PATOLOGIA NOU NĂSCUTULUI

Adaptarea produsului de concepţie la viaţa extrauterină constă în modificarea unor funcţii din
viaţa intrauterină sau activarea acestora. Perioada de nou-născut este intervalul cuprins între parturiţie
şi încheierea fenomenelor de adaptare, perioadă ce durează 2-3 săptămâni.
În timpul parturiţiei şi postpartum se pot produce numeroase tulburări dintre care, în medicina
veterinară, sunt mai importante tulburările respiratorii, traumatismele, tulburările circulatorii,
tulburările digestive, icterul, hipoglicemia şi omfalopatiile.

TULBURĂRILE RESPIRATORII ALE NOU-NĂSCUTULUI

Tulburările respiratorii pot apărea încă din perioada parturiţiei şi se pot continua şi
postpartum.

HIPOXIA ŞI ASFIXIA

Se caracterizează prin absenţa respiraţiei dar menţinerea activităţii cardiace. Cauzele acestei
tulburări pot fi fetale, maternale şi placentare .
Cauzele fetale sunt reprezentate de tulburarea transportului de oxigen şi nevoile crescute de
oxigen.
Cauzele maternale se referă la aportul insuficient de oxigen, la oxigenarea nesatisfacătoare a
sângelui sau la deficitul transportului de oxigen la placentă.
Cauzele placentare sunt reprezentate prin rezistenţa vasculară crescută sau dezlipirea
prematură a placentei.
La animale, asfixia postpartum se datoreşte dezlipirii rapide a placentei la femelele cu
placentă difuză (iapă, scroafă) precum şi drumului lung pe care-1 parcurge fetusul, mai ales la suine.
La iapă, unde fetusul este expulzat uneori în învelitorile fetale, asfixia se poate produce în cazul în
care acestea nu au fost rupte la timp. In sfârşit, diferitele grade de compresiune a cordonului ombilical
sau ruperea prematură a acestuia se pot solda cu diferite grade de asfixie.
Simptomatologia diferă în funcţie de momentul producerii asfixiei.
În cazul asfixiei intrauterine se constată tahicardie, contracţii ale musculaturii iar acumularea
de C02 va determina hiperexcitabilitatea vagului şi ca urmare aritmie şi bradicardie. Asfixia
extrauterină se manifestă clinic prin apnee, imobilitate, prezenţa reflexului pupilar şi a bătăilor
cordului.
În cazul însă în care blocarea cailor respiratorii este severă, se produce hipoxie gravă,
vasodilataţie periferică ce determină culoarea mucoaselor cianotică şi accelerarea cordului, fenomen
cunoscut sub denumirea de asfixie periferică (asfixia livida).
Alteori însă, hipoxia produce vasodilataţie centrală însoţită de vasoconstricţie periferică,
hemoragie şi edem cerebral. în aceste condiţii dispar reflexele, cordul devine aritmic şi slab. Această
asfixie centrală nu permite, de cele mai multe ori, supravieţuirea fetusului (asfixia palida).
Diagnosticul se precizează pe baza simptomatologiei: contracţii musculare dezordonate ale
fetusului, eliminarea de meconiu (în lichidul amniotic) în cazul asfixiei intrauterine şi apn ee,
imobilitate, şi prezenţa activităţii cardiace în cazul asfixiei extrauterine.
Prognosticul este grav în asfixia extrauterină centrală şi rezervat în cea intrauterină şi
extrauterină periferică.

1
 Tratamentul se aplică în funcţie de felul asfixiei. În cazul asfixiei intrauterine se recomandă
extragerea imediată a fetusului şi stimularea mişcărilor respiratorii cu deblocarea căilor aerofore.
Asfixia extrauterină reclamă în primul rând degajarea arborelui respirator, prin aşezarea
fetusului cu capul în jos în vederea eliminării lichidelor, declanşarea primei respiraţii prin excitarea
mucoasei pituitare sau provocarea reflexului de tuse, fricţiuni corporale în vederea îmbunătăţirii
circulaţiei periferice. Se poate aplica de asemenea respiraţia artificială, precum şi un tratament
medicamentos cu tonice cardiorespiratorii: cafeina, adrenalină, lobelină. (15 mg. la viţel, 5 mg. la
purcel, căţel, s.c. sau i.m.).

TULBURĂRILE CIRCULATORII ALE NOU-NĂSCUTULUI

HEMORAGIA OMBILICALĂ
Ruperea cordonului ombilical în timpul parturiţiei normale sau a manoperelor de remediere a
unor distocii şi extragerea fetusului se soldează cu o hemoragie arterială şi venoasă. Această
hemoragie este de scurtă durată şi se opreşte în cazul parturiţiei normale. Menţinerea hemoragiei se
poate datora unor tulburări de hemodinamică sau a secţionării cordonului ombilical fară ligatură.
Prognosticul este favorabil în hemoragiile mici şi rezervat în cele îndelungate şi abundente.
Tratamentul se aplică imediat după diagnosticarea hemoragiei. Se efectuează hemostaza prin
ligatură la 10 cm de inelul ombilical. Se utilizează fir nesorbabil îmbibat în tinctură de iod. În cazul
unor hemoragii masive se face transfuzie şi se inoculează înlocuitorii de plasmă.

PERSISTENŢA CANALULUI ARTERIAL

Anomalia este însoţită de hipoxie şi de insuficienţă pulmonară. Tahipneea compensatorie nu
reuşeşte satisfacerea nevoilor de oxigen, iar fetusul nu poate fi salvat.

PERSISTENŢA DESCHIDERII INTERATRIALE BOTALLO

Anomalia se manifestă prin persistenţa orificiului Botallo.
Ca urmare a acestei comunicări interatriale, sângele venos se amestecă cu cel arterial. Clinic
se remarcă fenomene de hipoxie mai evidente în momentul unui efort. Mucoasele devin cianotice, iar
nou-născutul nu se mai poate menţine în poziţie patrupodală. După o perioadă de repaus, fenomenele
dispar şi reapar la un nou efort.
Prognosticul este defavorabil, în medicina veterinară neexistând metode chirurgicale de
remediere.

TULBURĂRILE DIGESTIVE ALE NOU-NĂSCUTULUI

Tulburările digestive ale nou-născutului se manifestă prin constipaţie, sau prin diaree.

CONSTIPAŢIA NOU-NĂSCUTULUI
Imposibilitatea eliminării meconiului se poate datora fie lipsei substanţelor evacuante din
colostru, fie unei stări de epuizare a fetusului care se manifestă şi prin scăderea peristaltismului
intestinal.

2
 Clinic se constată fenomene de colică, mai ales la mânz, tenesme, încercări de defecare,
pentru ca după 2-24 de ore să se producă resorbţia masivă de enterotoxine şi moartea nou-născutului.
Diagnosticul nu comportă greutate, atitudinea nou-născutului şi încercările de defecare fiind
edificatoare. Tuşeul rectal pune în evidenţă existenţa unui dop de consistenţă crescută şi aderent.
Tratamentul urmăreşte eliminarea meconiului şi reluarea tranzitului intestinal. În acest scop se
va încerca extragerea prin tuşeu rectal sau cu o ansă, după o prealabilă clismă cu apă saponată sau cu
mucilagiu de in. Se vor evita purgativele drastice, utilizându-se calomel 1 g, ulei de ricin, sulfat de
sodiu (50-70 g).

GASTROENTERITELE NOU-NĂSCUTULUI

Dintre afecţiunile cu ponderea cea mai însemnată în procentul de morbiditate şi mortalitate a

nou născutului, gastroenteritele ocupă un loc important atât prin pierderile ce le însoţesc, cât şi prin
prejudiciile privind realizarea indicatorilor economici.
Cauzele care duc la instalarea gastroenteritelor primare la nou-născuţi pot fi predispozante,
ocazionale şi determinante.
Predispoziţia este legată de specie, taurinele şi suinele fiind mai sensibile decât alte specii şi
mai ales nou-născuţii. Carenţele alimentare ale mamelor (vitaminice - A, D, E, B,) - fosfocalcice, în
microelemente - Cu, Co, Mg, Se, Zn, - sau diferite deficienţe cantitative şi calitative în proteine, lipide
şi glucide), au repercursiuni asupra funcţiei digestive declanșând gastroenterita.
Excesul de furaj însilozat, de rezidii industriale, furajele mucegăite pot interveni prin
modificările produse asupra femelelor gestante, printr-un efect ocazional, asupra nou născutului.
Cauzele determinante sunt reprezentate de virusuri, colibacili, salmonele, micoplasme,
streptococi, pasteurele, stafilococi, diverse ciuperci (Candida, Aspergillus, Torulopsis), Proteus,
Pseudomonas, etc.

SINDROMUL DE DIAREE PER1NATALĂ ŞI NEONATALĂ A VIŢEILOR Şl

PURCEILOR

Prezintă o deosebită importanţă prin morbiditatea şi mortalitatea ce o atrenează. Morbiditatea

poate atinge 100% la viţei iar mortalitatea până la 25%, cu o incidenţă mai mare la sfârşitul iernii şi
primăvara.
Sindromul are o etiologie plurifactorială, reprezentată prin factori maternali, nutriţionali,
infecţioşi, genetici şi zooigienici.
Factorii de natură maternală sunt reprezentaţi de alimentaţia excesivă sau exclusivă cu porumb
însilozat, prezenţa unor micotoxine, alimentaţia excesivă cu borhoturi, afecţiuni mamare ale vacilor,
lipsa asistenţei la parturiţie.
Factorii nutriţionali sunt reprezentaţi de administrarea cu întârziere a colostrului, tehnicile
inadecvate de hrănire, lipsa igienei în administrarea hranei, malabsorbţia unor substanţe active.
Factorii de natură infecţioasă includ Escherichia coli, Clostridium perfringens, agenţii virotici.
La purcei este incriminat virusul gastroenteritei transmisibile şi infecţiile colibacilare.
Factorii genetici sunt legaţi de sensibilitatea mai mare a raselor perfecţionate (rasa Friză este
mult mai sensibilă decât altele).
Factorii zooigienici intervin atunci când nu se asigură la parturiţie şi în perioada puerperală
condiţiile optime de confort.

3
 Instalarea sindromului diareic este consecinţa unor alterări majore între care sunt citate:
acidoza, deshidratarea, dezechilibrul electrolitic şi retenţia azotată renală.
Simptomatologia cunoaşte mai multe forme clinice dintre care cea mai frecventă este forma
acută. In această formă clinică predomină diareea apoasă spumoasă, cu un pH acid. Datorită acestui
pH şi a iritaţiilor locale trenul posterior este murdărit, perii aglutinaţi şi alopecie. Se instalează
enoftalmie, părul devine mat iar pielea îşi pierde elasticitatea ; creşte frecvenţa cordului şi respiraţiei,
pulsul este greu perceptibil şi inegal.
Supravieţuitorii fac complicaţii respiratorii, renale şi articulare.
La purcei apare ,,diareea galbenă” încă din primele ore, urmată de adinamie, deshidratare şi
hipoglicemie, moartea intervenind în primele 48 de ore.
Profilaxia şi tratamentul se bazează în primul rând pe asigurarea celor mai bune condiţii de
alimentaţie şi zooigienă, înlăturând astfel factorii de natură maternală şi nutriţională.
Viţeii vor primi colostru la cel mult o oră de la naştere, iar cei care nu sug voluntar vor fi
alimentaţi forţat. La purcei s-au obţinut bune rezultate prin administrarea vaccinurilor anticolibacilare
la scroafe gestante.
Combaterea deshidratării se realizează prin administrarea electroliţilor pe cale orală sau
parenterală. Oprirea diareei se realizează cu pansamente digestive asociate cu absorbante şi
astringente. Rezultate bune se obţin prin utilizarea spasmoliticelor, a medicamentelor inhibitoare a
secreţiei şi peristaltismului intestinal (Scobutil).
Tratamentul antiinfecţios se bazează pe utilizarea derivaţilor, acidului nalidixic (Negram,
Nevigramol), tulpinile de E. coli fiind sensibile numai la aceste medicamente.

SINDROMUL DE COLAPS LA VIŢEII SUGARI

Este corelat cu diareea neonatală şi constă în stări de depresiune nervoasă, tahipnee, aritmie
cardiacă, deshidratare şi ascită.
Boala apare cu o frecvenţă mai mare în perioada octombrie-mai. Nu s-a stabilit o corelaţie
între nivelul imunoglobulinemiei şi evoluţie, constatându-se hipoglicemie, creşterea azotemiei, iar
leziunea tipică este distensia cheagului şi a intestinului cu lichid.
Tratamentul şi profilaxia se referă la combaterea diareei neo- şi perinatale.

OMFALOPATIILE

După ruperea cordonului ombilical în momentul parturiţiei, se produce un proces de necroză

uscată a porţiunii rămase, care se elimină după 8-9 zile.
In condiţiile unei zooigiene necorespunzătoare la parturiţie sau imediat în perioada puerperală, flora
bacteriană se dezvoltă la nivelul bontului ombilical producând inflamaţia.
Dacă inflamaţia se localizează la nivelul ţesutului conjunctiv afecţiunea poartă numele de omfalită;
când cuprinde arterele - omfaloarterită ; când cuprinde venele - omfaloflebită. În ordinea frecvenţei,
omfaloflebitele se diagnostică la viţei şi mai rar la alte specii.
Factorii deteminanţi ai omfalopatiilor sunt reprezentaţi de stafilococi, streptococi, colibacili,
etc.
Omfalita se exprimă clinic prin gangrenă umedă cu tendinţă de invadare a ţesuturilor
învecinate. La palpare se înregistrează o sensibilitate mare, edem inflamator, secreţie purulentă.
Semnele locale sunt însoţite de semne generale: abatere, inapetenţă, hipertermie, tahicardie şi
tahipnee. Din cauza sensibilităţii mari animalul se deplasează cu greutate şi adoptă o poziţie cifozată.
Omfaloflebita debutează cu omfalită, pentru ca apoi bontul ombilical să devină dur şi mărit în
volum, iar la palpare extrem de sensibil. Infecţia locală se poate transforma într-o

4
colecţie purulentă, care se complică cu infecţii peritoneale grave. Semnele generale se traduc prin
abatere, febră, anorexie şi dificultate în deplasare. Prin diseminarea infecţiei, pot apare poliartrite ce
complică şi mai mult afecţiunea primară.
Omfaloarterita sau trombarterita ombilicală a fost diagnosticată cu o frecvenţă mai mare la
mânji. Prin diseminarea infecţiei pot apare numeroase focare inflamatorii, mai ales articulare.
Tratamentul este de ordin profilactic şi curativ. Profilaxia constă în asigurarea unei zooigiene
corespunzătoare în timpul parturiţiei şi imediat postpartum. După parturiţie, cordonul ombilical va fi
dezinfectat cu tinctură de iod, soluţie Lugol sau Racilin 5%. Totodată se vor lua măsuri de prevenire a
infecţiilor mamare şi uterine ce pot constitui surse de infecţie.
Tratamentul curativ constă în amputarea porţiunii gangrenate şi instituirea unui tratament
local cu antibiotice şi chimioterapice. Ulceraţiile periombilicale se vor cauteriza cu nitrat de argint
5%. Tratamentul general constă în susţinerea marilor funcţiuni cardiorespiratorii, alături de medicaţia
generală pe bază de chimioterapice şi antibiotice.