți ai bazelor azotate care se numerotează cu
cifre simple arabe (Solcan și Sisea, 2012).
42
O O
O P OH + HO C5' O P O C5' + H2O
O O
hidrogen fosfat
Fig.11: Formarea legăturii de tip ester între radicalul fosfat și hidroxilul

liber de la atomul de carbon C5' 11
Complexul nucleozidă-radical fosfat reprezintă un nucleotid

monofosfat, fiind cunoscute și nucleotidele di- și tri-fosfat formate prin
cooptarea altor ioni de fosfat anorganic la poziția C5' a pentozei (figura 12).
O O H
O P O P O C5' H O Bazã azotatã
O O C4' C1'
H H
H
H C3' C2'
OH H
Fig.12: Structura unui nucleotid difosfat 12
Compușii di- și tri-fosfat se regăsesc în mod natural, fiind

precursori de nucleotide monofosfat ce urmează a fi atașate lanțului
polinucleotidic, unii dintre aceștia (precum dADP, ADP, dATP, ATP) fiind
considerați compuși macroergici ce stochează o cantitate mare de energie
în legăturile acestora (Solcan și Sisea, 2012; Dinu și col., 1996; Lehninger,
1987).
Denumirea nucleotidelor ia în considerare tipul de bază azotată și
asocierea acesteia cu pentoza corespunzătoare (evidențiată cu ajutorul
prefixului „deoxi-”, în cazul pentozei specifice ADN-ului, și sufixul „-
ozină” pentru bazele azotate purinice, și „-idină” pentru cele pirimidinice),
43
și numărul radicalilor fosfați incluși. De exemplu, ribonucleotida

monofosfat a ARN-ului ce include adenina ca bază azotată se numește
adenozin monofosfat (AMP) iar a ADN-ului, deoxiadenozin monofosfat
(dAMP). Alte exemple pot fi considerate: deoxiguanozin difosfat (dGDP),
guanozin trifosfat (GTP), deoxicitidin monofosfat (dCMP), citidin trifosfat
(CTP), uridin monofosfat (UMP), deoxitimidin difosfat (dTDP) etc.
În fiecare catenă a ADN-ului (bicatenar), la fel și în molecula de
ARN (monocatenar), legăturile dintre fiecare două nucleotide se datorează
unei grupări fosfat ce leagă hidroxilul liber atașat atomului C3' din structura
unui glucid cu hidroxilul liber atașat atomului C5' din structura glucidului
următor, cu eliminarea unei molecule de apă (legături dintre nucleotide
3',5'-fosfodiesterice) (figura 13) (Fursule și col., 2006).
H
N H
N7 C6
capãt 5' C5 N1
H C8
H
C4 C2 H
HO C5' H N9 N3
O
C4' C1' adenina
H H
H O
H C3' C2'
H N7 C6
C5 N1 H
O H H C8
C4 C2 N H
O P O C5' H O N9 N3
O H
C4' C1' H
H H
H guanina
H C3' C2'
OH H
capãt 3'
Fig.13: Legătura 3',5'-fosfodiesterică dintre două nucleotide 13
44
Molecula acidului deoxiribonucleic este bicatenară, cu legarea pe

bază de complementaritate prin punți de hidrogen a bazelor azotate aflate
în interiorul structurii celor două catene (A=T; G≡C, justificată prin
raporturile proporționale stabilite de Erwin Chargaff: A/T=G/C=1;
A+T/G+C≠ 1)22 (figura 14).
Fig.14: Structura secundară a moleculei de ADN 14
În mod specific tipicului nuclear (eucariot), arhitectura moleculei

de ADN cunoaște o configurație spațială în care cele două catene
polinucleotidice se înfășoară una în jurul celeilalte și amândouă în jurul
unui ax central ipotetic (dublu helix sau spirală dublă cu orientare spre
dreapta) (figura 15) (Reece, 2004; Kingston, 2002; Dinu și col., 1996;
Tămaș și col., 1981).
22Aceste raporturi stabilesc cantități egale de Adenină și Timină, respectiv de Guanină și Citozină,
însă diferite între bazele azotate unite pe bază de complementaritate, A=T, respectiv G≡C.
45
Fig.15: Modelul Watson-Crick de conformație a moleculei de ADN 15
Bazele azotate sunt situate la 0,34 nm una față de cealaltă iar fiecare
tur complet (3600) al dublului helix este format din 10 perechi de baze
azotate, având dimensiunea de 3,4 nm. Diametrul helixului este de 2,0 nm,
pe lungimea acestuia fiind descrise două tipuri de adâncituri (șanțuri,
incizii), una mare, cu o lungime de 2,2 nm și una mică, cu o lungime de 1,2
nm, a căror secvențe structurale formează bazele recunoașterii moleculare
pentru proteine și alte molecule de mici dimensiuni (de exemplu, incizia
mare se presupune că ajută mecanismul transcripției ADN-ului, ca site de
recunoaștere al factorilor de transcripție ce determină separarea celor
două catene de ADN) (Kingston 2002; Sinden, 1994; Tămaș și col., 1981).
Modelul conformațional al moleculei de ADN anterior prezentat
este cunoscut drept modelul Watson-Crick sau conformația de tip B a
moleculei de ADN. Însă, molecula acidului deoxiribonucleic este departe
de a fi una cu conformație statică, la celulele vii, marea majoritate a
moleculelor de ADN fiind un amestec conformațional al tipului B cu tipul
46
conformațional A și cu foarte puține regiuni capabile de a forma tipul

conformațional Z.
Tipul conformațional A este reprezentat de un dublu helix orientat
spre dreapta, mai compact, cu 11 nucleotide per tur, cu un pas al elicei de
2,8 nm față de 3,4 nm la tipul conformațional B și cu un diametru al
helixului de 2,3 nm față de 2,0 nm la tipul conformațional B. Tipul
conformațional Z sau levogir este cu orientare spre stânga și în zig-zag, cu
12 nucleotide per tur, cu un pas al elicei de 4,56 nm și un diametru al
helixului de 1,8 nm, cu o adâncitură mică adâncă și ascuțită iar adâncitura
mare aproape dispărută (Garrett și Grisham, 2010; Ussery, 2002; Dinu și
col., 1996; Hertzog, 1996).
Ussery (2002) consideră că la baza trecerii modelului
conformațional al moleculei de ADN de la tipul B la cel A sau Z stau
următoarele trei condiții principale:
▪ reacția de hidratare și concentrația sărurilor: forma A este favorizată
de condițiile de deshidratare iar forma Z de concentrațiile crescute
de sare;
▪ secvența moleculei de ADN: forma A este favorizată de prezența
consecutivă a cel puțin patru purine sau patru pirimidine, cu
excepția înșiruirii de baze azotate AAAA care a fost raportată
modelului conformațional B; una din cele mai cunoscute secvențe
de baze azotate care respectă modelul conformațional A este
reprezentată de înșiruirea GAGGGA. Pe de altă parte, forma Z se
datorează alternării purinelor cu pirimidinele, prima structură
identificată cu conformație Z fiind reprezentată de înșiruirea
următoarelor baze azotate: GCGCGC;
▪ prezența proteinelor care pot lega ADN-ul găsit într-o anume
conformație și să determine adoptarea unei alte conformații (de
exemplu, endonucleazele, polimerazele).
Conformația de tip A este o formă uzuală a hibrizilor ADN-ARN, și

a eventualelor zone dublu catenare de ARN (Ussery, 2002) formate ca
rezultat al plierii lanțurilor ribonucleoditice sub forma unor bucle ce permit
47
nucleotidelor complementare adenină-uracil, guanină-citozină să ajungă

față în față și să se unească prin legături slabe de hidrogen (Creangă, 1999).
Conformația de tip Z se formează in vivo în timpul procesului de
transcripție ca urmare a forței de torsiune generată de mișcarea ARN
polimerazei în vederea adăugării ribonucleotidelor la catena crescândă de
ARNm pe baza informației prezentate de catena de ADN separată local din
dublu helix (pe zone scurte de 11 nucleotide) și care se comportă drept
matriță (template) (Griffiths și col., 2000; Helbert și Rich, 1999; Muraru
și Anton, 1999). Având o stabilitate structurală redusă, se pare că regiunile
conformaționale de tip Z sunt predispuse la mutații (Dinu și col., 1996).
În cazul modelului bicatenar Watson-Crick, prin convenție, se
consideră scrierea unei catene polipeptidice a moleculei de ADN începând
cu capătul 5' în stânga și cel 3' în dreapta (așadar, grupările –OH libere
vor fi pentru prima bază azotată la nivelul C5 iar pentru ultima la nivelul
C3); cele două lanțuri polipeptidice ce formează molecula bicatenară de
ADN sunt antiparalele, așadar, când unul evoluează în direcția 5'→3',
celălalt va evolua în direcția 3'→5'.
Cercetările experimentale desfășurate în ultimele decenii au arătat
posibilitatea unor modele structurale mai complexe ale moleculei de ADN,
precum conformațiile de ADN triplex și cvadruplex.
ADN-ul triplex a fost confirmat în structurile naturale încă din anul
1968, într-o astfel de configurație bazele azotate consecutive (de tip purinic
sau pirimidinic) ocupă adâncitura mare a ADN-ului, formând legături de
hidrogen de tip Hoogsten cu purinele structurii dublu-catenare Watson-
Crick. Legăturile de tip Hoogsten sunt diferite de cele formate în modelul
clasic bicatenar de asociere a bazelor azotate, fiind implicate bazele azotate
purinice datorită potențialului lor de legare a unei a treia catene prin
situsurile pentru legături de hidrogen. Astfel de triplete moleculare se
formează considerând, în mod obligatoriu, oligonucleotidele formatoare de
triplete (TFOs – engl. Triplex Forming Oligonucleotides) sub forma
secvențelor homopurinice - homopirimidinice (aceleași purine - aceleași
pirimidine) cu o lungime cuprinsă între 10 și 30 nucleotide, care se leagă
48
la o catenă bogată în purine din duplexul ADN (Jain și col., 2008; Knauert
și Glazer, 2001; Frank-Kamenetskii și Mirkin, 1995).
Tripletele moleculare sunt cunoscute ca ADN-H, dacă a treia catenă
este bogată în baze pirimidinice, și ADN-H*, dacă a treia catenă este bogată
în baze purinice. În mod tipic, o a treia catenă polipirimidinică (Y) se leagă
la catena polipurinică a duplexului de ADN (prin legături de hidrogen de
tip Hoogsten) într-un model paralel (de exemplu, în aceeași orientare
5'→3' ca și catena bogată în baze purinice din duplexul de ADN), în timp
ce o a treia catenă polipurinică (R) se leagă într-un model antiparalel la
catena purinică a duplexului de ADN (prin legături de hidrogen Hoogsten
reverse). În modelul antiparalel, aranjarea purinelor se face în triplete G:G-
C, A:A-T, în timp ce în modelul paralel, aranjarea pirimidinelor este C+:G-
C, T:A-T (C+ reprezintă o citozină protonată) (Jain și col., 2008; Knauert
și Glazer, 2001).
Astfel de structuri triplex pot fi produse și pe cale sintetică (numite
triplete intermoleculare, cele naturale fiind numite triplete
intramoleculare), fiind cunoscut potențialul terapeutic al acestora prin
inhibarea unor gene implicate în producerea cancerului, a unor gene țintă
pentru diverse boli genetice, dar și prin stimularea reparării ADN-ului. Pe
de altă parte, astfel de structuri polipurinice-polipirimidinice sunt mai
susceptibile la rearanjamente cromozomiale structurale de tipul
translocațiilor, ruperile cromozomiale urmate de pierderea segmentului
fracturat deci, au un pronunțat efect mutagen (Jain și col., 2008).
ADN cvadruplex se formează în regiunile bogate în guanină
(secvențe genomice repetitive precum telomerele, ADN-ul ribozomal23, în
regiunea de control a proto-oncogenelor), un cvartet de guanină unit prin
legături de hidrogen de tip Hoogsten fiind dispus într-o conformație plană,
numită tetradă de guanine. Două sau mai multe astfel de tetrade pot fi unite
între ele pentru a forma un complex de tetrade (Fogolari și col., 2009;
Burge și col., 2006). O astfel de prezentare are implicații biologice
semnificative asupra stabilizării unor structuri precum telomerele, ce
23 Care servește ca matriță pentru sinteza ARN-ului ribozomal.
49
cuprind, de obicei, structuri repetitive simple pe o catenă, de tipul (G4T2)n

sau (G4T4)n (G = Guanină, T = Timină). De asemenea, astfel de
conformații ale moleculei de ADN par să aibă un rol important în
menținerea împreună a celor patru cromatide în cursul diviziunii meiotice
(Sinden, 1994).
Succesiunea bazelor azotate în structura moleculei de ADN și rata

repetării unor cadre specifice din structura acestuia este în legătură cu
regăsirea la nivel molecular a unor regiuni satelit. ADN-ul satelit reprezintă
aproximativ 10% din genom24 și constă din secvențe repetate în tandem
frecvent localizate în blocuri heterocromatinice (de exemplu:
pericentromerice sau în jurul centromerului cromozomial, ori telomerice
sau la capetele cromozomului). În funcție de mărimea sa, ADN-ul satelit
este clasificat în ADN microsatelit (un tandem mai mic de 10 perechi de
baze ce se repetă), minisatelit (un tandem cuprins între 10 și 60 de perechi
de baze ce se repetă), midisatelit (un tandem de până la câteva sute de
perechi de baze ce se repetă) și macrosatelit (câteva kilobaze per repetare).
Dintre tipurile anterior menționate, ADN-ul microsatelit are ponderea cea
mai importantă, fiind denumit în literatura de specialitate ca secvențe
simple repetate (SSR – engl. Simple Sequence Repeats) sau repetări scurte
în tandem (STR – engl. Short Tandem Repeats). De cele mai multe ori,
ADN-ul microsatelit este reprezentat de două – patru nucleotide repetate de
până la câteva zeci de ori, astfel de situsuri diferind la nivel de populație
după numărul acestor repetări (STRPs – engl. Short Tandem Repeat
Polymorphism). ADN-ul minisatelit este bogat fie în baze azotate GC
repetate în tandem, fie AT, localizarea sa fiind la capetele cromozomului
(telomere). La nivelul unor situsuri cromozomiale, numărul acestor
repetări în tandem este variabil (VNTRs – engl. Variable Number of
Tandem Repeats), acestea fiind folosite ca un instrument în identificarea
24 La om, de exemplu, aproximativ 25% din genomul haploid este reprezentat de gene și secvențe
aflate în legătură cu acestea (promotori, introni etc.), fiind transcrise doar 3% din secvențele de
nucleotide conținute. Restul, reprezintă secvențe repetitive care stau la baza heteromorfismului
cromozomial și polimorfismului molecular (Wyandt și Tonk, 2011).
50
amprentei de ADN pentru fiecare individ în parte. ADN-ul midisatelit este

puțin cunoscut până în prezent, fiind localizat în regiunile centromerice și
telomerice cromozomiale. ADN-ul macrosatelit este singurul ADN
repetitiv codificator (conține în structura sa un cadru de lectură25
asemenea celorlalte gene), cu posibilitatea producerii unei proteine pentru
fiecare unitate ce se repetă. ADN-ul macrosatelit (MSR – engl.
Macrosatellite Repeat) este specific unui număr restrâns de cromozomi
(unul, doi), cu exprimarea preponderentă în celulele linei germinale, fapt
ce este diferit față de restul ADN-ului satelit de la nivelul centromerilor și
telomerelor ce se regăsește în structura tuturor cromozomilor (Rich și col.,
2014; Wyandt și Tonk, 2011; Adega și col., 2009).
4.2. Fluxul informației genetice: de la ADN la

proteine
Asocierea acidului deoxiribonucleic cu transmiterea ereditară a

caracterelor a fost realizată ca urmare a eforturilor depuse de către Oswald
Avery și colaboratorii săi (1944) de a izola și extrage ADN–ul din culturile
virulente ale bacteriilor Streptococcus pneumoniae (Diplococcus
pneumoniae) și de a-l introduce în mediul de cultură cu pneumococi
nevirulenți. Transformarea pneumococilor nevirulenți în pneumococi
virulenți sub influența ADN-ului exogen confirmă fenomenul de
transformare genetică observat în anul 1928 de către Frederick Griffith la
bacteriile aceluiași gen. Cercetările anterior menționate, ca și cele ale
desfășurate de Rosalind Franklin, James Watson, Francis Crick și Maurice
Wilkins, Erwin Chargaff și Linus Pauling reprezintă baza dezvoltării
geneticii moleculare de până în prezent (Gersen și Keagle, 2005; Reece,
2004; Raicu și Stoian, 1989).
25 ORF – engl. Open Reading Frame
51
Fluxul informației genetice la eucariote are la bază un model bazat

pe relații de complementaritate ce face posibilă atât structurarea mesajului
genetic în catena dublă de ADN, cât și preluarea acestuia din nucleu sub
forma unei molecule de ARN numit mesager, și aducerea sa în citoplasmă,
locul de biosinteză a proteinelor.
Catena de ADN care servește drept matriță („template”) pentru
formarea ARN-ului mesager (fenomenul de transcripție) este numită și
catenă negativă sau antisens deoarece secvența nucleotidelor din structura
sa va fi diferită dar complementară celei din ARN-ul mesager sintetizat
ulterior (uracilul din ARN stabilește legături de complementaritate cu
adenina din ADN), spre deosebire de secvența de nucleotide din catena
„non-template” (numită și catenă pozitivă, sens sau codificatoare) care
este identică cu cea din ARNm, cu excepția faptului că timina din ADN este
înlocuită cu uracil în ARN.
Construirea noii catene de ARN mesager de către enzima ARN
polimeraza ADN-dependentă se face așadar respectând principiul
complementarității (adenina asociindu-se cu timina din ADN, guanina cu
citozina din ADN, citozina cu guanina din ADN iar uracilul cu adenina din
ADN) și, întotdeauna în direcția 5'→3', indiferent care dintre cele două
catene ale ADN-ului este matriță sau codificatoare (Reece, 2004; Griffiths
și col., 2000; Dinu și col., 1996).
Legarea enzimei ARN polimeraza la molecula de ADN în vederea
inițierii transcripției se face la o secvență specifică de deoxiribonucleotide
(numită „promotor”) cu ajutorul factorului sigma (σ) al moleculei de
enzimă. Prin compararea mai multor promotori la eucariote au fost stabilite
trei secvențe comune de deoxiribonucleotide localizate la 25-35 și,
respectiv 40-110 nucleotide înaintea punctului de start al transcripției (în
aval). De exemplu, punctul de start al sintezei de ARNm („semnalul unde
începe transcrierea”) este recunoscut de caseta TATA sau Goldberg-
Hogness (5'-TATAAAT-3') raportată în pozițiile (-25), (-30), (-32) față de
52
site-ul de transcripție al unei gene26. O altă secvență a promotorului situată

în poziția (-75), deși a fost raportată mai des aproape de poziția (-80),
poartă denumirea de caseta CAAT (5'-GGCCAATCT-3') și are rol în
stabilirea frecvenței transcrierii („semnalul când începe transcrierea”). O
a treia secvență de promotor este reprezentată de caseta GC (5'-GGGCGG-
3'), a fost raportată în pozițiile (-90), (-110), și are funcții similare
secvențelor de „enhancer” (grupuri de 10-20 deoxiribonucleotide ce cresc
viteza de inițiere a transcrierii, cu acțiune contrastantă de cea a
secvențelor „silencer”) (Kaplan, 2015; Klug și col., 2009; Maimon și
Rokach, 2005; Mahesh, 2003; Dinu și col., 1996).
Promotorul este cunoscut și ca secvența reglatoare din structura
unei gene, fiind singura unitate care nu se transcrie în ARN-ul mesager.
Gena eucariotelor mai cuprinde un segment structural, cu regiunile 5' și 3'
netraductibile, între care se regăsește o regiune centrală denumită cadru de
lectură ce conține secvențe codificatoare – exoni, separate de secvențe
necodificatoare – introni (figura 16) (Solcan și Sisea, 2012).
Fig.16: Structura genei la eucariote 16
La eucariote, ARN-ul mesager inițial sintetizat are o structură

perfect complementară cu cea a catenei matriță de ADN, fiind denumit și
transcript primar sau ARNm prematur. Spre deosebire de acesta, ARN-ul
mesager ajuns în citoplasmă în vederea traducerii mesajului genetic este cu
26 Față de punctul de start al transcripției notat cu (+1) și care va dicta capătul 5' al ARN-ului
transcript primar. Promotorii situați în amonte se notează cu semnul „-” iar cei în aval cu semnul
„+” (Dinu și col., 1996).
53
mult mai scurt, fiind numit ARNm matur. Așadar, se pare că ARN
polimeraza realizează o copie primară identică cu întregul segment
structural, care ulterior este prelucrată prin excizarea segmentelor
necodificatoare (numite introni sau „interventing sequences” în molecula
de ADN) și legarea segmentelor codificatoare între ele (numite exoni sau
„expressed regions” în molecula de ADN)27(Kaplan, 2015; Dinu și col.,
1996). Molecula de ARNm suferă însă și alte modificări structurale înainte
de a părăsi nucleul și care privesc capetele 5' și 3', cunoscute drept
domeniile netraductibile „leader” și, respectiv, „trailer”. Încă de la
începutul transcrierii, ARN-ul mesager este modificat la capătul 5' prin
adăugarea unui reziduu de 7-metil guanozină (punct CAP, în vederea
legării ulterioare a ribozomului pentru o traducere cât mai corectă a
mesajului genetic), câte o grupare metil fiind ulterior adăugată primei și
următoarei baze azotate din lanțul polinucleotidic. De asemenea, capătul
3' este inițial scindat din lanțul polinucleotidic al ARN-ului mesager în
extindere, poliadenilat prin adăugarea a aproximativ 200 de adenozine, și
apoi reatașat moleculei de ARNm la finalul procesului de transcripție.
Poliadenilarea conferă stabilitate transcriptului, este necesară pentru
părăsirea nucleului de către ARNm matur în vederea ajungerii sale în
citoplasmă și se realizează cu ajutorul enzimei poli-A-polimerază. Se pare,
totuși, că acest fenomen nu este universal valabil tuturor tipurilor de ARN
mesager; de exemplu, tipurile de ARN mesager care codifică proteinele
histonice nu se poliadenilează (Reece, 2004; Baralle, 1983).
Odată cu finalizarea modificărilor aduse structurii transcriptului
primar, ARN-ul mesager, devenit matur, trece în citoplasmă pentru a servi
drept matriță biosintezei proteinelor. În acest compartiment celular,
secvența ribonucleotidelor este decodificată de către ribozomi cu
participarea ARN-ului de transfer sau de transport (ARNt) drept moleculă
27Proces de matisare sau „splicing”, realizat cu ajutorul unor complexe de mici dimensiuni numite
„spliceosomes” sau structuri ribonucleoproteice cu masă moleculară mică („small nuclear
ribonucleoprotein particles” – snRNP), numite uzual și „snurps”. Astfel de structuri sunt
asemănătoare structural și funcțional ribozomilor, și conțin cantități mici de ARN [„small nuclear
RNA” – snRNAs, de 6 tipuri – U1-U6, cu dimensiuni de la 100 nucleotide (U6) la 215 nucleotide
(U3)] și 40 de proteine diferite (Snustad și Simmons, 2015; Muraru și Anton, 1999).
54
adaptor între catena matriță de ARNm și aminoacizii care urmează a fi

încorporați în proteină. ARN-ul de transfer este de mici dimensiuni (70-90
nucleotide), monocatenar, și prezintă patru regiuni formate prin
împerecherea bazelor azotate pe bază de complementaritate (A-U, C-G) și
trei bucle de necomplementaritate între bazele azotate constitutive. ARNt
nuclear (nu și cel mitocondrial) are conformația în „frunză de trifoi” și,
indiferent de specificitatea sa pentru un aminoacid anume28, la capătul 3'
(3'-OH) al catenei polinucleotidice se termină cu secvența de trinucleotide
CCA care leagă covalent aminoacidul29 ce urmează a fi transferat la nivelul
ribozomilor (reacție catalizată de enzima aminoacid-sintetaza) iar la
capătul buclei inferioare cuprinde așa numita porțiune anticodon, o
secvență de trei nucleotide ce recunoaște pe bază de complementaritate un
codon sau o altă secvență de trei nucleotide existentă în ARNm atașat
ribozomilor (figura 17).
Fig.17: Conformația ARN-ului de transfer și legarea acestuia pe bază de

complementaritate la structura ARN-ului mesager 17
28 Numărul tipurilor de ARNt este mai mare decât numărul celor 20 de aminoacizilor, ținând cont
că pentru un aminoacid codificat de mai mulți codoni diferiți există tot atâtea tipuri de ARNt.
29 prin esterificarea pe cale enzimatică a grupării –COOH a aminoacidului cu gruparea 3'-OH din
capătul terminal din secvența CCA a moleculei de ARNt: CCA-O-CO-CH-R.
55
Aminoacidul activat prin reacția sa cu ATP-ul și transferat la nivelul

ribozomilor este cuplat enzimatic la lanțul polipeptidic în curs de
sintetizare; citirea informației adusă de către ARNm în citoplasmă este
realizată de către ribozom în direcția 5'→3', molecula de proteină
construindu-se de la capătul amino-terminal spre cel carboxi-terminal
(Gersen și Keagle, 2005; Cooper, 2000; Muraru și Anton, 1999; Dinu și
col., 1996; Tămaș și col., 1981).
Ribozomul funcțional, format după atașarea subunității sale mari la
subunitatea mică cuplată pe molecula de ARNm, cuprinde situsurile E și P
(spre capătul 5') și situsul A (spre capătul 3' al moleculei de ARNm) (figura
18). Sinteza proteinelor începe prin atașarea ARN-ului de transfer cuplat
cu metionina în situsul P (peptidil) al ribozomului, toate celelalte molecule
de ARN de transfer cu diverși aminoacizi atașați fiind legate în situsul
adiacent A (aminoacil). În situsul E se regăsește o moleculă de ARN de
transfer deacetilat (după ce a cedat aminoacidul transportat lanțului
polipeptidic în creștere ce se formează în situsul P), în drumul său de
părăsire a ribozomului (Solcan și Sisea, 2012).
Fig.18: Situsuri active în structura ribozomului la eucariote 18
Așa cum anterior s-a făcut referire, o succesiune de trei nucleotide

din molecula de ARN mesager (scrisă în direcția 5'→3') constituie un
codon sau unitatea codificatoare a unui aminoacid (codul genetic
triunivoc). Cele patru nucleotide în combinație de câte trei oferă 64 cuvinte
de cod (43=64) care, teoretic, ar trebui să codifice cei 20 de aminoacizi. În
56
mod practic, situația nu este departe de adevăr: din cei 64 de codoni, trei
au fost demonstrați drept codoni „stop” sau „non-sens” ce semnalizează
terminarea sintezei proteinelor, restul de 61 de codoni fiind implicați în
codificarea aminoacizilor; considerând caracterul degenerat al codului
genetic, numeroși aminoacizi sunt codificați de mai mult de un codon -
„codoni sinonimi” (toți aminoacizii, cu excepția metioninei și triptofanului
au mai mult de un codon codificator) (tabel 2) (Kaplan, 2015; Gersen și
Keagle, 2005).
Tabel 2: Caracterul de redundanţă al codului genetic 0

(după Garrett și Grisham, 2016)
Prima A doua poziție A treia

poziție, U C A G poziție,
capătul 5' capătul 3'
UGU U
UUU fenilalanină UAU tirozină
cisteină
UUC UAC C
UCU serină UGC
UCC
U
UCA UGA A
UUA leucină UAA STOP
UCG STOP
UUG UAG
UGG
G
triptofan
CAU histidină CGU U
CUU leucină CCU prolină
CAC arginină C
CUC CCC
C CGC A
CUA CCA CAA glutamină
CGA
CUG CCG CAG G
CGG
AAU AGU U
AUU izoleucină
ACU treonină asparagină serină
AUC C
ACC AAC AGC
A AUA
ACA AGA A
AAA lizină
AUG metionină - ACG arginină
AAG G
START AGG
GAU ac. U
aspartic GGU
GUU valină GCU alanină
GAC glicină C
GUC GCC
G GGC
GUA GCA
GAA ac. GGA A
GUG GCG
glutamic GGG
GAG G
57
După traducerea mesajului genetic în secvențe polipepdidice

specifice, ARN-ul mesager este degradat enzimatic cu ajutorul
exonucleazelor, durata sa de viață în celulele eucariotelor fiind cuprinsă
între 3 și 12 ore (Creangă, 1999).
Complexitatea materialului genetic implicat face ca expresia genică
în sinteza proteinelor să fie diferită la organismele eucariote față de cele
procariote, principalele diferențe fiind redate în tabelul 3 (Bencsik, 2005).
Tabel 3: Diferențe în expresia genelor la eucariote și procariote 0

(după Bencsik, 2005)
Eucariote Procariote
Un ARNm codifică sintezei unei singure Un ARNm poate codifica mai multe
proteine (monocistronic). proteine (policistronic).
ADN-ul rareori conține porțiuni

ADN-ul conține secvențe repetitive. repetitive, necodificatoare.
Aproximativ 98% din ADN-ul uman Mai mult de 95% din ADN este în
este necodificator. relație cu codificarea proteinelor.
Porțiunile codificatoare din structura Majoritatea porțiunile codificatoare

ADN-ului (exoni) alternează cu cele ocupă poziții succesive în structura
necodificatoare (introni). moleculei de ADN.
4.3. Reglarea transcrierii mesajului genetic la

eucariote
Deși celulele unui organism conțin aceeași informație genetică,

genele codificatoare sunt „activate” doar în țesuturile specifice sintezei
unor anumite proteine: de exemplu, sinteza hemoglobinei are loc în
58
eritrocite și nu în leucocite, cea a melaninei în celulele epiteliale

specializate etc. Mai mult, sinteza unei proteine are loc la un moment de
timp precis și numai în cantitatea necesară, fapt ce demonstrează controlul
său genetic în funcție de cerințele organismului (Saxena, 2010; Dooner,
1979; Britten și Davidson, 1969).
Primul model de reglare a biosintezei proteinelor a fost elaborat în
anul 1961 de către François Jacob și Jacques Monod în urma studiilor
efectuate la procariote. Acesta face referire la existența în molecula de
ADN a unor gene structurale, a căror activitate este guvernată de o genă
reglatoare responsabilă de sinteza unei proteine numită represor.
Transcrierea genelor structurale este inițiată de un fragment de ADN
adiacent numit operator, a cărei activitate este influențată de factorii de
mediu (concentrația substanțelor nutritive) în sensul în care aceștia pot
determina o modificare a echipamentului enzimatic propriu celulei. De
exemplu, creșterea concentrației celulare a unui produs final de
catabolizare (numit substrat) determină o sporire a activității de degradare
pe baza creșterii sintezei de enzime implicate în respectiva cale catabolică.
Substratul devine în acest fel un „inductor” care reacționează cu
represorul, convertindu-l într-o formă inactivă (complex represor-
inductor). În acest fel, accesul ARN polimerazei la locusul promotor din
catena de ADN este permis, transcrierea genelor structurale și traducerea
lor ulterioară în produși finali enzimatici care să degradeze metabolitul
celular final având loc printr-un proces de inducție sau de represie. O
situație diferită se întâlnește atunci când în mediu se acumulează produsul
final al unei căi anabolice. Acesta acționează ca un corepresor care, prin
formarea complexului represor-corepresor, va determina activarea
represorului. În forma sa activă, represorul se leagă la operator, blocând
accesul ARN polimerazei la locusul promotor, transcrierea genelor
structurale și traducerea lor ulterioară în secvențe de enzime necesare căii
de biosinteză a produsului final fiind astfel inactivată (fenomen de
represie). Ansamblul structural alcătuit din promotor, operator și gene
structurale alcătuiește așa numitul operon (Fitzgerald-Hayes și
Reichsman, 2010; Adamafio și col., 2005; Dinu și col., 1996).
59
Dacă la procariote procesul de biosinteză a proteinelor este

controlat genetic de un set de gene care acționează în sensul „activării”
sau „inactivării” sale în funcție de necesitățile organismului, la eucariote
reglarea se face prin proteine activatoare ale genelor și nu prin proteine
represoare, ținând cont și de faptul că din totalitatea genomului eucariot,
nu mai mult de 10% dintre gene sunt transcrise și apoi exprimate în
proteine la un moment de timp dat (Dinu și col., 1996).
Unul dintre cele mai importante modele de reglare a sintezei
proteinelor la eucariote a fost propus în anul 1969 de către Roy John Britten
și Eric Harris Davidson, fiind astăzi cunoscut drept modelul bateriilor /
diviziilor de gene sau modelul operon-operator. Pentru elaborarea acestuia
au fost considerare patru clase ale secvenței de ADN, astfel:
▪Gena integratoare: este comparabilă cu gena reglatoare din
modelul Jacob – Monod de reglaj genetic a biosintezei proteinelor la
procariote, fiind responsabilă de sinteza unei molecule de ARN de activare,
ce poate acționa ca atare sau prin traducere ulterioară a mesajului genetic
înmagazinat în structura sa într-o moleculă de proteină de activare.
▪Gena senzor face parte, de asemenea, din categoria genelor
reglatoare, fiind responsabilă de reglarea activității genei integratoare,
după activarea sa prin recunoaștere de către mediatorii hormonali sau alte
molecule active în acest sens (vitamine, de exemplu). Pentru moleculele cu
greutate moleculară mare, legarea acestora nu se face direct cu gena senzor,
ci prin folosirea unor proteine specifice drept intermediari.
▪Gena producătoare: este comparabilă cu gena structurală a
procariotelor, fiind regiunea din genom care se transcrie pentru a forma
molecula de ARN mesager ce va fi ulterior tradusă în secvență de proteine.
▪Gena receptoare: este comparabilă cu gena operator din operonul
bacterian, având localizare adiacentă fiecărei gene producătoare.
În mod practic, transcrierea informației codificată în structura genei
producătoare are loc numai după activarea genei receptoare ca urmare a
complexului specific format de către aceasta cu molecula de ARN de
activare sau produsul proteic de activare rezultat din traducerea
informației genetice conținută de către ARN-ul de activare. Însă, molecula
60
de ARN de activare este sintetizată pe matrița genei integratoare ca răspuns

la semnalele genei senzor, aceasta din urmă fiind sensibilă la diferiți agenți
inductori de tipul hormonilor, vitaminelor. Odată activată gena senzor prin
formarea complexelor inductor – genă senzor, aceasta determină la rându-
i activarea genei integrator care, sub controlul genei senzor, produce ARN
de activare (sau o proteină) care activează gena receptoare ce stimulează
sinteza de ARN mesager la nivelul genei structurale (Saxena, 2010;
Miglani, 2006; Britten și Davidson, 1969).
Modelul Britten – Davidson asumă, de asemenea, două sau mai
multe gene structurale cu o genă receptoare comună ca urmare a repetării
acesteia în genom, ceea ce face ca același ARN mesager de activare (sau o
proteină) să le recunoască pe toate acestea. Se consideră astfel că genele
structurale controlate de aceeași genă senzor alcătuiesc o baterie sau o
divizie de gene, aceasta fiind calea ce face posibilă sinteza în același timp
a mai multor enzime ce aparțin aceleiași căi metabolice (Saxena, 2010;
Miglani, 2006).
4.4. Cromatină vs. Cromozomi
Molecula de ADN reprezintă baza biochimică a eredității prin faptul

că include informația genetică cu privire la sinteza proteinelor.
Lungimea sa mare (de aproximativ 2 m în celula umană)
contrastează cu spațiul nuclear redus, fiind necesară o organizare
compactă, și totodată permisivă proceselor replicative și de transcriere. În
nucleul celulelor aflate în interfază sau în afara perioadelor de diviziune,
materialul genetic este regăsit sub formă de cromatină, o matrice
gelatinoasă a cărei compoziție chimică include ADN, proteine bazice sau
histonice (cu sarcină pozitivă la pH neutru), proteine acide sau non-
histonice (cu sarcină negativă la pH neutru), și cantități mici de ARN
(Snustad și Simmons, 2015; Verma, 2001; Dinu și col., 1996).
61
Compoziția chimică a cromatinei, în termeni de raport de masă a

macromoleculelor componente, a fost determinată pentru diferite țesuturi,
datele raportate fiind prezentate în tabelul 4.
Tabel 4: Compoziția chimică a cromatinei exprimată în raport de masă 0

(după Elgin și Bonner, 1973)
Sursa de cromatină ADN ARN Histone Non-histone

Ficat de șobolan 1 0,04 1,15 0,95
Ficat de șobolan nou-născut 1 0,05 1,07 0,63
Rinichi de șobolan 1 0,06 0,95 0,70
Rinichi de șoarece 1 0,02 1,11 0,93
Ficat de găină 1 0,03 1,17 0,88
Datele incluse în tabelul anterior arată că raportul dintre cantitatea

de ADN și cea de proteine histonice este apropiat de 1:1, în timp ce raportul
dintre cantitatea de ADN și cea de proteine non-histonice poate fi
considerat, în general, ca fiind variabil. De altfel, ARN-ul este un
component relativ minor în structura cromatinei (Elgin și Bonner, 1973).
Proteinele histonice au un conținut de arginină și lizină ce variază
între 6,5% și 27%, acești aminoacizi fiind responsabili de sarcina pozitivă
a proteinelor de acest tip (tabel 5).
Tabel 5: Numărul resturilor de aminoacizi din componența proteinelor

histonice și ponderea aminoacizilor dominanți 0
(după Anghel și Toma, 1987)
Histona Numărul resturilor de aminoacizi Aminoacizi dominanți (%)
H1 215 Lizină (27)
Lizină (11)
H2A 129
Arginină (9)
Lizină (16)
H2B 125
Arginină (6,5)
Arginină (15)
H3 135
Lizină (12)
H4 102 Glicină (15)
Arginină (14)
62
Cele cinci tipuri de histone (H1, H2A, H2B, H3 și H4) îndeplinesc

funcții structurale, fiind prezente în toate tipurile de celule, cu excepția
celulelor sexuale masculine, la care histonele sunt înlocuite în fazele târzii
ale spermatogenezei cu o altă clasă de proteine bazice – protamine,
esențiale condensării mai compacte a capului spermatozoizilor și
stabilizării ADN-ului din structura acestora. De altfel, doar 10-15% din
genomul spermatozoizilor la om și alte primate este considerat a fi
complexat cu histone, în special acele segmente esențiale dezvoltării
ulterioare embrionare (Snustad și Simmons, 2015; Balhorn, 2007). Cele
cinci tipuri de histone sunt prezente într-un raport molar de 1H1 : 2H2A :
2H2B : 2H3 : 2H4, patru dintre acestea (H2A, H2B, H3 și H4) fiind specific
asociate ADN-ului pentru a produce unități structurale ale cromatinei
numite nucleozomi (Snustad și Simmons, 2015).
Un nucleozom este format dintr-o asociere a moleculei de ADN de
2 nm grosime cu un octamer de histone (câte două molecule din histonele
H2A, H2B, H3 și H4), rezultând o structură semicilindrică cu diametrul de 11
nm și lungimea de 5,5 nm. Molecula de ADN înconjoară octamerul histonic
de 1,75 ori, fiecare întoarcere a spirei incluzând 83 de perechi de nucleotide
(pb – perechi de baze); așadar, aproximativ 146 pb de ADN inactiv și
nereactiv înconjoară octamerul histonic de 1,75 ori. Legătura dintre doi
nucleozomi succesivi se face prin fragmente de ADN internucleozomic
(ADN linker) complexat cu histona H1 (figura 19). Lungimea acestuia este
cuprinsă între 10 și 80 pb, variind în funcție de specie și tipul de țesut
(Felsenfeld și Groudine, 2003; Passarge, 2001; Verma, 2001).
Fig.19: Organizarea nucleozomului și realizarea legăturii dintre

doi nucleozomi 19
63
În mod obișnuit sunt întâlnite două niveluri de organizare ale fibrei

de cromatină: fibra nucleozomală, cu diametrul de 11 nm, fiind rezultatul
înșiruirii nucleozomilor unul după altul asemenea unor „mărgele pe ață”,
asigurând un nivel de compactare a ADN-ului de aproximativ 6 ori, și fibra
solenoidală, mai scurtă și mai groasă, cu diametrul de 30 nm, formată prin
împachetarea elicoidală a fibrei nucleozomale cu ajutorul histonei H1,
fiecare întoarcere a helixului incluzând aproximativ 6 nucleozomi (figura
20). Este cunoscută tranziția de la fibra nucleozomală la cea solenoidală, și
invers, histona H1 având rol important în acest sens (Luger și col., 2012;
Verma, 2001; Dinu și col., 1996).
(a) (b)
Fig.20: Organizarea cromatinei în fibra nucleozomală (a) și fibra

solenoidală (b) 20
64
În funcție de proprietățile tinctoriale, cromatina se prezintă sub

formă de eucromatină și heterocromatină. Eucromatina este asociată în
mod obișnuit fibrei de 11 nm, fiind puțin condensată, slab colorată, formată
din ADN nerepetitiv ce conține o cantitate mare de baze azotate de tipul
citozinei-guaninei la care se asociază proteine non-histonice ce destind
structura materialului genetic pentru a permite replicarea și transcrierea sa
timpurie în faza sintetică a interfazei. Constituie fondul de gene active sau
codificatoare ce reprezintă mai puțin de 4% din genomul mamiferelor.
Heterocromatina este asociată în mod obișnuit fibrei de 30 nm, fiind
condensată, intens colorată, formată din ADN repetitiv ce conține o
cantitate mare de baze azotate de tipul adeninei-timinei la care se asociază
proteine histonice ce mențin compactă structura materialului genetic,
având o acțiune restrictivă asupra capacității ADN-ului de sinteză a ARN-
ului (mesager). Reprezintă 96% din genomul mamiferelor, incluzând
secvențe necodificatoare și repetitive. O parte a heterocromatinei rămâne
condensată de-a lungul ciclului celular, heterocromatina constitutivă fiind
regăsită ulterior în structurile cromozomiale din regiunea centromerică și
telomerică (figura 22). În contrast, heterocromatina facultativă poate fi
decondensată pentru a forma eucromatina, așa cum, de exemplu,
inactivarea unuia dintre cromozomii X ai sexului femel la mamifere este
definitivă în celulele somatice și temporară în celulele liniei germinative,
cromozomul X inactivat reactivându-se la intrarea celulelor în meioză.
Heterocromatina are dispoziție periferică în nucleu, fiind în cantitate mai
mare în celulele îmbătrânite sau puțin active metabolic (Snustad și
Simmons, 2015; Allis și col., 2007; Grewal și Jia, 2007; Verma, 2001;
Wolffe, 1999; Stein și col., 1974).
Atât replicarea ADN-ului cât și condensarea cromozomilor și
deplasarea acestora în mitoză și meioză se datorează proteinelor non-
histonice, cea mai mare parte a acestora incluzând toate enzimele și factorii
implicați în replicarea semiconservativă, mai puțin de jumătate din setul
non histonic fiind identificat ca proteine structurale: actina,
 și  tubulinele, miozina.
65
Organizarea materialului genetic în cromatină și apoi în cromozomi

implică o condensare graduală a nivelurilor primare și secundare de
împachetare deja amintite în acest capitol (de 11 și 30 nm). Compactarea
materialului genetic continuă, fibra terțiară cu diametrul de 60-80 nm
rezultând prin interacțiuni între structurile secundare cu diamentrul de 30
nm iar fibra cuaternară cu diametrul de 100-300 nm (fibra pliată în bucle
laterale sau în domenii), rezultând prin interacțiuni între structurile terțiare
(Müller și col., 2004). Compactarea uniformă a fibrei de 100-300 nm este
asociată termenilor de cromonemă sau cromonemată iar zonele de
compactare izolată (asemănătoare unor mărgele), termenilor de
cromomere sau idiomere. Compactarea progresivă a cromonemei în
blocuri cu diametrul de 700 nm formează cromatida (figura 21) (Khan,
2007; Sheval și col., 2002).
Fig.21: Condensarea progresivă a materialului genetic 21 (după Plopper,

2016)
66
4.5. Morfologia cromozomului metafazic
Pe parcursul diviziunii celulare, cromozomii suferă unele

modificări de morfologie, evoluând de la simple structuri filamentoase
dispuse sub forma unui ghem (spirem) şi până la unităţi bine
individualizate, cu o structură caracteristică observabilă, mai ales în
metafază.
Fiecare cromozom metafazic este alcătuit din două subunităţi
longitudinale denumite cromatide surori, unite între ele la nivelul
constricţiei primare sau a centromerului (gr. „centro” – central; „mere”
– parte), fiecare cromatidă conţinând câte o moleculă de ADN (Nicholas,
2010; O’Connor, 2008; Verdeș și col., 2007; Dinu și col., 1996).
Menținerea împreună a cromatidelor surori are loc și pe lungimea
acestora prin intermediul unui complex proteic numit „coezin” (engl.
„cohesin”) (figura 22). Formarea proteinelor „coezine” are loc la
începutul fazei de sinteză a interfazei, dispunerea cea mai probabilă a
acestora fiind sub formă de inel, cu posibilitatea ca acestea fie să înconjoare
ambele cromatide surori, fie să înconjoare câte o singură cromatidă, ulterior
stabilidu-se un „pod” de legătură între două astfel de inele (Peters și col.,
2008; Gruber și col., 2003). Localizarea inelelor de coezine este
considerată dinamică, fiind influențată de mișcarea ARN polimerazei în
cursul procesului de transcripție, această enzimă „împingând” inelele de
coezine de-a lungul moleculei de ADN (Ross și Cohen-Fix, 2004).
Centromerul este o regiune distinctă a cromozomului, slab
colorabilă şi uneori acromatică, fiind alcătuită din trei domenii distincte:
▪ un domeniu de împerechere plasat la interior şi care reprezintă
locul de legare între cromatidelor surori pe perioada cât acestea
sunt ataşate (G2, profază, metafază);
▪ un domeniu central extins;
67
▪ kinetocorul, care se prezintă ca o formaţiune rotund-ovală, câte

una pentru fiecare cromatidă (figura 23). La rândul său,
kinetocorul apare triplu stratificat, fibrele fusului de diviziune
înserându-se pe stratul extern al acestuia (Bonca, 2007; Verdeș
și col., 2007).
Fără centromer, cromozomul (acentric) nu este viabil şi se
resoarbe (Archunan, 2004).
Fig.22: Morfologia cromozomului metafazic cu dispoziția

heterocromatinei constitutive la nivelul centromerului și telomerelor 22
(după Shihab, 2012)
Prezenţa centromerului determină împărţirea cromozomului în

două braţe, unul scurt „p” (fr.„petit”) şi altul lung „q”(engl. „queue”). În
cazul cromozomilor cu ambele braţe egale, braţul superior este notat cu
„p” iar cel inferior cu „q”. În funcţie de poziţia centromerului şi valoarea
68
raportului dintre cele două braţe (r = q/p), se disting patru tipuri de

cromozomi:
✓cromozomul metacentric (mediocentric) are centromerul plasat în
regiunea mediană (m), braţele cromozomului fiind egale sau aproape
egale între ele iar valoarea raportului „r” dintre cele două braţe este
cuprinsă între 1,0 şi 1,7;
✓cromozomul submetacentric (submediocentric) are centromerul
plasat în regiunea submediană (sm), împărţind cromozomul în două
părţi inegale, un braţ scurt „p” şi un braţ lung „q”, valoarea raportului
„r” dintre cele două braţe fiind cuprinsă între 1,7 şi 3;
✓cromozomul acrocentric are centromerul plasat subterminal (st),
împărţind cromozomul într-un braţ foarte scurt şi un altul foarte lung
iar valoarea raportului „r” dintre cele două braţe este mai mare de 3.
✓cromozomul telocentric are centromerul plasat în regiunea
terminală a cromatidelor (t) (Guénet și col., 2015; Verma și Singh,
2014; Pusta, 2010; Verdeş și col., 2007; Setty, 2006; Creangă, 1999;
Țîrdea și Creţu, 1998; Petre și col., 1985).
Fig.23: Structura centromerului unui cromozom metafazic 23
Cromozomii telocentrici sunt consideraţi instabili, prezenţa lor la

organismele superioare este foarte rară, fiind datorată diviziunii
69
transversale a centromerului unui cromozom metacentric, cu formarea de

izocromozomi (izocromozomi ai braţului scurt „p” şi izocromozomi ai
braţului lung „q”) (Marks, 1957).
La unele specii de mamifere sunt observaţi numeroşi cromozomi
cu constricţii secundare (figura 24). Printre cromozomii bovinelor, de
exemplu, cinci perechi (cromozomii perechilor 2, 3, 4, 11 şi 28) deţin
constricţii secundare, la fel cum şi cinci perechi din cromozomii omului
(cromozomii perechilor 13, 14, 15, 21 şi 22), trei perechi din cromozomii
iepurelui de casă (cromozomii perechilor 13, 16 şi 20), şi câte două perechi
la cabaline (cromozomii perechilor 25 şi 30) şi ovine (cromozomii
perechilor 4 şi 25) (Creangă, 1999; Busch, 1974).
Fig.24: Constricția secundară și satelitul cromozomial 24
Constricţia secundară reprezintă o regiune din structura

cromozomului în care fibra cromozomială nu este la fel de bine condensată
ca în restul cromozomului, fără diminuarea cantităţii de ADN, şi care
conţine gene ce codifică sinteza ARN-ului ribozomal. Fiind localizată în
apropiere de vârful cromatidei, doar un mic segment cromatic poate fi
vizibil la capătul cromozomului, acesta fiind denumit ca satelit, trabant sau
organizator nucleolar (RON – Regiune Organizatoare Nucleolară), ce
conţine ADN înalt repetitiv sau satelit. Însă, ADN-ul satelit nu se găseşte
70
doar în regiunea satelitului, aceste secvenţe înalt repetitive fiind localizate

atât în regiunile telomerice cât şi centromerice ale cromozomului. Aşadar,
introducerea termenului de „satelit” şi în biologia moleculară, poate cauza
o oarecare asociere şi confuzie, la fel cum unii citologi confundă satelitul
cu constricţia secundară, şi fac referire la constricţia secundară ca la satelit
(Schulz-Schaeffer, 1980; Busch, 1974). În anul 2011, Ponnuraj stabilește
Regiuniunea Organizatoare Nucleolară ca fiind localizată în pedunculul
satelitului cromozomilor acrocentrici.
La capetele cromatidelor se găsesc telomerele, secvenţe de ADN
înalt repetitiv care conferă stabilitate structurală cromozomului. La
majoritatea speciilor eucariote secvența telomerică include succesiunea de
nucleotide cu următoarele baze azotate: 5'-(TTAGGG)n-3' (figura 25), cu
posibilitatea ca uneori adenina să fie înlocuită de guanină sau timină.
Lungimea secvențelor repetate în tandem diferă în funcție de specie, iar în
cadrul speciei poate diferi chiar de la un individ la altul în funcție de vârsta
acestuia. De exemplu, lungimea secvențelor repetate în tandem este de 15
kb la taurine, 25 kb la ovine, 18 kb la suine, 200 kb la șoarecele de
laborator, între 10 kb și 1,5 mb la găină, iar la om, lungimea variază de la
1,5-5 kb la indivizii bătrâni și până la 20-25 kb la nou-născuți (Bonca,
2007).
Fig.25: Reprezentarea secvenței telomerice la eucariote 25

(după Bonca, 2007)
Polaritatea telomerelor, pe lângă faptul că previne fuzionarea

cromozomilor între ei (fragmentele rezultate prin fracturare sub acţiunea
razelor X putând fuziona încă o dată, însă nu la nivelul telomerelor),
71
favorizează şi mişcarea cromozomilor în cursul diviziunilor celulare, fiind

numite şi neocentromere (Ram, 2010).
4.6. Însușirile cromozomilor
Cromozomii organismelor superioare sunt caracterizaţi prin:

a)Stabilitatea numărului lor în cadrul fiecărei specii. Toate
celulele somatice ale unui organism conţin în nucleu acelaşi număr de
cromozomi. În condiţii normale, toţi indivizii aceleaşi specii sunt
caracterizați de același număr de cromozomi, număr care poate fi variabil
între indivizii unor specii diferite. Întreaga colecţie de cromozomi din
nucleu se numeşte „complement cromozomial” şi include, în general, două
tipuri de cromozomi: cromozomii autozomi şi doi cromozomi determinanţi
ai sexului – XX sau XY la mamifere, ZZ sau ZW la păsări (gonozomi sau
heterozomi) (Nicholas, 2010; Macgregor, 1993).
Numărul şi tipul cromozomilor întâlniţi la unele specii de animale
domestice se regăsesc în tabelul 6.
Pentru citogenetica de laborator este importantă cunoaşterea
numărului şi tipului de cromozomi ai unor rozătoare. Astfel, şoarecele
(Mus musculus) are un complement format din 40 cromozomi acrocentrici
(38A+2H) iar cobaiul (Cavia cobaya) are 64 cromozomi (62A+2H), 28
dintre autozomi şi heterozomul X fiind submetacentrici iar ceilalţi
autozomi şi heterozomul Y, acrocentrici. Cariotipul standard la şobolan
(Rattus norvegicus) cuprinde 42 cromozomi (40A+2H), dintre care 14
autozomi sunt metacentrici, opt autozomi sunt submetacentrici iar 18
autozomi şi cei doi heterozomi (X şi Y) sunt acrocentrici. Hamsterul comun
sau european (Cricetus cricetus) şi cel chinezesc (Cricetus barabensis sau
griseus) au un complement format din 22 cromozomi (20A+2H), în timp
ce hamsterul auriu sau sirian (Mesocricetus aurantus) dispune de 44
cromozomi (42A+2H), 34 dintre autozomi fiind meta- şi submetacentrici,
72
opt autozomi acrocentrici, iar heterozomii X şi Y submetacentrici (Bonca și

Frunză, 2008; Creangă, 1999).
Tabel 6: Numărul şi tipul cromozomilor întâlniţi la principalele specii de

animale domestice 0 (A – cromozomi autozomi; H – cromozomi
heterozomi)
Specia / Morfologia cromozomilor
Total (2n)
animalul (lat.) metacentrici submetacentrici acrocentrici
Cabaline
14 A 12 A + 1 H(X) 36A + 1 H(Y) 64 (62 A + 2 H)
(Equus caballus)I
Bovine
- 2 H(X,Y) 58 A 60 (58 A + 2 H)
(Bos taurus)II
Ovine (Ovis aries)II 6 A + 1 H(Y) - 46 A + 1 H(X) 54 (52 A + 2 H)
Caprine
1 H(Y) - 58 A + 1 H(X) 60 (58 A + 2 H)
(Capra hircus)II
Suine (Sus scrofa
10 A + 2 H(X,Y) 10 A 16 A 38 (36 A + 2 H)
domestic)III
Canină
2 H(X,Y) - 76 A 78 (76 A + 2 H)
(Canis familiaris)IV
Felină
10 A + 1 H(X) 22 A 4 A + 1 H(Y) 38 (36 A + 2 H)
(Felis catus)V
Leporide (Oryctolagus
12 A 22 A + 2 H(X,Y) 8A 44 (42 A + 2 H)
cuniculus)VI
I De Giovanni şi col., 1979
II Bonca şi Frunză, 2008; Di Meo şi col., 2005; Creangă, 1999; Makino şi col.,1967
III Tanomtong şi col., 2007
IV Bonca şi Frunză, 2008
V Mittwoch, 1967
VI Creangă, 1999
b)Stabilitatea mărimii şi formei lor. În toate celulele somatice ale

organismelor care aparţin aceleiaşi specii, în absenţa oricăror agenţi
mutageni, dimensiunea și forma fiecărui cromozom sunt constante
(Popescu-Vifor, 1990). La animale, lungimea acestora variază între 0,1 şi
30 µm iar diametrul între 0,1 şi 3 µm. Există specii la care diferenţele de
dimensiune dintre cromozomii aceleiaşi celule sunt infime; de exemplu, la
bovine, cel mai scurt cromozom măsoară 3 µm iar cel mai lung 8 µm,
diferenţierea acestora în microscopia optică fiind dificilă (Creangă, 1999).
73
Cromozomii păsărilor sunt clasificaţi în macrocromozomi (3-8 µm)

şi microcromozomi (0,3-3 µm), identificarea lor fiind, de asemenea, dificilă
datorită numărului mare şi variabilităţii microzomilor specifici acestei
clase de vertebrate. Cea mai recentă clasificare a complementului
cromozomial la găină (2n = 78), include patru grupuri, astfel:
▪ grupul A de macrozomi conţine perechile 1-10 de autozomi şi cei
doi heterozomi Z şi W;
▪ grupul B conţine perechile 11-16 de microzomi largi implicaţi în
organizarea nucleolilor;
▪ grupul C cuprinde perechile 17-32 de microzomi de mici
dimensiuni asociaţi diferitelor grupe de linkage;
▪ grupul D cuprinde perechile 33-38 de cromozomi, fiind cei mai
mici microzomi încă neasociaţi vreunui grup de linkage
(Masabanda, 2004 şi Schmid, 2005 apud Cockett şi Kole, 2009).
Din totalul numărului diploid de cromozomi la găină, ¾ sunt microzomi ce
înglobează între 15 și 20% din cromatina nucleară (Creangă, 1999).
Forma cromozomilor se stabileşte după aspectul lor în metafază,
constituind, de asemenea, un criteriu de specie. În funcţie de poziţia
centromerului, cromozomii pot lua forme asemănătoare litelor „V”
(cromozomii metacentrici), „L” (cromozomii submetacentrici) sau „i”
(cromozomii acrocentrici) (figura 26) (Rao, 2007).
Fig.26: Reprezentarea diferitelor tipuri morfologice ale cromozomului

metafazic: a) telocentric; b) acrocentric; c) submetacentric; d)
metacentric 26 (după Prakash, 2008)
c)Dispunerea lor în perechi. Ca urmare a formării fiecărui

organism prin contopirea a două celule sexuale diferite fiecare contribuind
74
cu un număr haploid de cromozomi (n cromozomi), în oricare celulă

somatică a mamiferelor și păsărilor, în condiții normale, există două seturi
de cromozomi ce caracterizează starea diploidă (2n). Fiecare set cuprinde
câte un membru al fiecărei perechi de cromozomi omologi, un astfel de set
haploid purtând denumirea de „genom”. Cromozomii omologi sunt
identici ca formă și mărime, şi dispun de aceeaşi localizare a genelor în
structura lor, un membru al perechii fiind de origine maternă iar celălalt de
orgine paternă (Nicholas, 2010).
d)Individualitate. Cromozomii unei celule somatice suferă
modificări de formă şi dimensiune de-a lungul ciclului celular, de la forme
filamentoase la începutul mitozei, la forme bine-condensate cu o evidentă
structură bicromatidică în metafază, pentru ca ulterior fiecare cromozom
să se cliveze la nivelul centromerului, să migreze spre polii opuși ai celulei
și să își piardă treptat din individualitate la finalul diviziunii. Cu toate
acestea, în generaţia următoare de celule fiice mitotice, cromozomii reapar
sub aceeaşi formă şi în acelaşi număr ca și în celula de origine (Capana,
2000). O asemenea proprietate de individualitate este evidentă şi în cazul
hibridărilor interspecifice, când speciile încrucişate se deosebesc între ele
sub aspectul formei şi mărimii cromozomilor. Individualitatea
cromozomilor se manifestă atât ca structură cât şi ca efecte genetice, cel
mai relevant exemplu în acest sens fiind cel al hibrizilor dintre cal şi măgar,
care sunt sterili, aceştia provenind din părinţi cu un număr apropiat de
cromozomi (2n = 64 la cal şi 2n = 62 la măgar) (Bucătaru, 1993). Hibrizii
dintre capră şi oaie sunt rari, fiind menţionat cazul unui astfel de hibrid într-
o fermă din Irlanda (aşa numitul „geep” – engl. goat/capră + sheep/oaie,
sau „shoat” – engl. sheep/oaie + goat/capră) (BBC, 2014).
75
4.7. Benzile cromozomiale – expresia

eucromatinei și heterocromatinei
constitutive
Benzile cromozomiale reprezintă segmente bine definite din

structura cromozomilor, dispuse transversal şi cu nuanţe cromatice diferite
faţă de regiunile învecinate (Bonca și Frunză, 2008).
Acestea se obţin prin metode speciale de colorare a cromozomilor,
numite bandări, ce permit diferenţierea longitudinală a cromatidelor pe
baza dispunerii diferite a perechilor de adenină-timină şi citozină-guanină
în structura lor. Modelele de bandare constau în alternanţa de segmente
luminoase şi întunecate, benzile care se colorează mai intens fiind
denumite „benzi pozitive” iar cele care se colorează mai slab fiind
denumite „benzi negative”. Nu există interbenzi iar una şi aceeaşi bandă
poate fi pozitivă sau negativă în funcţie de tehnica de lucru şi colorantul
folosit (Bonca și Frunză, 2008; Nicolescu și Ciobanu, 2008).
Bandările cromozomiale, privite ca o legătură între citogenetica
clasică şi cea moleculară, oferă posibilitatea unei analize mai precise a
cromozomilor, prin identificarea cu suficientă acurateţe atât a anomaliilor
structurale cromozomiale (deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii), cât şi a
celor numerice (euploidii şi aneuploidii), fiind cunoscut faptul că modelul
de benzi este întotdeauna caracteristic pentru fiecare cromozom al
genomului unei specii şi identic între cromozomii omologi (Gosden, 1994).
Identificarea unei benzi sau a unui segment cromozomial se face
folosind un limbaj din patru semne între care nu există semne de punctuaţie
sau spaţieri. Primul semn corespunde numărului cromozomului investigat,
al doilea semn, braţului cromozomial, al treilea semn indică numărul
regiunii iar al patrulea semn corespunde numărului benzii (de exemplu,
6q31 reprezintă locusul genei ce codifică proteina k-cazeina din laptele
76
bovinelor, ceea ce semnifică banda 1 din regiunea a treia a braţului distal

al cromozomului din perechea a şasea de autozomi, cromozomii sexuali
fiind identificați cu X sau Y – de exemplu: Xq42) (Shihab, 2012; Threadgill
și Womack, 1990).
Delimitarea unei regiuni se face întotdeauna de la o bandă bine
individualizată (bandă reper) şi până la o alta asemănătoare, însă fără a o
include pe cea din urmă. Regiunile şi benzile sunt numerotate consecutiv
începând din regiunea centromerică şi terminând cu capetele fiecărui braţ
cromozomial. Centromerul însuşi este considerat regiunea 1 sau 10, partea
dinspre braţul scurt fiind notată cu p10 iar cea dinspre braţul lung cu q10.
Abrevierile „cen”30 sau „ter”31 sunt adeseori folosite pentru a indica
localizarea unei anume gene foarte aproape de centromer (de exemplu,
16pcen arată plasarea unei gene pe braţul scurt al cromozomului 16, în
apropierea centromerului) sau foarte aproape de capătul cromatidic (de
exemplu, 14qter arată plasarea unei gene pe braţul lung al cromozomului
14, în apropierea telomerului). Abrevierea „ter” poate fi înlocuită cu
„tel”32, înţelesul fiind acelaşi în ambele cazuri. (Shihab, 2012; Shaffer și
Tommerup, 2005).
La rezoluţii înalte, benzile cromozomiale sunt divizate în sub-
benzi, numerotarea acestora făcându-se prin includerea unui punct zecimal
după numărul benzii de origine şi începând, de asemenea, dinspre
centromer spre telomer în ordine consecutivă (de exemplu, 5p12.2) (figura
27) (Shaffer și Tommerup, 2005).
Pe baza unor coloraţii şi tehnici speciale de tratare (denaturare
enzimatică, termică, chimică), cromozomii apar cu o structură heterogenă
de benzi, denumite după metoda folosită (benzile Q, G, R, NOR) sau după
localizare (benzi C, T, Cd) (Verdeş și col., 2007).
30 „Cen” – engl. Centromere

31 „Ter” – lat. Terminus
32 „Tel” – engl. Telomere
77
Fig.27: Model de benzi și sub-benzi în structura unui cromozom 27

(după Garcez, 2017)
Benzile Q sunt obţinute prin colorarea preparatelor cromozomiale

cu derivaţi fluorescenţi care se fixează cu predilecţie în regiunile bogate în
baze azotate complementare adenină-timină, oferind la examinarea în
lumină ultravioletă un model cromatidic longitudinal alcătuit din benzi
transversale fluorescente sau pozitive (benzi Q) între care sunt intercalate
benzile neluminoase sau negative ce corespund zonelor bogate în citozină-
guanină. Pentru obținerea unor benzi cu fluorescență ridicată, prezența
bazelor azotate A=T în structura cromozomului nu reprezintă singura
condiție de îndeplinit, un rol important în acest sens fiind atribuit
întrepătrunderii segmentelor cu baze azotate G≡C cu secvențele scurte și
78
înalt repetitive cu structură A=T, la fel ca și prezenței nucleoproteinelor

(Wyandt și Tonk, 2011).
Denumirea acestor benzi vine de la primul colorant folosit în
obţinerea lor (quinacrină muştar – QM), între timp fiind folosiţi şi alţi
fluorocromi, precum acroflavina, proflavina, colorantul Hoechst 33258,
toţi aceştia păstrând acelaşi inconvenient al fluorescenţei de scurtă durată,
a cărei intensitate este diminuată sub acţiunea directă a luminii (Pusta,
2010; Bonca și Frunză, 2008; Nicolae, 2006).
Preparatele cromozomiale bandate Q nu pot fi folosite în vederea
realizării preparatelor permanente. Observarea acestora este posibilă doar
la microscopul cu fluorescenţă, care folosește o sursă de lumină ultravioletă
(450-500 nm) pentru vizualizarea florocromilor sau fluoroforilor captaţi în
molecula de ADN (Mehedinţi și col., 2007; Crocker și Burnett, 2005).
Utilizarea unor coloranți adiționali quinacrinei, de tipul DAPI33 și DIPI34,
poate spori intensitatea și conturul benzilor Q (Moore și Best, 2001).
Benzile G sunt obţinute prin colorarea Giemsa35 a cromozomilor
după o prealabilă degradare a histonelor pe cale enzimatică (cu ajutorul
unor enzime proteolitice precum tripsina, pancreatina) sau în soluţii saline.
Benzile G corespund ca şi localizare benzilor Q; aşadar, şi în bandarea G,
benzile pozitive se regăsesc în zonele bogate în adenină-timină iar cele
negative în regiunile cromozomiale bogate în citozină-guanină. Colorarea
mai intensă a regiunilor cromozomiale bogate în A=T a fost pusă în
legătură cu capacitatea scăzută de replicare a unor astfel de regiuni din
molecula de ADN, fapt ce permite atașarea coloranților la astfel de
segmente. Mecanismul molecular face referire la prezența
nucleoproteinelor sau proteinelor constitutive ale matricei nucleare, care
au capacitatea de a se lega la structura moleculei de ADN (engl. DNA -
binding proteins), menținând un nivel ridicat de compactare a unor astfel
de regiuni. Pe lângă rolul lor de a menține integritatea structurală a
33 DAPI – engl. 4',6'-diamidino-2-phenylindole

34 DIPI – engl. diimidazoleinophenylindole
35 Colorantul Giemsa este adeseori înlocuit cu coloranți ai sângelui, precum Wright, Leishman
(variante de amestecuri între albastru de metilen și eozină) (Wyandt și Tonk, 2011).
79
moleculei de ADN, topoizomerazele, de exemplu, participă activ la

controlul activității genelor. În esență, cu cât molecula de ADN este mai
compactată la nivelul anumitor regiuni, cu atât se va reduce disponibilitatea
acestora pentru replicare, fapt ce permite legarea coloranților și conferirea
unui aspect coloristic intens (Wyandt și Tonk, 2011).
Bandarea G prezintă avantajul unei mai bune rezoluţii comparativ
cu bandarea Q; mai mult, bandarea G oferă posibilitatea realizării
preparatelor cromozomiale permanente ce pot fi observate în microscopia
fotonică cu sursă de lumină convenţională unde, benzile pozitive apar ca
fiind întunecate, în timp ce benzile negative, bogate în asocieri nucleotidice
cu o mai mică afinitate pentru colorant, rămân luminoase. Studiile de
replicare au arătat că benzile G întunecate se replică mai târziu în faza S a
interfazei comparativ cu benzile luminoase, genele cuprinse având, de
altfel, şi o tendinţă redusă de expresie fenotipică (Ponnuraj, 2011; Pusta,
2010; Crocker și Burnett, 2005).
Benzile R sunt obţinute prin incubarea preparatelor cromozomiale

în soluţii saline şi la temperaturi mai înalte decât cele utilizate pentru
producerea benzilor G. Au aceeaşi distribuţie pe lungimea cromatidei
cromozomiale ca şi benzile G, doar că din punct de vedere cromatic benzile
R reprezintă reversul benzilor G („R” – reverse) (figura 28). Aşadar,
localizarea benzilor R pozitive corespunde regiunilor cromozomiale bogate
în bazele complementare citozină-guanină, zonele bogate în adenină şi
timină devenind indisponibile ca urmare a desfacerii legăturilor duble
consecutiv tratamentelor prealabile aplicate. În mod obişnuit, benzile R
colorate Giemsa pot fi examinate la microscopul fotonic; excepţie fac
tehnicile mai performante, care presupun tratarea culturilor cu analogi ai
bazelor azotate (de exemplu, BrdU36) şi colorarea ulterioară cu acridină
oranj, sau tehnicile ce folosesc asocieri dintre fluorocromi (de exemplu,
colorantul Hoechst 33258) şi colorantul Giemsa, a căror vizualizare
necesită microscopul cu sursă de lumină ultravioletă (Wyandt și Tonk,
36 BrdU – 5-bromo-2-deoxiuridină, analog ce substituie timina în relaţia sa cu adenina.
80
2011; Nicolae, 2006; Sharma și Sharma, 1994). Bandarea R prezintă

importanţă în diagnosticul citogenetic prin faptul că evidenţiază cromatic
şi porţiunile telomerelor care, de altfel, apar negative la bandările Q şi G
(Bonca și Frunză, 2008). Mai mult, prin faptul că benzile R colorează
regiunile de cromatină bogate în gene codificatoare, există probabilitatea
ca eventualele rearanjări structurale identificate să corespundă unei
expresii fenotipice modificate (Moore și Best, 2001).
(a) (b)
Fig.28: Corespondentul benzilor G (a) cu benzile R (b) cromozomiale 28
Benzile N (sau NOR37) sunt obţinute prin colorare Giemsa sau cu

compuşi cu argint, fiind localizate în regiunile cromozomiale responsabile
de organizarea nucleolilor (RON38). Bandarea N presupune o degradare a
ADN-ului, ARN-ului şi a proteinelor histonice, identificarea regiunilor
organizatoare nucleolare făcându-se, mai degrabă, pe baza unor resturi de
proteine non-histonice adiacente, decât pe reacţia colorantului cu regiunea
în sine. Studiile au arătat că, deşi complementul cromozomial poate
cuprinde mai multi cromozomi purtători de Regiune Organizatoare
37NOR – engl. Nucleolar Organising Region

38RON – Regiune Organizatoare Nucleolară. Aceasta conține informația genetică pentru
reorganizarea nucleolilor după terminarea diviziunilor celulare şi pierderii identităţii cromozomilor
(conține gene ce codifică sinteza de proteine și ARN ribozomal) (Ponnuraj, 2011; Wyandt și Tonk,
2011).
81
Nucleolară, prin această metodă se colorează doar acele regiuni care au

participat la formarea nucleolului în interfaza precedentă. În acest fel,
numărul regiunilor organizatoare nucleolare este variabil nu doar între
indivizii diferitelor specii ci chiar și între indivizii aceleiaşi specii (Crocker
și Burnett, 2005).
Benzile C, Cd şi T. Benzile C evidențiază heterocromatina

pericentromerică ca blocuri intens colorate dispuse în jurul centromerului,
care variază ca mărime de la un cromozom la altul, şi chiar de la un individ
la altul (prezintă polimorfism în cadrul speciei) (Nicolescu și Ciobanu,
2008). In acest fel, bandarea C nu poate servi la identificarea
cromozomilor, însă poate fi eficientă în individualizarea cromozomului Y
la majoritatea mamiferelor, a centromerilor cromozomilor meiotici, a unor
inversiuni sau translocaţii în regiunea centromerică sau a cromozomilor
dicentrici formaţi ca rezultat al deleţiei regiunilor telomerice a doi
cromozomi diferiţi şi fuzionarea lor ulterioară când, benzile C apar cu
localizări atipice interstiţiale sau terminale. Formarea benzilor C a fost
justificată prin rapiditatea renaturării ADN-ului repetitiv la nivelul
heterocromatinei (în urma denaturării sale pe cale chimică) comparativ cu
secvențele de ADN mai puțin repetitive localizate oriunde în structura
cromozomilor. Așadar, colorarea diferențiată a unor astfel de regiuni
cromozomiale se datorează unei cantități mai mari de ADN dublu catenar
(Wyandt și Tonk, 2011).
O variantă a benzilor cromozomiale C o reprezintă punctele
centromerice (engl. Centromeric dots – Cd) care apar câte unul pentru
fiecare cromatidă ca urmare a menţinerii preparatelor mitotice la
temperatura de 850C şi pH 8,5-9 şi colorarea lor ulterioară cu soluţia
Giemsa. Aceste „benzi” sunt folosite în diagnosticul citogenetic al unor
mutații structurale cromozomiale de tipul cromozomilor dicentrici,
translocaţiilor Robertsoniene, când cromozomii nou formaţi pot avea doi
centromeri. Regiunile Cd – pozitive corespund doar centromerilor activi și
se bazează pe identificarea unor proteine specifice centromerului asociate
cu activitatea acestuia (Wyandt și Tonk, 2011). Evans și Ross, 1974 apud
82
Wyandt și Tonk, 2011 sugerează cu regiunile Cd – pozitive reprezintă

kinetocorii.
Benzile T sunt considerate o fracţiune a benzilor R localizate în
porţiunea terminală a cromatidei cromozomiale, metodele de bandare R şi
T fiind asemănătoare (Ponnuraj, 2011; Nicolae, 2006; Crocker și Burnett,
2005; Bickmore, 2001; Sharma și Sharma, 1994).
4.8. Tipuri speciale de cromozomi: cromozomii

politeni și cromozomii în perie de lampă
Morfologia tipică a cromozomului metafazic nu este respectată în

toate organismele eucariote. De exemplu, glandele salivare ale larvelor de
diptere (Chironomus, Drosophila, Sciara) includ cromozomi uriași sau
politeni (gr. polys – mult, tarnia – panglică). Aceștia se formează ca
urmare a procesului de endoreduplicare, asociat cu anularea procesului
mitotic. În mod practic, după ce fiecare moleculă de ADN a fost replicată
de 9-10 ori consecutiv (după model semiconservativ), aceasta nu mai
segregă, mai multe brațe cromozomiale rămânând unite într-un punct
comun reprezentat de o masă amorfă de heterocromatină numită
cromocentru (figura 29) (Ștefănescu, 2004; Creangă, 1999).
Cromozomii uriași cuprind în structura lor de 1000 de ori mai mult
ADN , având lungimi și de 100-200 de ori mai mari decât cele ale
39
cromozomilor normali aparținând respectivei specii (Ram, 2010; Gupta,

2007). Fără nici un tratament preliminar, cromozomii politeni prezintă o
alternanță de benzi întunecate și interbenzi luminoase (Popescu și col.,
2000); pe anumite segmente asociate unui proces transcripțional,
cromozomii uriași suferă o expandare laterală cu apariția unui aspect de
39Conținutul mediu de ADN per cromozom politenic este de 25 kb (Popescu și col., 2000).
83
„puff-uri” sau inelele lui Balbiani40 (figura 30) (Björk și Wieslander, 2015;
Mehlin și Daneholt, 1993).
Fig.29: Morfologia cromozomului politenic la Drosophila melanogaster

29 (după Painter, 1934 apud Zhimulev și col., 2012)
Fig.30: Reprezentarea schematică a modelului de benzi, interbenzi și

„puff-uri” în cromozomii politeni la Drosophila melanogaster 30
(după Khan, 2007)
40După numele lui E.G.Balbiani care, în anul 1881 a observat pentru prima dată cromozomii uriași
în glandele salivare ale larvelor de Chironomus.
84
Alți cromozomi supradimensionați sunt cei în formă de perie de

lampă (cromozomii lampbrush) identificați în nucleii ovocitelor de ordinul
I la pești, reptile, păsări. Aceștia sunt caracteristici stadiului de diplonem
(profaza I meiotică) și cuprind din loc în loc bucle filiforme dispuse
perpendicular pe axul cromozomului, dându-le aspect de perie de sticlă de
lampă (figura 31) (Ștefănescu, 2004; Creangă, 1999).
Fig.31: Reprezentarea schematică a morfologiei cromozomului

„lampbrush” 31 (după Passarge, 2001)
Ansele laterale ale acestor cromozomi sunt în relație cu fenomenul

de amplificare genică, prin care se mărește selectiv numărul de exemplare
ale unor gene a căror produși proteici sunt necesari unui anumit stadiu de
dezvoltare. Spre deosebire de cromozomii politeni, astfel de modificări
întâlnite în cromozomii lampbrush sunt reversibile (Creangă, 1999;
Schulz-Schaeffer, 1980).
85
Cromozomii lampbrush au fost observați pentru prima dată la

rechin (Rückert, 1882 apud Schulz-Schaeffer, 1980), lungimea acestora41
la diferitele specii pentru care sunt caracteristici fiind chiar mai mare decât
cea a cromozomilor politeni de la Diptera, însă cu un diametru mai redus
(Schulz-Schaeffer, 1980).
Pentru majoritatea celulelor din organism, existenţa se desfăşoară

sub forma unui ciclu (gr. „kyklos”– cerc) care se repetă în mod continuu
şi care cuprinde perioada de timp de la formarea celulei prin diviziune şi
momentul diviziunii sale. Caracteristic eucariotelor, ciclul celular cuprinde
un subciclu al creşterii celulare (etapa replicativă sau interfaza) şi un
subciclu cromozomial (etapa distributivă sau diviziunea propriu-zisă)
(Bowen și col., 1998; Macgregor, 1993; Brachet și Mirsky, 1961).
5.1. Etapa replicativă sau interfaza
Considerată iniţial ca o perioadă de „odihnă” pentru celulă,

interfaza este de fapt o etapă metabolică, cu o durată cuprinsă între 15 şi 25
de ore (aproximativ 90% din totalul ciclului celular), în care sunt
sintetizate în mod continuu majoritatea componentelor celulare. În fapt,
este dificilă delimitarea fizică a unor subetape ale interfazei, convenţional,
41Ceimai lungi cromozomi lampbrush măsoară 1000 µm (1 mm), fiind identificați la urodele (ordin
de amfibieni cu corp alungit și prevăzut cu coadă) (Rieger și col., 1976 apud Schulz-Schaeffer,
1980).
86
faza în care are loc sinteza de ADN fiind considerată faza „S” (engl.
Synthesis) iar fazele care preced şi urmează acesteia au fost notate cu „G1”,
respectiv „G2”, fiind goluri sintetice ale ADN-ului (engl. Gap - gol, breşă).
Stadiul G1 (presintetic) are durata cea mai variabilă (între 4 şi 10

ore), reprezentând între 30 şi 50% din perioada interfazică; este un stadiu
de creştere, în care nucleul şi citoplasma îşi măresc continuu volumul.
Materialul genetic este organizat sub formă de cromatină (nu se disting
cromozomii la microscopul optic), având loc sinteze active de ARN,
proteine şi, în special, enzime necesare replicării ADN-ului (Hertzog,
1996). Acest stadiu poate lipsi la celulele maligne, celule ce sunt cu o
capacitate de proliferare nelimitată (Bencsik, 2005).
Stadiul S durează între 5 şi 8 ore, ocupând între 35 şi 45% din ciclul

interfazic. Reprezintă etapa de replicare a ADN-ului şi de sinteză a
proteinelor histonice şi ARN-ului. Dacă în stadiul G1 cantitatea de ADN
este tipic diploidă (2n cromozomi monocromatidici, cu o cantitate de ADN
notată cu 2Q), în stadiul S se dublează cantitatea de ADN (2n cromozomi
bicromatidici, cu o cantitate 4Q de ADN), stare care se menţine şi în faza
G2 (Appels și col., 1998).
Replicarea ADN-ului este de tip semiconservativ, având la bază
desfacerea catenelor parentale şi constituirea pe fiecare în parte a unei
catene complementare, replica celei dintâi. Spre deosebire de procesul
transcripțional pentru care desfacerea duplexului de ADN este limitată la
un anumit segment de interes, în vederea replicării moleculei de ADN
desfacerea duplexului este totală, cu formarea ulterioară a două molecule
fiice identice cu molecula inițială, în fiecare dintre acestea conservându-se
câte o catena veche, parentală (Dinu și col., 1996).
Inițierea replicării nu are loc întâmplător pe lungimea moleculei de
ADN ci în puncte bine determinate denumite situsuri de origine („ori”).
Astfel de situsuri conțin secvențe „consens” bogate în perechi A=T, ce sunt
dispersate la eucariote de-a lungul a numeroși loci în cromozomi (400 de
situsuri de origine la drojdie, 3000 la Drosophila, 20-200 situsuri de
87
origine pentru fiecare cromozom la mamifere). Secvențele „consens” sunt

numite și situsuri de legare ale proteinelor datorită capacității lor de a lega
un complex de pre-replicare (pre-RC – pre-replicative complex) a cărei
funcție este de a recunoaște și desface molecula de ADN, proces la care
participă și enzima ADN helicază. Prin faptul că acest complex este
supraexprimat în cancere, se pare că funcționează și ca un prim nivel de
reglare și control a inițierii replicării ADN-ului (servind ca marker tumoral)
(Lau și col., 2007; Stenesh, 1998).
La punctul de origine al replicării, molecula de ADN are forma
literei Y (figura 32), bifurcația de replicare menținându-se ca atare prin
acțiunea proteinelor destabilizatoare ale helixului (SSB – engl. Single
Stranded Binding proteins) care previn refacerea acestuia înainte ca
replicarea să fie completă.
Fig.32: Aspectul bifurcației de replicare în structura moleculei de ADN

32
Replicarea se produce simultan și bidirecțional în mai multe
regiuni, motiv pentru care de-a lungul moleculei de ADN apar „ochiuri de
replicare” (repliconi) (figura 33) (Thabrew și Ayling, 2001; Stenesh,
1998). Mărimea medie a unui replicon în celulele somatice la mamifere
este de 100-150 kb, iar la păsări de 200 kb (Ciupercescu, 1986).
88
Fig.33: Replicon de-a lungul moleculei de ADN 33
Ruperea legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate

complementare ale dublului helix este un proces ce se desfășoară cu
consumul unei molecule de ATP pentru fiecare legătură separată, molecula
dublu catenară progresiv desfăcută păstrându-și topologia cu ajutorul
enzimei ADN giraza care acționează în sensul introducerii de supertorsiuni
negative pentru a compensa torsiunile generate de înaintarea bifurcației de
replicare (Thabrew și Ayling, 2001; Dinu și col., 1996).
Replicarea moleculei de ADN este posibilă în continuare numai
datorită construirii unei molecule de ARN inițiator (ARN primer), cu o
structură complementară de aproximativ 10-30 de nucleotide pe fiecare
catenă de ADN desfăcută. Sinteza sa se datorează enzimei ADN primază
care leagă molecula de ADN prin intermediul unui complex de 6-7 proteine
inițiatoare numite „complex primozom”. Astfel de primeri sunt necesari
deoarece ADN polimerazele sunt incapabile să inițieze sinteza de ADN,
necesitând un reziduu 3'-OH pentru formarea primei legături
fosfodiesterice; în schimb, ADN polimerazele catalizează extensia ARN-
ului primer existent prin adăugarea succesivă de deoxiribonucleozid fosfați
la gruparea liberă 3'-OH, ceea ce duce la formarea legăturilor fosfat
diesterice ce inițiază propriu-zis catena fiică de ADN (Thabrew și Ayling,
2001; Dinu și col., 1996).
ADN-polimerazele catalizează sinteza unui lanț polinucleotidic în
direcția 5'→3', principiu care se respectă și pentru catena cu orientare 3'→5'
89
însă, într-un mod particular. Dacă cele două catene ale moleculei de ADN
sunt considerate antiparalele, doar una singură va fi alungită prin adiție
continuă de nucleotide, și anume catena cu orientare 5'→3', numită și
catenă leading. De altfel, această catenă este cunoscută și sub denumirea
de catenă timpurie, prin faptul că sinteza sa precede sinteza catenei surori
cu orientare 3'→5' (catenă trailing, lagging sau târzie) care are loc în mod
discontinuu, în piese numite fragmente Okazaki care ulterior vor fi sudate
între ele cu ajutorul enzimei ADN ligaza (la eucariote, fiecare fragment
Okazaki este alcătuit din aproximativ 200 nucleotide). Replicarea catenei
leading implică o singură moleculă de ARN primer, în timp ce replicarea
catenei lagging implică tot atât de multe molecule de ARN primer câte
fragmente Okazaki sunt sintetizate (așadar, sinteza fiecărui fragment
Okazaki necesită un primer propriu) (figura 34). După îndeplinirea
funcției, ARN-ul primer este distrus prin hidroliză și înlocuit cu secvențe
de tip ADN sub acțiunea ADN polimerazei (Balakrishnan și Bambara,
2013; Solcan și Sisea, 2012; Thabrew și Ayling, 2001; Dinu și col., 1996;
Raicu și Stoian, 1989).
Fig.34: Replicarea diferită a catenei leading și lagging din structura

moleculei de ADN 34
Viteza de replicare la eucariote este de aproximativ 4000 de

nucleotide la fiecare minut, adăugarea pas cu pas a deoxiribonucleotidelor
și realizarea punților de higrogen și a legăturilor fosfodiesterice realizându-
se până când întreaga matriță a fost folosită și s-a sintetizat câte o catenă
90
complementară fiecărei matrițe (Thabrew și Ayling, 2001; Ciupercescu,

1986). Spre deosebire de materialul genetic al procariotelor, ADN-ul
eucariotelor este complexat cu proteine histonice sub forma nucleozomilor.
Așadar, în mod obligatoriu, sinteza ADN-ului trebuie să fie urmată de
sinteza histonelor, genele codificatoare ale acestor proteine fiind
caracterizate de prezența lor în copii multiple în genomul nuclear
(mamiferele și păsările au 10-20 de copii pentru fiecare din genele celor
cinci histone, în timp ce la Drosophila sunt 100 de copii) (Stenesh, 1998).
Stadiul G2 (postsintetic) are o durată cuprinsă între 3 şi 5 ore

(ocupând între 10 şi 20% din ciclul interfazic), ADN-ul nou sintetizat fiind
rapid complexat cu proteinele cromozomiale. De asemenea, continuă
sinteza de ARN şi proteine necesare construirii şi funcţionării aparatului
fusorial (tubulina, actina şi miozina) (Pusta, 2010; Bowen și col., 1998).
Nu toate celulele organismului însă, urmăresc o existenţă ciclică,

de formare prin diviziune şi ulterior de dividere; o parte dintre celule îşi
încheie existenţa prin apoptoză iar altele sunt excluse definitiv sau
temporar dintr-un ciclu celular. În funcţie de capacitatea de proliferare şi
caracteristicile ciclului celular, există trei categorii de celule:
✓ celule care se divid continuu, precum celulele epiteliale, secretorii
ale glandelor salivare, pancreasului, căilor urinare şi biliare,
tractusului gastrointestinal, uterului, ţesuturilor hematopoetice,
care provin dintr-o populaţie de celule stem cu o capacitate
nelimitată de proliferare;
✓ celule care au un ritm scăzut de replicare, precum limfocitele,
celulele parenchimatoase din ficat, rinichi şi pancreasul exocrin,
care pot fi în afara ciclului pentru o perioadă lungă de timp însă,
sub influenţa anumitor stimuli (diverşi antigeni, necesitatea
regenerării organului) pot relua ciclul celular de la stadiul G1;
✓ celule care nu se divid, părăsind definitiv ciclul celular, precum
majoritatea neuronilor, celulele musculare striate, miocardiocitele,
hematiile, spermatozoizii şi ovulele care, după ce ating starea de
91
diferenţiere deplină, nu mai pot genera alte celule. Celulele excluse

temporar sau permanent din ciclul celular se află în stadiul G1
prelungit, considerat și stadiu G0 (Pusta, 2010; Killeen, 2004;
Creangă, 1999; Hertzog, 1996; Gavrilă și Gavrilă, 1990).
Parcurgerea ciclului celular implică trecerea prin trei puncte de

control, astfel:
✓ punctul de control din stadiul G1, cunoscut în celulele mamiferelor
și ca punct de restricție „R”. Acesta se regăsește la final de stadiu
și determină dacă celula să întârzie parcurgerea ciclului prin
intrarea sa în stadiul G0 ori să depășească acest punct de restricție
în vederea continuării ciclului celular.
✓ punctul de control din stadiul G2 asigură posibilitatea reparării
unor defecte apărute în urma replicării moleculei de ADN,
determinând segregarea corectă a genomului duplicat în celulele
fiice.
✓ punctul de control al metafazei asigură intrarea celulei în anafază
ca răspuns la dispunerea cromozomilor în placa ecuatorială și
activarea consecutivă a complexului promotor al anafazei (APC –
engl. Anaphase Promoting Complex) care degradează coezinele
intercromatidice și permite segregarea cromatidelor surori.
Astfel de puncte de control sunt reglate de enzimele kinaze ciclin-
dependente (CDKs – engl. Cyclin-Dependent Kinases) care se asociază cu
proteinele reglatoare numite cicline, devenind astfel „activate” (Solcan și
Sisea, 2012; Cuddihy și O'Connell, 2003; Lodish și col., 2003; Gavrilă și
Gavrilă, 1990).
Reprezentarea schematică a ciclului celular și a punctelor de control
aferente este realizată în figura 35.
92
Fig.35: Etapele ciclului celular și punctele de control aferente 35
5.2. Etapa distributivă sau diviziunea propriu-

zisă
După o perioadă de interfază, celula intră în diviziune.

Caracteristică celulelor eucariote este reproducerea pe două căi:
a) diviziunea directă (amitoza) se produce prin simpla scindare a
nucleului urmată sau nu de diviziunea citoplasmei, fără
condensarea cromozomului sau formarea fusului de diviziune. Este
caracteristică, în condiţii normale, ţesuturilor de regenerare,
osteocitelor, condrocitelor, foiţelor embrionare ale animalelor,
celulelor foliculare ale ovarului, celulele glandelor endocrine,
ficatului. Se întâlneşte şi în celulele din ţesuturile patologice sau în
celulele îmbătrânite care şi-au redus capacitatea de diviziune
(Mehedinți și col., 2007).
b) diviziunea indirectă se produce prin diviziunea nucleului
(cariochineza – gr. „karyon” - sâmbure, nucleu, „kynesis” -
mişcare) urmată de diviziunea citoplasmei (citochineza – gr.
„kytos” - celulă, „kynesis” - mişcare). La rândul său, diviziunea
indirectă poate fi ecvaţională (mitoza) şi reducţională (meioza).
93
5.2.1. Mitoza
Mitoza (gr.„mitos” – fir) reprezintă diviziunea indirectă a celulelor

somatice din organismele mamiferelor şi păsărilor, cu dublarea prealabilă
şi repartizarea uniformă a materialului ereditar în celulele fiice. Ocupă
aproximativ 10% din perioada ciclul celular, având o durată de până la 30
de minute la organismele simple și de până la 3 ore la organismele
superioare (Pusta, 2010). Cuprinde patru faze citologic distincte numite:
profază, metafază, anafază şi telofază.
➢ Profaza (gr. „pro” – înainte, „phasis” – fază) reprezintă

aproximativ 50% din totalul mitozei şi se caracterizează prin realizarea
unui proces progresiv de condensare-spiralizare a cromatinei interfazice ce
va duce la individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente fine
distribuite în nucleu42 care, pe măsura înaintării în profază, suferă
schimbări în sensul scurtării şi îngroşării lor. Una dintre perechile de
centrioli ale duplexului format încă din interfază începe migrarea în jurul
periferiei nucleului, între perechea „migratoare” şi cea „staţionară”
formându-se mici fragmente de fus de diviziune, ca structuri tubuliforme.
Nucleolii devin din ce în ce mai mici şi chiar dispar complet, distribuind în
sfera nucleului molecule de ARN precursor pentru sinteza ribozomilor
(Creangă, 1999; Macgregor, 1993). Membrana nucleară se
dezorganizează în vezicule mici membranare, consecutiv şi o parte din
reticulul endoplasmatic rugos iar citoplasma şi nucleoplasma se amestecă
formând mixoplasma cu care cromozomii intră în contact direct.
➢ Metafaza (gr.„meta” – mijloc, „phasis”– fază) reprezintă 13%

din totalul mitozei şi se caracterizează prin prezenţa cromozomilor mult
mai condensaţi decât în profază, fiind posibilă identificarea structurii lor
bicromatidice. La începutul metafazei, perechea „migratoare” de centrioli
ajunge la polul opus al perechii „staţionare”, contribuind, astfel, la
42 Asemenea unui ghem lax numit spirem.
94
formarea fusului de diviziune. Fusul de diviziune, numit şi fus nuclear sau

aparat acromatic, este format din filamente sau fibre rezultate prin
polimerizarea moleculelor proteice de tubulină, lungimile acestora fiind
variabile în funcţie de tipul lor, astfel:
▪ fibrele polare sunt cele mai lungi, fiind dispuse de la o pereche de
centrioli la alta;
▪ fibrele kinetocorice sunt de lungime medie şi leagă kinetocorul
fiecărui cromozom de unul din polii celulei;
▪ fibrele astrale sunt cele mai scurte, fiind dispuse radial în jurul
fiecărei perechi de centrioli, conferind stabilitate structurală fiecărui
complex centriolar (figura 36) (Mehedinți și col., 2007; Ștefănescu,
2004).
Fig.36: Reprezentarea schematică a aparatului mitotic (centriolii, fusul de

diviziune şi cromozomi ataşaţi) 36
(după Mehedinți și col., 2007)
Caracteristic acestei etape este dispunerea cromozomilor

bicromatidici la mijlocul celulei, în placa ecuatorială sau placa
metafazică, ataşarea cromozomilor făcându-se prin intermediul
kinetocorilor de fibrele kinetocorice (de lungime medie) ale fusului de
95
diviziune. Dispunerea cromozomilor la mijlocul fusului de diviziune

urmăreşte un model spaţial, cei de talie mare tinzând să ocupe poziţiile de
la periferia plăcii metafazice iar cei de talie mică, poziţiile din centrul
plăcii, o astfel de ordonare neîntâmplătoare fiind identificată la om, iepure
şi hamster (Confederat și Solcan, 2002; Creangă, 1999). La sfârşitul
metafazei şi începutul anafazei, are loc clivarea longitudinală a
centromerului fiecărui cromozom bicromatidic rezultând doi cromozomi
monocromatidici, pentru scurt timp celula fiind tetraploidă cu 4n
cromozomi şi cu 4 Q cantitate de ADN. La separarea completă a
cromatidelor surori un rol important îl are contracţia fibrelor kinetocorice
ale fusului de diviziune.
➢ Anafaza (gr.„anna” – în urma, „phasis”– fază) surprinde

cromozomii monocromatidici la jumătatea drumului dintre ecuator şi polii
celulei, din fiecare pereche de cromozomi monocromatidici, unul migrând
spre un pol iar celălalt spre polul opus al celulei. Clivajul centromeric,
separarea (disjuncţia) cromatidelor surori şi migrarea acestora spre polii
opuşi ai celulei, reprezintă mecanismul prin care se asigură împărţirea în
mod egal a materialului genetic al celulei de origine cu 2n cromozomi
bicromatidici în celulele fiice cu 2n cromozomi monocromatidici fiecare.
La sfârşitul anafazei, fiecare set de cromozomi monocromatidici a ajuns la
polii celulei iar la nivelul membranei citoplasmatice apare un „inel
contractil” format din microfilamente de actină care va constitui viitorul
şanţ de diviziune al citoplasmei.
➢ Telofaza (gr.„telos” – sfârşit, capăt, „phasis”– fază) este

caracterizată prin decondensarea şi despiralizarea continuă a cromozomilor
fii ajunşi la polii celulei aflată în diviziune. Acesta este un proces opus celui
din profază, determinând pierderea individualităţii cromozomilor. Fusul de
diviziune dispare iar în jurul fiecărui grup de material genetic se
sintetizează câte o membrană nucleară, formându-se astfel cei doi nuclei
96
fii. În fiecare nucleu se reorganizează nucleolii43 pornind de la organizatorii

nucleolari ai cromozomilor sateliferi. Acesta este considerat evenimentul
care încheie cariochineza sau diviziunea nucleului. Un „şanţ contractil”
care se adânceşte şi se strânge la mijlocul celulei, va determina diviziunea
ulterioară a citoplasmei sau citochineza (citodiereza) (Bonca și Frunză,
2008). Membranele celulare se reorganizează rezultând, în final, două
celule fiice care pot reintra în interfază pentru a realiza condiţiile unei noi
diviziuni.
Cele mai importante evenimente din cursul mitozei sunt
reprezentate în figura 37.
43Numărul nucleolilor este direct proporțional cu gradul de ploidie, şi anume un nucleol pentru
fiecare set cromozomial. De exemplu, în hepatocitele diploide sunt doi nucleoli, în cele triploide
sunt patru nucleoi etc. (Lisovschi-Cheleșanu și col., 1992).
97
Fig.37: Duplicarea materialului genetic în interfază și segregarea

cromozomilor în cursul mitozei 37
98
Mitoza asigură constanţa numărului de cromozomi în procesul de

dividere al celulelor somatice. Celula mamă îşi pierde individualitatea prin
diviziunea sa în cele două celule fiice, dintr-o celulă inițială cu 2n
cromozomi rezultând două celule fiice identice între ele dar și cu celula de
origine în ceea ce privește garnitura cromozomială (figura 38).
Fig.38: Formula generală a mitozei 38
Acest tip de diviziune asigură integritatea structurală a ţesuturilor

în caz de pierdere a celulelor (substituirea eritrocitelor, a celulelor din
epiteliul intestinului), stă la baza creşterii şi dezvoltării organismului
pluricelular, regenerării ţesuturilor şi organelor (Bencsik, 2005; Creangă,
1999; Bowen și col., 1998; Macgregor, 1993; Brachet și Mirsky, 1961).
5.2.2. Meioza
Meioza (gr.„meion” – mai mic) reprezintă diviziunea indirectă a

celulelor somatice localizate în organele de reproducere (testicule, ovare)
prin care se asigură formarea de celule sexuale sau gameţi (spermatozoizi,
ovule). Dintr-o celulă de origine cu garnitură diploidă de cromozomi (2n),
în urma meiozei rezultă patru celule fiice a căror caracteristică
fundamentală din punct de vedere genetic o reprezintă numărul haploid de
cromozomi (n) (figura 39).
99
Fig.39: Formula generală a meiozei 39
Prin unirea a două celule sexuale diferite, fiecare cu un număr

haploid de cromozomi, se formează zigotul, ce conţine un număr diploid
de cromozomi (2n), caracteristic tuturor celulelor somatice (figura 40).
Aşadar, meioza şi fecundarea (singamia) funcţionează ca fenomene
compensatorii prin care se asigură constanţa numărului de cromozomi
caracteristic fiecărei specii de-a lungul generaţiilor de indivizi (Bencsik,
2005; Creangă, 1999).
Diviziunea meiotică este precedată de o interfază în care cantitatea
de material genetic se dublează şi celulele cresc în dimensiuni prin sinteze
specifice. Meioza se realizează în două etape succesive, astfel:
▪ o diviziune meiotică primară, heterotipică sau reducţională care
asigură formarea dintr-o celulă de origine cu 2n cromozomi
bicromatidici, a două celule fiice, fiecare cu n cromozomi
bicromatidici;
▪ o diviziune meiotică secundară, homeotipică sau ecvaţională, în
care cele două celule fiice rezultate în etapa anterioară (fiecare cu n
cromozomi bicromatidici) se divid simultan după tiparul unei
mitoze clasice; în acest fel la finalul diviziunii meiotice, dintr-o
celulă de origine cu 2n cromozomi bicromatidici rezultă patru
celule fiice, fiecare cu n cromozomi monocromatidici.
100
Fig.40: Reprezentarea schematică a meiozei și fecundației ca procese

compensatorii în lumea animală 40
(după Bencsik, 2005)
Diviziunea meiotică primară cuprinde patru faze (profaza I,

metafaza I, anafaza I, telofaza I) caracterizate prin schimbări morfologice
şi de comportament ale cromozomilor, fiind un proces complex ce poate
dura zile, luni sau chiar ani, în funcţie de specie.
➢ Profaza I (profaza primară) se deosebeşte de profaza mitotică

prin aceea că este de lungă durată. Celulele pot fi regăsite în profaza primei
diviziuni meiotice zile sau ani, timp în care membrana nucleară rămâne
intactă. Reprezintă 90% din durata totală a meiozei şi este precedată de o
interfază în care a avut loc dublarea cantităţii de ADN. Cuprinde cinci stadii
diferite, în ordinea succesiunii acestea fiind: leptonem, zigonem, pachinem,
diplonem şi diachineză. În unele lucrări de citogenetică, terminaţia „-nem”
a celor patru substadii este înlocuită cu terminaţia „-ten” (gr.„tainia” –
101
panglică), acestea devenind: leptoten, zigoten, pachiten, diploten (Ram,

2010; Bonca, 2007; Ștefănescu, 2004).
a) Leptonem (gr.„lepton” – subţire, „nema” – fir, filament):
cromatina interfazică suferă un proces de condensare treptată, cromozomii
fiind vizibili sub forma unor filamente lungi şi subţiri, aglomerate într-un
ghem numit spirem. Deşi cromozomii leptonemici sunt în număr diploid şi
bicromatidici, aceştia apar sub forma unor filamente univalente lungi şi
subţiri (numite cromoneme), cromatidele secundare nou-sintetizate nefiind
vizibile datorită capacităţii lor reduse de colorare. Pe lungimea
cromonemelor se regăsesc zone cu spiralizare mai accentuată ce apar sub
forma unor granule intens colorate numite cromomere (Pusta, 2010).
Specific acestei faze este dispunerea polarizată a cromozomilor ce dau
impresia că pornesc cu ambele extremităţi dintr-un punct situat la nivelul
membranei nucleare (Creangă, 1999).
b) Zigonem (gr.„zygosis” – unire): cromozomii încep procesul de
spiralizare, devenind mai scurţi şi mai groşi. Aceştia nu apar ca entităţi
separate ci asociaţi sub formă de perechi, împerecherea având la bază
existenţa unor forţe de atracţie între omologi, fiecare cromozom de origine
maternă formând un bivalent cu omologul său de origine paternă
(fenomenul de „synapsis”, sinapsă sau conjugare). Contactul iniţial dintre
omologi se face în câteva puncte numite „chiasme” (gr.„khiasma” –
încrucişare), şi mai apoi pe toată lungimea lor, începând de la un capăt
(conjugare terminală) sau simultan din mai multe puncte (conjugare
locală).
c) Pachinem (gr.„pachys” – gros): debutează atunci când procesul
de sinapsă a omologilor este complet, formând o unitate numită bivalent
(Bonca și Frunză, 2008). Asocierea intimă a cromozomilor omologi (mai
scurţi şi mai groşi decât în zigonem) în bivalenţi permite realizarea
schimbului reciproc de fragmente, respectiv de gene, între două cromatide
nesurori (câte una de la fiecare omolog), fenomen care se numeşte
crossing-over şi care stă la baza recombinării genetice intracromozomiale
(figura 41).
102
Fig.41: Reprezentarea schematică a fenomenului de recombinare genetică

datorat crossing-overului 41 (după Hartl și Jones, 2005)
În cazul cromozomilor sexuali X și Y recombinarea este limitată la

regiunile omoloage, aceștia fiind asociați cap la cap prin regiunile lor
pseudoautozomice (Bonca, 2007). Sub influenţa diverşilor agenţi mutageni
sau infecţii virale, schimbul poate avea loc între cromatidele aceluiaşi
cromozom (cromatide surori, SCE – sister chromatid exchange44),
fenomen care nu asigură însă recombinarea genetică.
Studiile efectuate cu ajutorul microscopiei electronice au evidenţiat
prezenţa unui element structural care intervine în cuplarea cromozomilor
omologi în cadrul bivalentului, şi care a fost denumit complex
sinaptonemal (sinaptol). Aceasta este o structură ribonucleoproteică
tripartită, evidentă numai electronomicroscopic, şi care prezintă două
componente laterale şi o regiune centrală mai puţin electronodensă, numită
spaţiu de împerechere, toate acestea fiind plasate între cei doi cromozomi
conjugaţi pe toată lungimea acestora (Ștefănescu, 2004). La păsări,
cromozomii omologi sunt menținuți ca bivalenți cu ajutorul unor proteine
44 Schimbul de segmente între cromatidele surori ale unui cromozom apare în mod normal, însă la
o frecvență scăzută, fiind demonstrată în celulele somatice prin încorporarea unui analog al
timidinei, 5 – bromdeoxiuridină (BrdU). În mod practic sunt necesare două cicluri celulare succesive
(realizate în culturi cu încorporare de BrdU), identificarea metafazelor în câmpul microscopic,
colorarea preparatului citogenetic cu colorantul Hoechst 33258 sensibil la U.V., expunerea
preparatului la lungimi mari de undă U.V. și colorarea ulterioară Giemsa. Urmând această
procedură, dacă între cromatidele surori nu a avut loc schimbul de segmente, una dintre cromatide
se va colora slab iar cealaltă intens. În caz contrar, aspectul cromatidelor va fi intercalat (Slults și
col., 2014; Ponnuraj, 2011; Wyandt și Tonk, 2011).
103
de coeziune localizate de-a lungul brațelor cromozomiale. La unele specii,

proteinele de coeziune agregă în structuri rotunde numite corpi proteici, a
căror mărime diferă în funcție de specie, de la 1µm în diamentru la găină
(Gallus gallus domesticus) la 15µm la sturzul viilor (Turdus iliacus), și
chiar în interiorul speciei, în funcție de cromozomul implicat: de exemplu,
la porumbei, corpul proteic este mai mare la cromozomul sexual W (analog
al cromozomului sexual Y la mamifere) decât la cel Z (analog al
cromozomului sexual X la mamifere). Deși corpii proteici sunt
caracteristici stadiului de cromozomi „lampbrush” la păsări, aceștia rămân
atașați centromerilor cromozomilor până la începutul celei de-a doua
diviziuni meiotice (Rutkowska și Badyaev, 2008).
d) Diplonem (gr.„diploos” – dublu): debutează în momentul în
care omologii încep separarea de la nivelul bivalenţilor, pe parcursul
stadiului omologii păstrând unul sau mai multe puncte de contact (chiasme)
de-a lungul cromatidelor, astfel încât fiecare pereche de cromozomi apare
ca fiind formată din patru cromatide, unite două câte două prin centromerul
comun şi prin diversele chiasme realizate (tetradă de cromatide). Numărul
şi distribuţia chiasmelor este specifică fiecărui bivalent, fapt ce poate
permite efectuarea cariotipului în acest substadiu (Pusta, 2010).
e) Diachineză (gr.„dia” – divergent, „kynesis” – mişcare):
defineşte procesul de separare a cromozomilor omologi din fiecare unitate
de bivalent, repulsia centromerilor cromozomilor omologi de la nivelul
bivalenţilor determinând alunecarea chiasmelor dinspre centromer spre
telomere (fenomenul de „terminalizare”). Separarea omologilor nu este
însă completă, aceştia fiind menţinuţi împreună prin intermediul unor
chiasme terminale până la finalul metafazei primare. Dacă în mitoză
numărul fibrelor fusului de diviziune este egal cu numărul cromozomilor,
în meioză acesta este egal cu numărul perechilor de cromozomi (Ram,
2010; Confederat, 2000; Creangă, 1999). La sfârşitul diachinezei,
nucleolul se dezorganizează, membrana nucleară se dizolvă şi se formează
fusul de diviziune.
104
➢ Metafaza I (metafaza primară): cromozomii ating maximum de

condensare, bivalenţii plasându-se în placa ecuatorială sau placa
metafazică, în cadrul căreia omologii sunt orientaţi cu centromerii spre
polii opuşi ai celulei iar chiasmele terminale sunt plasate pe planul
ecuatorial. Forţele de respingere dintre omologi şi cele de atracţie
exercitate de centrioli asupra centromerilor, vor determina separarea
completă a omologilor, care vor începe migrarea în direcţii opuse
(Creangă, 1999).
➢ Anafaza I (anafaza primară): începe odată cu dispariţia

ultimelor chiasme care leagă perechile de cromozomi omologi între ei,
astfel că din fiecare pereche de bivalenţi, unul dintre cromozomii
bicromatidici va migra spre un pol, iar celălalt spre polul opus. Migrarea
randomizată spre poli a cromozomilor bicromatidici, şi nu
monocromatidici precum în mitoză, face ca numărul originar de
cromozomi somatici (2n) să fie redus la numărul gametic de cromozomi
(n).
➢ Telofaza I (telofaza primară): cromozomii bicromatidici ajung

la locurile de organizare ale nucleilor şi încep despiralizarea. În continuare
are loc reorganizarea membranelor nucleare, a componentelor intracelulare
şi, în final, a membranelor celulare care izolează cele două celule fiice
rezultate, fiecare dintre acestea conţinând un set haploid de cromozomi.
Prin aceasta se termină diviziunea reducţională iar celulele intră în

interchineză, o fază de odihnă şi de trecere la diviziunea ecvaţională. Spre
deosebire de interfază, în această etapă nu se sintetizează ADN,
cromozomii fiind deja pregătiţi pentru cea de-a doua diviziune deoarece
fiecare dintre aceștia are câte două cromatide menţinute împreună la nivelul
centromerului (sunt deja bicromatidici).
Diviziunea meiotică secundară are loc în nucleii haploizi produşi

în prima diviziune meiotică, după tiparul unei mitoze clasice. Unele aspecte
105
particulare pot fi amintite, astfel: celulele care se divid au un număr haploid

de cromozomi, diviziunea nu este precedată de biosinteza ADN-ului iar
cromatidele surori ale fiecărui omolog nu sunt identice din punct de vedere
genetic, datorită fenomenului de crossing-over din meioza primară
(Mehedinți și col., 2007).
Deşi formarea gameţilor la masculi şi la femele urmăreşte, în

general, un tipar asemănător, există unele particularităţi, astfel:
▪ la masculi, meioza are loc în tuburile seminifere ale testiculelor,
debutând la vârsta maturităţii sexuale (precede cu puţin timp
maturitatea somatică a individului). Este considerat un proces
continuu care durează până la senescenţă (Bonca, 2007). Înainte de a
intra în meioză, gonocitele se divid mitotic formând spermatogoniile.
Printr-o nouă diviziune mitotică, acestea se vor transforma în
spermatocite primare (de ordinul I). După prima diviziune meiotică
(a spermatocitelor primare), la mascul apar două celule haploide
numite spermatocite secundare (de ordin II) care, în urma diviziunii
meiotice secundare, vor forma câte două spermatide. Aşadar, dintr-un
spermatocit primar diploid, în urma celor două diviziuni meiotice
rezultă patru spermatide haploide. După o serie de modificări
morfologice, acestea se transformă în patru spermatozoizi apţi pentru
fecundare (Ram, 2010; Creangă, 1999).
▪ la femele, meioza începe în ovarul fetal în timpul dezvoltării
intrauterine. După naşterea individului desfăşurarea procesului
meiotic are loc într-o structură histologică relativ complexă numită
folicul ovarian. Primele patru substadii ale profazei I (leptonem,
zigonem, pachinem, diplonem) se desfăşoară în ovarul fetal, sub
influenţa hormonului luteinizant al primului ciclu estral, meioza
fiind reluată în viaţa postnatală, cu desfăşurarea diachinezei, metafazei
I, anafazei I, telofazei I şi până la metafaza II, când iar se întrerupe
(Bonca, 2007). În urma dividerii pe cale mitotică a celulei germinale
primordiale numită ovogon, se formează ovogoniile. Acestea, printr-o
nouă diviziune mitotică, se vor transforma în ovocite primare. După
106
prima diviziune meiotică, din fiecare ovocit primar apar două celule
haploide, una care asimilează aproape toată citoplasma (ovocitul
secundar) şi una cu foarte puţină citoplasmă (primul globul polar).
Ovocitul secundar intră în a doua diviziune meiotică, din care rezultă
la fel două celule haploide inegale ca mărime, una dintre acestea
concentrând aproape toată citoplasma (ovulul) şi una de dimensiuni
mici care, pe lângă nucleu conţine şi o cantitate foarte mică de
citoplasmă (al doilea globul polar sau globulul polar secundar).
Atunci când nu este resorbit, primul globul polar suferă de asemenea
o a doua diviziune meiotică, rezultând alţi doi globuli polari, fiecare
conţinând în nucleu un set haploid de cromozomi (Creangă, 1999).
Bonca (2007) consideră că, în fapt, la sexul femel lipseşte stadiul de
profază II, trecându-se direct de la telofaza I la metafaza II, absenţa
fiind determinată de lipsa de organizare a membranei nucleare, nefiind
astfel necesară dezorganizarea acesteia. Cert este că în ovogeneză vor
rezulta tot patru celule haploide, dintre care doar una este aptă pentru
fecundare (ovulul), celelalte trei (globulii polari) fiind resorbite de
ţesuturile ovariene.
Importanţa meiozei reiese din faptul că reduce la jumătate numărul

de cromozomi din gameţi, împiedicând astfel creşterea exponenţială a
numărului acestora de la o generaţie la alta de indivizi aparţinând aceleași
specii. De asemenea, asigură cadrul variabilităţii intra- şi
intercromozomiale, prin fenomenele de crossing-over şi de segregare
independentă, randomizată a perechilor de cromozomi în viitoarele celule
fiice (fenomen denumit de H.J.Müller - „dansul cromozomilor” – figura
42) (Witkin, 2001).
107
Fig.42: Reprezentarea schematică a fenomenului de recombinare genetică

datorat segregării randomizate a perechilor de cromozomi
(„dansul cromozomilor”) 42
5.2.3. Diferențe între mitoză și meioză
Cele mai importante diferenţe între mitoză şi meioză sunt redate în

tabelul 7.
Tabel 7: Elemente de diferenţiere între mitoză şi meioză 0

(după Ram, 2010; Bonca și Frunză, 2008)
Mitoza Meioza
Are loc în celulele Are loc în celulele somatice speciale, localizate
somatice. în ovare şi testicule.
La femele debutează în ovarul fetal iar la
Debutează în stadiul de masculi la vârsta maturităţii sexuale, şi continuă
zigot şi se continuă până până la climacterium (7-8 ani la suine, 10-12
la moartea organismului. ani la carnivore şi ovine, 12-15 ani la bovine,
15-20 ani la cabaline).
Este precedată de o Este precedată de o interfază de scurtă durată,
interfază de lungă durată sinteza de ADN putând continua în profaza I, cu
108
în care se termină sinteza ocazia schimbului de segmente între

de ADN. cromozomii omologi.
Cuprinde o singură
Cuprinde două diviziuni pe ciclu, una
diviziune pe ciclu, prin
heterotipică, de reducere la jumătate a cantităţii
care materialul genetic
de material genetic, şi o alta homeotipică, de
este împărţit echilibrat
maturare.
celulelor fiice.
Cromozomii omologi se conjugă în profaza I,
Cromozomii omologi nu
apar chiasmele şi are loc schimbul de segmente
se conjugă, lipsind
dintre aceştia. Formarea bivalentului este
chiasmele şi schimbul de
„mediată” de complexul sinaptonemal, realizat
segmente dintre aceştia.
pe toată lungimea acestuia.
Centromerul fiecărui cromozom nu se divide în
Centromerul fiecărui
meioza primară, asigurându-se astfel reducerea
cromozom se divide,
la jumătate a numărului de cromozomi în
cromatidele surori devin
celulele fiice. Meioza secundară urmează tiparul
cromozomi fii ce
unei mitoze, împărţirea echilibrată a numărului
migrează spre polii opuşi
de cromozomi în cea de a doua serie de celule
ai celulei.
fiice având la bază clivajul centromeric.
Rezultă două celule fiice
Rezultă patru celule (spermatozoizi, ovule,
identice, fiecare cu un
globuli polari), fiecare cu un număr de
număr egal de
cromozomi redus la jumătate faţă de cel al
cromozomi cu cel al
celulei de origine.
celulei de origine.
După o perioadă de
interfază, celulele Celulele rezultate nu mai pot suferi alte
rezultate au capacitatea diviziuni.
de a repeta mitoza.
Durează luni până la atingerea maturităţii
La majoritatea
sexuale (5-8 la suine, 6-8 la carnivore, 7-8 la
mamiferelor durează, în
ovine, 8-12 la bovine, 15-18 la cabaline) şi
medie, o oră.
săptămâni în cursul perioadei reproductive.
109
Procesul mutațional reprezintă sursa primară a variabilității lumii

vii, fiind completat de recombinările genetice intra- și intercromozomiale
datorate proceselor de crossing-over și disjuncție independentă a
cromozomilor din perechile lor de omologi în cursul diviziunii meiotice.
Mutațiile naturale apărute în cursul evoluției au fost menținute prin:
▪ selecție naturală, dacă indivizii „mutanți” au fost
caracterizați prin însușiri ce asigurau o mai bună
adaptabilitate la condițiile de mediu, comparativ cu formele
sălbatice de origine (indivizi standard);
▪ selecție artificială, dacă au fost folosite mutațiile cu interes
pentru om, multe dintre acestea stând la baza multitudinii
de rase existente astăzi (Loewe, 2008; Bucătaru, 1993).
În sens medical veterinar însă, mutația reprezintă o modificare a
materialului genetic asociată unei stări anormale, care poate afecta
individul sau care se poate transmite în descendență, afectând urmașii
acestuia. Deși procesul de mutageneză a fost inițial asociat unor cauze
naturale (radiațiile cosmice sau telurice, variații bruște de temperatură),
astăzi se acordă o atenție deosebită mutagenezei determinată de acțiunea
factorilor mutageni de origine fizică, chimică sau biologică, ca parte a unui
ecosistem tot mai afectat de activitățile omului.
Mutațiile pot apărea în urma acțiunii oricărui agent mutagen, după
cantitatea interesată de material genetic nuclear acestea fiind de tip genic,
110
cromozomial sau genomic. Deși puțin considerate până în prezent,

mutațiile plasmagenelor, în speță a materialului genetic localizat în
mitocondriile celulelor animale, atrag atenția datorită eredității lor pe linie
maternă45 și a unor tulburări asociate deficitului energetic al sistemului
muscular și nervos (Wallace, 2002). Mai mult, genomul mitocondrial este
poliploid, ADN-ul mitocondrial putând fi prezent în zeci și sute de copii în
fiecare celulă. Prezența unei singure forme de ADNmt într-o celulă dată
corespunde stării de homoplasmie, însă procesul mutațional la acest nivel
conduce adeseori la stări de heteroplasmie, în care ADNmt normal se
regăsește împreună cu cel mutant în structura aceleiași celule. Spre
deosebire de genomul nuclear în care pentru o pereche de gene care ocupă
aceeași poziție în structura cromozomilor omologi pot fi întâlnite la nivel
populațional trei tipuri de structuri genetice (genotip homozigot dominant
– AA, heterozigot – Aa, homozigot recesiv – aa), în cazul ADN-ului mt nu
există o astfel de variabilitate, ci una legată de ponderea sa în interiorul
celulei în funcție de vârsta acesteia sau momentul dividerii sale prin mitoză
(Lemire, 2005).
Mutațiile genice modifică structura și funcția unei gene prin

afectarea unei nucleotide din structura ADN-ului (mutații punctiforme) sau
a mai multor perechi de nucleotide în același timp. Mutațiile cromozomiale
și cele genomice afectează structura și numărul cromozomilor din genom,
denumirea recentă a acestora fiind mai degrabă asociată termenilor de
remaniere, anomalie sau aberație numerică ori structurală cromozomială
(Bencsik, 2005).
45Deși rară, transmiterea pe cale paternă a ADNmt a fost raportată la bovine, ovine, șoarece, midie
și insecte. De asemenea, în anul 2002 a fost raportat la om un caz de miopatie mitocondrială de
origine paternă (Lemire, 2005).
111
6.1. Mutațiile genice – manifestarea elementară

a procesului mutațional
Mutațiile genice apar la nivel molecular, multe dintre acestea

nefiind traduse în efecte fenotipice datorită:
▪ intervenției mecanismelor enzimatice reparatorii;
▪ schimbării celei de-a treia bază azotată din codon care, datorită
degenerării codului genetic poate codifica același aminoacid (mutatie cu
același sens);
▪ afectării unor segmente non-informaționale din structura ADN-
ului (Griffiths și col., 2005; Montelone, 1999; Ciupercescu, 1986).
Pe de altă parte, abaterile la nivel molecular însoțite de o nouă

informație genetică responsabilă de sinteza unei proteine diferită de cea
originală prezintă importanță prin schimbarea caracterului controlat de
respectiva genă (Kaplan, 2015).
Mutațiile punctiforme sunt rezultatul următoarelor acțiuni în

secvența moleculei de ADN:
▪substituția nucleotidelor prin:
• tranziție, când o bază azotată componentă este înlocuită cu o
altă bază azotată ce are aceeași structură heterociclică (A⇌G;
C⇌T);
• transversie, când o bază azotată componentă este înlocuită cu
o altă bază azotată ce are o structură heterociclică diferită
(A⇌C; A⇌T; G⇌C; G⇌T);
▪inversia unui segment de cel puțin două baze azotate cu 1800;
112
▪adiția sau inserția de noi nucleotide;

▪deleția nucleotidelor deja existente (Solcan și Sisea, 2012; Bontaș,
1998; Dinu și col., 1996).
Efectele celor mai comune tipuri de mutații genice asupra structurii
proteinelor și reprezentarea grafică a mecanismului lor de producere, sunt
redate în tabelul 8 și figura 43.
Tabel 8: Efectul mutațiilor genice asupra structurii proteinelor 0

(după Kaplan, 2015; Dinu și col., 1996)
Mecanismul
Tipul mutației Efectul asupra proteinelor
mutației
Cu același sens sau
silențioasă, codonul nou
Niciunul
format specificând același
Substituție aminoacid.
Mutație cu alt sens, codonul Efecte variabile, asociate cu
nou format specificând un reducerea funcționalității produsului
alt aminoacid. proteic rezultat.
Mutații „în coloană”
(frame shift mutation),
Citirea ARN-ului mesager
numărul perechilor de
Inserții sau corespunzător unui astfel de segment
nucleotide adăugate sau
deleții de genă generează proteine
eliminate din secvența de
nefuncționale.
ADN nefiind multiplu de
trei.
Proteinei rezultate îi vor prisosi sau
lipsi mai mulți aminoacizi. Atunci
Mutații care se referă la un
Inserții sau când nu este afectată starea de
multiplu de trei perechi de
deleții supraviețuire, afecțiunile generate de
nucleotide.
astfel de mutații apar și pot fi
anticipate prin analiza de pedigree.
113
Fig.43: Efectul mutațiilor genice în secvența aminoacizilor codificați 43

(după Kaplan, 2014; Anghel și Toma, 1983)
114
Mutațiile genice care fac referire la segmente importante din catena

de ADN sunt considerate rezultatul unui crossing-over inegal în cursul
profazei I a diviziunii meiotice, astfel de remanieri având consecințe la
nivel structural cromozomial. Crossing-overul sau schimbul de segmente
între cromozomii omologi are loc consecutiv ruperii cromozomilor în unul
sau mai multe locuri. Dacă segmentele rupte se reunesc în pozițiile inițiale
în structura omologilor atunci materialul genetic nu suferă modificări
structurale. În caz contrar, reconstituirea segmentelor rupte sub un alt
aranjament intragenic sau intracromozomial va determina schimbări ale
informației genetice codificate (Ciupercescu, 1986).
6.2. Mutații cromozomiale structurale
În cursul diviziunilor celulare (mai ales datorită procesului de

crossing-over din timpul meiozei), dar și sub acțiunea diverșilor factori
mutageni, în structura unui cromozom apar puncte de „fracturare”. Dacă
segmentele astfel izolate de restul corpului cromozomial se reunesc în
forma inițială, fără a fi distrus vreun locus genic, atunci funcționalitatea și
structura cromozomului nu sunt afectate (fenomen de restituție) (figura
44).
Fig.44: Reprezentarea fenomenului de restituție cromozomială 44

(după Ciupercescu, 1986)
115
Reconstituirea anormală a materialului genetic ca urmare a

proceselor de fisiune-fuziune poate avea loc în structura aceluiași
cromozom, la fel cum pot fi implicați cromozomii unei perechi de omologi
și chiar perechile de cromozomi neomologi. În funcție de destinația
segmentului rezultat în urma fracturării cromozomiale sunt cunoscute
următoarele tipuri de mutații cromozomiale structurale:
a) Deleția (lat. „deletio” – pierdere) și deficiența (lat.
„deficientia” – lipsa) reprezintă pierderi de material genetic din structura
unui cromozom. Delețiile (intercalare, interstițiale) sunt mult mai
frecvente decât deficiențele (terminale) deoarece nu implică formarea de
telomere necesare stabilizării extremităților. Indiferent dacă segmentul
fracturat este localizat terminal sau intercalar, prin faptul că este lipsit de
centromer (acentric) va avea tendința de a nu fi antrentat de diviziunea
celulară spre unul din cei doi poli, pierzându-se astfel în masa
mixoplasmatică (formată prin amestecarea citoplasmei cu nucleoplasma)
(figura 45).
În cazul deleției heterozigote (care afectează doar un singur
cromozom al perechii de omologi), pierderea unui segment intercalat din
structura materialului genetic determină încălcări ale conjugării,
cromozomul normal fiind mai lung decât omologul său, pe sectorul
respectiv făcând un laț (figura 46).
Pierderea ambelor segmente terminale ale unui cromozom
determină fuzionarea capetelor restante cu formarea unui cromozom inelar
(Buckingham, 2007) (figura 47).
116
Fig.45: Reprezentarea deleției și deficienței cromozomiale 45

(după Bucătaru, 1993; Ciupercescu, 1986; Raicu, 1967)
Fig.46: Efectul de „laț” al deleției cromozomiale intercalare în stare

heterozigotă 46 (după Raicu, 1967)
117
Fig.47: Formarea cromozomului inelar ca urmare a pierderii ambelor

segmente terminale 47 (după Anghel și Toma, 1987; Ciupercescu, 1986)
Doi sau mai mult cromozomi cu deficiențe la câte unul din capete
pot fuziona cu formarea cromozomilor dicentrici și policentrici (figura 48)
(Verma și Singh, 2014; Guilherme și col., 2011; Hartl și Jones, 2005).
Fig.48: Formarea cromozomului dicentric prin fuzionarea a doi

cromozomi cu deficiențe 48 (după Ciupercescu, 1986)
Efectul unor astfel de aberații cromozomiale structurale este

variabil, după starea de homozigoție sau heterozigoție (afectarea ambilor
sau doar a unui singur membru din perechea de omologi). De obicei, starea
de homozigoție este letală. Efectul letal datorat stării de heterozigoție
depinde de mărimea segmentului pierdut și importanța genelor conținute
de către acesta. Dacă pierderea afectează cromozomii în cursul procesului
118
de meioză, atunci individul va fi caracterizat prin fertilitate redusă datorită

gameților anormali rezultați. Dacă pierderea afectează cromozomii în
cursul procesului de mitoză, atunci se va manifesta fenomenul de
pseudodominanță, caracterizat prin exprimarea fenotipică a genelor
recesive din structura cromozomului normal (neavând corespondent alelic
care să le domine acțiunea) (Popescu-Vifor și col., 1979).
b) Duplicația (lat. „duplicare” – a dubla) este un fenomen invers

deleției și deficienței, fiind datorat următoarelor două mecanisme posibile:
crossing-overul inegal sau schimbul inegal de segmente între cromozomii
omologi, și fracturarea unuia dintre cromozomii perechii de omologi și
alipirea fragmentului fracturat la structura celuilalt cromozom omolog.
Dacă în segmentul câștigat materialul genetic respectă aceeași succesiune
de gene cu cea din cromozomul gazdă omolog, atunci câștigul de
informație genetică se realizează prin duplicație în tandem; opusul acesteia
este duplicația inversă sau palindromică (figura 49) (Raicu, 1967).
Fig.49: Duplicația în tandem și duplicația palindromică 49

(după Raicu, 1967)
119
Duplicațiile nu au efect letal, din contră, dublarea segmentelor de

gene care determină rezistența la diferitele tipuri de boli poate duce la
obținerea unor descendenți valoroși din acest punct de vedere (Popescu-
Vifor și col., 1979; Raicu, 1967).
c) Inversia (lat „inversio” – răsturnare). Întoarcerea segmentului

rupt cu 1800 și realipirea sa la același cromozom este asociată procesului
de inversie, succesiunea materialului genetic nou format nerespectând
ordinea firească din cromozomul normal. În funcție de poziția pe care o
ocupă fragmentul inversat în relație cu centromerul, inversia poate fi
paracentrică, respectiv pericentrică. În inversia paracentrică sau
terminală, fragmentul rupt și inversat nu include în structura sa
centromerul. În inversia pericentrică, centromerul este inclus în zona
inversată (Buckingham, 2007) (figura 50).
Fig.50: Inversia paracentrică și pericentrică 50

(după Bucătaru, 1993; Anghel și Toma, 1987; Ciupercescu, 1986)
Inversiile homozigote afectează ambii cromozomi ai perechii de

omologi, fără urmări în cursul meiozei. Acestea sunt considerate un factor
de evoluție, unele specii înrudite deosebindu-se prin astfel de inversii
cromozomiale. Inversiile heterozigote sunt însoțite de afectarea conjugării
cromozomilor omologi în cursul meiozei, mai ales dacă porțiunea inversată
120
include centromerul. Cauza cea mai frecventă a inversiei este crossing-

overul (Bucătaru, 1993; Popescu-Vifor și col., 1979).
d) Transpoziția (lat. „trans” – dincolo, peste; „positio” – poziția)

reprezintă transferul unui segment cromozomial din poziția sa inițială într-
o poziție diferită în structura aceluiași cromozom (figura 51) sau a altui
cromozom. Genele care își schimbă astfel poziția în genom sunt
considerate elemente genetice mobile. O astfel de mutație poate afecta
viabilitatea indivizilor datorită „efectului de poziție” dat de noua
succesiune a genelor în structura cromozomului afectat (Bucătaru, 1993).
Fig.51: Reprezentarea schematică a transpoziției în cadrul aceluiași

cromozom (gena „f” își schimbă poziția între genele „b” și „c”) 51
(după Bucătaru, 1993)
e) Translocația (lat. „trans” – dincolo, peste; „locus” – loc)

reprezintă transferul unui segment de la cromozomul unei perechi de
omologi la un cromozom al unei alte perechi de omologi (între perechile
de cromozomi neomologi). Fragmentul de cromozom care își schimbă
astfel poziția în genom este numit transpozon [Pray, 2008 (b)].
Translocația poate fi terminală (când segmentul de cromozom translocat
se atașează la unul din capetele cromozomului neomolog) sau intercalară
(când se atașează de-a lungul brațului cromozomului neomolog). De
121
asemenea, poate fi reciprocă și nereciprocă46 (figura 52), homozigotă

(când sunt afectați ambii cromozomi ai unei perechi de omologi) sau
heterozigotă (când este afectat doar un singur cromozom al perechii de
omologi) (Bucătaru, 1993; Ciupercescu, 1986; Popescu-Vifor și col.,
1979; Raicu, 1967).
Fig.52: Translocația reciprocă și nereciprocă 52

(după Bucătaru, 1993; Ciupercescu, 1986)
O formă deosebită de translocație o reprezintă translocația

Robertsoniană (fuziunea centrică), când doi cromozomi acrocentrici se
unesc pentru a forma un cromozom metacentric sau submetacentric (figura
53). Translocații Robertsoniene au fost observate la bovine, ovine, caprine,
suine, câine, om și animale de laborator, translocația 1-29 fiind cea mai
comună în rândul bovinelor. Aceasta a fost identificată prima dată la vacile
Suedeze Alb cu Roșu, și ulterior la numeroase alte rase cu excepția vacilor
Holstein Friză, influența sa de reducere a caracterului de prolificitate fiind
46Ciupercescu,1986 include transpoziția în translocația nereciprocă. În scop didactic, poate fi

propusă transpoziția ca reprezentând transferul unui segment cromozomial în cadrul aceluiași
cromozom, iar translocația ca transfer al unui segment cromozomial între cromozomi diferiți
(neomologi) deși, în esență, înțelesul este asemănător, de schimbare a poziției unui fragment de
cromozom.
122
bine-cunoscută până în prezent (Szczerbal și Switonski, 2016; Bonca,

2007; Ciupercescu, 1986).
Fig.53: Translocația Robertsoniană 53

6.3. Mutațiile genomice sau numerice

cromozomiale
Numărul de cromozomi este un caracter constant ce servește

recunoașterii citogenetice a speciilor. Celulele somatice ale animalelor sunt
caracterizate prin starea diploidă cu 2n cromozomi, iar celulele sexuale
maturate prin starea haploidă cu n cromozomi (așa numitul „genom”).
Numărul normal și caracteristic de cromozomi al fiecărei specii definește
starea de ortoploidie, abaterile numerice de la normalul specific fiind
asociate stării de anortoploidie. Abaterea de la starea normală a unei specii
se poate face cu un număr egal de cromozomi cu cel al setului haploid
(euploidia) sau cu un număr mai mic decât acesta, de obicei unul sau câțiva
cromozomi aflați în deficit sau în exces (aneuploidia) (Gersen și Keagle,
2013; Bonca, 2007).
123
Euploidia speciilor normal diploide se prezintă sub aspectele

haploidiei (celule somatice cu n cromozomi, haploide sau monoploide), și
poliploidiei (celule somatice cu 3n, 4n, 5n etc. cromozomi). O astfel de
multiplicare a cromozomilor poate avea loc cu un număr par (celule
somatice cu 4n, 6n, 8n cromozomi)47 sau impar de genomuri (celule
somatice cu 3n, 5n, 7n cromozomi)48.
Deși poliploidia este răspândită în lumea vegetală, fiind asociată de
multe ori cu o masă vegetală mai bogată și producții mai mari raportate la
suprafața de teren cultivată, la animalele superioare astfel de abateri se
asociază cu tulburări grave, incompatibile cu viața. Acestea sunt consecința
unor dereglări ale procesului de meioză (formarea de gameți poliploizi prin
blocarea fusurilor de diviziune și participarea ulterioară a acestora la
fecundare) sau ale procesului de fecundare (fecundarea unui ovul de doi
sau mai mulți spermatozoizi – poliandrie sau polispermie, sau fecundarea
unui ovul diginic, care a reținut unul sau ambii globuli polari – poligenie)
(Gersen și Keagle, 2013; Bonca, 2007; Hartl și Jones, 2005; Bucătaru,
1993; Ciupercescu, 1986; Popescu-Vifor și col., 1979). Un caz aparte îl
reprezintă cel al hamsterului auriu sau sirian (Mesocricetus auratus, 2n =
44) care se consideră a fi format prin hibridarea interspecifică a hamsterului
comun sau european (Cricetus cricetus, 2n = 22) cu hamsterul vărgat sau
chinezesc (Cricetus griseus, 2n = 22), însă fără dovezi moleculare în acest
sens (Beçak și Kobashi, 2004).
Aneuploidia sau devierea în plus (hiperploidia, polisomia) ori în

minus (hipoploidia, oligosomia) cu unul, doi sau mai mulți cromozomi față
de numărul cromozomial de bază caracteristic speciei date, este asociată
unor sindroame genetice îndelung studiate la om și la animale, cu afectarea
numerică deopotrivă a cromozomilor autozomi și heterozomi (figura 54).
47Multiplicarea
cu un număr par de genomuri se numește artioploidie sau poliploidie balansată.
48Multiplicareacu un număr impar de genomuri se numește perisoploidie sau poliploidie
nebalansată (Popescu-Vifor și col., 1979).
124
Fig.54: Reprezentarea diferitelor tipuri de aneuploidii 54

(după Russell, 2010, 2005, 2000)
Mecanismul producerii aneuploidiilor este reprezentat de lipsa de

segregare (non-disjuncția) a uneia sau a mai multor perechi de omologi în
anafază cu obținerea de gameți cu unul sau mai mulți cromozomi în plus și
a altora cu un deficit cromozomial simetric. Astfel de gameți nebalansați
pot fi rezultatul și a unor procese de întârziere anafazică a cromozomilor
125
sau a fusurilor multipolare de diviziune ce determină repartizarea inegală a

cromozomilor în celulele fiice. Participarea la fecundare a unor astfel de
gameți neechilibrați genetic va fi însoțită întotdeauna de obținerea
organismelor aneuploide (figura 55).
Fig.55: Producerea aneuploidiilor prin non-disjuncția cromozomială în

meioză și participarea la fecundare a gameților neechilibrați 55
(după Ahmed și col., 2007)
Un fenomen aparte îl constituie pseudoaneuploidia datorată

proceselor de fisiune și fuziune centromerică. Prin fisiunea eronată
(transversală) a centromerului unui cromozom metacentric vor rezulta doi
cromozomi identici numiți izocromozomi (figura 56) (în felul acesta
sporindu-se numărul cromozomilor din celulă) iar prin fuziune
centromerică, doi cromozomi acrocentrici vor fuziona generând un
cromozom meta- sau submetacentric (translocația Robertsoniană, în felul
acesta reducându-se numărul cromozomilor din celulă) (Verma și Singh,
2014; Bonca, 2007; Ciupercescu, 1986).
126
Fig.56: Fisiunea transversală a centromerului și formarea

izocromozomilor 56
Indiferent de mecanismul producerii lor, remanierile structurale și

numerice cromozomiale sunt importante prin efectele produse, începând cu
afectarea productivității, continuând cu sindroamele genetice malformative
și terminând cu mortalitățile embrionare sau în prima parte a vieții
extrauterine. Cunoașterea cauzelor, a mecanismelor de producere și a
modului lor de manifestare citogenetică și fenotipică, reprezintă un prim
pas în pregătirea medicului veterinar specialist care, ajutat de tehnica de
laborator, va diagnostica și preveni răspândirea unor astfel de tulburări în
rândul populațiilor de animale.
127
7.1. Tipuri de determinism sexual
Determinismul cromozomial al sexului prezintă importanță în

procesul sexualizării normale, diversele anomalii numerice și structurale
heterozomale (incluzând chimerismul / mozaicismul XX / XY), fiind în
relație cu expresii fenotipice variate. Deloc de neglijat, tulburările de
dezvoltare sexuală de tipul intersexualității, în care manifestarea fenotipică
este caracteristică ambelor sexe ori sexului opus complementului
cromozomial heterozomal (hermafroditism și pseudohermafroditism) sunt
tot mai frecvent diagnosticate la speciile animalelor domestice.
În mod normal, sexul femel al mamiferelor este considerat
homogametic (produce gameți de același fel) prin includerea în formula sa
cromozomială a doi cromozomi sexuali identici – heterozomii XX, în timp
ce sexul mascul, heterogametic (produce gameți diferiți), este purtător a
doi cromozomi sexuali diferiți, X și Y. Un astfel de determinism este
caracteristic și Drosophilei melanogaster, sexul în descendență la
mamifere fiind dependent de tipul de gamet mascul ce participă la
fecundare49 (tabel 9) (Gilbert, 2000).
49Tipul Drosophila, subtipul Lygaeus de determinism sexual.
128
Tabel 9: Determinismul sexual la mamifere în funcție de tipul de gamet

mascul ce participă la fecundare 0
2A-XX (♀)
P:
g: Sex Ratio
(„2n” cromozomi) A-X A-X
(„n”cromozomi)
F:
2A-XY (♂) A-X 2A-XX (♀) 2A-XX (♀) 50% ♀
(„2n” cromozomi)
P – lat.„parentis” – părinți, generație parentală;
g – gr.„gametes” – gameți, celule sexuale;
F – lat. „filia”, „filius” – fiică, fiu, generație filială;
A – cromozomi autozomi, gr. „autos” – propriu, de același fel;
X,Y– cromozomi heterozomi, gonozomi, alozomi, gr.„heteros” – diferit.
La păsări și la viermele de mătase (Bombyx mori) determinismul

cromozomial al sexului este diferit față de cel al mamiferelor, sexul
homogametic fiind cel mascul (purtător a doi cromozomi sexuali identici
notați cu ZZ) iar cel heterogametic, femel (ZW)50(tabel 10) (Ellegren și
col., 2007).
Tabel 10: Determinismul sexual la păsări în funcție de tipul de gamet

femel ce participă la fecundare 0
P: 2A-ZW (♀)
(„2n” cromozomi) g: A-Z A-W
(„n”cromozomi)
A-Z F: 2A-ZZ (♂) 2A-ZW (♀)
2A-ZZ (♂) („2n” cromozomi)
A-Z 2A-ZZ (♂) 2A-ZW (♀)
Sex Ratio 50% ♂ 50% ♀
P – lat.„parentis” – părinți, generație parentală;
g – gr.„gametes” – gameți, celule sexuale;
F – lat. „filia”, „filius” – fiică, fiu, generație filială;
A – cromozomi autozomi, gr. „autos” – propriu, de același fel;
Z,W– cromozomi heterozomi, gonozomi, alozomi, gr.„heteros” – diferit.
Cele două tipuri de determinism sexual nu sunt universal întâlnite
în lumea organismelor superioare, după cum la unele insecte, precum
cosașul (Tettigonia viridissima), gândacul roșcat (Blattela germanica),
femelele au doi cromozomi sexuali identici (XX), în timp ce masculii sunt
heterogametici, cu un tip de gameți ce conține setul de cromozomi
50Tipul Abraxas, subtipul Pasăre de determinism sexual.
129
autozomi și cromozomul sexual X, și un al doilea tip, ce conține doar setul

de autozomi51. Pe de altă parte, la molie (Fumea casta) lipsa unui
cromozom sexual din complementul cromozomial este caracteristică
femelelor (2A-Z0), sexul în descendență fiind dependent de tipul de ovul
ce participă la fecundare (cu cromozom sexual sau fără cromozom sexual)52
(tabel 11). La albine (Apis mellifera), sexul indivizilor nu depinde de tipul
cromozomilor sexuali ci de numărul total de cromozomi (femele se
dezvoltă din ovule fecundate, având un complement cromozomial cu 2n =
32 cromozomi, iar masculii din ovule nefecundate, complementul
cromozomial fiind cu n=16 cromozomi). La viespile Habrobracon
juglandis intervine ca mecanism determinant atât numărul de cromozomi
cât și starea homozigotă sau heterozigotă a unor alele la indivizii diploizi
[indivizii diploizi cu alelele Xa…Xi în stare homozigotă (XaXa; XbXb;
XcXc etc.) corespund masculilor semisterili iar în stare heterozigotă (XaXb;
XaXc; XaXd etc.) corespund femelelor; indivizii haploizi sunt în mod
obligatoriu masculi] (Creangă, 1999; Bucătaru, 1993; Dreyfus și Breuer,
1944).
Tabel 11: Determinismul sexual la Blattela germanica și Fumea casta 0
Specia Blattela germanica Fumea casta

Formula ♀ ♂ ♀ ♂
cromozomială în (2n=24) (2n=23) (2n=61) (2n=62)
celulele somatice
(„2n” cromozomi) 22A-XX 22A-X0 60A-Z0 60A-ZZ
Formula
11A-X
11A-X
11A-X
30A-Z
30A-Z
30A-Z
11A-0
30A-0
cromozomială în
gameți
(„n” cromozomi)
A – cromozomi autozomi;
X,Z– cromozomi heterozomi;
0 – lipsa unui cromozom sexual.
51Tipul Drosophila, subtipul Protenor de determinism sexual.

52Tipul Abraxas, subtipul Fluture de determinism sexual.
130
7.2. Perturbări în procesul sexualizării normale

datorate cromozomilor sexuali
Segregarea cromozomilor sexuali în gameți și reîntregirea

garniturii cromozomiale la nivelul zigotului este deosebit de importantă
pentru determinismul sexual primar aflat în strânsă relație cu dezvoltarea
gonadelor (ovar și testicul). Ulterior, ca răspuns al hormonilor secretați de
către gonade, se produce dimorfismul sexual caracteristic indivizilor
speciei date.
Deși inițial pentru determinsmul sexual primar întregul merit a fost
atribuit cromozomilor sexuali, ulterior s-a demonstrat că aceștia, prin
genele pe care le conțin, dețin un rol important însă nu definitoriu. De
exemplu, la mamifere multă vreme s-a considerat că gena SRY (Sex
Determining Region of the Y Chromosome) este suficientă pentru
dezvoltarea țesutului testicular. Se pare însă că gena SRY intră în competiție
cu proteina DAX1 (codificată de o genă localizată pe cromozomul X, cu
acțiune în determinarea organizării de țesut ovarian, așadar cu funcție
antagonistă genei SRY) în vederea activării sau represării genei SF1
(Steroidogenic Factor 1, al cărui produs proteic activează genele ce
codifică enzimele lanțului sintetizator de testosteron). Prezența în
complementul cromozomial al individului a doi cromozomi sexuali
identici (XX) este legată, în esență, de prezența genei DAX1 în dublu
exemplar, fapt ce corespunde unei viitoare inactivări a genei SF1. În
condițiile prezenței unui cromozom sexual X și a altuia Y, proteina SF1
activată, activează la rândul său gena cu localizare autozomală SOX9, genă
întâlnită la toate vertebratele (spre deosebire de gena SRY care este
specifică mamiferelor) și care joacă de asemenea un rol important în
dezvoltarea testiculelor. Gena autozomală SOX9 este considerată mai
veche și mai centrată pe determinismul sexual decât gena SRY, chiar dacă
activarea sa este dependentă de activitatea celei din urmă. Acest lucru este
131
evident în cazul indivizilor cu cromozom Y purtător doar de braț lung,

pierderea brațului scurt la nivelul căruia este localizată gena SRY
întrerupând întregul lanț al determinismului sexual primar caracteristic
indivizilor masculi (astfel de indivizi se dezvoltă ca femele XY) (Gilbert,
2000).
Deși mai rar, procesul sexualizării la mamifere poate fi perturbat și
prin intervenția altor remanieri structurale ale complementului heterozomal
(de exemplu, translocații între cromozomii X-Y). În schimb, segregarea
anormală a cromozomilor sexuali în gameți și participarea la fecundare a
unor astfel de gameți nebalansați este în relație cu modificarea numerică a
complementului heterozomal al zigotului nou format (cromozomi în plus
sau în minus) tradusă ulterior prin manifestări fenotipice modificate și
diferite efecte asupra fertilității. Diferite efecte asupra fertilității au fost
raportate și în cazul remanierilor cromozomiale structurale de tipul
translocațiilor dintre doi autozomi sau dintre un autozom și un heterozom
(tabel 12).
Tabel 12: Tipuri de remanieri cromozomiale și efectele lor asupra

sistemului reproducător 0 (după Szczerbal și Switonski, 2016)
Incidența
Tipul Efecte afecțiunii
Manifestări fenotipice
remanierii asupra cromozomiale în
frecvent întâlnite
cromozomiale fertilității rândul diferitelor
specii de animale
Aparat genital extern cu aspect
normal; estru neregulat sau fără Iapă˃pisică și
Monosomia X Sterilitate
semne de estru, ovare de mici cățea˃vacă și scroafă
dimensiuni sau hipoplazice
Aparat genital extern cu aspect
Trisomia XXX normal, uter de mici Infertilitate Cățea, iapă
dimensiuni, estru neregulat
Testicule de dimensiuni reduse Cotoi53, taur˃câine,
Trisomia XXY Sterilitate
sau hipoplazice; armăsar˃vier
53 Prezența unui cromozom suplimentar X este ușor de apreciat după expresia fenotipică a masculilor
multicolori („calico cats”) sau tortoiseshell. În mod normal, masculii „calico” nu pot fi decât negri
132
spermatogeneză anormală
(oligospermie sau
azoospermie)
De obicei, fenotip normal;
Trisomia XYY Infertilitate Taur
testicule de mici dimensiuni
Frecvent întâlnite la
Fenotip normal, libido normal, Reducerea rasele de taurine
Translocații
aspect normal al materialului fertilității cu locale și de carne.
Robertsoniene
seminal 5% Rar întâlnite la
porcine și câine
Translocații
Reducerea Frecvent întâlnite la
reciproce ce Fenotip normal, reducerea
fertilității cu porcine. Rar întâlnite
implică doi prolificității
20-50% la taurine și cabaline
autozomi
Reducerea
Translocații Aspect normal al femelelor,
fertilității cu Frecvent întâlnite la
reciproce ce reducerea prolificității
20-50% porcine, dar și la
implică un
Spermatogeneză anormală taurine, câine. Rar
cromozom sexual
(oligospermie sau Sterilitate întâlnite la cabaline
X și un autozom
azoospermie)
Translocații
reciproce ce Spermatogeneză anormală Frecvent întâlnite la
implică un (oligospermie sau Sterilitate vier. Rar întâlnite la
cromozom sexual azoospermie) taur
Y și un autozom
Translocații ce
Foarte rar întâlnite,
implică Fenotip anormal al aparatului
Sterilitate un singur caz
cromozomii genital extern.
raportat la cotoi
sexuali X - Y
sau portocalii pe fond alb, datorită prezenței în genotip a unui singur cromozom X activ, purtător de
genă pentru culoarea neagră sau portocalie. Femelele „calico” pot fi și multicolore (negru cu
portocaliu pe fond alb) datorită unui mozaic cromozomial reprezentat din celule cu cromozomul X
activ purtător de genă pentru culoarea neagră, ce alternează cu celule cu cromozomul X activ purtător
de genă pentru culoarea portocalie (vezi Compensarea dozajului genic și cromatina sexuală la
mamifere). Masculii multicolori sunti cu complement cromozomial XXY, fiecare cromozom X activ
fiind prin alternanță purtător de genă pentru culoarea neagră sau portocalie (Rijnberk, 1996). Deși
tendința generală este de a considera masculii „calico” sterili (datorită complementului
cromozomial XXY), în 1967, Malouf și col. a raportat cazul unui mascul tricolor cu chimerism
cromozomial XX / XY (57% / 43%), tractusul genital fiind caractersitic doar masculului, cu testicule
normale ce conțin și tubi seminiferi fertili, cu spermatozoizi prezenți la nivelul epididimului, de
unde posibilitatea ca acest individ să fie fertil. Alte variante raportate de chimerism cromozomial au
făcut referire la liniile XX / XXY; XX / XY / XXY / XXYY; XY / XXY / XXXY (Benirschke, 1990).
133
Alte anomalii ale procesului de sexualizare pot fi datorate

mixoploidiilor de tipul chimerismului / mozaicismului XX / XY. În esență,
ambele situații corespund prezenței a două linii celulare diferite într-un
singur organism, cu proveniență de la doi embrioni diferiți (chimerism) sau
de la unul singur (mozaicism). Chimerismul limfocitar XX / XY, de
exemplu, se întâlnește cu o frecvență mai mare de 90% în populațiile
taurinelor, cu o frecvență de aproximativ 5% la ovine și caprine54, și mai
rar la ecvine, suine și câine, și se datorează anastomozelor realizate între
placentele fetușilor de sex diferit (în cazul fătărilor de mai mulți produși,
fătărilor gemelare sau în situația fătării unui singur produs, fratele
geamăn mascul murind pe parcursul gestației, însă după dezvoltarea
anastomozelor placentare)55. Femelele freemartine sunt caracterizate prin
alterarea procesului de sexualizare (aparat genital insuficient dezvoltat),
starea masculilor fiind, de obicei, normală sub aspectul expresiei fenotipice
și fertilității lor. Aceștia, în special taurii și vierii, sunt diagnosticați de cele
mai multe ori ca urmare a examenelor citogenetice de rutină prilejuite de
necesitatea recoltării materialului seminal în vederea însămânțărilor
artificiale ulterioare. Pe de altă parte, mozaicismul, mult mai frecvent decât
chimerismul, reprezintă o cauză importantă a infertilității la femele, acesta
fiind produs ca efect al segregării nebalansate a cromozomilor omologi în
anafaza mitotică (de exemplu, majoritatea iepelor infertile cu monosomie
X sunt de fapt mozaicuri cu două linii celulare, una normală – 62A – XX,
și alta monosomică – 62A – X0) (Szczerbal și Switonski, 2016; Gersen și
Keagle, 2013; Hird, 2004).
Un tip particular de anomalie în diferențierea sexuală este

reprezentată de hermafroditism și pseudohermafroditism, după cum țesutul
gonadal este corespunzător ambelor sexe (individ cu un testicul și un ovar
sau o formă combinată de ovotestis, reprezentând hermafroditul adevărat),
54Rychlik și col., 2005 a raportat o frecvență mai mare a chimerismului limfocitar la ovine,
comparativ cu caprine (între 1,2 și 11,2%, respectiv 1%).
55La om, chimerismul apare destul de frecvent ca urmare a procesului de transplant de măduvă
(Gersen și Keagle, 2013).
134
sau caracteristic unuia dintre sexe (în funcție de care sunt clasificați drept
pseudohermafrodiți masculi sau femeli) iar expresia fenotipică a
caracterelor sexuale secundare și aparatului genital aparține sexului opus
(sindrom de inversiune XX sau inversiune XY) (Alam și col., 2007). Astfel
de tulburări sunt în relație cu procesul sexualizării care include un
determinism primar, dat de cromozomii sexuali ce stabilesc dezvoltarea
ulterioară de țesut testicular sau ovarian, și un determinism secundar
dezvoltării gonadelor. Diferențierea sexuală în cursul embriogenezei
timpurii are loc din structuri ductale identice la ambele sexe, tractusul
genital femel dezvoltându-se mult mai târziu decât cel mascul și, spre
deosebire de acesta, dezvoltarea ulterioară a căilor genitale nu este
dependentă de prezența gonadelor și a hormonilor produși de către acestea.
Pe de altă parte, dezvoltarea gonadală dictată pe calea testiculară (de către
gena cu acțiune dominantă SRY) determină sinteza a doi hormoni,
hormonul antimüllerian56 și testosteronul care, prin inhibarea ductelor
Müller și stabilizarea și diferențierea celor Wolff asigură masculinizarea
tractusului genital. În opoziție, diferențierea sexuală a femelelor se bazează
pe regresia ductelor Wolff și stabilizarea celor Müller, dezvoltarea
aparatului genital conform liniei femele desfășurându-se în absența
hormonul antimüllerian (secretat în mod obișnuit de către celulele Sertoli
ale testiculului fetal) și / sau a dihidrotestosteronului ca produs de
conversie a testosteronului în țesuturile țintă (prin deficit de 5α-reductază)
(Alam și col., 2007; Rijnberk, 1996).
În hermafroditismul adevărat, atât țesutul testicular cât și cel
ovarian sunt prezente în diferite combinații ca rezultat al chimerismului sau
mozaicismului cromozomial (combinații de tipul XX / XY, XX / XXY, X /
XY în majoritatea țesuturilor) (Rijnberk, 1996). O formă intermediară de
organizare gonadală numită ovotestis a fost frecvent raportată la porcine,
partea testiculară fiind mai bine dezvoltată decât cea ovariană, însă fără
activitate spermatogenă. În partea ovariană au putut fi identificați foliculii
primordiali și cei maturi, cu formarea ovulului, organele genitale
56
AMH – engl. AntiMüllerian Hormon (MIS – Müllerian Inhibiting Substance; MIF – Müllerian
Inhibiting Factor)
135
prezentând tranziții între formele mascule și femele (Holz, 1941 apud

Cohrs, 1966). Cazul unei bovine hermafrodite a fost raportat de către Dunn
și col., 1968 (apud Benirschke, 1990), fenotipic individul prezentându-se
asemănător unui mascul, cu scrot fără testicule, vagin de mici dimensiuni,
vezicule seminale prezente, uter, oviduct drept și ovar cu foliculi, cordon
spermatic stâng și ovotestis, ponderea populațiilor celulare XX / XY în
diferitele țesuturi și organe fiind prezentată în tabelul 13. Acest individ a
fost raportat drept singurul produs al unei fătări, fiind explicat pe baza unei
fuziuni zigotice, ceea ce este în contrast cu freemartinismul (de altfel, în
cazul de față, chimerismul XX / XY nu a fost raportat doar la nivel
limfocitar ci și în structura altor țesuturi și organe) (Benirschke, 1990).
Tabel 13: Ponderea liniilor celulare XX / XY la un individ hermafrodit din

specia Bovine 0 (raportat de Dunn și col., 1968 apud Benirschke, 1990)
Celule cu complement Celule cu complement

Țesut / Organ
cromozomial XX (%) cromozomial XY (%)
Sânge și măduvă
95 5
osoasă
Limfonoduri 88 12
Plămân 100 0
Mușchi 100 0
Uter 100 0
Rinichi 71 29
Partea testiculară a
80 20
ovotestisului
Masculii pseudohermafrodiți au testicule și complement

cromozomial XY, cu restul aparatui genital corespunzător sexului femel sau
intermediar sexului femel și mascul, cu stadii de hipospadias și hipertrofie
clitoridiană (frecvent afectate fiind porcinele, dar și caprinele, ovinele,
taurinele și cabalinele). Femelele pseudohermafrodite au ovare, fenotipic
prezentându-se cu aspect de mascul (mai frecvent întâlnite la porcine)
(Howard și Bjorling, 1989 și Del Amo și col., 2001 apud Alam și col., 2007;
Cohrs, 1966). Inversiunea XY sau pseudohermafroditismul mascul, cu
136
disgenezia aparatului genital mascul și criptorhidism, apare pe fondul unei

hipersecreții estrogenice și hiposecreții de testosteron, deficiența de 5α-
reductaza fiind o formă de rezistență androgenică în care enzima
responsabilă pentru formarea dihidrotestosteronului, forma activă a
testosteronului, se regăsește la limita inferioară (Brown și col., 1976 și
Miller, 2002 apud Alam și col., 2007). În schimb, inversiunea XX sau
pseudohermafroditismul femel poate avea atât cauze genetice cât și
hormonale. Din punct de vedere genetic, masculinizarea femelelor XX
poate avea substrat în transferul genei ce dispune de informația pentru
determinismul sexual mascul de pe cromozomul Y pe cromozomul X în
timpul meiozei mascule, printr-un crossing-over anormal (așa cum au fost
raportate cazuri de transfer ale genei Srx57 la șoarece după duplicarea
inițială a sa în structura brațului scurt al cromozomului Y, transferul la
capătul distal al brațului lung – cromozom YSrx și, ulterior, prin crossing-
over, în structura cromozomului X, sau în mod asemănător a segmentului
TDF58, așa cum a fost raportat la capre și om). De altfel, există și
posibilitatea unei mutații la acest locus, care poate fi în relație atât cu
activarea dezvoltării testiculelor la indivizii XX, cât și cu represarea
dezvoltării testiculelor la indivizii XY (Gupta, 2009). Pe de altă parte, este
cunoscută influența dezechilibrului hormonal asupra masculinizării
țesuturilor sensibile la androgeni ale indivizilor XX și cu structură gonadală
ovariană, această condiție fiind influențată de expunerea androgenică
internă și / sau externă. De exemplu, la om există o relație între eliberarea
crescută de hormon adrenocorticotrop din hipofiza anterioară și
concentrația crescută a androgenilor suprarenali (Rijnberk, 1996; Parker,
1991). O altă cauză posibilă este legată de administrarea progesteronului
sau androgenilor în timpul gestației (Rijnberk, 1996).
57Srx – engl. Sex reversing factor.

58TDF– engl. Testis Determining Factor, cunoscut și ca Sex-determining Region Y (SRY).
137
7.3. Compensarea dozajului genic și cromatina

sexuală la mamifere
Cromozomii sexuali ai mamiferelor și păsărilor sunt, deopotrivă,

purtători atât a genelor care condiționează determinismul sexual primar, cât
și a celor aflate în relație cu alte fenotipuri. Transmiterea acestora în
descendență depinde de sexul individului purtător, fenomen cunoscut sub
denumirea de sex-linkage sau de transmitere a genelor localizate în
structura cromozomilor sexuali. Segregarea unor astfel de caractere se face,
în general, diferit față de segregarea caracterelor determinate de genele
aflate în structura cromozomilor autozomi, cu excepția genelor plasate în
regiunile pseudoautozomale ale cromozomilor sexuali X și Y. La nivelul
unor astfel de regiuni are loc asocierea meiotică „cap la cap” a celor doi
heterozomi, astfel de segmente de recombinare determinând segregarea
genelor heterozomale după modelul clasic Mendelian al genelor
autozomale (Solari, 1993).
Pentru majoritatea genelor heterozomale însă, segregarea trebuie să
țină cont că masculii mamiferelor au un singur cromozom X iar majoritatea
genelor localizate în structura acestuia nu au partener alelic în structura
cromozomului Y. În acest fel, oricare ar fi tipul genei din structura
cromozomului X al masculului (dominantă sau recesivă), aceasta are
întotdeauna corespondent fenotipic (stare de hemizigoție a masculului)
(Griffiths și col., 2000). Pe de altă parte, cu excepția genelor plasate în
regiunile pseudoautozomale, femelele mamiferelor moștenesc două copii
ale fiecărei gene localizată în structura celor doi cromozomi sexuali X, ceea
ce ar putea determina un dezechilibru de informație genetică regăsită în
structura cromozomilor sexuali ai femelelor, comparativ cu cea cuprinsă în
structura cromozomilor sexuali ai masculilor. În mod practic însă,
mamiferelor le este caracteristică inactivarea unuia dintre cromozomii
138
sexuali X, în așa fel încât în fiecare celulă, atât la masculi cât și la femele,
să existe un singur cromozom X funcțional (Nicuță și Ghiorghiță, 2007).
Această inactivare începe din stadiile timpurii ale dezvoltării
embrionare ale indivizilor de sex femel și se manifestă printr-un corpuscul
intens colorat, dispus în apropiere de fața internă a membranei nucleare sau
lipit de aceasta, de diferite forme în funcție de tipul celular investigat:
ovalar, uneori triunghiular, sferic sau disc turtit în celulele epiteliului bucal,
apendice în „băț de tobă”(engl. „drumstick”) format dintr-un cap oval sau
rotund de aproximativ 1,5 µm, mai intens colorat ca restul nucleului și
atașat printr-un filament subțire la unul din lobii nucleului leucocitelor
polimorfonucleare neutrofile (Verdeș și col., 2007; Hochstenbach și col.,
1986).
Deși un astfel de corpuscul a fost identificat de către M.L. Barr și
E.G. Bertram în nucleii neuronilor proveniți de la femelele de pisică încă
din anul 1949, denumirea cunoscută astăzi de „cromatină sexuală” a fost
dată în anul 1951 de către Barr după ce inițial a folosit denumirea de
„satelit nucleolar” pe baza asocierii sale mai degrabă cu nucleolul, datorită
localizării în imediata vecinătate a acestuia în neuronii de pisică (în alte
celule, la fel cum și în neuronii omului și ai maimuțelor, fiind localizat în
vecinătatea membranei nucleare) (Dordea și col., 2000; Mittwoch, 1967).
În anul 1952, M.A. Graham și M.L. Barr demonstrează prezența
cromatinei sexuale în multe alte țesuturi la pisică, cu excepția ficatului și
celulelor acinare pancreatice (Mittwoch, 1964) iar în anul 1958, Serr și col.
(apud Mittwoch, 1967) identifică cromatina sexuală în 90% dintre culturile
celulare obținute din tiroida umană.
În anul 1959, Fraccaro M., și Lindsten J. identifică cromatina
sexuală în 34-88% dintre culturile celulare provenite din fetuși umani de
sex femel. În acest fel, prezența cromatinei sexuale a fost corelată cu sexul
femel și la alte specii, originea sa fiind deslușită în același an de către Ohno
și col. (apud Dordea și col., 2000) care a demonstrat proveniența sa pe
calea condensării și inactivării unuia din cromozomii X ai mamiferelor,
printr-un proces de heterocromatinizare ca mecanism compensator în
sensul reglării diferenței de material genetic dintre femele (cu doi
139
cromozomi sexuali X) și masculi (cu un singur cromozom sexual X) –

„mecanism de compensare de doză” (Dordea și col., 2000).
În celulele somatice, inactivarea unuia dintre cromozomii X este
permanentă și întâmplătoare, cu excepția femelelor de cangur la care
întotdeauna cromozomul X partern este cel inactivat. Restul femelelor
mamifere sunt considerate un mozaic din acest punct de vedere, unele linii
celulare având cromozomul X matern inactivat iar altele, cromozomul X
patern inactivat. O astfel de ipoteză a fost pentru prima dată prezentată de
către Mary Lyon în anul 1961, heterocromatinizarea unui cromozom sexual
X mai fiind numită și „lionizare” (Harper, 2011).
În celulele liniei germinative, inactivarea cromozomului sexual X
este temporară, acest cromozom fiind reactivat la intrarea ovocitelor în
meioză (Bonca și Frunză, 2008; Nicolescu și Ciobanu, 2008; Melamed,
2007).
Din punct de vedere molecular, inactivarea unui cromozom sexual
X necesită prezența genei Xist în structura sa, al cărui produs, un ARN de
un tip diferit față de cel mesager și care are dimensiuni de ~ 16kb, se
acumulează în structura cromozomului generând inactivarea sa prin
represia genelor transcripționale și modificări ale cromatinei, precum cele
legate de hipoacetilarea histonei H3 la nivelul lizinei din poziția a 9-a (K9),
hipometilarea histonei H3 la nivelul lizinei din poziția a 4-a (K4),
trimetilarea histonei H3 la nivelul lizinei din poziția a 27-a (K27),
dimetilarea histonei H3 la nivelul lizinei din poziția a 9-a (K9) etc.
(Shevchenko și col., 2006; Rougeulle și col., 2004). Expresia genei Xist este
reglată de loci genetici situați în jurul locusului său cromozomal și care se
referă, în ansamblu, la un Centru de Inactivare X (XIC – engl. X
Inactivation Center), ale cărui atribuții sunt legate de stabilirea numărului
de cromozomi X per celulă (Ohhata și Wutz, 2013; Navarro și col., 2005).
Gena Xist este specifică mamiferelor placentare, recent fiind descoperită o
altă genă, Rsx (engl. RNA on the silent X) ce codifică la marsupiale un ARN
cu funcții asemănătoare celui codificat de gena Xist, având localizare pe
cromozomul sexual X și funcții legate de inactivarea acestuia (Ohhata și
Wutz, 2013).
140
Cromatina sexuală este observabilă doar în nucleii interfazici ale

femelelor de mamifere, nu și în celulele acestora aflate în diviziunea
mitotică, având dimensiuni cuprinse între 0,7 și 1,2 µm în celulele epiteliale
și de 1,2 - 1,6 µm în leucocitele polimorfonucleare (Bonca și Frunză, 2008;
Nicuță și Ghiorghiță, 2007; Mittwoch, 1967; Mittwoch, 1964).
Numărul unor astfel de corpusculi este dependent de numărul
cromozomilor sexuali X, în celulele diploide ale femelelor normale
existând un singur corpuscul de cromatină sexuală ca urmare a inactivării
unui cromozom sexual X din cei doi disponibili (numărul corpusculilor de
cromatină sexuală = nX-1). Masculii normali ai mamiferelor sunt
considerați cromatin-negativi, acest corpsuscul fiind absent în nucleii
celulelor provenite de la astfel de indivizi. Prezența cromozomilor X
supranumerari în celulele mamiferelor se asociază, de asemenea, cu
inactivarea lor, aceștia fiind vizibili în nucleii celulelor interfazice sub
forma unor corpusculi suplimentari (indivizii femeli XXX, XXXX vor avea
doi, respectiv trei corpusculi de cromatină sexuală iar indivizii masculi
XXY vor avea un corpuscul de cromatină sexuală). Astfel de indivizi cu
cromozomi X suplimentari sunt viabili, la fel și indivizii cărora le lipsește
un cromozom sexual (X0); aceștia se dezvoltă ca femele, în nucleul celor
din urmă lipsind cospusculul de cromatină sexuală (Nicuță și Ghiorghiță,
2007; Verma, 1996).
Spre deosebire de mamifere, la Drosophila melanogaster
compensarea dozajului genic nu se produce prin inactivarea unui
cromozom sexual X la indivizii de sex femel, ci prin dublarea expresiei
genelor X-linkate la mascul. La păsări, nu are loc niciunul din mecanismele
caracteristice mamiferelor și Drosophilei melanogaster, lipsa compensării
dozajului genic contribuind la un dimorfism sexual mai pronunțat între
indivizi ca urmare a numărului diferit de gene „active” localizate pe
cromozomii sexuali Z la masculi (ZZ), comparativ cu cele localizate pe
cromozomul sexual Z al femelelor (ZW) (Gelbart și Kuroda, 2009;
Ellegren și col., 2007; Melamed, 2007).
141
7.4. Cromatina Y
În anul 1970 T. Casperson și, ulterior în anul 1971, L. Zech și

colaboratorii lor au observat că părți din cromozomul Y la bărbați apar
fluorescente în preparatele colorate cu quinacrină. Această porțiune
fluorescentă, reprezentând regiunea distală a brațului lung al cromozomului
Y, este ușor detectabilă drept corpuscul Y (Pearson și col., 1970 apud Iorio
și Wyandt, 1973) sau cromatina Y (Conferința de la Paris, 1971 –
Standardization in human cytogenetics, Birth Defects apud Iorio și
Wyandt, 1973).
Considerând afinitatea quinacrinei pentru legăturile de tip A=T din
structura moleculei de ADN, localizarea acestui corpuscul fluorescent
corespunde, de altfel, unor regiuni cromatidice bogate în baze azotate de
tipul celor anterior amintite (Parks și Herzenberg, 1982).
Cromatina Y a fost observată în asociere cu nucleolul în numeroase
tipuri de celule somatice la indivizii de sex mascul (Iorio și Wyandt, 1973),
cu o frecvență diferită în funcție de tipul celular și chiar de la individ la
individ (de exemplu, în celulele fibroblastice frecvența cromatinei Y
variază între 71-81% dintre celulele examinate) (Parks și Herzenberg,
1982). În limfocitele indivizilor masculi59, cromatina Y variază ca
frecvență între 35 și 66% din celulele investigate, morfologic prezentându-
se ca o pată de dimensiuni mici și cu aspect străluncitor adeseori localizată
în apropierea marginii nucleului (Parks și Herzenberg, 1982).
cromatinei Y se consideră a fi mai facilă în limfocite decât în granulocite

59Identificarea
(Schwarzacher, 1974).
142
Cancerul este o boală genetică determinată de acțiunea factorilor

fizici, chimici și / sau biologici (virusuri oncogene, de exemplu) asupra
structurii acizilor nucleici, fiind caracterizat prin dereglarea mecanismelor
proliferării celulare, și anomalii cromozomiale numerice și structurale ca
parte integrală a dezvoltării și evoluției procesului tumoral.
8.1. Mecanisme moleculare de inducere a

procesului tumoral
Principalele mecanisme care determină apariția cancerului fac

referire la:
(a) deteriorarea controlului diviziunilor celulare;
(b) activarea unor căi anormale care stimulează proliferarea
celulară
(c) inactivarea mecanismelor care conduc către moarte celulară
programată sau apoptoză (Killeen, 2004).
143
8.1.1. Cancerul prin deteriorarea controlului

diviziunilor celulare
Ciclul celular cuprinde patru faze (G1 – Gap 1, S – Synthesis, G2 –

Gap 2 și M - Mitosis), celulele care nu se replică activ convenindu-se a fi
localizate într-un stadiu G0 (Killeen, 2004).
Pentru majoritatea celulelor, ciclul celular implică o replicare
corectă a ADN-ului de-a lungul fazei sintetice (S) a interfazei și o
distribuire precisă a materialului genetic celulelor fiice rezultate (M).
Desfășurarea corectă a unui astfel de proces este posibilă prin
implicarea unor mecanisme de control, momentul critic fiind considerat la
trecerea celulelor printr-un punct de restricție care se află la limita dintre
faza G1 în cea S a ciclului celular și care, odată depășit, va asigura intrarea
celulei în faza S și chiar terminarea restului de ciclu celular cu fazele
subsecvente G2 și M (Shi și Dowdy, 2004).
În contrast cu celulele normale, cele tumorale beneficiază de
mutații asociate lipsei de răspuns la factorii de restricție. Astfel de mutații
afectează grupa antioncogenelor, numite și gene supresoare tumorale
(TSG – engl. Tumor Suppressor Genes). În celulele normale, proliferarea
normală a celulelor este asigurată prin legarea proteinelor reglatoare ale
transcripției (TRP – engl. Transcriptional Regulatory Proteins) la structura
genelor supresoare tumorale, blocând astfel capacitatea lor de a stimula
transcrierea genelor necesare replicării ADN-ului. Transcrierea unor astfel
de gene țintă este dereglată și prin condensarea locală a cromatinei. Unele
gene supresoare tumorale, precum gena TP53 și produsul său proteic p53,
acționează atunci când există leziuni ale ADN-ului, fie prin „arestarea”
celulei într-unul din stadiile G1 sau G2, fie determinând apoptoza. Datorită
rolului său protector al acumulării mutațiilor potențial oncogenice la
nivelul ADN-ului, proteina p53 este numită și „gardianul genomului”
(Killeen, 2004; Shi și Dowdy, 2004).
Mutațiile care afectează genele supresoare tumorale nu sunt, în
general, diferite de cele ce pot fi regăsite în orice alt locus, unele dintre
acestea fiind, în particular, caracterizate de metilarea reziduurilor de
144
citozină. Expresia lor fenotipică se produce doar în stare homozigot

recesivă (genotip „aa”), o astfel de mutație cu pierdere de funcție fiind
necesară în structura ambilor cromozomi omologi pentru a putea fi
manifestată. În cele mai frecvente cazuri, o astfel de alelă mutantă este
transmisă indivizilor descendenți, fenotipul malign fiind realizat după
mutarea celeilalte alele (normală) în structura propriului organism.
Excepție face proteina p27 a cărei funcție este de a inhiba complexele
proteice dependente de ciclină (kinaze dependente de cicline – Cyclin /
CDK- Cyclin / Cyclin Dependent Kinase Complex) ce intervin în inițierea
replicării în origini individuale și prevenirea reinițierii replicației ADN-ului
în cadrul aceluiași ciclu celular. Tranziția celulei normale prin stadiul G1
și până în punctul de restricție este asociată nivelurilor crescute ale
complexelor proteice dependente de ciclină și un nivel scăzut al
inhibitorului p27. În cancere, nivelul proteinei p27 scade dramatic, fapt ce
se asociază cu o rată crescută de progresie celulară prin punctul de
restricție, o astfel de expresie fenotipică având la bază mutația apărută la
doar una din alelele codificatoare ale acestei proteine inhibitoare în sensul
pierderii funcției sale (reducerea nivelului proteinei p27) (Killeen, 2004;
Wang, 2004; Lodish și col., 2000).
8.1.2. Cancerul prin activarea unor căi anormale care

stimulează proliferarea celulară
Stimularea diviziunii celulare este realizată de către gene normale

numite proto-oncogene a căror funcție este de a codifica proteine ce
acționează la unul dintre cele trei niveluri de stimulare mitogenică:
membranar, citoplasmatic și nuclear. Prin mutații, proto-oncogenele se
activează în oncogene, ce reprezintă, la rândul lor, gene cu câștig de funcție
(spre deosebire de cele supresoare tumorale în care se pierde funcția
genei), și care se manifestă fenotipic în condițiile prezenței unei singure
alele mutante (cu acțiune dominantă) la nivelul perechii de cromozomi
omologi (Lodish și col., 2000).
145
Ca și genele supresoare tumorale, oncogenele se transmit

descendenților după modelul dominanței complete, activarea lor având loc
consecutiv:
▪ mutațiilor activatoare în interiorul structurii moleculare a genei
(substituții, deleții și inserții);
▪ fenomenelor de amplificare genică (de la 50 de ori până la de 500
de ori) în structurile interesate. Citogenetic, astfel de modificări
corespund unor cromozomi „double minute” (structuri de
dimensiuni reduse și fără centromer) și regiuni de colorare
omogenă (HSN – engl. Heterogeneously Staining Regions) în
structura cromozomilor bandați Giemsa, ambele variante
concentrând secvențe repetitive de ADN ce codifică o proteină
trunchiată, și care se consideră a conferi un avantaj selectiv
respectivei clone celulare (Shihab, 2012; Killeen, 2004; Pierotti și
col., 2003);
▪ translocațiilor cromozomiale și altor rearanjări cromozomiale
structurale balansate sau nebalansate. Rearanjările balansate
(reciproce între cromozomii implicați) cu importanță pentru
procesul tumoral includ translocațiile, inversiile și inserțiile. Toate
acestea își exercită mecanismul de acțiune fie prin dereglarea proto-
oncogenei (în sensul câștigului de funcție) la nivelul unuia dintre
punctele de rupere, fie prin crearea unor hibrizi de genă prin
fuzionarea părților componente a două gene, fenomen numit
juxtapunere. De exemplu, punctele de rupere ale translocațiilor
caracteristice la șoarece și om sunt localizate la nivelul sau în
imediata vecinătate a proto-oncogenei MYC (care, în mod normal,
are rol în controlul desfășurării ciclului celular, apoptoză și
transformare celulară, precum și în reglarea structurii de
ansamblu a cromatinei) și uneia dintre genele imunoglobulinei care
codifică lanțurile sale grele sau ușoare. Ca rezultat al remanierilor
structurale cromozomiale amintite, întreaga parte codificatoare a
genei MYC este juxtapusă pe una din genele imunoglobulinei,
rezultând o dereglare a genei MYC în sensul în care întreaga sa
146
activitate este acum dirijată de elementele regulatorii ale genelor

imunoglobulinei. Fuzionarea genelor interesate se poate produce,
deopotrivă, și prin modificări structurale nebalansate precum
delețiile, implicând așadar, pierderea unui segment cromozomial
intercalar și fuzionarea capetelor restante cu posibilitatea
juxtapunerii genelor implicate (MYC, 2016; Heim și Mitelman,
2015; Cotterman și col., 2008).
Cercetările recente au arătat posibilitatea existenței unor situsuri
fragile cu localizare precisă în structura cromozomilor, care se moștenesc
conform legilor codominanței și care apar ca regiuni necolorate ale
cromozomului în preparatele citogenetice. Astfel de situsuri, teoretic, sunt
prezente în genomul fiecărui individ (acest lucru nefiind neapărat
echivalent cu un risc sporit spre dezvoltarea tumorală a fiecărui individ
purtător) și corespund unei replicări incomplete a ADN-ului care conduce
la o condensare nepotrivită a cromatinei. Se pare însă că 50-70% dintre
situsurile fragile colocalizează cu oncogenele, genele supresoare tumorale,
punctele de rupere ce determină rearanjările cromozomiale, fiind de altfel
și ținta preferată a integrării genomului viral, toate acestea susținând o
oarecare legătură a lor cu procesele legate de apariția și dezvoltarea
tumorală (Zhang, 2005).
8.1.3. Cancerul prin inactivarea mecanismelor care

conduc către moarte celulară programată sau
apoptoză
Diferită de necroză60 prin caracterul său „programat”, apoptoza

reprezintă moartea celulară ca mecanism fiziologic de eliminare a celulelor
nedorite (sănătoase sau afectate), prin mecanisme ce au la bază contracția
celulei, condensarea cromatinei și fragmentarea nucleară (cu eliminarea
60Necroza este un proces de moarte celulară fără predeterminism mediat molecular, fiind considerată
un efect al distrugerii ireversibile a țesuturilor ca urmare a traumatismelor sau ischemiei (Killeen,
2004).
147
ulterioară a resturilor celulare de către fagocite) fiind, în acest context, un

mecanism de echilibru ce asigură eliminarea celulelor canceroase din
organism (Killeen, 2004).
Apariția cancerului este în relație cu un complex de gene ce
acționează în procesul apoptotic. Unele dintre acestea, așa cum este cazul
familiei de proteine regulatoare Bcl-2 (engl. B – cell lymphoma 2),
îndeplinesc atât funcție pro-apoptotică (proteinele Bax, Bak) cât și anti-
apoptotică (proteinele Bcl-2, Bcl-XL), cancerul fiind determinat deopotrivă
prin câștigul de funcție al genelor anti-apoptotice și pierderea de funcție
pentru cele pro-apoptotice61. Pe de altă parte, pierderea de funcție a genei
TP53 va duce la inactivarea proteinei p53 care, în mod normal, ca produs
al genei supresoare tumorale are capacitatea de a activa apoptoza (Fridman
și Lowe, 2003; Tsujimoto, 1998).
8.2. Procese mutaționale aflate în relație cu

transformarea malignă: cauze și factori
determinanți
Cancerul, ca răspuns polifactorial de alterare a informației genetice,

are la bază vulnerabilitatea moleculei de ADN la agenții mutageni (de
natură fizică, chimică sau biologică) cu potențial cancerigen. Modificarea
secvenței de nucleotide este asociată dezvoltării ulterioare a procesului
tumoral prin afectarea diviziunii celulare, a structurii și numărului
cromozomilor.
Nu toți mutagenii sunt în mod obligatoriu cancerigeni, cum nu toate
aberațiile cromozomiale numerice sau structurale au legătură cu procesul
61Proteinele pro-apoptotice declanșează activarea caspazelor (enzime inductoare de apoptoză ce

formează complexul aptozom, denumirea lor fiind asociată cu cisteinyl aspartate-specific
proteinases – caspases, engl.) și eliberarea factorilor apoptogenici mitocondriali în citoplasmă, în
timp ce proteinele anti-apoptotice inactivează caspazele și blochează eliberarea factorilor aptogenici
mitocondriali (precum citocromul C și AIF – engl. Apoptosis-Induncing Factor) (Tsujimoto, 1998).
148
tumoral. Dezvoltarea cancerului devine, așadar, un proces condiționat de

afectare a unui complex de gene, de o importanță deosebită fiind afectarea
regiunii de ADN care inițiază transcrierea unei gene particulare (denumită
„promotor”), fără de care transformarea malignă ar fi limitată (Raicu și
Stoian, 1989).
Considerând natura factorilor mutageni ce stau la baza
carcinogenezei, gama de leziuni suferite de acizii nucleici este deosebit de
variată și include, în principal, următoarele:
▪Schimbarea structurii electronice a bazelor azotate sau a stării de
tautomerie ca rezultat al acțiunii radiaților ionizante62. Ionizarea bazelor
azotate are loc spontan și se petrece ca urmare a migrării protonilor de la o
bază la alta cu formarea unor forme tautomere (izomere) ce participă la
împerecheri greșite în cadrul moleculelor de acizi nucleici. De exemplu,
forma tautomerică a adeninei (A*) se împerechează cu citozina, fapt ce
determină o înlocuire prin tranziție a perechii A=T cu G≡C; forma
tautomerică a guaninei (G*) se împerechează cu timina, fapt ce va
determina, de asemenea, o înlocuire prin tranziție de baze azotate, perechea
G≡C fiind înlocuită cu perechea A=T. În mod similar, împerecherea greșită
dintre T*≡G va conduce la tranziția T=A→C≡G iar împerecherea greșită
C*=A va determina tranziția C≡G→T=A (figura 57).
62Radiațiile, ca agenți mutageni fizici, sunt clasificate în funcție de puterea lor de penetrare și efectul
exercitat, în radiații ionizante și neionizante. Radiațiile ionizante au o putere mare de penetrare a
țesuturilor și produc efecte la toate organismele prin schimbarea structurii electronice a atomilor /
moleculelor asupra cărora sunt direcționate. În această clasă a radiațiilor sunt incluse radiațiile
electromagnetice de tipul razelor X și razelor gamma, și radiațiile corpusculare, precum electronii,
neutronii, protonii, particulele α, fragmentele rezultate din fisiunea nucleară etc. O sursă naturală de
radiații ionizante este considerată orice substanță radioactivă. Pe de altă parte, radiațiile neionizante
(de tipul radiațiilor UV) au o putere mică de penetrare, determinând mutații materialului genetic
aparținând straturilor celulare superficiale (la nivelul melanocitelor sau în culturile de
microorganisme dispuse în strat subțire) (Sharma, 2001).
149
Forme tautomere Forme comune

N H H N H
N7 C6 C6
C N1 H H N1 5C H
5
H 8
C
O C2 C H
4C C2 4
H N9 N3 N3 H
Adeninã (forma imino) Citozinã (forma amino)
N H H N H
C6 C6 N7
H 5C N1 H N1 5
C
8
C H
H 4C C2 O H C2 4C
H N3 N3 N9 H
Citozinã (formã imino) Adeninã (formã amino)
O H O
N7 C6 C6
5C N1 H H N1 5C CH3
H 8
C
4C C2 N H O C2 4C H
H N9 N3 N3
H
H
Guaninã (formã enolicã) Timinã (formã cetonicã)
O H O
C6 C6 N7
H3C 5
C N1 H N1 5C
8C H
H 4C C2 O H N C2 4C
N3 N3 N9
H
H H
Timinã (formã enolicã) Guaninã (formã cetonicã)
Fig.57: Efecte ale stării de tautomerie a bazelor azotate traduse prin

împerecheri greșite între acestea 57 (după Miglani, 2002)
150
Schimbarea stării de tautomerie poate conduce, de altfel, și la

transversii, dacă modificarea inițială a împerecherii bazelor azotate este
urmată de o rotire cu 1800 a lor, numită și inversie. De exemplu, forma
tautomerică a guaninei metilate se împerechează cu timina și, considerând
inversia ulterioară a nucleotidelor, rezultatul final poate fi tradus în
transversia G≡C în T=A (Miglani, 2002).
▪Dezaminarea spontană a guaninei, citozinei și adeninei din

structura acizilor nucleici sub acțiunea acidului azotos (HNO2) prin
înlocuirea cu oxigen a grupării amino aparținătoare acestor baze (figura
58). Prin dezaminare, adenina este transformată în hipoxantină (care
ulterior se împerechează cu citozină, determinând tranziția A=T→G≡C),
citozina este transformată în uracil (care ulterior se împerechează cu
adenină, determinând tranziția G≡C→A=T) iar guanina este transformată
în xantină care respectă împerecherea cu citozină, realizată de această data
doar în două legături de hidrogen (Miglani, 2002; Dinu și col., 1996).
▪Substituirea bazelor proprii cu analogi structurali. De exemplu,
5-brom-uracilul, 5-clor-uracilul și 5-iod-uracilul înlocuiesc timina în
structura ADN-ului împerechindu-se astfel cu adenina. Pe de altă parte,
forma enolică a 5-brom-uracilului înlocuiește citozina, împerechindu-se cu
guanina; indiferent de forma tautomerică a 5-brom-uracilului (cenonică
sau enolică), consecința asupra structurii moleculei de ADN va fi aceeași,
și anume tranziția A=T→G≡C și viceversa (figura 59) (Gupta, 2009;
Miglani, 2002).
151
NH2 O
C6 N7 C6 N7
N1 5
C +HNO2 H N1 5C
C H 8
C H
8
H C2 C H C2 4
C
4
N3 N9 H N3 N9 H
Adeninã Hipoxantinã
(a)
NH2 O
C6 C6
N1 5C H +HNO2 H N1 5C H
O C2 4C H O C2 4C H
N3 H N3 H
Citozinã Uracil
(b)
O OH
C6 N7 C6 N7
H N1 5
C +HNO2 N1 C
5
8C H
8C H
H2N C2 4C O C2 4C
N3 N9 H N9 H
N3
H
Guaninã Xantinã
(c)
Fig.58: Modificarea structurală a bazelor azotate adenină (a), citozină (b)

și guanină (c) ca efect al dezaminării acestora 58
(după Dinu și col., 1996; Anghel și Toma, 1983)
152
H
N H O
N7 C6 C6
5
C N1 H N1 5C Br
H 8
C
4
C C2 H O C2 4C H
H N9 N3 N3
H
Adeninã 5 - Bromuracil
(forma cetonicã)
(a)
O HO
N7 C6 C6
5
C N1 H N1 5C Br
H 8
C
4C C2 N H O C2 4
C H
N9 N3 H N3
H H
Guaninã 5 - Bromuracil
(forma enolicã)
(b)
Fig.59: Structura 5-brom-uracilului și formarea legăturilor de hidrogen

cu adenina (a) și guanina (b) 59
▪Alchilarea acizilor nucleici sub acțiunea compușilor de tipul di-

etil-sulfat, di-metil-sulfat, metil-metan-sulfonat, etil-metan-sulfonat etc.
care, prin cedarea grupărilor alchil destabilizează molecula de ADN la
nivelul legăturilor fosfat sau a bazelor azotate. Gruparea alchil atașată celei
fosfat va determina formarea unui triester fosfat instabil, cu consecințe în
încorporarea unor baze azotate necomplementare și inhibarea duplicării. În
privința alchilării bazelor azotate, 7-alchil-guanina, de exemplu, este cel
153
mai comun derivat obținut prin reacția de alchilare a guaninei, și care,

datorită ionizării sale, se împerechează cu timina în locul citozinei (figura
60), determinând în acest fel modificarea succesiunii nucleotidelor în
structura ADN-ului. Pe de altă parte, o astfel de atașare a unei grupări alchil
la poziția N7 din structura guaninei poate destabiliza legăturile azotului
implicat, conducând la separarea purinei alchilate de restul moleculei de
ADN – fenomen de depurinare sau de eliminare a bazelor purinice, ce stă
la baza viitoarelor mutații de tipul tranzițiilor sau transversiilor, ori
punctelor de rupere în catena de ADN (Gupta, 2009; Anghel și Toma,
1983).
O O R
C6 C6 N7
H3 C 5C N1 H H N1 5
C
8C H
H 4C C2 O H2 N C2 4
C
N3 N3 N9 H
H
Timinã 7 alkil guaninã
Fig.60: Împrerecherea guaninei alkilate cu timina 60

Departe de a fi o boală infecțioasă, numeroase virusuri sunt

capabile să modifice informația genetică prin integrarea genomului viral
ADN sau ARN63 în genomul celulei gazdă, urmată de replicarea odată cu
acesta și regăsirea sa în toate celulele care derivă din cea infectată. Deși
transformarea unei celule normale într-o celulă tumorală are la bază
integrarea genomului viral în genomul celular, nu toate virusurile au în
structura lor o oncogenă, iar dacă aceasta există, atunci poate fi modificată
sau chiar piedută din genomul viral, în felul acesta virusul pierzându-și
63Pentru astfel de virusuri ARN, numite și retrovirusuri, transcrierea se face cu ajutorul unei enzime
specifice numită reverstranscriptază sau ADN polimerază dependentă ARN, și care este produsă
chiar de către virusul ARN (Dinu și col., 1996).
154
capacitatea de transformare tumorală, însă nu și pe cea de multiplicare.

Oncogenele virale sunt considerate corespondentul structural al proto-
oncogenelor celulare, determinând starea tumorală doar după ce suferă un
proces de activare (Raicu și Stoian, 1989). Activarea acestora se petrece
asemenea activării proto-oncogenelor celulare, considerând procesele
mutaționale și mecanismele determinante ale cancerului anterior
prezentate.
8.3. Procesul metastatic și diversitatea

modificărilor citogenetice
Cele mai multe cancere au origine unicelulară, procesul mutațional

apărut la acest nivel constituind evenimentul critic în oncogeneză.
Aranjamentele „favorabile” se transmit unei celule „clonă” care se va
stabiliza și, în acord cu princiile Darwiniene de interrelație în interiorul
populațiilor, va suferi presiuni selective și treptat va invada gazda prin
malignizare (Heim și Mitelman, 2015; Avram și col., 1980).
O caracteristică importantă a celulelor maligne se referă la
capacitatea lor de a migra din tumora primară pentru a forma tumori
secundare sau metastaze, considerând faptul că, spre deosebire de celulele
normale, cele tumorale au o adeziune redusă la suprafețe. Acestea au
morfologie sferică, capacitate mare de diviziune, realizând densitate
celulară mare prin lipsa inhibiției de contact cu alte celule (fapt ce
determină creșterea lor „in vitro” în mai multe straturi, diferită de
creșterea celulelor normale într-un singur strat). Procesul metastatic se
realizează numai după separarea celulei maligne din tumora primară și
pătrunderea sa în torentul sangvin sau în cel limfatic. Migrarea pe cale
sangvină este asociată, în principal, metastazelor hepatice sau pulmonare,
însă unele celule pot ajunge și în creier, rinichi sau oase după ieșirea lor
din patul vascular și pătrunderea, fixarea și multiplicarea ulterioară în
155
țesutul înconjurător. Dacă migrarea se produce pe cale limfatică, celulele

tumorale ajunse la nivelul unui ganglion limfatic se multiplică, formând în
acest fel un nou centru de diseminare (Raicu și Stoian, 1989).
O celulă trebuie să acumuleze un set minim de mutații pentru a
deveni tumorală. Teoretic, toate tumorile maligne includ în structura lor
celulară aberații cromozomiale, în multe cazuri acestea fiind considerate
patognomonice stadiilor târzii ale tumorigenezei, deși achiziția lor, în
esență, contribuie la transformarea malignă și dezvoltarea tumorală
(Zhang, 2005).
Modificările de ordin citogenetic asociate metastazelor nu sunt, în
mod obligatoriu, asemenea celor înregistrate în tumora primară.
Schimbările produse în liniile celulare tumorale sunt asociate atât
instabilităților structurale (deleții, inversii, inserții, translocații) cât și celor
numerice (cromozomi în plus sau în minus în liniile celulare tumorale).
Încă din anul 1930, Ö. Winge a observat că numeroase celule tumorale ale
șoarecelui aveau dublul numărului de cromozomi întâlnit în celulele
normale. Astfel de rezultate au sprijinit „Teoria cromozomială a
cancerului” elaborată în anul 1914 de către Th. Boveri și care face referire
la rolul anomaliilor structurale și numerice cromozomiale în perturbarea
controlului diviziunilor celulare și morții celulare programate, pentru a
induce, în acest fel, transformarea neoplazică (Hansford și Huntsman,
2014; Heim, 2014; Koller, 1972).
Modificările numerice cromozomiale sunt asociate unui curs clinic
agresiv, acestea îndeplinind condiția „heterogenității celulare” din
structura țesuturilor tumorale (Naeem, 2005; Koller, 1972). Principalele
anomalii mitotice responsabile de diversitatea celulară au fost prezentate
de către Koller P.C. încă din 1947 și reluate în 1972, acestea fiind
reprezentate de:
▪ adezivitatea cromozomilor, rezultând aglomerări cromozomiale în
metafază ce vor determina non-disjuncția sau lipsa de separare și
de migrare a cromozomilor bicromatidici către polii opuși ai celulei
la sfârșitul metafazei – începutul anafazei;
156
▪ întârzierea anafazică a cromozomilor sau migrarea cu întârziere a

acestora spre polii celulei aflate diviziune. În acest fel, se va
produce o repartizare inegală a materialului genetic, una din
celulele fiice rezultate primind mai mulți cromozomi iar cealaltă
mai puțini; astfel de cromozomi suplimentari se regăsesc în afara
fusului de diviziune și, la sfârșitul mitozei, pot forma micronuclei
în citoplasmă;
▪ fusurile multipolare de diviziune reprezintă una dintre cele mai
comune anomalii mitotice ale celulelor liniilor tumorale fiind, de
asemenea, responsabilă de o repartizare inegală a cromozomilor în
viitoarele celule fiice;
▪ celulele binucleate sunt rezultatul mitozei incomplete în care,
diviziunea nucleului (cariochineza) nu mai este urmată de o
diviziune a citoplasmei (citochineza). La următoarea diviziune
mitotică cei doi nuclei se divid în mod sincron, fiind formată o placă
ecuatorială comună. Cele două seturi cromozomiale se amestecă,
celulele fiice ulterior formate conținând dublul numărului normal
de cromozomi. Dacă procesul este în continuare repetat,
posibilitatea de a rezulta celule gigantice ce cuprind sute de
cromozomi devine reală.
Nu doar mecanismele anterior menționate pot conduce la reducerea

sau sporirea numărului de cromozomi în celulele tumorale. De exemplu,
fuziunea centromerică a doi cromozomi acrocentrici (translocația
Robertsoniană) duce la formarea unui cromozom metacentric sau
submetacentric, și astfel se micșorează numărul caracteristic de
cromozomi. Prin fisiunea transversală a centromerului unui cromozom
metacentric sau submetacentric, vor rezulta doi cromozomi acrocentrici
(izocromozomi), în felul acesta sporindu-se numărul de cromozomi din
celulă (Martinez-A și van Wely, 2011; Hoo și col., 1992). Oricum, rata
modificărilor cromozomiale în celulele tumorale este întotdeauna asociată
cu perturbarea funcțiilor genelor normale, având valoare de prognostic
asupra șansei de supraviețuire a individului (Naeem, 2005).
157
158
1. Adamafio N., Okine L., Adjimani J., 2005 – Integration and control
of metabolism, iUniverse Inc., New York;
2. Adega F., Guedes-Pinto H., Chaves R., 2009 – Satellite DNA in the
karyotype evolution of domestic animals – clinical considerations,
Cytogenetic and Genome Research, 126(1-2):12-20;
3. Ahmed N., Dawson M., Smith C., Wood E., 2007 – Biology of disease,
Taylor & Francis Group LLC., New York;
4. Alam M.R., Cho Y.G., Cho S.J., Lee J.I., Lee H.B., Tae H.J., Kim I.S.,
Kim N.S., 2007 – Male pseudohermaphroditism in dogs: three case
reports, Veterinarni Medicina, 52(2):74-78;
5. Alberts B., Johnson A., Lewis J., Raff M., Roberts K., Walter P., 2002
– Molecular Biology of the Cell, 4th Edition, Garland Science, New
York;
6. Allis C.D., Jenuwein T., Reinberg D., Caparros M.L., 2007 –
Epigenetics, Cold Spring Harbor Laboratory Press, New York;
7. Anghel I., Toma N., 1983 – Mutațiile genelor, Editura Științifică și
Enciclopedică, București;
8. Anghel I., Toma N., 1987 – Cromozomii, Editura Științifică și
9. Appels R., Morris R., Gill B.S., May C.E., 1998 – Chromosome
biology, Springer Science and Bussiness Media, New York;
10. Archunan G., 2004 – Genetics, Sarup and Sons, New Delhi;
11. Avram N., Begnescu R., Bucur E., Manolescu N., Păltineanu D.,
Păunescu G., Știrbu C., Voiculescu I., 1980 – Citologie normală și
patologică la animale, Editura Ceres, București;
159
12. Balakrishnan L., Bambara R.A., 2013 – Okazaki fragment

metabolism, Cold Spring Harbor Perspectives in Biology,
5(2):a010173;
13. Balderhaar H.J., Ungermann C., 2013 – CORVET and HOPS tethering
complexes – coordinators of endosome and lysosome fusion, Journal
of Cell Science, 126(6):1307-1316;
14. Balhorn R., 2007 – The protamine family of sperm nuclear proteins,
Genome Biology, 8(9):227;
15. Baralle F.E., 1983 – The functional significance of leader and trailer
sequences in eucariotic mRNAs, International Review of Cytology,
81:71-106;
16. BBC, 2014 – Geep: Rare „goat-sheep” born on Irish farm, disponibil
la: http://www.bbc.com/news/world-europe-26870598, [Accesat 10
iulie 2016];
17. Beçak M.L., Kobashi L.S., 2004 – Evolution of polyploidy and gene
regulation in Anura, Genetics and Molecular Research, 3(2):195-212;
18. Bencsik I., 2005 – Genetică generală, Editura Mirton, Timişoara;
19. Benirschke K., 1990 – Spontaneous Chimerism in Mammals – a
critical review, în: Current Topics in Pathology, Vol. 51, Altmann
H.W., Benirschke K. (Eds.), Springer Verlag, Berlin;
20. Bickmore W.A., 2001 – Karyotype Analysis and Chromosome
Banding, în: Encyclopedia of Life Sciences, John Wiley & Sons Ltd.,
Chichester [doi: 10.1038/npg.els.0001160];
21. Björk P., Wieslander L., 2015 – The Balbiani ring story: synthesis,
assembly, processing, and transport of specific messenger RNA –
protein complexes, Annual Review of Biochemistry, 84:65-92;
22. Bonca G., 2007 – Elemente de genetică medicală animală, Editura
Eurostampa, Timișoara;
23. Bonca G., Frunză I., 2008 – Compediu de lucrări practice şi seminarii
la genetică medicală veterinară, Editura Eurobit, Timişoara;
24. Bontaș I.Ș., 1998 – Biologie moleculară, Editura Bit, Iași;
25. Bowen I.D., Iowen S.M., Jones A.H., 1998 – Mitosis and apoptosis,
matters of life and death, Chapman and Hall, London;
26. Brachet J., Mirsky A.E., 1961 – Meiosis and Mitosis: biochemistry,
physiology, morphology, AcademicPress Inc., New York;
27. Britten R.J., Davidson E.H., 1969 – Gene regulation for higher cells:
a theory, Science, 165:349-357, în: Essentials Readings in
160
Evolutionary Biology, 2014 – Ayala F.J., Avise J.C., Eds., Johns

Hopkins University Press, Baltimore;
28. Brush S.G., 2002 – How theories became knowledge: Morgan's
chromosome theory of heredity in America and Britain, Journal of the
History of Biology, 35(3):471-535;
29. Bucătaru N., 1993 – Genetică, Editura Universitas, Chişinău;
30. Buckingham L., 2007 – Chromosomal structure and chromosomal
mutations, în: Molecular Diagnostics, Fundamentals, Methods, &
Clinical Applications, p.155-172, Buckingham L., Flaws M.L. (Eds.),
F.A. Davis Company, Philadelphia;
31. Burge S., Parkinson G.N., Hazel P., Todd A.K., Neidle S., 2006 –
Quadruplex DNA: sequence, topology and structure, Nucleic Acids
Research, 34(19):5402-5415;
32. Busch H., 1974 – The cell nucleus, Vol. II, Academic Press Inc., New
York;
33. Buxbaum E., 2007 – Fundamentals of Protein Structure and Function,
Springer Science and Bussiness Media, LLC, New York;
34. Capana E., 2000 – Chromosomes yesterday: a century of chromosome
studies, în: Chromosomes Today, p.3-24, Olmo E., Redi C.A. (Eds.),
Springer, Basel;
35. Chen Y.A., Scheller R.H., 2001 – SNARE – mediated membrane
fusion, Nature Reviews Molecular Cell Biology, 2:98-106;
36. Ciupercescu D.D., 1986 – Curs de genetică și eredopatologie, Ediția
a II-a, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca;
37. Clayton D.A., 2004 – DNA Replication, Mithocondrial, în:
Encyclopedia of Biological Chemistry, p.749-752, Lennarz W.J.,
Lane M.D. (Eds.), Vol. I, Academic Press, New York;
38. Cockett N.E., Kole C., 2009 – Genome mapping and genomics in
domestic animals, Springer, Berlin;
39. Cohrs P., 1966 – Textbook of the special pathological anathomy of
domestic animals, Pergamon Press, London;
40. Confederat M., 2000 – Biologie celulară, histologie, embriologie
generală, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi;
41. Confederat M., Solcan C., 2002 – Biologie celulară, Editura Terra
Nostra, Iaşi;
42. Cooper G.M., 2000 – The Cell: A Molecular Approach, 2nd Edition,
Sinauer Associates Inc. Publishers, Sunderland, Massachusetts;
161
43. Corbett, A.H., 2004 – Nuclear pores and nuclear import / export, în:
Lane M.D. (Eds.), Vol. III, Academic Press, New York;
44. Cori C.F., 1981 – 50 years ago, James Sumner and the chemical
nature of enzymes, Trends in Biochemical Sciences, 6:194-196;
45. Cotterman R., Jin V.X., Krig S.R., Lemen J.M. Wey A., Farnham P.J.,
Knoepfler P.S., 2008 – N-Myc regulates a widespread euchromatic
program in the human genome partially independent of its role as a
classical transcription factor, Cancer Research, 68(23): 9654–9662;
46. Creangă Ş., 1999 – Elemente fundamentale ale eredităţii animale,
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi;
47. Crocker J., Burnett D., 2005 – The Science of Laboratory Diagnosis,
2nd Edition, John Wiley & Sons, West Sussex;
48. Cuddihy A.R., O'Connell M.J., 2003 – Cell-cycle responses to DNA
damage in G2, International Review of Cytology, 222:99-140;
49. Day K.J., Staehelin L.A., Glick B.S., 2013 – A three-stage model of
Golgi structure and function, Histochemistry and Cell Biology, 140:
239-249;
50. De Giovanni A., Molteni L., Succi G., Castiglioni M., Cribiu E.P.,
1979 – The idiogram of the domestic horse (Equus caballus L.),
Caryologia, 32(2):215-222;
51. De Mesy Bentley K.L., 2011 – An 11-µm-Thich Glycocalyx? It's All
in the Technique, Arteriosclerosis, Thrombosis, and Vascular Biology,
31:1712-1713;
52. Debec A., Sullivan W., Bettencourt-Dias M., 2010 – Centrioles:
Active players or passengers during mitosis?, Cellular and Molecular
Life Sciences, 67(13):2173-2194;
53. Di Meo G.P., Perucatti A., Floriot S., Incarnato D., Rullo R., Caputi
Jambrenghi A., Ferreti L., Vonghia G., Cribiu E., Eggen A., Iannuzzi
L., 2005 – Chromosome evolution and improved cytogenetic maps of
the Y chromosome in cattle, zebu, river buffalo, sheep and goat,
Chromosome Research., 13(4):349-355;
54. Dinu V., Truţia E., Popa-Cristea E., Popescu A., 1996 – Biochimie
medicală – mic tratat, Editura Medicală, Bucureşti;
55. Donaldson J.G., 2004 – Endocytosis, în: Encyclopedia of Biological
Chemistry, p.16-19, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.), Vol. II,
Academic Press, New York;
162
56. Dooner H.K., 1979 – Identification of an R-locus region that controls

the tissue specificity of Anthocyanin formation in maize, Genetics,
93:703-710;
57. Dordea M., Coman N., Crăciunaș C., Andraș C., 2000 – Genetică
generală și moleculară – abordare practică, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca;
58. Dreyfus A., Breuer M.E., 1944 – Chromosomes and sex determination
in the parasitic hymenopteron Telenomus fariai (Lima), Genetic,
29:75-82;
59. Elgin S.C.R., Bonner J., 1973 – Isolated chromatin in the study of gene
expression, A personal and biased account of chromatin as of May
1972, în Pollak J.K., Wilson Lee J., 2013 – Biochemistry of gene
expression in higher organisms, The Proceedings of a Symposium
Sponsored by the International Union of Biochemistry, the Australian
Academy of Science and the Australian Biochemical Society,
Springer Science and Bussiness Media, Dordrecht;
60. Ellegren H., Hultin-Rosenberg L., Brunström B., Dencker L., Kultima
K., Scholz B., 2007 – Faced with inequality: chicken do not have a
general dosage compensation of sex-linked genes, BMC Biology,
5:40;
61. Elzanowski A., Ostell J., 2013 – The Genetic Codes, disponibil la:
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/Taxonomy/Utils/wprintgc.cgi,
[Accesat 30 iunie 2016];
62. Felsenfeld G., Groudine M., 2003 – Controlling the double helix,
Nature, 421:448-453;
63. Fitzgerald-Hayes M., Reichsman F., 2010 – DNA and Biotechnology,
3rd Edition, Academic Press, San Diego;
64. Fletcher C., Jenkins N., Copeland N., Chaudhry A., Gronostajski R.,
1999 – Exon structure of the Nuclear Factor I DNA-binding domanin
from C.elegans to mammals, Mammalian Genome,10:390-396;
65. Fogolari F., Haridas H., Corazza A., Viglino P., Corà D., Caselle M.,
Esposito G., Xodo L.E., 2009 – Molecular models for intrastrand
DNA G – quadruplexes, BMC Structural Biology, 9:64-84;
66. Frank-Kamenetskii M.D., Mirkin S.M., 1995 – Triplex DNA
structures, Annual Review of Biochemistry, 64:65-95;
67. Fridman J.S., Lowe S.W., 2003 – Control of apoptosis by p53,
Oncogene, 22:9030-9040;
163
68. Fursule R.A., Kulkarni J.S., Agarkar P.H., 2006 – Biochemistry,

basics and applied, 3rd Edition, Nirali Prakashan, Maharashtra;
69. Garcez A.G., 2017 – Curso de Biotecnologia, Centro Federal de
Educação Tecnológica de Química de Nilópolis, disponibil la:
http://www.ebah.com.br/content/ABAAAfhckAE/holland-df-
chromossome-analysis#, [Accesat 04 februarie 2017];
70. Garrett R.H., Grisham C.M., 1998 – Biochemistry, 2nd Edition,
Saunders College Publishing, Philadelphia;
71. Garrett R.H., Grisham C.M., 2010 – Biochemistry, 4th Edition,
Cengage Learning, Boston;
72. Garrett R.H., Grisham C.M., 2016 – Biochemistry, 6th Edition,
Cengage Learning, Boston;
73. Gavrilă L., Gavrilă C., 1990 – Diviziunea celulară, fenomen biologic
fundamental, Editura Ceres, București;
74. Gelbart M.E., Kuroda M.I., 2009 – Drosophila dosage compensation:
a complex voyage to the X chromosome, Development, 136(9):1399-
1410;
75. Gersen S.L., Keagle M.B., 2005 – The Principles of Clinical
Cytogenetics, 2nd Edition, Humana Press, New Jersey;
76. Gersen S.L, Keagle M.B, 2013 – The Principles of Clinical
Cytogenetics, 3rd Edition, Springer Science and Bussiness Media, New
York;
77. Gilbert S.F., 2000 – Chromosomal Sex Determination in Mammals,
în: Developmental Biology, 6th Edition, Sinauer Associates
Sunderland, disponibil la:
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK9967/, [Accesat 11 iulie
2016];
78. Gilgenkrantz S., 2008 – Nettie Maria Stevens (1861-1912), Médecine
Sciences, 24(10):874-878;
79. Gosden J.R., 1994 – Chromosome Analysis Protocols, Humana Press
Inc., New Jersey;
80. Green M.M., 2010 – A century of Drosophila Genetics through the
prism of white gene, Genetics, 184(1):3-7;
81. Grewal S.I., Jia S., 2007 – Heterochromatin revisited, Nature Review.
Genetics, 8(1):35-46;
82. Griffiths A.J., Miller J.H., Suzuki D.T., Richard C.L., Gelbart W.M.,
2000 – An Introduction to Genetic Analysis, 7th Edition, Freeman
W.H. & Company, New York;
164
83. Griffiths A.J., Wessler S.R., Lewontin R.C., Gelbart W.M., Suzuki
D.T., Miller J.H., 2005 – Introduction to Genetic Analysis, 8th Edition,
Freeman W.H. & Company, New York;
84. Gruber S., Haering C.H., Nasmyth K., 2003 – Chromosomal cohesin
forms a ring, Cell, 112:765-777;
85. Guénet J.L., Benavides F., Panthier J.J., Montagutelli X., 2015 –
Genetics of the mouse, Springer-Verlag Berlin and Heidelberg GmbH
&Co.K;
86. Guilherme R.S., Ayres Meloni V.F., Kim C.A., Pellegrino R., Takeno
S.S., Spinner N.B., Conlin L.K., Christofolini D.M., Kulikowski L.D.,
Melaragno M.I., 2011 – Mechanisms of ring chromosome formation,
ring instability and clinical consequences, BMC Medical Genetics,
12:171;
87. Gupta P.K., 2007 – Cytogenetics, Rastogi Publications, Meerut;
88. Gupta P.K., 2009 – Genetics, 3rd Edition, Rastogi Publications, New
Delhi;
89. Hansford S., Huntsman D.G., 2014 – Boveri at 100: Theodor Boveri
and genetic predisposition to cancer, The Journal of Pathology,
234(2):142-145;
90. Harper P.S., 2008 – A short history of Medical Genetics, Oxford
University Press Inc., New York;
91. Harper P.S., 2011 – Mary Lyon and the hypothesis of random X
chromosome inactivation, Human Genetics, 130(2):169-174;
92. Hartl D.L., Jones E.W., 2005 – Genetics, analysis of genes and
genomes, Jones and Bartlett Publishers, Massachusetts;
93. Heim S., 2014 – Boveri at 100: Boveri, chromosomes and cancer, The
Journal of Pathology, 234(2):138-141;
94. Heim S., Mitelman F., 2015 – Cancer Cytogenetics, Chromosomal
and Molecular Genetic Aberrations of Tumor Cells, 4th Edition, John
Wiley & Sons, Ltd., West Sussex;
95. Helbert A., Rich A., 1999 – Left-handed Z-DNA:structure and
funcțion, Genetica, 106(1-2):37-47;
96. Herrmann J.M., Neupert W., 2004 – Protein import into mitochondria,
în: Encyclopedia of Biological Chemistry, p.510-514, Lennarz W.J.,
Lane M.D. (Eds.), Vol. III, Academic Press, New York;
97. Hertzog Z.I., 1996 – Elemente de genetică moleculară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
165
98. Hird M.J., 2004 – Sex, Gender, and Science, Palgrave MacMillan,
New York;
99. Hirokawa N., 2004 – Microtubule – associated proteins, în:
Lane M.D. (Eds.), Vol. II, Academic Press, New York;
100. Hochstenbach P.F., Scheres J.M., Hustin T.W., Wieringa B., 1986 –
Demonstration of X chromatin in drumstick-like nuclear appendages
of leukocytes by in situ hybridization on blood smears,
Histochemistry, 84(4-6):383-386;
101. Hoo J.J., Szego K., Jones B., 1992 – Confirmation of centromeric
fusion in 7p/1q translocation associated with myelodysplastic
syndrome, Cancer Genetics and Cytogenetics, 64(2):186-188;
102. Iorio R.J., Wyandt H.E., 1973 – Quinacrine studies of sex chromatin
and nucleoli in human brain, Humangenetik, 20:329-333;
103. Jain A., Wang G., Vasquez K.M., 2008 – DNA triple helices:
biological consequences and therapeutic potential, Biochimie,
90(8):1117-1130;
104. Jelea S.G., Jelea M., 2007 – Citologie, histologie, embriologie, Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare;
105. Kaplan, 2014 – MCAT Biology Review, Kaplan Publishing House,
New York;
106. Kaplan Medical, 2015 – Biochemistry and Medical Genetics, Lecture
Notes Step 1, USMLE, New York;
107. Khan R., 2007 – A Textbook of Biotechnology, Vol. I: Genetics and
Molecular Biology, Laxmi Publications (P) LTD, New Delhi;
108. Killeen A.A., 2004 – Principles of Molecular Pathology, Humana
Press, New Jersey;
109. Kingston H.M., 2002 – ABC of Clinical Genetics, BMJ Publishing
Group, London;
110. Klug W.S., Cummings M.R., Spencer C.A., Palladina M.A., 2009 –
Concept of Genetics, 9th Edition, Pearson Benjamin Cummings, San
Francisco;
111. Knauert M.P., Glazer P.M., 2001 – Triplex forming oligonucleotides:
sequence – specific tools for gene targeting, Human Molecular
Genetics, 10(20):2243-2251;
112. Koller P.C., 1947 – Abnormal mitosis in tumors, British Journal of
Cancer, 1:38-47;
166
113. Koller P.C., 1972 – The role of chromosomes in cancer biology,

William Heinemann Medical Books Ltd., London;
114. Lacks S.A., 2003 – Rambling and scrambling in bacterial
transformation – a historical and personal memoir, Journal of
Bacteriology, 185(1):1-6;
115. Lau E., Tsuji T., Guo L., Lu S.H., Jiang W., 2007 – The role of pre-
replicative complex (pre-RC) components in oncogenesis, The
FASEB Journal, 21(14):3786-3794;
116. Lehninger A.L., 1987 – Biochimie, Vol. I, Editura Tehnică, București;
117. Lemire B., 2005 – Mitochondrial genetics, Wormbook, Hodkin J.,
Anderson P. (Eds.), The C.elegans Research Community, Alberta;
118. Lieberman M., Marks A.D., 2013 – Marks' basic medical
biochemistry: a clinical approach, 4th Edition, Lippincott Williams
&Wilkins, Baltimore and Philadelphia;
119. Lisovschi-Cheleşanu C., Gaboreanu A.M., Paşca I., 1992 – Compediu
de seminarii şi lucrări practice la genetică şi eredopatologie, Ediţia I,
Tipo Agronomia, Cluj-Napoca;
120. Loewe L., 2008 – Genetic mutation, Nature Education, 1(1):113;
121. Lodish H., Berk A., Zipursky S.L., Matsudaira P., Baltimore D.,
Darnell J.E., 2000 – Molecular Cell Biology, 4th Edition, Freeman &
Co., New York,Section 24.2:Proto-Oncogenes and Tumor-
Suppressor Genes, disponibil la:
2016].
122. Lodish H., Berk A., Zipursky S.L., Matsudaira P., Baltimore D.,
Darnell J.E., 2003 – Molecular Cell Biology, 5th Edition, Freeman &
Co., New York;
123. Luger K., Dechassa N.L., Tremethick D.J., 2012 – New insights into
nucleosome and chromatin structure: an ordered state or a disordered
affair? Nature Reviews. Molecular Cell Biology, 13(7): 436-447;
124. Macgregor H.C., 1993 – An Introduction to Animal Cytogenetics,
Chapman and Hall, London;
125. Mahesh S., 2003 – Biotechnology-3, Including Molecular Biology,
Biophysics, New Age International Publishers Ltd., New Delhi;
126. Maimon O., Rokach L., 2005 – The Data Mining and Knowledge
Discovery Handbook, Springer Science & Business Media Inc., New
York;
167
127. Makino S., Shimba H., Sofuni T., Ikeuchi T., 1967 – A revised study
of the chromosomes in the goat and sheep, Proceedings of the Japan
Academy, 43(9):913-917;
128. Malouf N., Benirschke K., Hoefnagel D., 1967 – XX / XY chimerism
in a tricolored male cat, Cytogenetics, 6:228-241;
129. Mannella C.A., 2004 – Mitochondrial Membranes, Structural
Organization, în: Encyclopedia of Biological Chemistry, p.720-724,
Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.), Vol. II, Academic Press, New York;
130. Marks G.E., 1957 – Telocentric chromosomes, The American
Naturalist, 91:223-232;
131. Martinez-A C., van Wely K.H.M., 2011 – Centromere fission, not
telomere erosion, triggers chromosomal instability in human
carcinomas, Carcinogenesis, 32(6):796-803;
132. Mechta-Grigoriou F., Gerald D., Yaniv M., 2001 – The mammalian
Jun proteins: redundancy and specificity, Oncogene, 20:2378-2389;
133. Mehedinţi R., Durbală I., Hîncu M., Onişor C., 2007 – Introducere în
studiul celulei. Îndrumar pentru lucrările practice de biologie
celulară şi moleculară, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de
Jos”, Galaţi;
134. Mehlin H., Daneholt B., 1993 – The Balbiani ring particle: a model
for the assembly and export of RNPs from the nucleus? Trends in Cell
Biology, 3(12):443-447;
135. Melamed E., 2007 – Genome-wide analysis of sex chromosome
dosage compensation in birds, A Dissertation submitted in partial
satisfaction of the requirements for the degree Doctor of Philosophy
in Neuroscience, University of California, Los Angeles;
136. Meyer R.R., 2003 – Genetic Code, Genetics, disponibil:
http://www.encyclopedia.com/topic/Genetic_Code.aspx [Accesat 30
iunie 2016];
137. Miglani G.S., 2002 – Advanced Genetics, Alpha Science International
Ltd., Pangbourne;
138. Miglani G.S., 2006 – Developmental Genetics, I.K.International
Publishing House Pvt. Ltd., New Delhi;
139. Mittwoch U., 1964 – Sex chromatin, Journal of Medical Genetics,
I:50-76;
140. Mittwoch U., 1967 – Sex chromosomes, Academic Press, London;
141. Montelone B.A., 1999 – Mutation, Mutagens, and DNA Repair, www-
personal.ksu.edu. [Accesat 17 februarie 2016];
168
142. Moore C.M., Best R.G., 2001 – Chromosome Preparation and

Banding, în: Encyclopedia of Life Sciences, John Wiley & Sons Ltd.,
Chichester, [DOI: 10.1038/npg.els.0001444];
143. Muraru M., Anton M., 1999 – Genetică și patologie, Editura ALL,
București;
144. Müller W.G., Rieder D., Kreth G., Cremer C., Trajanoski Z., McNally
J.G., 2004 – Genetic features of tertiary chromatin structure as
detected in natural chromosomes, Molecular and Cellular Biology,
24(21):9359-9370;
145. MYC, 2016 – Myelocytomatosis Oncogene (Mus musculus),
disponibil la: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/gene/17869, [Accesat 06
iulie 2016].
146. Naeem R.C., 2005 – Cytogenetics of Hematologic Neoplasms, în: The
Principles of Clinical Cytogenetics, 2nd Edition, p.365-420, Gersen
S.L., Keagle M.B. (Eds.), Humana Press Inc., New York;
147. Nakajima R., Tsai M.Y., Zheng Y., 2004 – Centrosomes and
microtubule nucleation, în: Encyclopedia of Biological Chemistry,
p.375-376, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.), Vol. I, Academic Press,
New York;
148. Navarro P., Pichard S., Ciaudo C., Avner P., Rougeulle C., 2005 – Tsix
transcription across the Xist gene alters chromatin conformation
without affecting Xist transcription: implications for X-chromosome
inactivation, Genes and Development, 19:1474-1484;
149. Nicholas F.W., 2010 – Introduction to Veterinary Genetics, 3rd
Edition, Wiley-Blackwell, West Sussex;
150. Nicolae I., 2006 – Profilaxia bolilor ereditare la taurine prin
investigație citogenetică, Editura Millenium, București;
151. Nicolescu C., Ciobanu I., 2008 – Îndrumar practic de genetică,
Editura Bibliotheca, Târgoviște;
152. Nicuţă D., Ghiorghiţă G., 2007 – Genetică, metode de studiu în
laborator, Editura Alma Mater, Bacău;
153. Nogales E., Wolf S., Downing K., 1998 – Structure of the αβ tubulin
dimer by electron crystallography, Nature, 391:199-203;
154. O’Connor C., 2008 – Chromosome segregation in mitosis: The role of
centromeres, Nature Education, 1(1):28;
155. Ogilvie M.B., Choquette C.J., 1981 – Nettie Maria Stevens (1861-
1912): her life and contributions to cytogenetics, Proceedings of the
American Philosophical Society, 125(4):292-311;
169
156. Ohhata T., Wutz A., 2013 – Reactivation of the inactive X

chromosome in development and reprogramming, Cellular and
Molecular Life Sciences, 70(14):2443-2461;
157. Omoto C., Lurquin P., 2015 – Genetics and Society, Lulu Publishing
Services, Raleigh, North Carolina;
158. Otis L., 2007 – Müller's Lab, Oxford University Press, New York;
159. Parker L.N., 1991 – Control of adrenal androgen secretion,
Endocrinology and Metabolism Clinics of North America, 20(2): 401-
421;
160. Parks D.R., Herzenberg L.A., 1982 – Fetal cells from maternal blood:
their selection and prospects for use in prenatal diagnosis, V.
Quinacrine Y-Chromatin. Background and Techniques, în: Methods
in Cell Biology, vol. 26, Prenatal Diagnosis: Cell Biological
Approaches, Latt S.A., Darlington G.J. (Eds.), Academic Press, New
York;
161. Paschal B.M., 2004 – Nuclear envelope and lamins, în: Encyclopedia
of Biological Chemistry, p.92-95, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.),
Vol. III, Academic Press, New York;
162. Passarge E., 1979 – Emil Heitz and the concept of heterochromatin:
longitudinal chromosome differentiation was recognized fifty years
ago, American Journal of Human Genetics, 31(2):106-115;
163. Passarge E., 2001 – Color Atlas of Genetics, 2nd Edition, Thieme,
Stuttgart;
164. Pathak S., 2004 – T.C.Hsu: In memory of a rare scientist, April 17,
1917 – July 9, 2003, Cytogenetic and Genome Research, 105:1-3;
165. Pederson T., 2004 – Nucleolus, overview, în: Encyclopedia of
Biological Chemistry, p.119-122, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.),
Vol. III, Academic Press, New York;
166. Peters J.M., Tedeschi A., Schmitz J., 2008 – The cohesin complex and
its roles in chromosome biology, Genes and Development, 22:3089-
3114;
167. Petre A., Pop M., Vlaic A., Trifa A., 1985 – Lucrări practice de
genetică animală, Ediția a III-a, Tipo Agronomia, Cluj Napoca;
168. Pierotti M.A., Sozzi G., Croce C.M., 2003 – Mechanisms of oncogene
activation, în: Holland-Frei Cancer Medicine, 6th Edition, Kufe D.W.,
Pollock R.E., Weichselbaum R.R., Bast R.C., Gansler T.S., Holland
J.F., Frei E. (Eds.), Hamilton (ON): BC Decker, disponibil la:
170

2016];
169. Plopper G., 2016 – Principles of Cell Biology, 2nd Edition, Jones &
Bartlett Learning;
170. Ponnuraj K.T., 2011 – Cytogenetic Techniques in Diagnosing Genetic
Disorders, Advances in the Study of Genetic Disorders, Ikehara K.
(Ed.), InTech, disponibil la:
http://www.intechopen.com/books/advances-in-the-study-of-genetic-
disorders/cytogenetic-techniques-in-diagnosing-genetic-disorders,
[Accesat 10 iulie 2016];
171. Popa L., Repanovici R., 1991 – Acizii nucleici, aspecte structurale și
funcționale, Editura Academiei Române, București;
172. Popescu N., Hayes H., Dutrillaux B., 2000 – Techniques in Animal
Citogenetics, Springer Verlag, INRA Paris;
173. Popescu-Vifor Ş., 1990 – Genetica populaţiilor de animale domestice,
Editura Ceres, Bucureşti;
174. Popescu-Vifor Ș., Pipernea N., Petre A., Vintilă I., 1979 – Genetică
animală, Editura Didactică și Pedagogică, București;
175. Prakash M., 2008 – Encyclopaedia of Molecular Biology II, Molecular
Biology of Genetics, Discovery Publishing House PVT.LTD., New
Delhi;
176. Pray L., 2008 (a) – Discovery of DNA structure and function: Watson
and Crick, Nature Education, 1(1):100;
177. Pray L., 2008 (b) – Transposons: The jumping genes, Nature
Education, 1(1):204;
178. Puri S., Telfer H., Velliste M., Murphy R.F., Linstedt A.D., 2004 –
Dispersal of Golgi matrix proteins during mitotic Golgi disassembly,
Journal of Cell Science, 117:451-456;
179. Pusta D.L., 2010 – Genetică fundamentală animală, Editura Alma
Mater, Cluj Napoca;
180. Raicu P., 1967 – Genetică, Editura Didactică și Pedagogică,
București;
181. Raicu P., Stoian V., 1989 – Gene și cromozomi, Editura Științifică și
182. Ram M., 2010 – Fundamentals of Cytogenetics and Genetics, PHI
Learning Provate Limited, New Delphi;
183. Rao A., 2007 – Biotechnology-foundation course, Jaypee Brothers
Medical Publichers (P) Ltd., New Delhi;
171
184. Reece R., 2004 – Analysis of Genes and Genomes, John Wiley & Sons,
Ltd., England;
185. Rich J., Ogryzko V.V., Pirozhkova I.V., 2014 – Satellite DNA and
releated diseases, Biopolymers and Cell, 30(4):249-259;
186. Rijnberk A., 1996 – Clinical endocrinology of dogs and cats, Kluwer
Academic Publishers, Dordrecht;
187. Rios R.M., Bornens M., 2003 – The Golgi apparatus at the cell centre,
Current Opinion in Cell Biology, 15:60-66;
188. Ross K.E., Cohen-Fix O., 2004 – Molecular biology: cohesins slip
sliding away, Nature, 430:520-521;
189. Rougeulle C., Chaumeil J., Sarma K., Allis C.D., Reinberg D., Avner
P., Heard E., 2004 – Differential histone H3 Lys-9 and Lys-27
methylation profiles on the X chromosome, Molecular and Cellular
Biology, 24(12):5475-5484;
190. Russell P.J., 2000 – Fundamentals of Genetics, Benjamin Cummings
Publishing House, San Francisco;
191. Russell P.J., 2005 – iGenetics: a Mendelian approach, Benjamin
Cummings Publishing House, San Francisco;
192. Russell P.J., 2010 – iGenetics: a molecular approach, Benjamin
Cummings Publishing House, San Francisco;
193. Rutkowska J., Badyaev A.V., 2008 – Meiotic drive and sex
determination: molecular and cytological mechanisms of sex ratio
adjustement in birds, Philosophical Transactions of the Royal Society
B, 363:1675-1686;
194. Rychlik T., Kozubska-Sobocinska A., Rejduch B., Sikora J., 2005 –
The phenomenon of cell chimerism in goats, Veterinarni Medicina –
Czech, 50(7):311-314;
195. Saxena N.P., 2010 - Krishna's Objective Botany, Krishna Prakashan
Media Ltd., Meerut;
196. Schulz-Schaeffer J., 1980 – Cytogenetics: Plants, Animals, Humans,
Springer-Verlag, New York;
197. Schwarzacher H.G., 1974 – Analysis of Interphase Nuclei, în: Methods
in Human Cytogenetics, Schwarzacher H.G., Wolf U. (Eds.), Springer
Verlag, Berlin;
198. Setty R.S., 2006 – Biotechnology, Cell Biology and Genetics, Part I,
New Age International (P) Ltd., New Delhi;
172
199. Shaffer L.G., Tommerup N., 2005 – ISCN: An International System

for Human Cytogenetic Nomenclature, Karger Medical and Scientific
Publishers, Switzerland;
200. Sharma A.K., Sharma A., 1994 – Chromosome techniques – a manual,
Harwood Academic Publishers, Switzerland;
201. Sharma B.K., 2001 – Nuclear and Radiation Chemistry, 7th Edition,
Krishna Prakashan Media (P) Ltd., Meerut;
202. Shaulian E., Karin M., 2002 – AP-1 as a regulator of cell life and
death, Nature Cell Biology, 4:E131-E136;
203. Sheval E.V., Prusov A.N., Kireev I.I., Polyakov V.Y., 2002 –
Organization of higher-level chromatin structures (chromomere,
chromonema and chromatin block) examined using visible light-
induced chromatin photo-stabilization, Cell Biology International,
26(7):579-591;
204. Shevchenko A.I., Pavlova S.V., Dementyeva E.V., Golubeva D.V.,
Zakian S.M., 2006 – Chromatin modifications during X-chromosome
inactivation in female mammals, Russian Journal of Genetics, 42(9):
1019-1029;
205. Shi W., Dowdy S.F., 2004 – Cell Cycle Controls in G1 and G0, în:
Lane M.D. (Eds.), Vol. I, Academic Press, New York;
206. Shihab S.N.A., 2012 – Your easy way to chromosomes, 1st Editon,
Author House, Indiana;
207. Sinden R.R., 1994 – DNA structure and function, Academic Press, San
Diego;
208. Slults D.M., Killen M.W., Pierce A.J., 2014 – The sister chromatid
exchange (SCE) assay, Methods in Molecular Biology, 1105:439-455;
209. Small J.V., Vignal E., 2004 – Cell migration, în: Encyclopedia of
Biological Chemistry, p.356-361, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.),
Vol. I, Academic Press, New York;
210. Snustad D.P., Simmons M.J., 2015 – Principles of Genetics, 7th
Edition, John Wiley & Sons, New York;
211. Solari A.J., 1993 – Sex chromosomes and sex determination in
vertebrates, CRC Press, Florida;
212. Solcan C., Sisea C.R., 2012 – Biologie moleculară, Editura Ion
Ionescu de la Brad, Iași;
213. Stein G.S., Hunter G., Lavie L., 1974 – Non histone chromosomal
proteins, Biochemical Journal, 139:71-76;
173
214. Stenesh J., 1998 – Biochemistry, Plenum Press, New York;

215. Subramani S., 2004 – Peroxisomes, în: Encyclopedia of Biological
Chemistry, p.246-250, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.), Vol. III,
216. Szczerbal I., Switonski M., 2016 – Chromosome abnormalities in
domestic animals as causes of disorders of sex development or
impaired fertility, disponibil la: http://dx.doi.org/10.5772/62053,
217. Șerban M., 1982 – Curs de biochimie animală, Partea I: Organizarea
moleculară și macromoleculară a organismului animal, Volumul I,
Tipografia Institutului Agronomic „N. Bălcescu”, București;
218. Ştefănescu G., 2004 – Principiile geneticii clasice, Colecţia
Universitaria, Seria Biologica, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
219. Tanomtong A., Supanuam P., Siripiyasing P., Bunjonrat R., 2007 – A
comparative chromosome analysis of Thai wild boar (Sus scrofa
jubatus) and relationship to domestic pig (Sus scrofa domestica) by
conventional staining, G-banding and high-resolution technique,
Songklanakarin Journal of Science and Technology, 29(1):1-13;
220. Tămaș V., Șerban M., Cotruț M., 1981 – Biochimie medicală
veterinară, Editura Didactică și Pedagogică, București;
221. Thabrew I., Ayling R.M., 2001 – Biochemistry for Clinical Medicine,
Greenwich Medical Media Ltd., London;
222. Threadgill D.W., Womack J.E., 1990 – Genomic analysis of the major
bovine milk protein gene, Nucleic Acids Research, 18:6935-6942;
223. Tobias E.S., Connor M., Ferguson-Smith M., 2011 – Essential
Medical Genetics, 6th Edition, John Wiley & Sons, West Sussex;
224. Tomar R.S., Parakhia M.V., Patel S.V., Golakija B.A., 2010 –
Molecular markers and plant biotechnology, New India Publishing
Agency, New Delhi;
225. Turanov A.A., Xu X.M., Carlson B.A., Yoo M.H., Gladyshev V.N.,
Hatfield D.L., 2011 – Biosynthesis of Selenocysteine, the 21st Amino
Acid in the Genetic Code, and a Novel Pathway for Cysteine
Biosynthesis, Advances in Nutrition, 2:122-128;
226. Tsujimoto Y., 1998 – Role of Bcl-2 family proteins in apoptosis:
apoptosomes or mitochondria? Genes to cells: devoted to molecular
& cellular mechanisms, 3(11):697-707;
227. Tyagi R., 2009 – Understanding Genetics, Discovery Publishing
House PVT. LTD., New Delhi;
174
228. Tzagoloff A., Dieckmann C.L., 2004 – Nuclear genes in

mitochondrial function and biogenesis, în: Encyclopedia of Biological
Chemistry, p.100-103, Lennarz W.J., Lane M.D. (Eds.), Vol. III,
229. Țîrdea Gh., Creţu L., 1998 – Genetică – lucrări practice, Centrul de
multiplicare al UŞAMV Iaşi;
230. Ungar D., Hughson F.M., 2003 – SNARE protein structure and
function, Annual Review of Cell and Developmental Biology, 19:
493-517;
231. Ussery D.W., 2002 – DNA Structure: A-, B- and Z- DNA Helix
Families, Encyclopedia of Life Sciences, Macmillian Publishers Ltd.,
disponibil la: http://people.bu.edu/mfk/restricted566/dnastructure.pdf,
[Accesat 23 iunie 2016];
232. Verdeş D., Muntean I., Belengeanu A., Puşcaşiu D., Popescu R.,
Horhat D., 2007 – Îndrumător de lucrări practice de biologie celulară
şi moleculară, Editura Eurobit, Timişoara;
233. Verma R.S., 1996 – Advances in genome biology, Vol. IV, Genetics
of sex determination, Jai Press Inc., London;
234. Verma G.P., 2001 – Fundamentals of histology, New Age
International (P) Ltd. Publishers, New Delhi;
235. Verma A.S., Singh A., 2014 – Animal Biotechnology, models in
discovery and translation, Academic Press, Oxford;
236. Vermeesch J.R., Rauch A., 2006 – Reply to Hochstenbach et al.,
European Journal of Human Genetics, 14:1063-1064;
237. Wallace D.C., 2002 – Animal models for mitochondrial disease,
Methods in Molecular Biology, Clifton N.J. (Ed.), 197:3-54;
238. Wang J.Y.J., 2004 – Cell Cycle: DNA Damage Checkpoints, în:
Lane M.D.(Eds.), Vol. I, Academic Press, New York;
239. Witkin E.M., 2001 – The 2000 T.H.Morgan Medal Essay: H.J.Müller
and the nature of gene, Genetics, 157(2):461-463;
240. Wolffe A., 1999 – Chromatin – structure and function, 3rd Edition,
Academic Press, London;
241. Wyandt H.E., Tonk V.S., 2011 – Human Chromosome Variation:
Heteromorphism and Polymorphism, Springer Science and Business
Media B.V.;
242. Yamagishi M.E.B., Herai R.H., 2011 – Chargaff's „Grammar of
Biology”: New Fractal-like Rules, Chargaff's Grammar of Biology,
175
disponibil la: https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1112/1112.1528.pdf,

243. Yanofsky C., 2007 – Establishing the Triplet Nature of the Genetic
Code, Cell, 128(5):815-818;
244. Zhang X.X., 2005 – Chromosome Instability, în: The Principles of
Clinical Cytogenetics, 2nd Edition, p.347-361, Gersen S.L., Keagle
M.B. (Eds.), Humana Press, New Jersey;
245. Zhimulev I.F., Belyaeva E.S., Zykova T., Demakov S.A., 2012 –
Banding patterns in Drosophila melanogaster polytene chromosomes
correlate with DNA-binding protein occupancy, BioEssays,
34(6):498-508;
246. Zlatanova J., van Holde K.E., 2016 – Molecular Biology, structural
and dynamics of genomes and proteomes, Taylor & Francis Group
LLC., New York.
176
Fig.1: Dogma centrală a geneticii sau fluxul informației genetice din nucleu în
citoplasmă .............................................................................................. 20
Fig.2: Elemente structurale ale celulei eucariote................................................ 22
Fig.3: Reprezentarea schematică a secțiunii transversale printr-un centriol ...... 36
Fig.4: Duplicarea centriolilor în interfază și dispunerea acestora în cursul
diviziunii ................................................................................................ 37
Fig.5: Structura chimică a unui nucleotid .......................................................... 39
Fig.6: Structura fundamentală a bazelor purinice și pirimidinice ..................... 40
Fig.7: Structura chimică a bazelor purinice și pirimidinice ............................. 41
Fig.8: Forme tautomere în structura bazelor azotate.......................................... 41
Fig.9: Pentozele (ozele) acizilor nucleici ........................................................... 42
Fig.10: Tranziția acid fosforic → ion fosfat ..................................................... 42
Fig.11: Formarea legăturii de tip ester între radicalul fosfat și hidroxilul liber de
la atomul de carbon C5' ......................................................................... 43
Fig.12: Structura unui nucleotid difosfat .......................................................... 43
Fig.13: Legătura 3',5'-fosfodiesterică dintre două nucleotide ........................... 44
Fig.14: Structura secundară a moleculei de ADN.............................................. 45
Fig.15: Modelul Watson-Crick de conformație a moleculei de ADN ............... 46
Fig.16: Structura genei la eucariote .................................................................. 53
Fig.17: Conformația ARN-ului de transfer și legarea acestuia pe bază de
complementaritate la structura ARN-ului mesager ............................... 55
Fig.18: Situsuri active în structura ribozomului la eucariote ............................. 56
Fig.19: Organizarea nucleozomului și realizarea legăturii dintre doi nucleozomi
............................................................................................................... 63
Fig.20: Organizarea cromatinei în fibra nucleozomală și fibra solenoidală ...... 64
Fig.21: Condensarea progresivă a materialului genetic .................................... 66
Fig.22: Morfologia cromozomului metafazic cu dispoziția heterocromatinei
constitutive la nivelul centromerului și telomerelor ............................. 68
Fig.23: Structura centromerului unui cromozom metafazic ............................. 69
177
Fig.24: Constricția secundară și satelitul cromozomial ................................... 70

Fig.25: Reprezentarea secvenței telomerice la eucariote .................................. 71
Fig.26: Reprezentarea diferitelor tipuri morfologice ale cromozomului metafazic:
telocentric, acrocentric, submetacentric, metacentric ........................... 74
Fig.27: Model de benzi și sub-benzi în structura unui cromozom ..................... 78
Fig.28: Corespondentul benzilor G cu benzile R cromozomiale ...................... 81
Fig.29: Morfologia cromozomului politenic la Drosophila melanogaster ........ 84
Fig.30: Reprezentarea schematică a modelului de benzi, interbenzi și „puff-uri”
în cromozomii politeni la Drosophila melanogaster ............................ 84
Fig.31: Reprezentarea schematică a morfologiei cromozomului „lampbrush” . 85
Fig.32: Aspectul bifurcației de replicare în structura moleculei de ADN ......... 88
Fig.33: Replicon de-a lungul moleculei de ADN ............................................. 89
Fig.34: Replicarea diferită a catenei leading și lagging din structura moleculei de
ADN ..................................................................................................... 90
Fig.35: Etapele ciclului celular și punctele de control aferente ........................ 93
Fig.36: Reprezentarea schematică a aparatului mitotic (centriolii, fusul de
diviziune şi cromozomi ataşaţi) ............................................................ 95
Fig.37: Duplicarea materialului genetic în interfază și segregarea cromozomilor
în cursul mitozei .................................................................................... 98
Fig.38: Formula generală a mitozei ................................................................... 99
Fig.39: Formula generală a meiozei ................................................................ 100
Fig.40: Reprezentarea schematică a meiozei și fecundației ca procese
compensatorii în lumea animală .......................................................... 101
Fig.41: Reprezentarea schematică a fenomenului de recombinare genetică datorat
crossing-overului ................................................................................ 103
Fig.42: Reprezentarea schematică a fenomenului de recombinare genetică datorat
segregării randomizate a perechilor de cromozomi („dansul
cromozomilor”) .................................................................................. 108
Fig.43: Efectul mutațiilor genice în secvența aminoacizilor codificați ........... 114
Fig.44: Reprezentarea fenomenului de restituție cromozomială ......................115
Fig.45: Reprezentarea deleției și deficienței cromozomiale ........................... 117
Fig.46: Efectul de „laț” al deleției cromozomiale intercalare în stare heterozigotă
............................................................................................................. 117
Fig.47: Formarea cromozomului inelar ca urmare a pierderii ambelor segmente
terminale ............................................................................................. 118
178
Fig.48: Formarea cromozomului dicentric prin fuzionarea a doi cromozomi cu

deficiențe ............................................................................................ 118
Fig.49: Duplicația în tandem și duplicația palindromică ................................. 119
Fig.50: Inversia paracentrică și pericentrică ................................................... 120
Fig.51: Reprezentarea schematică a transpoziției în cadrul aceluiași cromozom
............................................................................................................. 121
Fig.52: Translocația reciprocă și nereciprocă .................................................. 122
Fig.53: Translocația Robertsoniană ................................................................ 123
Fig.54: Reprezentarea diferitelor tipuri de aneuploidii ................................... 125
Fig.55: Producerea aneuploidiilor prin non-disjuncția cromozomială în meioză și
participarea la fecundare a gameților neechilibrați .............................. 126
Fig.56: Fisiunea transversală a centromerului și formarea izocromozomilor .. 127
Fig.57: Efecte ale stării de tautomerie a bazelor azotate traduse prin împerecheri
greșite între acestea ............................................................................. 150
Fig.58: Modificarea structurală a bazelor azotate adenină, citozină și guanină ca
efect al dezaminării acestora................................................................ 152
Fig.59: Structura 5-brom-uracilului și formarea legăturilor de hidrogen cu
adenina și guanina ............................................................................. 153
Fig.60: Împrerecherea guaninei alkilate cu timina .......................................... 154
179
180
Tabel 1: Funcții diferite ale unor codoni în codul genetic nuclear vs. codul
genetic mitocondrial ......................................................................... 34
Tabel 2: Caracterul de redundanţă al codului genetic ..................................... 57
Tabel 3: Diferențe în expresia genelor la eucariote și procariote .................... 58
Tabel 4: Compoziția chimică a cromatinei exprimată în raport de masă ....... 62
Tabel 5: Numărul resturilor de aminoacizi din componența proteinelor histonice
și ponderea aminoacizilor dominanți .............................................. 62
Tabel 6: Numărul şi tipul cromozomilor întâlniţi la principalele specii de
animale domestice ............................................................................ 73
Tabel 7: Elemente de diferenţiere între mitoză şi meioză ............................. 108
Tabel 8: Efectul mutațiilor genice asupra structurii proteinelor .................... 113
Tabel 9: Determinismul sexual la mamifere în funcție de tipul de gamet mascul
ce participă la fecundare ................................................................. 129
Tabel 10: Determinismul sexual la păsări în funcție de tipul de gamet femel ce
participă la fecundare ..................................................................... 129
Tabel 11: Determinismul sexual la Blattela germanica și Fumea casta ....... 130
Tabel 12:Tipuri de remanieri cromozomiale și efectele lor asupra sistemului
reproducător ................................................................................. 132
Tabel 13: Ponderea liniilor celulare XX / XY la un individ hermafrodit din
specia Bovine .................................................................................. 136
181
Director editură: C.S. I Ioan Valentin PETRESCU-MAG

Consilier editorial: Lector Dr. Ruxandra Mălina PETRESCU-MAG
Tehnoredactor: Andrei Cristian GRĂDINARU
Corector: Dana Liana PUSTA, Daniela Elena ILIE
Grafică și desene: Cătălina Mihaela GRĂDINARU
Coperta: Cătălina Mihaela GRĂDINARU
_________________________
Bun de tipar: martie 2017

Apărut: aprilie 2017
Editura: „Bioflux” Cluj-Napoca
Strada Ceahlău, nr. 54, 400488
Tel.: +40 744 470794
E-mail: zoobiomag2004@yahoo.com
__________________________
ISBN 978-606-8887-06-7
Tipărit la S.C. ADI CENTER S.R.L. IAȘI
182

Andrei Cristian GRĂDINARU: Editura "Bioflux" Cluj-Napoca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Andrei Cristian GRĂDINARU: Editura "Bioflux" Cluj-Napoca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Andrei Cristian GRĂDINARU

Editura “Bioflux” Cluj-Napoca

Prof.univ.dr. Dana Liana PUSTA

Grafică și desene: Ing. Cătălina Mihaela GRĂDINARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Autorul și Editura “Bioflux” Cluj-Napoca

Sentimente de considerație înaintașilor noștri

Index figuri ........................................................................................... 177

Lucrarea intitulată „Baze citologice și moleculare în genetica

Conținutul acestei monografii este însoțit de un număr de 60 figuri

Andrei Cristian Gradinaru

Citogenetica, ramură a științelor biologice aflată la limita citologiei

spermatozoizi, bacterii și protozoare, și chiar nuclei ai celulelor sangvine

În anul 1888, Heinrich Wilhelm Gottfried von Waldeyer-Hartz

ce sunt codificate de gene localizate în structura cromozomilor sexuali,

1Morgan Th.H., 1910 – Sex-limited inheritance in Drosophila, Science, 32:120-122.

Heredity, Holt H. and Company, New York.

J.H. prin activitatea sa de cristalizare a pepsinei în anul 1930, și Nortrop

Nucleic Acid” (vol.171, nr.4356, pp.737-738), în care este descris modelul

mammalian cells grown in vitro, Stain Technology, 33:607-609.

leucocytes, Cancer Research, 20:462-466.

În anul 1961, Crick și colaboratorii săi (Barnett L., Brenner S.,

Fiecare organism cuprinde în structura sa proteine sintetizate

legarea fierului pe care îl reține și îl face disponibil sintezei unor proteine

▪ Acționează ca substanțe de susținere, protecție și rezistență

Cercetările de până în prezent au demonstrat faptul că informația

12 În ansamblul lumii vii este acceptată existența a 22 de aminoacizi, aminoacizii selenocisteina și

Fig.1: Dogma centrală a geneticii sau fluxul informației genetice din

Met – metionină (engl. Methionine)

Celula eucariotelor este constituită din membrană, citoschelet,

Indiferent de criteriile care stau la baza clasificării lor şi funcţiile

Fig.2: Elemente structurale ale celulei eucariote 2

A. Membrana celulară (lat. „membrana” – peliculă) este o

suprafață a celulei, oligozaharidele glicocalixului servind drept markeri

Proteinele membranare integrale, în marea lor majoritate, aparțin

B. Scheletul celular este compus dintr-o rețea de proteine

contrară celei a filamentelor de actină care, prin legăturile realizate cu

C. Citoplasma (gr. „kytos” – cavitate, „plasma” – formaţiune)

D. Organitele citoplasmatice reprezintă elemente celulare

genetice, de la ADN la proteine. Principalele organite citoplasmatice cu rol

Ribozomul astfel format migrează de la capătul 5' spre 3', sintetizând

import al proteinelor în mitocondrii, nucleu sau peroxizomi, ce se petrece

Reprezintă locul principal al sintezei carbohidraților (cea mai mare parte

complexe citosolice de γ-tubulină, dinactina fiind ulterior implicată atât

citosol, spațiul intermembranar mitocondrial și compartimentul intern

(preproteine) și importate din citosol prin acțiunea unor complexe proteice

Funcția codonului Funcția codonului în

Față de cele prezentate în tabelul anterior se cuvin câteva adăugiri:

formate prin fuziunea veziculelor membranare ce înmuguresc din rețeaua

2𝐻2 𝑂2 → 2𝐻2 𝑂 + 𝑂2 (ecuația 1)

18 Pinocitoză – „cell drinking” și fagocitoză – „cell eating”.

g) Centrozomul (centrul celular sau corpusculul polar) este

Fig.3: Reprezentarea schematică a secțiunii transversale printr-un centriol

Fig.4: Duplicarea centriolilor în interfază și dispunerea acestora în cursul

Așadar, celor doi centrioli deja existenți într-o celulă li se alătură

E. Nucleul (lat.„nucleus” – miez) este prezent în majoritatea

a)Membrana nucleară este constituită din două foițe, fiecare dintre

sunt incluse cromatina nucleară și nucleolul. Conține nucleotide necesare

4.1.Structura și conformația acizilor nucleici

Acizii nucleici reprezintă un grup de substanțe chimice rezultate

Fig.5: Structura chimică a unui nucleotid 5

Acidul deoxiribonucleic și acidul ribonucleic prezintă

Fig.6: Structura fundamentală a bazelor purinice (a) și pirimidinice (b)20 6