See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282664208

TEHNOLOGII ECOLOGICE PENTRU PRODUCŢIA VEGETALĂ ŞI CREŞTEREA

ANIMALELOR

Book · December 2004

CITATION READS

1 1,175

1 author:

Ioan - Sebastian Brumă

Romanian Academy
40 PUBLICATIONS   3 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Laboratorul digital de toponimie View project

RUBIZMO - Replicable business models for modern rural economies View project

All content following this page was uploaded by Ioan - Sebastian Brumă on 09 October 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 TEHNOLOGII ECOLOGICE
PENTRU PRODUCŢIA VEGETALĂ
ŞI CREŞTEREA ANIMALELOR

Ioan Sebastian Brumă

Iaşi
2004
 Manualul a fost realizat în cadrul proiectului “Promovarea agriculturii
organice în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est a României”, director de proiect dr.
ec. Krisztina Melinda Dobay. Proiectul este implementat de către Fundaţia
Academică pentru Progres Rural ”Terra Nostra” Iaşi.

Volumul a fost realizat şi cu sprijinul Colectivului de Economie Rurală din

cadrul Institutului de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, Academia Română,
Filiala Iaşi, reprezentând o formă de promovare a cercetării ştiinţifice aplicate pentru
dezvoltarea rurală.

Editura Fundaţiei Academice pentru Progres Rural „TERRA NOSTRA”

Iaşi, ROMÂNIA

Toate drepturile asupra acestei ediţii, pe teritoriul României, aparţin Ministerului

Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin Editura „TERRA NOSTRA”.
e-mail: terranostraiasi@email.ro
c Reproducerea, fie şi parţială şi pe orice suport, este interzisă fără acordul prealabil al
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin Editura „TERRA NOSTRA”.

ISBN 973-8432-23-5
 Prefaţă

Volumul “Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi creşterea

animalelor” este realizat în cadrul Proiectului Sprijinirea Serviciilor din
Agricultură, finanţat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi
Banca Mondială.
Manualul este destinat producătorilor agricoli care doresc să înceapă
conversia spre agricultura ecologică şi conţine informaţii privind cadrul legislativ şi
tehnologii pentru principalele culturi şi specii de animale din Regiunea de
Dezvoltare Nord-Est a României. Volumul vizează promovarea informaţiilor de
strictă utilitate, necesare iniţierii şi dezvoltării unor activităţi agricole ecologice şi se
adresează micului producător agricol, precum şi celor care practică o agricultură
comercială şi doresc diversificarea şi eficientizarea activităţii lor.
Fără pretenţia de a fi epuizat subiectul, sperăm că materialul de faţă va fi de
un real folos atât producătorilor agricoli, cât şi specialiştilor din domeniu.
Pe această cale ne exprimăm recunoştinţa faţă de Unitatea de Management a
Proiectului Sprijinirea Serviciilor din Agricultură, Ministerul Agriculturii, Pădurilor
şi Dezvoltării Rurale şi Banca Mondială, care a iniţiat acest program.

Autorul

3
 CUPRINS

Partea I Agricultura ecologică – delimitări conceptuale, istoric, experienţe 9

Noţiuni privind agricultura ecologică................................................ 9

Agricultura ecologică în Europa........................................................ 12
Agricultura ecologică în România..................................................... 14
Cadrul legislativ şi instituţional naţional............................................ 17

Partea a II-a Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală 22

1. Cultivarea legumelor în sistem ecologic............................................ 22
1.1 Importanţa producerii legumelor....................................................... 22
1.2 Producerea răsadurilor de legume...................................................... 23
1.2.1 Utilitatea şi importanţa răsadurilor de legume................................... 23
1.2.2 Spaţii utilizate pentru producerea de răsaduri................................... 24
1.2.3 Particularităţile răsadniţelor încălzite cu biocombustibil.................. 24
1.2.4 Sămânţa şi semănatul......................................................................... 26
1.2.5 Îngrijirea răsadurilor........................................................................... 27
1.2.6 Pregătirea răsadurilor pentru plantare................................................ 29
1.3 Verigi tehnologice ecologice.............................................................. 29
1.3.1 Asolamentul şi rotaţia culturilor........................................................ 29
1.3.2 Lucrările solului.............................................. .................................. 30
1.3.3 Sămânţa şi semănatul sau plantatul.................................................... 32
1.3.4 Fertilizarea.............................................. .......................................... 32
1.3.5 Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor................................ 35
1.3.6 Irigarea.............................................. ................................................ 44
1.3.7 Recoltarea.............................................. ........................................... 44
1.4 Tehnologii cadru de cultură............................................................... 45
1.4.1 Tehnologia culturii de tomate............................................................ 45
1.4.2 Tehnologia culturii de ardei gras.............................................. ........ 54
1.4.3 Tehnologia culturii de pătlăgele vinete.............................................. 61
1.4.4 Tehnologia culturii de fasole păstăi................................................... 67
1.4.5 Tehnologia de cultură pentru mazărea de grădină............................. 72
1.4.6 Tehnologia culturii de morcov.......................................................... 76
1.4.7 Tehnologia de cultură pentru ceapă................................................... 81
2. Tehnologii ecologice de cultivare a cartofului.................................. 87
2.1 Importanţa şi utilizărle cartofului...................................................... 87
2.2 Particularităţi botanice şi biologice.................................................... 89
2.3 Cerinţe faţă de climă şi sol.............................................. ................. 91
2.4 Soiuri recomandate în cultura ecologică........................................... 93

5
2.5 Tehnologia cadru de cultură.............................................................. 95
2.5.1 Amplasarea culturii........................................................................... 95
2.5.2 Rotaţia.............................................. ................................................. 95
2.5.3 Fertilizarea.............................................. .......................................... 95
2.5.4 Lucrările solului.............................................. .................................. 100
2.5.5 Plantarea cartofului............................................................................ 104
2.5.6 Lucrări de îngrijire a culturii ............................................................. 105
2.5.7 Irigarea culturii .............................................. .................................. 109
2.5.8 Recoltarea .............................................. ......................................... 110
2.5.9 Păstrarea tuberculilor de cartof.......................................................... 111
3. Tehnologii ecologice de cultivare a porumbului................................ 111
3.1 Importanţa şi utilizările porumbului .................................................. 111
3.2 Particularităţi botanice şi biologice ................................................... 112
3.3 Cerinţe faţă de climă şi sol ................................................................ 114
3.4 Hibrizi recomandaţi în cultura ecologică .......................................... 116
3.5 Tehnologia cadru de cultură .............................................................. 117
3.5.1 Asolamentul .............................................. ....................................... 117
3.5.2 Fertilizarea .............................................. ......................................... 117
3.5.3 Lucrările solului ................................................................................ 117
3.5.4 Sămânţa şi semănatul ........................................................................ 118
3.5.5 Lucrări de îngrijire ............................................................................ 118
3.5.6 Recoltarea ......................................................................................... 119
4. Tehnologii ecologice de cultură a lucernei ....................................... 119
4.1 Importanţă .............................................. .......................................... 119
4.2 Particularităţi botanice şi biologice ................................................... 119
4.3 Cerinţa faţă de climă şi sol ................................................................ 120
4.4 Soiuri recomandate în cultura ecologică ........................................... 121
4.5 Tehnologia cadru de cultură .............................................................. 121
5. Tehnologii ecologice de cultivare a pajiştilor temporare ................. 122
5.1 Importanţa pajiştilor temporare ......................................................... 122
5.2 Tehnologia cadru de cultură .............................................................. 123
5.2.1 Rotaţia culturilor ............................................................................... 123
5.2.2 Fertilizarea ........................................................................................ 123
5.2.3 Lucrările solului ................................................................................ 124
5.2.4 Sămânţa şi semănatul ........................................................................ 124
5.2.5 Lucrările de întreţinere ...................................................................... 125
5.2.6 Valorificarea pajiştilor temporare ..................................................... 125

Partea a III-a Tehnologii ecologice de întreţinere a pomilor fructiferi 126

1. Pomicultura ecologică – definiţii, importanţă ................................... 126
1.1 Definiţia şi obiectivele pomiculturii ecologice ................................. 126
1.2 Conversia de la pomicultura convenţională la pomicultura ecologică 126
1.3 Importanţa pomiculturii ecologice .................................................... 127
2. Accidente climatice produse în plantaţia pomicolă ......................... 128
3. Lucrările tehnologice în plantaţia pomicolă ...................................... 129

6
3.1 Sisteme ecologice de întreţinere a solului ........................................ 129
3.2 Nutriţia şi fertilizarea pomilor în sistem ecologic ............................ 131
3.2.1 Nutriţia pomilor fructiferi ................................................................. 131
3.2.2 Fertilizarea pomilor în sistem ecologic ............................................ 132
3.3 Irigarea plantaţiilor pomicole ............................................................ 133
3.4 Combaterea buruienilor în pomicultura ecologică ............................ 136
4. Tehnologii cadru de întreţinere a pomilor fructiferi ......................... 136
4.1 Tehnologia de întreţinere a cireşului ................................................. 136
4.2 Tehnologia de întreţinere a vişinului ................................................. 141
4.3 Tehnologia de întreţinere a prunului ................................................. 146
4.4 Tehnologia de întreţinere a nucului ................................................... 153

Partea a IV-a Creşterea animalelor în sistem ecologic 157

1. Creşterea bovinelor ........................................................................... 159
2. Creşterea suinelor .............................................................................. 164
3. Creşterea păsărilor ............................................................................. 170
ANEXE .............................................. .............................................. 176
Surse de informare şi documentare ................................................... 185

7
 Partea I Agricultura ecologică – delimitări conceptuale, istoric, experienţe

Noţiuni privind agricultura ecologică

Prin agricultură ecologică se înţelege acel sistem de cultură care vizează

valorificarea şi păstrarea sistemelor ecologice productive, fără a recurge la substanţe
chimice de sinteză. Agricultura ecologică reprezintă o metodă de producţie care ţine
seama de cunoştinţele tradiţionale şi care integrează progresele ştiinţifice realizate în
toate domeniile agronomice. Unul din principalele obiective al agriculturii ecologice
îl constituie protejarea biosferei şi a resurselor planetei. Principiile agriculturii
ecologice se sprijină pe valorificarea maximă a resurselor locale şi pe reducerea la
minimum a riscurilor economice şi ecologice. Agricultura ecologică nu este o
agricultură de tipul ,,do-nothing’’, fără fertilizare şi fără tratamente. Modul de
producţie ecologic diferă de cel convenţional prin faptul că evită utilizarea
îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor. Regula fundamentală a agriculturii
ecologice este că sunt permise aporturile naturale în timp ce cele sintetice sunt
interzise.
Importanţa actuală a agriculturii ecologice reiese din următoarele avantaje:
• Aer, apă şi produse agroalimentare mai puţin contaminate
Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai bună în
principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice care se pulverizează.
Prezenţa pesticidelor în apa potabilă a devenit o problemă din ce în ce mai
mare, agricultura convenţională fiind principala sursă de contaminare a apei cu
nitraţi, nitriţi, bacterii, pesticide.
Neutilizarea pesticidelor determină un risc mai mic de contaminare a
produselor agricole. Produsele agricole ecologice sunt produse sănătoase, sigure
pentru consumul uman şi animal.
• Condiţii sigure de muncă pentru agricultori
Agricultorii care practică agricultura ecologică sunt expuşi mai puţin riscului
contaminării cu pesticide. Este cunoscut faptul că mulţi agricultori mor anual sau
prezintă diverse afecţiuni grave, acestea fiind cauzate de utilizarea pesticidelor.
• Biodiversitate
Scăderea biodiversităţii în sistemele agricole convenţionale are următoarele
cauze: specializarea, intensificarea, lipsa fermelor mixte, lipsa terenurilor necultivate,
folosirea pesticidelor (insecticide, erbicide, fungicide).
Utilizarea pesticidelor reprezintă un pericol atât pentru plante şi animale, cât şi
pentru om. Pesticidele ameninţă existenţa anumitor specii sălbatice de plante şi
animale, cu implicaţii deosebite de-a lungul lanţului trofic. Prin utilizarea pesticidelor
se reduc considerabil sursele de hrană pentru păsări. În fermele ecologice se observă
o creştere a numărului şi a speciilor de păsări.
Rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine durabilitatea solului,
determină un număr mai mic de probleme cauzate de boli, dăunători şi buruieni.
Agricultura ecologică contribuie la realizarea unui peisaj mult mai variat şi asigură o
biodiversitate mai mare.
9
 • Sol fertil şi sănătos
Agricultura convenţională a determinat scăderea conţinutului de materie
organică din sol şi acumularea de compuşi toxici. În practica ecologică fertilitatea şi
sănătatea solului sunt menţinute prin metode biologice, precum: rotaţia culturilor,
lucrări manuale, prăşit, compostare, mulcire. Prin folosirea îngrăşămintelor organice
se măreşte şi se menţine procentul de materie organică a solului.
• Reducerea pierderilor de elemente nutritive prin levigare
Neutilizarea îngrăşămintelor chimice şi aportul de îngrăşăminte organice reduc
riscul spălării substanţelor nutritive, o problemă în multe ţări şi o ameninţare pentru
apa potabilă.
• Reducerea eroziunii solului
Eroziunea solului este determinată şi de scăderea conţinutului de materie
organică a solului care se realizează în agricultura convenţională prin utilizarea
îngrăşămintelor chimice de sinteză, acestea determinând şi distrugerea structurii
solului. Ameliorarea structurii solului cât şi reducerea eroziunii se poate realiza prin
menţinerea terenului acoperit cât mai mult timp posibil, fie prin mulcire, fie prin
cultivarea unor culturi de acoperire.
• Utilizarea eficientă a apei
Ameliorarea solului prin creşterea conţinutului în materie organică şi
îmbunătăţirea structurii acestuia precum şi o mai bună acoperire prin mulcire sau prin
culturi acoperitoare duc la reducerea consumului de apă în agricultura ecologică.
Conţinutul ridicat al solului în materie organică în sistemele de agricultură ecologică
duce la o mai bună reţinere şi conservare a apei în sol, ceea ce are ca efect reducerea
cheltuielilor cu irigarea.
• Calitatea nutritivă a produselor ecologice
Produsele ecologice se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în
substanţă uscată, respectiv în aminoacizi, vitamine, săruri minerale, oligoelemente.
Produsele agroalimentare ecologice sunt lipsite de metale grele.
• Protecţia mediului înconjurător
Agricultura ecologică urmăreşte păstrarea nealterată a mediului prin folosirea
îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin solubile, a composturilor, a
îngrăşămintelor verzi, a preparatelor vegetale. Folosirea pesticidelor este interzisă,
fiind permise doar produsele ce nu dăunează plantelor, bazate pe săruri minerale
simple, sau extracte de plante.
Agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu, precum:
ploaia acidă, încălzirea globală, reducerea biodiversităţii, deşertificarea. Agricultura
ecologică reduce emisia de gaze răspunzătoare de efectul de seră (CO2, metan, oxizi
de azot). Emisia de CO2 într-un sistem ecologic este mai mică cu 40-60% la nivelul
unui hectar decât într-un sistem de agricultură convenţională. Emisiile de oxizi de
azot sunt mai mici datorită neutilizării îngrăşămintelor chimice cu azot. Metanul este
emis în cantitate mai mică deoarece densitatea animalelor în fermele zootehnice este
redusă.

10
 • Utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile
Agricultura ecologică este bazată pe practici care necesită multă muncă
manuală. Aceiaşi cantitate de alimente poate fi produsă în agricultura ecologică cu
19% mai puţină energie comparativ cu sistemul de agricultură convenţională.
Produsele agricole ecologice parcurg o distanţă mai mică de la producător la
consumator, fiind preferate în stare proaspătă şi neprelucrate.
• Reducerea riscurilor agricultorilor
Terenurile agricole cultivate în sistem ecologic rezistă mai bine la intemperiile
climatice, plantele prezentând o toleranţă mai mare la factorii climatici restrictivi
(secetă, ploi abundente).
• Protejarea generaţiilor viitoare
Copii sunt expuşi mai mult decât adulţii la efectul nociv al pesticidelor folosite
în agricultura convenţională. Folosirea produselor agroalimentare ecologice în
alimentaţia copiilor va avea un efect pozitiv asupra dezvoltării acestora.
• Economice
Piaţa produselor agricole ecologice este în plină expansiune, în special în ţările
industrializate. Cererile tot mai mari de produse agricole ecologice din partea
consumatorilor determină pe mulţi fermieri să treacă la practici ecologice.
Agricultura ecologică poate constitui o sursă de profit pentru micii fermieri, pentru
fermele de tip familial.

Tipuri de agricultură ecologică

Agricultura ecologică se regăseşte în următoarele curente:
• Agricultura biodinamică
În agricultura biodinamică exploataţia agricolă este privită ca un organism viu
în cadrul căruia trebuie să existe un echilibru între cultura plantelor şi creşterea
animalelor. Agricultura biodinamică acordă o importanţă deosebită respectării legilor
naturale ale vieţii şi ale unităţii sol-plantă-animal-om. Aceasta se bazează pe
utilizarea forţelor telurice şi cosmice. Pentru efectuarea lucrărilor solului, a
semănatului (plantatului), recoltatului precum şi pentru combaterea buruienilor,
bolilor, dăunătorilor se ţine seama de influenţele cosmice exercitate în primul rând de
către Lună, dar şi de alte planete care au o influenţă asupra solului şi asupra plantelor.
Bazele agriculturii biodinamice au fost puse de către Rudolph Steiner în anul
1924.
• Agricultura organică
Agricultura organică urmăreşte să redea humusului un rol fundamental în
echilibrul biologic şi fertilitatea solurilor. Agricultura organică se bazează pe
folosirea exclusivă a fertilizării organice.
Agricultura organică s-a dezvoltat în Marea Britani după cel de-al doilea război
mondial. Acest sistem de agricultură se bazează pe teoria dezvoltată de către Sir
Albert Haward şi Lady Eva Balfour.
• Agricultura organo-biologică
Acest sistem de agricultură se bazează pe ipoteza existenţei unui ciclu al
materiei vii, principala consecinţă agronomică fiind aceea că fertilizarea trebuie să

11
aibă ca scop hrănirea nu directă a plantelor, ci a microorganismelor solului care
furnizează plantelor toate elementele minerale de care acestea au nevoie.
Agricultura organo-biologică s-a bazat pe un curent apărut în Elveţia în anul
1930. Hans Müller a observat că în natură resturile vegetale şi dejecţiile animale se
biodegradează şi ajung să îngraşe solul fără ca cineva să le încorporeze în sol. Ideile
acestui curent s-au concretizat într-o metodă de cultură aparte în anii 60 sub
autoritatea lui Hans Peter Rasch. Agricultura organo-biologică se practică în Elveţia,
Franţa, Belgia, Olanda şi în vestul Germaniei.

Agricultura ecologică în Europa

Agricultura ecologică a luat naştere la începutul secolului XX, dar principiile

agriculturii ecologice au fost difuzate după cel de-al doilea război mondial de către
consumatorii şi medicii preocupaţi de efectul alimentelor asupra sănătăţii oamenilor.
Motivele orientării către agricultura ecologică în anii ‘70 sunt legate de experienţa
negativă determinată de utilizarea produselor chimice de sinteză şi problemele de
sănătate apărute. În anii ’80 se dezvoltă conştiinţa responsabilităţii faţă de mediul
înconjurător.
În ultimele 2-3 decenii s-au înfiinţat mai multe organizaţii ale producătorilor
care au avut ca scop promovarea agriculturii ecologice. Termenul de agricultură
ecologică apare pentru prima dată într-o reglementare europeană în 1991
(Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91, privind producţia vegetală). În ceea ce
priveşte producţia animală, miniştrii europeni ai agriculturii au adoptat
Reglementarea CE nr. 1804/99, care a intrat în aplicare pe data de 24 august 2000 şi
care completează reglementarea CEE nr. 2092/91.
Standardele de producţie, inspecţie şi certificare a produselor agricole
ecologice au fost iniţiate şi dezvoltate de către organizaţii private de fermieri în anii
1980. La începutul anilor 1990 aceste standarde au fost preluate de instituţii
guvernamentale. State europene care au implementat sau sunt în curs de
implementare a unui sistem legislativ cu privire la produsele agricole ecologice sunt
prezentate în tabel nr. 1 .

12
 Lista ţărilor europene cu legislaţie în domeniul agriculturii ecologice
tabel nr. 1
Legislaţie finalizată
Legislaţie Legislaţie în curs de
Ţara dar în curs de
implementată elaborare
implementare
Austria X
Belgia X
Danemarca X
Finlanda X
Franţa X
Germania X
Grecia X
Irlanda X
Italia X
Luxemburg X
Olanda X
Portugalia X
Spania X
Suedia X
Marea Britanie X
Republica Cehă X
Estonia X
Ungaria X
Islanda X
Norvegia X
Polonia X
România X
Republica Slovacă X
Slovenia X
Turcia X
Albania X
Croaţia X
Georgia X
Elveţia X
Yugoslavia X

Din punct de vedere istoric, agricultura ecologică în Europa a avut următoarea

evoluţie:
• 1924: începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu lansarea
cursului de agricultură biodinamică a lui Rudolf Steiner;
• 1930-1940: în Elveţia se dezvoltă sistemul de agricultură organo-biologică;
• 1940: apare lucrarea ,,An Agricultural Testament‘‘, autor Sir Albert
Hovard, lucrare ce pune bazele agriculturii organice în Marea Britanie;
• 1943: Lady Eva Balfour publică lucrarea ,, The living Soil‘‘,lucrare ce
contribuie la dezvoltarea agriculturii organice în Marea Britanie;
• 1946: se înfiinţează Asociaţia Solului din Marea Britanie;

13
 • 1967: Asociaţia Solului din Marea Britanie publică primele standarde
organice;
• 1972: se înfiinţează Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură
Organică IFOAM (International Federation of Organic Agriculture
Movements) la Versaille, Franţa;
• 1973: se înfiinţează Institutul de Cercetare pentru Agricultura Organică
(Research Institute of Organic Agriculture) din Elveţia;
• 1975: se înfiinţează Fundaţia ,,Ecologie şi Agricultură‘‘ din Germania
(Foundation Ecology &Agriculture) ;
• 1980: se publică standardele de bază IFOAM;
• 1985: Franţa adoptă legislaţia cu privire la agricultura ecologică;
• 1990: are loc prima expoziţie de agricultură ecologică la Nurenberg
(Germania);
• 1991: se înfiinţează Grupul Regional IFOAM al Uniunii Europene (IFOAM
European Union Regional Group);
• 1991: apare Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91 cu privire la
agricultura ecologică, care devine lege din 1993;
• 1992: apare Reglementarea EU 2078/92 care prevede măsuri de sprijin
financiar pentru agricultura ecologică în UE şi se pun bazele programului
IFOAM de acreditare;
• 1995: se lansează primul plan de acţiune (First Action Plan) pentru
agricultura ecologică în Danemarca;
• 1999: apare reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr. 1257/99, care
prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE;
• 1999: apare reglementarea CE nr. 1804/99 care se referă la produsele
agricole de origine animală;
• 1999: se adoptă Codex Alimentarius guidelines;
• 2000: la Copenhaga se lansează Agenda 2000 pentru UE care prevede
măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică;
• 2001: la Copenhaga se pun bazele Planului European de Acţiune (European
Action Plan) pentru agricultura ecologică.

Agricultura ecologică în România

Agricultura ecologică în România este în fază de pionierat. Majoritatea

specialiştilor subliniază faptul că preocuparea pentru agricultura ecologică nu este un
capriciu sau o modă, aceasta fiind chiar subiectul unui subcapitol din dosarul de
negociere cu UE, Dosarul Agricultura.
Potenţialul agriculturii româneşti de a obţine produse agricole în condiţii
ecologice este de minimum 15% din suprafaţa agricolă a ţării. În România se poate
ecologiza o bună parte din agricultură datorită faptului că suprafeţe mari de teren nu
au mai fost fertilizate sau tratate chimic de mai mulţi ani. Agricultura ecologică nu
reprezintă doar o schimbare radicală a sistemului de producţie ci poate fi o alternativă
rentabilă pentru agricultorii români.

14
 Pe fondul interesului crescut al agricultorilor români, al ridicării gradului de
informare şi al sistemului legislativ elaborat de MAPDR, în ultimii ani asistăm la un
salt spectaculos al agriculturii şi zootehniei ecologice, materializat prin:

1. Creşterea suprafeţelor agricole cultivate în sistem ecologic şi diversificarea

culturilor certificate (tabel nr. 2)

Evoluţia suprafeţelor certificate în agricultura ecologică din România

tabel nr.2
Realizat Estimat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Cereale ha 4000 8000 12000 16000 24500

Culturi furajere şi pajişti ha 9300 14000 20000 24000 27000

Oleaginoase şi proteice ha 4000 6300 10000 15600 22000

Legume ha 38 100 700 200 300

Pomi fructiferi ha - - 50 100 200

Fructe de pădure ha 50 100 300 400 500

Alte culturi (inclusiv plante
ha 50 300 800 900 900
medicinale)
Suprafaţa totală ha 17438 28800 43850 57200 75500
(sursa: Agroterra, MAPDR)

2. Creşterea producţiilor vegetale certificate ecologic (tabel nr. 3)

Evoluţia producţiilor vegetale certificate ecologic în România

tabel nr.3
Realizat Estimat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Cereale to 7200 12500 15000 14400 30500
Oleaginoase şi proteice to 5500 7200 9000 12480 19890
Legume to 600 4000 7000 2000 3000
Fructe to - - 200 300 800
Fructe de pădure şi ciuperci to 200 400 300 320 500
Alte culturi to 2 300 800 900 900
Cantitatea totală to 13502 24400 32300 30400 55590
(sursa: Agroterra, MAPDR)

15
 3. Creşterea efectivelor de animale crescute şi certificate ecologic (tabel nr. 4)

Evoluţia numărului efectivelor de animale crescute şi certificate ecologic în

România
tabel nr.4
Realizat Estimat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Vaci lapte Cap. 2500 3000 5000 7000 10000
Oi lapte Cap. 7600 10000 15000 41000 70000
Găini ouătoare Cap. - - 2000 4000 6000
Familii de albine Nr. 400 820 3800 5000 8000
(sursa: Agroterra, MAPDR)

4. Creşterea şi diversificarea producţiilor zootehnice certificate (tabel nr. 5)

Evoluţia producţiilor animaliere ecologice în România

tabel nr.5
Realizat Estimat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Telemea oaie to 5 10 50 60 80
Schweitzer to - - 100 150 260
Caşcaval to - - 100 200 380
Ouă Mii buc. 478 956 1438
Miere to 10 20 80 110 200
(sursa: Agroterra, MAPDR)

5. Apariţia unor mari ferme agro-zootehnice ecologice:

• SC Cortina SRL – prima fermă cu 2000 – 2500 găini pentru producţia de ouă
ecologice din România;
• SC Camylact Vatra Dornei – unitate procesatoare ce colectează lapte ecologic de
la câteva sute de producători certificaţi şi produce caşcaval şi schweitzer bio.
• SC Betriebs SRL – din comuna Şag cultivă o suprafaţă de 1022 ha cu grâu, soia,
floarea soarelui, trifoi;
• ASI Nature SRL – firmă mixtă româno-germană cu sediul la Sibiu, deţine 5 ferme
ecologice. Cea mai complexă fermă, cu producţie vegetală, zootehnie (peste 5000
de oi şi capre) şi fabrică de brânză se află în localitatea Tichindeal, lângă Sibiu şi
exportă aproximativ 45 to de brânză ecologică. O altă fermă în localitatea
Ciolăneşti, Alexandria, exportă toată producţia vegetală ecologică (porumb,
cereale, floarea soarelui, seminţe de dovleac) de pe 1500 de ha.

16
 • SC Prod – Ho SRL Sibiu – deţine o fermă ecologică de 875 ha în judeţul Arad şi
cultivă grâu, porumb, floarea soarelui, lucernă;
• Grupul Bio LaDorna, Vatra Dornei – este cel mai mare producător ecologic de
lapte, caşcaval tip Dalia, schweitzer şi unt din România. Grupul Bio LaDorna, a
sprijinit material inspecţia şi certificarea pentru 3000 de mici producători de lapte
din Depresiunea Dornelor. În viitor se preconizează lărgirea bazei de alimentare la
cca 15 milioane litri lapte bio pe an.

Cadrul legislativ şi instituţional naţional

În anul 2003 s-a încheiat procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu
legislaţia comunitară. Cadrul tehnic şi organizatoric în care se produc, prepară,
importă/exportă şi/sau se comercializează produse agroalimentare ecologice în
România este reglementat din punct de vedere legislativ, în principal prin :
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000, privind produsele
agroalimentare ecologice;
• Legea nr. 38/7 martie 2001, pentru aprobarea Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 34/2000, privind produsele agroalimentare ecologice;
• Hotărârea de Guvern nr. 677/ 19 iulie 2001, privind înfiinţarea Institutului de
Bioresurse Alimentare;
• Legea 166/2002, privind exploataţiile agricole. Prin această lege exploataţiile
agricole familiale sunt stimulate pentru practicarea agriculturii ecologice.
• Hotărârea de Guvern nr. 917/13 septembrie 2001, pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
34/2000, privind produsele agroalimentare ecologice;
• Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 70/2002, privind
constituirea Comisiei pentru dezvoltarea agriculturii ecologice în România;
• Ordinul Ministrului nr. 186/2002, privind aprobarea cerinţelor de inspecţie şi a
măsurilor de precauţie din cadrul programului de inspecţie şi înregistrarea
operatorilor pe piaţa produselor agroalimentare ecologice;
• Ordinul Ministrului nr. 721/2003, privind aprobarea Regulilor privind importul
şi exportul produselor agroalimentare ecologice;
• Ordinul Ministrului nr. 527/2003, privind aprobarea Regulilor privind sistemul
de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare a organismelor de inspecţie
şi certificare în agricultura ecologică.
Conform legislaţiei în vigoare, orice fermier care doreşte să practice agricultura
ecologică şi să fie recunoscut ca producător ecologic trebuie să se supună unui
regulament şi unui sistem legal de inspecţie, care are în vedere următoarele:
• Cunoaşterea şi aplicarea regulilor şi principiilor de producţie agricolă
ecologică;
• Înregistrarea activităţii în agricultura ecologică la nivelul Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale;
• Parcurgerea unei perioade de conversie a producţiei convenţionale către cea
ecologică;

17
 • Supunerea controlului unui organism de inspecţie şi certificare acreditat de
MAPDR;
• Etichetarea produselor ecologice;
• Comercializarea pe piaţa internă sau externă numai în condiţiile prevăzute
de legislaţie.

1. Regulile şi principiile producţie agricole ecologice

Producţia agroalimentară ecologică urmăreşte promovarea unor tehnici şi
tehnologii de cultivare a solului şi de creştere a animalelor care să asigure:
A. Conservarea şi refacerea fertilităţii solului, precum şi a diversităţii biologice
a mediului înconjurător prin:
• eliminarea tehnologiilor poluante;
• folosirea mai puţin intensivă a terenurilor agricole;
• cultivarea plantelor leguminoase, plante pentru îngrăşăminte verzi sau
plante cu înrădăcinare adâncă în cadrul unui asolament corespunzător;
• folosirea îngrăşămintelor naturale.
B. Promovarea unor tehnologii şi realizarea unor structuri de producţie care să
permită folosirea de soiuri şi varietăţi de plante şi rase sau specii de animale
tolerante sau rezistente la factorii de mediu.
C. Prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor prin metode
biologice, mecanice şi fizice. Folosirea substanţelor chimice este interzisă.
În vederea obţinerii unor produse agroalimentare ecologice, principiile şi
regulile producţiei ecologice adoptate de legislaţia românească, permit folosirea
numai a produselor care nu lasă reziduuri dăunătoare omului, plantelor şi animalelor.
Aceste produse sunt împărţite în următoarele categorii (conform H 917/2001,
ANEXA nr.2 ): Fertilizatori şi amelioratori ai solului; Pesticide; Materii prime pentru
prepararea furajelor; Aditivi alimentari pentru animale, anumite substanţe utilizate în
alimentaţia animalelor şi auxiliari de fabricaţie utilizaţi pentru furaje; Produse
autorizate pentru curăţarea şi dezinfecţia adăposturilor şi a instalaţiilor de creştere a
animalelor.
În cadrul tehnologiilor ecologice de cultivare a plantelor trebuie să se
folosească seminţe sau material săditor obţinut prin metode de producţie ecologică.
Utilizarea organismelor modificate genetic şi/sau orice produse derivate din astfel de
organisme este strict interzisă.
Producţia animalieră formează o parte integrantă a unităţilor care practică
agricultura ecologică şi trebuie să contribuie la echilibrul sistemelor de producţie
agricolă, prin respectarea cerinţelor nutriţionale ale culturilor şi prin îmbunătăţirea
materiei organice a solului. În fermele ecologice încărcătura de animale nu trebuie să
depăşească echivalentul a 170 kg azot/ha/an (conform H. 917/2001, ANEXA nr.4 ).
Condiţiile de adăpostire a animalelor trebuie să corespundă cerinţelor lor biologice,
fiziologice şi etologice. În ANEXA nr.5 a H 917/2001 sunt specificate suprafeţele
minime ale adăposturilor în interior, exterior şi alte caracteristici ale acestora pentru
diferite specii de animale şi tipuri de producţie.

18
 În producţia de ciuperci se pot utiliza substraturi alcătuite din: îngrăşământ
natural şi excremente de animale, obţinute de la fermele care aplică metode de
producţie ecologică; produse de origine agricolă provenite de la fermele care aplică
metode de producţie ecologică; turbă netratată chimic; lemn netratat cu produse
chimice după tăiere; produse minerale enumerate în ANEXA nr. 2 a H. 917/2001
(Fertilizatori şi amelioratori ai solului), apă şi sol.
Apicultura este o activitate importantă care, prin acţiunea de polenizare a
albinelor, contribuie la protecţia mediului şi la creşterea producţiei agroforestiere.
Calificarea produselor apicole ca fiind obţinute după metode de producţie ecologică
este legată de: originea albinelor, caracteristicile şi amplasarea stupilor, tratamentele
aplicate stupilor, de calitatea mediului, de condiţiile de extracţie şi de depozitare a
produselor.

2. Conversia producţiei convenţionale către cea ecologică

Conversia producţiei convenţionale la cea ecologică va avea în vedere
realizarea unui agrosistem viabil şi durabil. Întreaga unitate, fermă sau parcelă din
fermă, incluzând creşterea animalelor, trebuie să fie transformată în concordanţă cu
standardele ecologice naţionale şi internaţionale într-o anumită perioadă de timp.
Durata perioadei de conversie va fi de:
• 2 ani pentru culturile de câmp anuale;
• 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii;
• 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere;
• 12 luni pentru vite pentru carne;
• 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci;
• 12 săptămâni pentru animale de lapte;
• 10 săptămâni pentru păsări pentru producţia de ouă sau carne, cumpărate la
vârsta de 3 zile;
• 1 an pentru albine, dacă familia a fost cumpărată din stupine convenţionale.

3. Înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică

Orice operator de produse agroalimentare ecologice trebuie să-şi înregistreze
această activitate la A.N.P.E. (Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice).
Înregistrarea de către ANPE a operatorilor de produse agroalimentare ecologice se
face pe baza unei notificări care cuprinde:
• numele şi adresa operatorului, amplasarea incintelor şi a parcelelor unde se
desfăşoară operaţiunile, natura operaţiunilor şi a produselor;
• angajamentul operatorului pentru efectuarea operaţiunii în conformitate cu
legislaţia în vigoare, indicând data la care la care încetează cultivarea
produselor a căror utilizare pe parcelele respective nu este compatibilă cu
agricultura ecologică;
• numele organismului de inspecţie şi certificare la care operatorul se
înregistrează pentru inspecţia fermei/unităţii sale.

19
 4. Inspecţia şi certificarea
Inspecţia şi controlul operatorilor de produse agroalimentare ecologice se va
face de organisme de inspecţie şi certificare acreditate de MAPDR prin ANPE.
Organismele de inspecţie şi certificare trebuie să respecte cu stricteţe
confidenţialitatea datelor, a procedeelor tehnologice, a reţetelor şi a operaţiunilor
efectuate de operatorii de produse agroalimentare ecologice.
SC,,Ecoinspect’’SRL este primul organism românesc de inspecţie şi certificare
a activităţii în agricultura ecologică acreditat de către RENAR (Agenţia Naţională de
Acreditare din România).

5. Etichetarea produselor ecologice

Etichetarea produselor ecologice se face în conformitate cu reglementările
legale în vigoare. Pe etichetă se indică în mod obligatoriu următoarele:
• numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;
• denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;
• numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;
• condiţii de păstrare;
• termenul minim de valabilitate;
• interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice alături de
alte produse.
Pe etichetă poate să apară o siglă specifică produselor ecologice controlate,
înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci), emisă şi aplicată pe
baza sistemului de certificare, indicând că produsul respectiv este conform cu regulile
de producţie ecologică.
Pe produsele care au fost supuse sistemului de inspecţie şi certificare poate
apărea menţiunea ,,Agricultura ecologică Ecorom – Sistem de control RO’’, în
următoarele condiţii:
• au fost obţinute prin metode de producţie ecologică;
• au făcut obiectul inspecţiei pe tot parcursul ciclului de producţie, preparare
şi comercializare;
• au fost produse sau preparate de operatori de produse agroalimentare, care
au fost supuşi controlului organismelor de inspecţie şi certificare acreditate;
• sunt ambalate şi transportate la punctul de comercializare în ambalaje
închise.

6. Exportul
Produsele agroalimentare ecologice vor fi exportate însoţite de un certificat de
control în original, emis de un organism de inspecţie şi certificare acreditat în
România în conformitate cu legislaţia în vigoare din acest domeniu (conform Ordin
nr.721/26 septembrie 2003).

20
 7. Importul
Produsele agroalimentare ecologice importate în vederea comercializării în
România trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii (conform Ordin
nr.721/26 septembrie 2003):
• să fie originale dintr-o ţară membră UE sau dintr-o ţară terţă care figurează
pe lista stabilită de Comisia Europeană (Argentina, Australia, Israel,
Elveţia, Noua Zeelandă);
• să fie însoţite de un certificat de control în original.

Promovarea agriculturii ecologice în România se face de către organisme

guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale.
Organismele guvernamentale existente în România au în frunte Ministerul
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. În subordinea acestuia se află:
Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice; Institutul de Bioresurse Alimentare;
Institutul de Cercetări Alimentare; Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă;
Academia de Ştiinţe Economice; Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice ,, Gheorghe
Ionescu Şişeşti’’.
Principalele organizaţii nonguvernamentale cu preocupări în domeniul
agriculturii ecologice sunt: Federaţia Naţională de Agricultură Ecologică (FNAE);
Asociaţia Română pentru Agricultură Durabilă (ARAD), Fundulea; Fundaţia Casa
Fermierului, Bucureşti; Agroecologia, Cluj-Napoca; Bioterra, Cluj-Napoca; Agri-eco,
Cluj-Napoca; Eco-rural, Bucureşti; Fundaţia Academică pentru Progres Rural
,,TERRA NOSTRA’’, Iaşi.
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale sprijină agricultura
ecologică. În anul 2004 MAPDR a acordat sprijin pentru producătorii din agricultura
ecologică pentru producţia ecologică obţinută în conformitate cu legislaţia în vigoare
şi certificată de un organism de inspecţie şi certificare acreditat. Astfel, se acordă
7000 lei/kg pentru tineretul bovin cu o greutate minimă de 400 kg şi 10000 lei/kg
pentru porcii în greutate de 90 – 110 kg livraţi la abatoarele autorizate. Pentru ouăle
certificate ecologic se acordă 1000 lei/buc, iar pentru puii broiler suma este 7000
lei/kg.

21
 Partea a II-a Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală

1. Cultivarea legumelor în sistem ecologic

1.1 Importanţa producerii legumelor

Gama deosebit de largă de substanţe organice şi minerale pe care o conţin

legumele conferă o valoare alimentară deosebită acestei categorii de produse. Astfel,
unele produse legumicole se remarcă prin conţinutul lor superior în substanţe
proteice, altele prin conţinutul lor în zaharuri simple şi complexe şi chiar prin
grăsimi, care le asigură o valoare energetică ridicată.
Importanţa cea mai mare a legumelor constă în conţinutul bogat al acestora în
vitamine şi săruri minerale, situându-se, din acest punct de vedere, alături de fructe,
printre cele mai valoroase alimente pentru om. Conţinutul în vitamine a celor mai
importante specii legumicole este prezentat în tabelul nr 6.

Conţinutul în vitamine a celor mai importante specii legumicole

tabel nr 6.
Conţinutul în vitamine (în mg la 100 g legume proaspete)
Specia
Vitamina A Vitamina B1 Vitamina B2 Vitamina C
Ardei gras 1,85 0,04 - 0,06 0,03 - 0,07 100 - 200
Fasole - 0,15 - 0,30 0,15 - 0,20 15 - 21
Mazăre verde 1,37 0,20 - 0,30 0,15 - 0,20 23 - 30
Morcov 7,00 0,07 - 0,10 0,05 - 0,10 3-5
Vinete 0,02 - 0,03 - 0,04 3 -7
Tomate 0,60 0,06 - 0,08 0,04 - 0,05 30 - 50

Pe lângă sursa bogată de vitamine, legumele au un conţinut ridicat în săruri

minerale, care cuprind o gamă largă de elemente cum sunt: Ca, Mg, Na, Fe, P, Cl, S,
I, Cu, Mn, Zn. Este foarte important faptul că predomină elementele bazice (Ca, K,
Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P, S) astfel încât legumele au, cele mai multe dintre
ele, efect alcalinizant, neutralizând aciditatea provocată prin consumul susţinut de
pâine, carne, ouă. Legumele au efect util şi asupra acizilor rezultaţi în urma
eforturilor fizice, când activitatea musculară este foarte intensă.
Compoziţia chimică variată conferă legumelor , pe lângă valoarea alimentară, o
însemnată valoare terapeutică.
Conţinutul legumelor prezintă însă diferenţe în funcţie de mai mulţi factori: de
soiul / hibridul cultivat; condiţiile de vegetaţie; tehnologia de cultură; momentul de
recoltare; manevrarea şi circulaţia legumelor post recoltă; metoda de industrializare.
Valoarea alimentară şi terapeutică a legumelor va creşte în condiţiile
cultivării lor în cadrul unei agriculturi ecologice. Legumele ecologice nu conţin
reziduuri de nitraţi şi nici de pesticide, sau au un conţinut foarte scăzut.
Pentru a putea trece la o legumicultură ecologică, fermele legumicole care
practică tehnologia convenţională trebuie să parcurgă o perioadă de conversie. Pentru

22
legumicultură perioada de conversie este de minim 2 ani. Organismele de inspecţie şi
certificare pot mări sau reduce perioada de conversie, având în vedere utilizarea
anterioară a parcelelor.
Reducerea perioadei de conversie este condiţionată de respectarea următoarelor
condiţii:
• parcelele erau deja convertite sau erau în curs de conversie la agricultura
ecologică;
• reziduurile de la produsele pentru protecţia plantelor sunt prezente în cantităţi
nesemnificative în sol şi în plante, în cazul plantelor perene;
• recolta obţinută şi care a fost supusă unui tratament cu produse chimice, nu se
comercializează cu specificarea produs ecologic.
În perioada de conversie se vor respecta următoarele principii ale agriculturii
ecologice:
• eliminarea oricărei tehnologii poluante;
• realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora rolul
principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
• susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
• integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi produselor
din plante;
• utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea
acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare
refolosibile;
• aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor cât şi pentru creşterea
animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi raselor.
Conversia producţiei convenţionale la cea ecologică va avea în vedere
realizarea unui agrosistem viabil şi durabil. Întreaga unitate, fermă sau parcelă din
fermă, incluzând creşterea animalelor trebuie să fie transformată în concordanţă cu
standardele ecologice naţionale şi internaţionale.
Legumicultura ecologică, prin faptul că reclamă cunoştinţe mai variate şi
foloseşte o tehnică în care priceperea cultivatorilor are o importanţă deosebită,
reprezintă o şcoală de ridicare a nivelului profesional, de îmbogăţire a cunoştinţelor,
de formare a unor deprinderi folositoare (perseverenţă, răbdare, conştiinciozitate,
disciplină, clarviziune, muncă susţinută), ale căror efecte pozitive nu întârzie să se
manifeste în ridicarea nivelului de viaţă a celor ce o practică şi în dezvoltarea
gospodăriilor lor. Privită prin această prismă, legumicultura ecologică are o
importanţă vădită şi din punct de vedere social – educativ.

1.2 Producerea răsadurilor de legume

1.2.1 Utilitatea şi importanţa răsadurilor în cultura legumelor

Utilizarea răsadurilor pentru cultura unor specii legumicole decurge din nevoia
de a avea plante cu un anumit grad de creştere şi dezvoltare, în momentul când în
mediul de cultură s-au realizat condiţii optime, corespunzătoare cerinţelor naturale ale

23
speciilor. Această metodă, deşi necesită amenajări speciale, investiţii suplimentare şi
un consum ridicat de forţă de muncă, are avantaje incontestabile:
• permite obţinerea unor producţii mult mai timpurii;
• contribuie la eşalonarea producţiei;
• oferă posibilitatea selecţionării materialului de plantat;
• imprimă uniformitate culturii şi asigură distribuirea cu precizie a plantelor;
• reducerea consumului de seminţe.
Principalele specii legumicole care se cultivă prin răsad sunt:
• tomate, ardei, vinete, ceapa de apă, prazul, varză, conopidă, varză de
Bruxelles;
• castraveţi pentru culturile din spaţii protejate;
• ţelina de rădăcină sau de peţiol.
1.2.2 Spaţii utilizate pentru producerea de răsaduri
Răsadurile pot fi produse: în sere înmulţitor, răsadniţe, ghivece de pământ ars,
ghivece nutritive, ghivece de tip Jiffy-pot sau pe pat nutritiv, pe brazde reci.
Majoritatea producătorilor de legume-şi produc răsadurile în diferite tipuri de
răsadniţe.
Clasificarea răsadniţelor se poate face după:
• sursa de încălzire: cu biocombustibil, cu apă caldă sau aburi, cu curent
electric;
• temperatură: calde, semicalde sau reci;
• numărul pantelor: cu o pantă, cu 2 pante;
• poziţia pe care o ocupă faţă de suprafaţa solului: îngropate, semiîngropate,
aşezate la suprafaţa solului.
Răsadniţele pot fi construite din lemn, beton, cărămidă şi pot fi acoperite cu
folie de polietilenă sau cu sticlă. Cele mai folosite răsadniţe sunt cele din lemn,
încălzite cu biocombustibil şi acoperite cu folie de polietilenă.
1.2.3 Particularităţile răsadniţelor încălzite cu biocombustibil
Pentru producerea răsadurilor destinate grădinilor de legume cele mai folosite
răsadniţe sunt cele încălzite cu biocombustibil.
La amenajarea răsadniţelor încălzite cu biocombustibil trebuie să se aibă în
vedere mai multe aspecte precum:
• Pregătirea biocombustibilului în vederea folosirii sale. Aceasta se referă la:
ridicarea umidităţii când este prea uscat, micşorarea umidităţii prin amestec
cu paie sau alte resturi vegetale când este prea umed; o foarte bună afânare;
aducerea în stare de fermentare astfel ca să aibă o temperatură de 20– 400C.
• Înfiinţarea patului cald se face prin aşezarea biocombustibilului sub forma
unui strat cu o grosime variabilă, în funcţie de data la care se instalează
răsadniţele. Acesta trebuie să fie suficient de afânat, pentru a favoriza
activitatea microorganismelor aerobe, dar şi suficient de presat pentru a nu
comporta o tasare prea mare ulterior când se aşează pământul. În mod
practic se aştern straturi în grosime de 20 cm care se calcă uniform cu

24
 piciorul. Una din condiţiile esenţiale este ca, în cadrul unui toc grosimea
patului cald să fie cât se poate de uniformă.
• Patul cald la suprafaţă se acoperă imediat cu tocuri de răsadniţă peste care
se aşează ferestrele.
• După înfiinţarea patului cald se rezervă o perioadă de timp în care are loc
intensificarea proceselor de descompunere. Temperatura creşte foarte
repede, atinge un maxim şi apoi coboară, tot foarte repede, până la o
anumită valoare, după care temperatura rămâne aproape constantă o lungă
perioadă de timp. În această perioadă se degajă mari cantităţi de amoniac şi
bioxid de carbon.
• Pregătirea amestecului de pământuri se face înainte de folosirea sa sau mai
bine încă din toamnă. Se folosesc mai multe tipuri de pământuri: mraniţă,
compost, pământul de ţelină, turba, nisipul. După o prealabilă mărunţire şi
cernere, se prepară amestecurile, după reţete stabilite pentru diverse plante
legumicole (tabel nr. 7).
• Până în momentul folosirii, pământurile trebuie ferite de intemperii.
• Dezinfectarea pământurilor, înainte sau după efectuarea amestecurilor, este
obligatorie, deoarece acestea constituie, de cele mai multe ori, o cale de
propagare a numeroase boli şi dăunători care provoacă pagube însemnate.
Operaţia de dezinfectare se poate face pe cale fizică cu ajutorul aburilor (la
o presiune de 0,2-0,4 atm). Amestecul de pământuri pentru răsadniţele cu
încălzire biologică se dezinfectează în afara răsadniţelor, aşezându-se sub
formă de grămezi iar la suprafaţă se acoperă cu polietilenă.
• Introducerea amestecului de pământuri în răsadniţă se face când
temperatura în patul cald se apropie de valoarea utilă plantelor. Grosimea
stratului este diferită: 10-12 cm când urmează să se semene, 15-18 cm
pentru repicat. După introducerea amestecului se rezervă o nouă perioadă
de timp de 3-5 zile în care are loc: încălzirea pământului, eliminarea
amoniacului şi a bioxidului de carbon, germinaţia seminţelor de buruieni.
• Pregătirea răsadniţelor în vederea semănatului se referă la: mobilizarea
stratului de pământ pe întreaga sa grosime – pentru aerisire şi distrugerea
plantelor rezultate din seminţele de buruieni – nivelarea cât mai perfectă, o
uşoară tasare superficială în vederea marcării rândurilor.

Reţete pentru amestecuri de pământ

tabel nr. 7
Substrat pentru semănat (%)
Cultura
Mraniţă Pământ de ţelină Turbă Nisip
1 50 25 - 25
Tomate
2 30 20 30 20

1 40 50 - 10
Ardei şi vinete
2 40 40 - 20

25
 1.2.4 Sămânţa şi semănatul
Seminţele folosite pentru producerea răsadurilor trebuie să fie autentice, să aibă
facultate germinativă şi puritate fizică ridicate şi să fie libere de boli şi dăunători.
Pregătirea seminţelor în vederea semănatului cuprinde o serie de operaţii care
au ca efect o răsărire mai rapidă şi mai uniformă, precum şi o creştere mai viguroasă
a tinerelor plante.
Dintre lucrările de pregătire a seminţelor, la îndemâna cultivatorilor individuali
sunt: umectarea, călirea şi dezinfecţia.
Umectarea se aplică mai ales seminţelor care încolţesc greu (ceapă, ardei,
vinete) uşurând răsărirea. Ea se poate aplica însă şi la celelalte seminţe cu rezultate
foarte bune. Pentru umectare, seminţele se pun în săculeţi de pânză rară şi se introduc
în apă călduţă unde se ţin un timp diferit: 48-60 de ore prazul, ceapa, ţelina; 24-40 de
ore ardei, vinete, tomate; 12-20 de ore castraveţi, pepeni, dovlecei; 2-4 ore varza,
conopida. Seminţele care se ţin în apă mai mult de 24 de ore se scot o dată pe zi şi se
aerisesc 10 -15 minute.
Călirea seminţelor se practică pentru: tomate, varză, conopidă, salată.
Răsadurile rezultate din seminţe călite rezistă mai bine la temperaturile scăzute din
primăvară după plantarea în câmp şi dau producţii mai timpurii. Călirea se face după
umectare. În acest scop, seminţele se ţin 24 de ore la temperatura camerei şi alte 24
de ore la frig (1-4 0C). După câteva zile de astfel de şocuri termice seminţele se
seamănă în mod obişnuit.
Dezinfecţia se poate face prin tratarea seminţelor cu diferite produse chimice
sau cu căldură. Tratarea cu substanţe chimice agreate în sistemul ecologic se poate
face prin prăfuire sau îmbăiere. Seminţele legumelor la care se produc răsaduri sunt
mici de aceea cel mai frecvent tratarea se face prin îmbăierea lor în diferite soluţii.
Sulfatul de cupru (piatra vânătă) este substanţa cea mai folosită. În vederea
dezinfectării se fac soluţii în concentraţie de 0,5% folosindu-se vase de sticlă sau vase
smălţuite. Seminţele se pun în săculeţi de pânză, se introduc în soluţie unde se ţin un
timp diferit: cele de tomate şi salată - 10 minute iar cele de castraveţi, vinete, ardei,
ţelină – 15 minute. Seminţele de ceapă se tratează cu soluţii mai concentrate (1%) în
care se ţin numai 10 minute. După tratare seminţele se scot din săculeţi şi se zvântă
fără să se spele. Sulfatul de cupru nu se recomandă la tratarea seminţelor de varză,
gulie, conopidă deoarece acestea îşi pierd germinaţia. Ele se dezinfectează cu apă
caldă. Tratarea cu căldură este o metodă la îndemâna fiecărui cultivator şi se poate
face cu uşurinţă. Singurul lucru de care trebuie ţinut seama cu stricteţe este să se
asigure temperatura prescrisă. Este necesar un termometru cu gradaţii de peste 500C
şi de atenţie în timpul tratamentului. Depăşirea temperaturii înseamnă distrugerea
germenilor seminţei iar temperaturi mai joase sunt nefolositoare. Tratamentul se
poate face în uscat sau în apă. Mai uşor de realizat este cel în apă. Pentru aceasta se
încălzeşte apă la temperatură diferită în funcţie de specia legumicolă, se introduc
seminţele puse într-un săculeţ şi se ţin un anumit timp, astfel, seminţele de tomate se
ţin la 52-540C timp de o oră, cele de ardei, vinete şi vărzoase la 500C timp de 30 de
minute, cele de castraveţi, pepeni la 350C timp de o oră. După tratament seminţele se
scot din săculeţ şi se întind pentru a se răci.

26
 Aşadar pregătirea seminţelor înainte de semănat nu trebuie neglijată, ea fiind o
verigă importantă în producerea unui răsad de bună calitate.
Semănatul în răsadniţe se efectuează după 3 – 6 zile de la introducerea
substratului, atunci când acesta s-a încălzit. Pentru speciile pretenţioase la căldură
(ardei, vinete, tomate) temperatura substratului trebuie să ajungă la 22 – 260C, iar
pentru cele mai puţin pretenţioase (varză, salată) la 18 – 200C. Înainte de semănat
substratul se afânează cu sapa şi se nivelează cu spatele greblei. Urmează apoi o
uşoară tasare. Pentru ca lucrarea să se facă bine substratul trebuie să fie potrivit de
umed.
Semănatul se poate executa prin împrăştiere sau în rânduri. Semănatul în
rânduri prezintă o serie de avantaje faţă de cel prin împrăştiere printre care: o
repartizare mai uniformă a seminţelor şi o uşurare a lucrărilor de întreţinere a
răsadurilor.
Seminţele se repartizează pe şănţuleţe cât mai uniform la 1 – 3 cm distanţă
între ele prin frecarea seminţelor între degete. Cantitatea de seminţe diferă în funcţie
de specie şi de desimea de semănat, aceasta fiind prezentată în cadrul tehnologiilor de
cultură.
După semănat şănţuleţele se acoperă cu amestec cald prin împrăştiere cu mâna
astfel ca în final să rezulte o suprafaţă netedă. Se înţelege că stratul pus peste seminţe
va avea grosimea de 1 – 2 cm, atât cât a fost de adânc şănţuleţul. După aceea se
bătătoreşte uşor pe toată suprafaţa semănăturii. Şi în cazul semănatului prin
împrăştiere şi în cazul celui în rânduri, la sfârşit se udă. Udatul se face cu stropitori cu
sită fină şi de la distanţă mai mare ca să nu se deplaseze pământul pus peste seminţe.

1.2.5 Îngrijirea răsadurilor

Lucrările de îngrijire încep imediat după semănat şi durează până la plantarea
răsadurilor la locul definitiv. În tot acest timp se fac lucrări atente care să asigure
tinerelor plante condiţii bune de temperatură, lumină, aer, apă, hrană. De asemenea o
grijă deosebită se acordă prevenirii şi combaterii bolilor şi a dăunătorilor care apar
frecvent în spaţiile în care se produc răsadurile. Scopul acestor lucrări este de a obţine
răsaduri viguroase şi sănătoase care să se obişnuiască cu uşurinţă la condiţiile mai
vitrege pe care le vor întâlni după plantare.

Reglarea temperaturii şi luminii

Imediat după semănat se va urmări evoluţia temperaturii în stratul de pământ
menţinându-se la parametrii optimi pentru fiecare specie de legume în parte (va fi
prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură). La temperatura optimă plantele răsar
uniform şi într-un timp anume, specific pentru fiecare specie legumicolă (va fi
prezentat în cadrul tehnologiilor de cultură). Până la răsărire semănăturile din
răsadniţe se ţin acoperite şi ziua şi noaptea atât cu ferestre cât şi cu rogojini. În felul
acesta se păstrează mai bine căldura şi nu se usucă prea repede stratul de pământ în
care s-a semănat.
Reglarea temperaturii şi luminii se efectuează cu foarte multă atenţie pentru
obţinerea unor răsaduri viguroase, nealungite. Din momentul răsăririi plantelor
regimul de temperatură se modifică. În general este nevoie de mai puţină căldură

27
decât în timpul încolţirii seminţelor. Fiecare specie legumicolă are anumite pretenţii
faţă de căldură (va fi prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură).
Udatul este o altă lucrare care se face în timpul producerii răsadurilor. Se
execută cu multă grijă, altfel răsadurile se îmbolnăvesc cu uşurinţă. Primele udări se
fac rar şi cu apă puţină (2 – 3 litri/m2) deoarece stratul de pământ se usucă doar la
suprafaţă, apa trebuie să fie călduţă, altfel plantele suferă. Udatul exagerat (des şi cu
apă multă) este dăunător, ducând la răcirea patului de gunoi şi la îmbolnăvirea
plantelor.
Aerisirea se execută zilnic şi are drept scop principal asigurarea plantelor cu
aer proaspăt. Prin aerisire se elimină excesul de gaze şi umiditate şi atunci când este
cazul se scade şi temperatura din interiorul spaţiilor până la nivelul cerut de fiecare
specie de legume. Aerisirea se face ziua în orele mai călduroase. Deoarece prin
ridicarea ferestrelor/polietilenei se asigură şi mai multă lumină, în zilele însorite şi
calde se recomandă descoperirea totală a răsadurilor câteva ore.
Repicatul răsadurilor este o lucrare obligatorie la culturile de vară (tomate,
vinete). Prin repicat se înţelege transplantarea tinerelor plăntuţe din semănătură
deasă, la distanţe mai mari. Răsadurile repicate dispun de condiţii mai bune de
lumină, hrană, aer, apă. Pe lângă aceste avantaje la repicat se pot alege plăntuţele cele
mai viguroase şi sănătoase cu potenţial mare de producţie. Momentul repicatului este
atunci când frunzele cotiledonale (primele două frunzuliţe apărute) au poziţie
orizontală şi au apărut şi primele două frunze adevărate. Acest lucru se întâmplă după
8 – 12 zile de la răsărire în funcţie de specie. Adâncimea de repicat este şi ea diferită
de la specie la specie şi trebuie respectată, altfel plăntuţele se prind greu şi se obţin
răsaduri de slabă calitate. Astfel, tomatele, varza, conopida şi eventual castraveţii se
repică mai adânc până sub primele frunze. Pe porţiunea îngropată aceste plante dau
rădăcini. Ardeii şi vinetele se repică mai puţin adânc, numai cu 1 – 1,5 cm. Repicatul
se poate face în strat şi în diferite tipuri de ghivece (de pământ ars, din material
plastic, de polietilenă, din hârtie, nutritive, de tip Jiffi).
Combaterea buruienilor se face prin plivit. Plivitul se face când buruienele
sunt încă mici, după o udare, pentru ca să se smulgă uşor şi să nu deranjeze
răsadurile.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este specifică fiecărei specii legumicole
şi va fi prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură.
Călirea constă în obişnuirea treptată a plantelor cu temperaturi mai scăzute, cu
lumină mai multă, apă mai puţină şi aerisire puternică, condiţii pe care plantele le vor
întâlni în câmp, după plantare. Răsadurile necălite tânjesc după plantare, se prind
greu sau dacă survine timp mai friguros nu se prind deloc. Un răsad bine călit trebuie
să aibă tulpina groasă şi scurtă, iar la unele specii (tomate, vărzoase) răsadul capătă o
culoare violacee – roşiatică. Un astfel de răsad se prinde uşor şi creşte viguros de la
început, rezistă mai bine la oscilaţiile de temperatură de la zi la noapte şi dă producţii
mai timpurii.

28
 1.2.6 Pregătirea răsadurilor pentru plantare
Dacă s-au respectat toate condiţiile, se vor obţine răsaduri de bună calitate. Un
răsad de bună calitate are rădăcinile bine dezvoltate, tulpina groasă, de culoare verde-
închis, cu frunze verzi, nepătate, în număr corespunzător speciei. Toate organele
plantelor trebuie să fie perfect sănătoase. Înainte de a fi scoase, cu 24 de ore,
răsadurile se udă bine astfel ca substratul să fie străbătut în totalitate de apă.
Răsadurile se pun în lădiţe cu care se transportă până la locul de plantare. În lădiţe se
aşează în aşa fel încât să nu se încurce frunzele şi tulpinile între ele. Până la plantare
răsadurile se ţin acoperite şi ferite de soare şi vânt. Se scoate atâta răsad cât se
plantează în câteva ore, altfel se veştejeşte şi nu se mai prinde. Datorită faptului că o
parte din pământul de pe rădăcini se scutură, răsadurile necesită să fie mocirlite.
Mocirla se face cu apă şi pământ în care se adaugă şi puţin bălegar proaspăt de
bovine.

1.3 Verigi tehnologice ecologice

Tehnologiile de cultivare a legumelor cuprind următoarele componente:

• asolamentul şi rotaţia culturilor;
• lucrările solului;
• fertilizarea;
• sămânţa şi semănatul sau plantatul;
• combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
• irigarea;
• recoltarea.

1.3.1 Asolamentul şi rotaţia culturilor

Prin asolament se înţelege împărţirea terenului cultivat în parcele (sole) şi
repartizarea raţională a plantelor ce urmează a fi cultivate pe aceste sole. În timp ce
prin asolament se înţelege noţiunea de spaţiu, prin rotaţie trebuie înţeles modul cum
se succed legumele în decursul timpului pe aceeaşi solă, deci rotaţia se referă la timp.
Rotaţiile raţionale combinate cu aplicarea chibzuită a îngrăşămintelor organice
şi asociate cu o lucrare raţională a solului, asigură nu numai sporirea fertilităţii
acestuia ci contribuie, în acelaşi timp, la distrugerea sau împuţinarea buruienilor,
bolilor sau dăunătorilor, ajutând la dezvoltarea în sol a microorganismelor
folositoare.
În legumicultură se practică un asolament de 5 ani, cu următoarea rotaţie:
• anul 1 - Liliaceae (ceapă, arpagic, usturoi, praz);
• anul 2 - Leguminosae (mazăre, soia, fasole);
• anul 3 - Cruciferae (varză, conopidă, ridichi, muştar);
• anul 4 - Umbeliferae/ rădăcinoase (morcov, păstârnac, pătrunjel, ţelină,
sfeclă roşie);
• anul 5 - Solanaceae/ Malvaceae (cartof, tomate, bame, vinete, ardei).

29
 După culturile timpurii se pot cultiva legume cu perioadă scurtă de vegetaţie
(salată, spanac) sau plante pentru îngrăşământ verde (trifoi de Alexandria, muştar alb
sau măzăriche).
În cadrul rotaţiilor se pot cultiva şi plante asociate. În cazul culturilor asociate,
plantele trebuie să aibă aceleaşi pretenţii pentru modelarea solului şi aceleaşi pretenţii
faţă de factorii de vegetaţie. Perioada lor de vegetaţie trebuie să fie diferită, astfel,
cultura secundară trebuie să ajungă repede la maturitatea de consum şi să fie recoltată
înainte de a ajunge să stânjenească cultura de bază. În legumicultura ecologică
plantele cultivate asociat nu numai că nu trebuie să se stânjenească, ci trebuie chiar să
se protejeze. Asocierile pot fi: favorabile (ar trebui să fie folosite cât mai mult) sau
nefavorabile (aceste asocieri creează probleme şi trebuie evitate).
Asocieri favorabile:
• ceapă cu: morcov, sfeclă, tomate, varză, salată;
• fasole cu: porumb, cartof, conopidă, castravete, morcov, sfeclă;
• morcov cu: arpagic, ceapă, salată, mazăre, ridichi;
• ridiche cu: mazăre, morcov;
• tomate cu: busuioc, ceapă, pătrunjel;
• usturoi cu: cartof, morcov, sfeclă, tomate;
• varză cu: tomate, crăiţe, salvie, sfeclă, cartof;
• vinete cu: fasole verde.

Asocieri nefavorabile:
• fasole cu: tomate, usturoi, mărar;
• mazăre cu: ceapă, usturoi;
• tomate cu: fasole, castravete, gulie;
• usturoi cu: fasole, mazăre.

1.3.2 Lucrările solului

Obiectivul general al lucrărilor solului este crearea de condiţii favorabile
creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură, precum şi menţinerea, sau chiar
îmbunătăţirea, stării fizice şi de fertilitate a acestuia. Prin sistem de lucrare a solului
se înţelege totalitatea lucrărilor aplicate solului şi succesiunea lor, pe culturi şi sole, în
cadrul unui asolament. La stabilirea sistemului de lucrare se va ţine seama de
condiţiile specifice de climă şi sol, cerinţele fiecărei plante, specificul fiecărei sole,
mijloacele mecanice disponibile, lucrările mecanice aplicate în ultimii 2-3 ani.
Lucrările solului includ operaţiuni de tăiere, scormonire, răsturnare, afânare şi
mărunţire a stratului superficial de sol, precum şi nivelarea, tasarea şi modelarea
solului.
Executarea corectă a lucrărilor solului prezintă influenţe pozitive asupra:
• procesului de infiltrare a apei în sol (apa provenită din irigaţii sau
precipitaţii);
• capacităţii de reţinere a apei în sol;
• proceselor tehnologice de semănat sau plantat;
• răsăririi şi pornirii în vegetaţie a plantelor;

30
 • creşterii şi dezvoltării rădăcinilor şi a altor organe subterane;
• combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
• acumulării materiei organice în sol.

Lucrările solului pot avea şi efecte negative, astfel, lucrările adânci diminuează
conţinutul de humus al solului, pot provoca eroziuni, compactări, acidifiere.
Pentru evitarea acestor fenomene se pot lua o serie de măsuri, ca de exemplu:
• perioada optimă de execuţie a lucrărilor;
• scăderea frecvenţei arăturilor, o dată la 3-5 ani;
• scăderea adâncimii de arat şi alternarea acesteia;
• arăturile adânci (23-32 cm) să se execute cu maşini agricole care nu
răstoarnă brazda (arătura cu paraplaw-ul sau cizel-ul);
• alegerea corectă a maşinii agricole ce urmează a fi folosită;
• reglarea corespunzătoare a agregatelor de lucru.

Lucrări necesare în ,,grădina de legume’’

Pregătirea terenului necesită o serie de lucrări care se execută în mod diferit, în
funcţie de sistemul de cultură practicat, de însuşirile terenului şi de pretenţiile
plantelor cultivate. Tehnologia modernă prevede desfăşurarea în ordine cronologică a
următoarelor lucrări:
• Fertilizarea de bază – este constituită din aplicarea gunoiului de grajd bine
fermentat, mraniţa, composturi, gunoi de pasăre, must, cenuşă, în doze
conform cerinţelor plantelor cultivate. Administrarea se poate face manual
prin împrăştiere sau mecanic cu utilajul MIG-2,2 cu condiţia ca materia
organică să fie distribuită uniform pe toată suprafaţa.
• Arătura este lucrarea de bază care se efectuează la 20 – 30 cm adâncime.
Pentru unele specii, arătura se face mai adânc, 30 – 35 cm (rădăcinoase),
sau chiar 35 – 30 cm, o dată la 4 – 5 ani, fără întoarcerea brazdei. Arătura
de toamnă este obligatorie şi numai în cazuri excepţionale trebuie efectuată
în ferestrele iernii. Arăturile din timpul anului, dinaintea culturilor
succesive, pot fi înlocuite printr-o mobilizare a solului cu cultivatorul pe
adâncimea de 18 – 25 cm, sau mobilizarea cu plugul fără cormană.
• Nivelarea se execută primăvara, concomitent cu pregătirea patului
germinativ.
• Pregătirea patului germinativ se face în preziua sau în ziua semănatului.
Lucrarea constă în afânarea şi mărunţirea solului pe adâncimea de
semănat/plantat. Pentru pregătirea patului germinativ se pot folosi
următoarele maşini:
∗ freză pentru mărunţirea solului;
∗ grapa cu dinţi reglabili;
∗ grapa cu discuri grele;
∗ cultivatorul;
∗ combinatorul;
∗ tăvălugul inelar.

31
 Aceste utilaje pot fi folosite şi în agregat ţinându-se cont de: umiditatea solului,
gradul de tasare şi de gradul de îmburuienare.
• Tăvălugitul – este o lucrare întrebuinţată destul de des în legumicultură.
Dacă pământul este prea afânat înainte de semănat se face o tasare a solului
cu tăvălugul. De asemenea se aplică tăvălugitul şi în cazul semănării
seminţelor mici pentru a se stabili un contact intim între acestea şi solul
umed.
• Modelarea terenului cuprinde lucrările cu ajutorul cărora se dă terenului
forma de rigole, straturi adânci sau straturi înălţate, cu scopul de a permite
circulaţia apei de irigaţii şi intrarea utilajelor pentru executarea lucrărilor de
îngrijire.

1.3.3 Sămânţa şi semănatul sau plantatul

Marea majoritate a plantelor cultivate se înmulţesc prin seminţe, iar restul
vegetativ prin tuberculi, bulbi, stoloni, butaşi, frunze. Răsadul de legume este
material săditor care se obţine de asemenea, din seminţe sau organe vegetative
înmulţitoare.
Conform standardelor internaţionale (IFUAM şi UE), sămânţa şi materialul de
plantat se produc în gospodării, ferme, asociaţii şi societăţi agricole ecologice. Aceste
unităţi agricole trebuie să respecte şi să aplice atât legislaţia seminţelor şi materialului
săditor, cât şi tehnologiile ecologice de cultivare a terenurilor, de recoltare şi
depozitare a recoltelor şi de pregătire a seminţelor şi materialelor de plantat pentru
semănat/plantat.
Sămânţa şi materialele de plantat sunt o sursă importantă de infestare a solului
cu bacterii şi ciuperci dăunătoare. Pentru a curăţa microbii de pe aceste materiale de
înmulţire se recomandă tratarea lor cu soluţii obţinute din preparate biologice, lichide
sau solide, de Pseudomonas fluorescens (TC 10, PS 112, PS 97, PS 41),
Pseudomonas chlororaphis (MA 342) sau Pseudomonas putida, bacterii care se
găsesc frecvent în sol, în zona rădăcinilor.
Aceste tratamente se pot face cu excepţia seminţelor de leguminoase la toate
plantele cultivate. Seminţele de leguminoase (fasole, mazăre) se tratează cu preparate
specifice tip Nitragin.
Densitatea, epoca, adâncimea şi metoda de semănat este specifică pentru
fiecare specie şi este tratată la tehnologiile respectivelor culturi.

1.3.4 Fertilizarea
Unul dintre principiile cultivării ecologice este ca nutriţia plantelor să nu se
facă cu săruri fertilizante uşor solubile, ci să se faciliteze utilizarea acestora prin
intermediul organismelor vii din sol (fungi, bacterii, insecte şi viermi). În acest scop,
legumicultura ecologică trebuie să stimuleze activitatea organismelor vii. Cu cât un
teren este mai bogat în organisme vii, cu atât este mai fertil, iar plantele vor fi mai
rezistente la atacul paraziţilor.
Producerea de plante cu valoare nutritiv-biologică mai ridicată este în relaţie
directă cu menţinerea activităţii vitale în sol. O plantă cu sistemul radicular foarte

32
dezvoltat lasă în sol un material organic care serveşte ca sursă de energie pentru
microorganisme şi prin aceasta, contribuie la formarea solului.
În agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice
naturale pregătite după o tehnică specială şi îngrăşăminte minerale greu solubile cu
folosire lentă (făină de fosforite, silicaţi, săruri potasice naturale).
În afară de dejecţiile animale provenite din zootehnie, agricultura ecologică se
bazează şi pe reciclarea materiei organice, a producţiei secundare formată din
resturile vegetale care rezultă din grădini, vii, livezi, garduri vii, parcuri şi spaţii
verzi.
Materialele organice (gunoiul de grajd, paiele, frunzele, vrejurile) introduse în
sol în stare proaspătă şi în cantităţi mari pot să aibă urmări nefavorabile asupra
creşterii plantelor, prin blocarea azotului solubil folosit de microorganisme în
procesul de descompunere, fenomen cunoscut sub denumirea de ,, foame de azot ‘’.
Pentru menţinerea fertilităţii solului se vor aplica doze moderate aplicate
fracţionat şi nu doze mari care pot inhiba germinaţia seminţelor, favorizează creşterea
luxuriantă în detrimentul fructificării şi sensibilizează plantele faţă de atacul bolilor şi
dăunătorilor. De asemenea, introducerea materiilor organice la adâncime duce la
descompunerea lor anaerobă, cu producere de compuşi toxici pentru plante.
Substanţele nutritive trebuie puse la dispoziţia plantelor în mod treptat şi în
raporturi armonioase corespunzătoare fazelor de vegetaţie, ţinând cont că, prin
descompunerea materiei organice, unele substanţe sunt utilizate direct de plante
(azotul), altele ca fosforul şi magneziul sunt mai întâi folosite de microorganisme şi
apoi, prin descompunerea materiei organice, revin în soluţia solului. Avantajul
descompunerii materiei organice constă şi în degajarea de bioxid de carbon care are
efecte pozitive atât asupra sistemului radicular, cât şi asupra fotosintezei.
Gunoiul de grajd este considerat un îngrăşământ complet, deoarece conţine în
cantităţi apreciabile atât azot cât şi fosfor, potasiu şi calciu. Cantităţile de gunoi de
grajd care se aplică în cultura legumelor diferă cu tipul solului, cu starea de fertilitate
naturală a acestuia, cu specia cultivată. La legumele rădăcinoase gunoiul de grajd nu
se aplică direct deoarece, ca toate îngrăşămintele organice, acesta provoacă
ramificarea rădăcinilor şi diminuează capacitatea lor de păstrare peste iarnă. Aceste
grupe de legume este bine să urmeze, în cadrul asolamentului pe solele îngrăşate cu
gunoi de grajd, cu 1 – 2 ani mai înainte. Nu se recomandă să fie introdus proaspăt în
sol deoarece determină o activitate microbiană foarte intensă. Gunoiul de grajd bine
fermentat se aplică de regulă toamna, sub arătură adâncă în special pe terenurile mai
argiloase, ca îngrăşământ de bază, acest mod de administrare fiind obligatoriu
îndeosebi la legumele timpurii.
Mraniţa provine din descompunerea avansată a bălegarului şi conţine o
cantitate destul de mare de substanţe nutritive uşor accesibile plantelor şi, datorită
acestui fapt, se aplică în cantităţi de 1-2 ori mai reduse decât bălegarul obişnuit.
Mraniţa se foloseşte la culturile de legume, aplicându-se în mod frecvent ca
îngrăşământ local (la cuib) sau la pregătirea diferitelor amestecuri de pământ pentru
răsadniţe.
Compostul este un îngrăşământ organic, provenit din descompunerea lentă a
diferitelor resturi organice din gospodărie (frunze, buruieni, pleavă). În comparaţie cu

33
gunoiul de grajd, compostul ca şi mraniţa, este mai sărac în azot dar mai bogat în
celelalte elemente fertilizante (P2O5, K2O, CaO). Se foloseşte mai frecvent la
îngrăşarea locală precum şi la pregătirea diferitelor amestecuri de pământ pentru sere.
Este recomandat în mod deosebit în perioada de tranziţie de la agricultura chimizată
la cea ecologică. Composturile provenite din descompunerea buruienilor conţin multe
seminţe care-şi păstrează puterea de încolţire chiar după fermentare. De aceea
folosirea unor astfel de composturi este contraindicată la producerea răsadurilor.
Turba este un amestec de resturi vegetale semidescompuse. Fiind săracă în
elemente nutritive, trebuie amestecată cu alte materiale organice. Se extrage din
turbăriile care se formează în regiunile cu umiditate mare – în zonele înalte turbării
înalte sau în zonele joase – turbării joase sau de mlaştină. În momentul achiziţiei
trebuie să aibă umiditatea de 90 – 100%.
Gunoiul de păsări este foarte bogat în azot, fosfor şi potasiu; este de
aproximativ de 3 ori mai bogat ca gunoiul de grajd. Se utilizează în formă diluată,
prin adăugarea la o parte de gunoi de păsări fermentat a 10 – 15 părţi apă. Din această
soluţie se administrează 2 – 3 litri/m2.
Urina constituie de asemenea un îngrăşământ lichid valoros care se aplică sub
formă de soluţie diluată cu 3 – 4 părţi de apă. Se administrează 2 – 3 litri/m2, de
regulă în cursul perioadei de vegetaţie, ca îngrăşare suplimentară, având un efect
rapid.
Îngrăşămintele verzi provin din descompunerea plantelor verzi care sunt
încorporate în sol şi care-l îmbogăţesc în materie organică şi substanţe nutritive. Cele
mai indicate în acest scop sunt leguminoasele: măzăriche, trifoi, mazăre, iar pe
terenuri nisipoase lupinul şi sulfina, mai pot fi folosite şi rapiţa şi muştarul.
Îngrăşămintele verzi se aplică independent sau ca o cultură succesivă, semănându-se
după recoltarea unei plante cu perioadă scurtă de vegetaţie. Se încorporează sub
brazdă când plantele sunt în stadiul de boboc, după ce au fost în prealabil tăvălugite
sau chiar cosite şi împrăştiate uniform pe teren.
Din cercetările agrochimice reiese că elementele din îngrăşăminte au un rol
foarte important în creşterea şi dezvoltarea plantelor, astfel:
Azotul controlează ansamblul proceselor de metabolism, reglează raportul
dintre sistemul radicular şi foliar, sporeşte numărul şi greutatea fructelor, măreşte
conţinutul plantelor în proteină, prelungeşte perioada de vegetaţie. Excesul de azot
provoacă scăderea rezistenţei plantelor la ger şi la atacul agenţilor patogeni. Azotul în
exces înrăutăţeşte calitatea solurilor precum şi a apelor de suprafaţă şi de adâncime.
Fosforul participă la formarea organelor generative, la formarea seminţelor,
favorizează creşterea în profunzime a sistemului radicular, sporeşte rezistenţa
plantelor la cădere şi la boli, îmbunătăţeşte calitatea recoltelor, sporeşte rezistenţa la
păstrare. Contrabalansează efectul excesului de azot.
Potasiul contribuie la sinteza citoplasmei, participă la sinteza şi transportul
glucidelor, la sinteza clorofilei. Creşte rezistenţa plantelor la ger, secetă şi la atacul de
boli.
Microelementele ca magneziu, calciu, sulf, fier, mangan, cupru, bor, zinc,
molibden, participă la metabolismul plantelor şi au un rol important, lipsa unuia
putând provoca dezechilibre în creşterea, dezvoltarea şi fructificarea plantelor.

34
 În tabelul nr. 8 sunt prezentate produsele şi mijloacele de ridicare a fertilităţii
solului în sistem ecologic prevăzute în reglementările U.E.

Produse şi mijloace de ridicare a fertilităţii solului

tabel nr. 8

Utilităţi Recomandate Permise Interzise

Must, bălegar şi urină aerisită

Îngrăşăminte verzi, şi diluată cu apă, preparate pe
composturi, gunoi de grajd, bază de bacterii nitrificatoare, Toate
Asigurarea
materii organice şi reziduuri produse de origine animală produsele
azotului
casnice din gospodăriile sau industrială (făină de sintetice
certificate carne, de peşte, sânge),
compost de ciuperci autorizat
Toate
produsele
Asigurarea cu Făină de oase, gunoi mineral Săpunuri de fosfat, zgura lui
sintetice sau
fosfor cu conţinut de P măcinate Thomas
concentrate
industriale
Orice
Cenuşă de lemn, sulfat de substanţe
Asigurarea cu
calciu, granit, feldspat, sulfuri chimice
potasiu
vulcanice, zeolit, olginat, sintetice şi
cele tratate
Piatra de var, dolomit, alginit, Toate
Asigurarea cu ipsos, oxid de calciu, produsele
calciu carbonat de calciu, clorură de sintetice cu
calciu calciu
Toate
Asigurarea cu Dolomită, magnezită,
Sulfat de magneziu hidratat produsele
magneziu algenită,
sintetice
Toate
Făină de alge minerale, sare produsele
Asigurarea cu
de bucătărie, composturi sau sintetice şi
microelemente
extrase din composturi supradozarea
acestora

1.3.5 Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor

În legumicultură, buruienele, bolile şi dăunătorii provoacă o diminuare a
producţiei cu aproximativ 30%, astfel, buruienele reduc producţia cu 8,9%, bolile cu
10,1% iar dăunătorii cu 8,7%. Pentru ca pierderile de recoltă să fie minime plantele
trebuie ajutate prin anumite măsuri de protecţie, specifice fiecărei culturi.

• Combaterea buruienilor
Prin buruieni se înţelege totalitatea plantelor nedorite într-o cultură. Pe de o
parte ele reprezintă concurenţi ai plantelor de cultură, dar multe sunt plante
medicinale sau cu valoare furajeră, sau constituie o componentă esenţială care
permite structurarea ecosistemului natural în cadrul unei comunităţi de plante.
35
 Ţinând seama de principiile agriculturii ecologice, trebuie renunţat la aplicarea
erbicidelor în combaterea buruienilor, principala măsură este folosirea
îngrăşămintelor verzi, acoperirea (mulcirea) şi aerarea solului fără întoarcerea
brazdelor, cosirea – tăierea – smulgerea buruienilor înainte de a forma seminţe şi
utilizarea acestora ca mulci şi la compostare, fără a mai afecta grav viaţa
organismelor din sol cu substanţe chimice, dar şi a consumatorilor umani şi animali.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin măsuri preventive şi măsuri
curative.
a) Măsuri preventive – măsură sau succesiune de măsuri care au drept scop
împiedicarea apariţiei sau răspândirii buruienilor.
Pentru prevenirea apariţiei buruienilor pot fi luate o serie de măsuri preventive,
după cum urmează:
• carantina fitosanitară;
• respectarea asolamentelor;
• practicarea de rotaţii lungi;
• alternarea adâncimii de lucrare a solului;
• curăţirea materialului de semănat;
• semănatul în epoca optimă;
• asigurarea densităţii plantelor;
• respectarea adâncimii de semănat;
• ocuparea neîntreruptă a terenului prin introducerea culturilor succesive şi a
îngrăşămintelor verzi;
• asigurarea raportului optim între substanţele nutritive;
• înlăturarea excesului de apă;
• fertilizarea cu compost fermentat;
• distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafeţele necultivate;
• curăţirea maşinilor agricole înainte de semănat;
• folosirea la irigat a apei libere de seminţe de buruieni;
• efectuarea la timp a lucrărilor agricole.
b) Măsuri curative – procedee prin care se urmăreşte distrugerea buruienilor
apărute în cultură.
Pentru distrugerea buruienilor apărute în cultură pot fi folosite mai multe
metode, astfel:
• metode fizico – mecanice:
∗ combatere manuală: plivit, prăşit cu sapa, cosit;
∗ combatere mecanică: plivit mecanic, prăşit mecanic, lucrări
adânci, discuiri repetate;
∗ combatere termică;
∗ combatere hidrică (inundare);
• metode biotehnice:
∗ mulcirea;
∗ pregătirea terenului pe întuneric;
∗ pregătirea terenului cu utilaje acoperite;
∗ forţarea germinaţiei seminţelor;

36
 • metode biologice:
∗ combatere alelopatică;
∗ entomofagă;
∗ fungică;
• metode biodinamice: reproducerea noilor buruieni este inhibată de
introducerea în sol a cenuşii obţinută prin arderea propriilor seminţe.

În tabelul nr.9 sunt prezentate modalităţile ecologice de combatere a

buruienilor-problemă din culturile legumicole.

Modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-problemă

tabel nr. 9
Denumire
Denumire ştiinţifică Modalităţi de combatere
populară
• măsuri mai energice în anii umezi;
Muştar alb Sinapis arvensis
• combatere până în momentul formării silicvelor.
• distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate,
Amaranthus
Ştir
retroflexus • până în momentul înfloririi, apoi fiind foarte greu
de smuls sau tăiat.
• distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate,
Căpriţa Chenopodium album • până în momentul înfloririi apoi fiind foarte greu
de smuls sau tăiat
• lucrări de întreţinere permanente şi în faze tinere
Zârnă Solanum nigrum • (la maturitate sunt greu de distrus, iar pagubele
sunt mari)
• plantele mature au rădăcini adânci de 1-1,2 metri
şi
Cornuţi Xanthium italicum
• întinse lateral pe o rază de 1,5-2 metri, prăşit sau
plivit repetat, când plantele sunt încă tinere.
• pe terenurile puternic infestate, se vor cultiva
cereale
• păioase;
• într-o fază mai avansată se poate distruge şi prin
Torţel Cuscuta spp.
• cosire, nu numai prin răzuire;
• strângerea resturilor vegetale şi îngroparea lor la
20
• cm adâncime sau arderea lor este obligatorie.
• arături superficiale vara, urmate de arături mai
adânci
• după apariţia plantelor din rizom;
Pir târâtor Agropyron repens • arături adânci (30 cm) toamna;
• praşilele dese şi culturile înăbuşitoare(dar nu de
ovăz
• epuizează rizomii.
• praşile cât mai adânci, iar materialul vegetal tăiat
Susai Sonchus spp. să
• nu rămână în contact cu solul.

37
 • expunerea rizomilor la soare şi ger;
• praşile la adâncimi mai mari, cu mobilizarea
solului şi
Costrei Sorghum halepense
• lateral, de o parte şi de alta a tufei;
• opt praşile executate la interval de 14 zile duce la
• înlăturarea completă a îmburuenării.
• pentru plantele tinere se recomandă plivitul, nu
• prăşitul deoarece se smulg mai de jos şi cu mai
mulţi muguri;
• declanşarea praşilelor cât mai devreme, cu tăierea
Pălămidă Cirsium arvense • tuturor plantelor, oricât de mici ar fi;
• praşile mai adânci, repetate cu mobilizarea
solului
• lateral;
• combatere mai energică în anii ploioşi.
• arătura adâncă de toamnă;
Pir gros Cynodon dactilon
• praşile dese, adânci de epuizare.
• arătura adâncă de toamnă;
• prăşirea plantelor tinere cât mai devreme şi la
• adâncime cât mai mare;
Volbură Convolvulus arvense
• combatere mai energică în anii ploioşi;
• monocultura de sorg (2 ani) sau de soia (2 ani)
• combate 70-100% din plante.

•Combaterea bolilor
Bolile pot diminua recolta de legume, atât cantitativ cât şi calitativ, în proporţie
de 10%, dar se poate ajunge până la compromiterea totală a culturii. Pentru
diminuarea pierderilor produse de boli se pot lua o serie de măsuri preventive şi/sau
curative.
A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, condiţionarea materialului săditor,
distrugerea buruienilor problemă, prognoza şi avertizarea.
B. Masuri curative – plantele ,,bolnave’’ se pot trata prin mai multe metode
ecologice, în funcţie de specie, stadiu de dezvoltare, natura agentului patogen, astfel,
prin:
1. Metode fizico – mecanice: termosterilizarea (arderea părţilor vegetale
puternic infestate; tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor şi a amestecurilor de sol
folosite în răsadniţe), solarizarea, văruirea (este o măsură de igienă).
2. Metode biotehnice: folosirea soiei ca îngrăşământ verde pentru combaterea
râiei negre a cartofului (Synchytrium endobioticum).
3. Metode biologice: pentru combaterea bolilor se pot face tratamente cu
diferite produse: Trichodermin (pentru combaterea ciupercilor Fusarium,
Rhizoctonia), Fitobacteromicina (efect complex asupra bolilor la fasole), Imanin
(eficace în combaterea mozaicului, stolburului şi pătării brune a tomatelor),
Trichodex 25 WP şi Trichosemin 25 PTS pentru combaterea putregaiului cenuşiu al
tomatelor (Botrytis cinerea).
4. Metode genetice: ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăţi noi, cu
calităţi superioare, inclusiv cu rezistenţă sporită la atacul agenţilor patogeni.

38
 5. Metode biochimice: combaterea bolilor se poate realiza cu preparate
minerale şi/sau cu fungicide vegetale.
Preparate minerale:
• permanganat de potasiu – se foloseşte în concentraţie de 0,01-0,03% pentru
tratarea seminţelor şi a răsadurilor;
• hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP,
KOCIDE 101) se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi
stoparea atacului de mană la cartof şi tomate şi în concentraţie de 0,2-0,3%
împotriva arsurilor la fasole
• oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se
foloseşte în concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea
atacului de mană la cartof şi tomate
Fungicide vegetale:
Unele plante cultivate sau din flora spontană conţin unele substanţe biologic
active cu acţiune antimicrobiană. Pentru combaterea bolilor se folosesc preparate
(infuzie, decoct, macerat,extract, tinctură, purin) obţinute din diferite organe ale
plantelor.
a) decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă/10 litri de apă. Se pune la macerat
timp de 24 de ore, amestecând din când în când, apoi se fierbe timp de 15-20 de
minute, se strecoară şi se lasă la răcit.
Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor
criptogamice (mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot
timpul anului pentru însănătoşirea populaţiei de microorganisme utile şi combaterea
celor patogene. Decoctul diluat (50 g decoct/litru de apă) se foloseşte pentru tratarea
seminţelor de legume împotriva căderii răsadurilor.
b) purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă sau 200 g plantă uscată/10 litri de apă.
Se lasă la macerat la soare, timp de 12-14 zile după care se filtrează.
Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte pentru stimularea creşterii
răsadurilor şi preventiv împotriva manei (Phytophtora). Se foloseşte o soluţie de
purin diluat de 20 de ori cu apă (de ploaie sau de fântână).
c) infuzia de muşeţel (Matricaria chamomilla)
Mod de preparare: se prepară din 250g flori crude sau 50g flori uscate la 1 litru
de apă de ploaie.
Utilizare: tratamente la sămânţă, infuzia se foloseşte nediluată pentru
stimularea germinaţiei şi distrugerea unor boli la fasole, mazăre. Seminţele se pun
într-un săculeţ permeabil şi se scufundă în soluţie timp de 10 – 15 minute după care
se zvântă şi se seamănă în aceeaşi zi sau în ziua următoare.
d) purin de ceapă (Allium cepa)
Mod de preparare: 500g frunze proaspete sau 200g coji la 10 litri de apă. Se
lasă la macerat timp de 8 – 10 zile, în funcţie de temperatura mediului. Mai poate fi
folosit şi sucul plantei într-o diluţie de 1:5.
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de
atac împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor

39
(Corynebacterium michiganense), antracnoza fasolei (Colletotrichum
lindemuthianum).
e) infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum)
Mod de preparare: infuzie din 75g de bulbili/10 litri de apă; macerat în apă
timp de 1 oră din 100g bulbili tocaţi la 10 litri de apă; se poate folosi şi sucul plantei
în diluţie de 1:5.
Utilizare: se folosesc nediluate la tratarea seminţelor, iar în caz de atac puternic
direct la plante împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor
(Corynebacterium michiganense), pătarea frunzelor (Xanthomonas spp), pătarea
pustulară a tomatelor (Pseudomonas spp).

• Combaterea dăunătorilor
Combaterea dăunătorilor plantelor legumicole se poate realiza prin măsuri
preventive şi/sau măsuri curative.

A. Măsuri preventive:
∗ carantina fitosanitară;
∗ prognoza şi avertizarea;
∗ condiţionarea materialului semincer;
∗ distrugerea ,,buruienilor gazdă’’;
∗ depozitarea producţiei în condiţii optime de igienă.

B. Măsuri curative: distrugerea sau îndepărtarea dăunătorilor plantelor

legumicole se poate face prin mai multe metode:
Metode fizico – mecanice:
∗ termoterapia;
∗ helioterapia;
∗ radioterapia;
∗ inundarea;
∗ metode sonore;
∗ metode atractante.
Metode biotehnice:
∗ instalarea de capcane alimentare;
∗ instalarea de capcane cu feromoni.
Metode biologice: combaterea biologică este o metodă de tip ,,viu contra viu’’:
a) plante contra insecte – metoda se bazează pe însuşirea unor plante de a
secreta unele substanţe repelente sau distrugătoare pentru dăunători (tabel nr. 10);

40
 Combaterea dăunătorilor cu ajutorul plantelor
tabel nr. 10
Plante cu acţiune repelentă sau distrugătoare
Dăunători combătuţi
Denumire populară Denumire ştiinţifică
Coada şoricelului Achillea millefolium Afide, acarieni, omizi
Omag Aconititum spp Larve de coleoptere, omizi
Vinariţă/ vineţică Ajuga reptans Diverse insecte
Ceapă Allium cepa Acarieni, furnici
Lemnul domnului Artemisia abrotanum Diverse insecte, efect repelent
Pelin Artemisia absinthium Nematozi, omizi, purici
Năfurilică Artemisia annua Afide
Afide, purici, gândacul din
Pelin negru Artemisia vulgaris
Colorado, furnici, răţişoara
Muştar negru Brassica nugra Nematozi
Căpriţa Chenopodium album Gândacul din Colorado
Afide, păianjeni, gândacul din
Coriandru Coriandrum sativum
Colorado
Afide, larve de coleoptere, diverse
Nemţişor de câmp Delphinium consolida
lepidoptere, tripşi
Fenicol Feniculum vulgare Nematozi
Nuc Junglans regia Diverse insecte
Levănţică Lavandula angustifolia Afide, lăcuste, nematozi
Păduchelniţa Lepidium ruderale Diverse insecte, afide, muşte
Omizi, gândacul din Ccolorado,
Tomate Licopersicum esculentum
afide, nematozi, purici
Sulfina albă Melilotus albus Gândacul din Colorado
Mentă Mentha spp Gândacul din Colorado
Afide, acarieni, omizi, tripşi,
Tutun Nicotiana tabacum
Gândacul din Colorado
Busuioc Ocimum basilicum Afide, muşte, nematozi
Ricin Ricinus communis Afide, nematozi
Zârnă Solanum nigrum Afide, gândacul din Colorado
Păpădie Taraxacum oficinalis Gândacul din Colorado, lăcuste
Tisa Taxus bacata Diverse insecte
Urzică vie Urtica dioica Afide, acarieni
Lumânărică Verbascum phlomoides Gândacul din Colorado, rozătoare
Laptele câinelui Euphorbia spp Rozătoare
Schinduf Trigonela foenumgrecum Rozătoare (induce infertilitatea)

b) prădători naturali (fauna utilă): broaşte, guşteri, şerpi, păsări insectivore şi

răpitoare – piţigoi, ciocănitoare, cucu, pupăza, graurul, cucuveaua, striga şi mamifere
insectivore – lilieci arici, cârtiţă, bursuc, nevăstuică;
c) prădători entomofagi: principalele specii de insecte folosite în combaterea
ecologică a dăunătorilor sunt prezentate în tabelul nr. 11.

41
 Insecte folosite în combaterea ecologică a dăunătorilor
tabel nr. 11
Specii de insecte folositoare
Dăunători combătuţi
Denumire populară Denumire ştiinţifică
Ţânţarul Aphidoletes aphidimyza Păduchi de frunze
Ochi de aur Crysopa carneea Păduchi de frunze, tripşi
Viespea parazită Dacnusa sibirica Musca minieră
Viespea parazită Encarsia hormosa Musculiţa albă de seră
Păianjenul prădător Ambliseius cucumeris Tripsul plantelor de seră

d) combatere microbiologică: constă în folosirea unor preparate pe bază de

microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci) care parazitează şi omoară unii
dăunători. Preparate care conţin:
• ciuperci: MUSCARDIN M 45, BEAUVERIA SPORES,
BOVERIN, MITECIDIN – cu acţiune împotriva gândacului de Colorado;
• bacterii: AGRITOL, DIPEL, THURICIDE, THURINGINE,
ENTOBAKTERIN, THIBACTUR, BAKFUKOL, THURINTOX,
EKOTECH, FORAY – cu acţiune împotriva omizilor;
• virusuri: BIOTROL VHZ şi VSE, VITEX R – combat omizile, buha
verzei.
Metode genetice: prin ameliorare se urmăreşte obţinerea de soiuri şi/sau hibrizi
care să prezinte rezistenţă la anumiţi dăunători.
Metode biochimice: în funcţie de materia primă folosită, preparatele utilizate în
protecţia ecologică a legumelor împotriva dăunătorilor se pot împărţi în două
categorii: insecticide minerale şi insecticide vegetale.
Insecticide minerale:
• Alaun (piatra acră)
Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de
0,4% cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi a omizilor, de asemenea prin
stropirea solului se previne atacul melcilor fără cochilie. Soluţia de stropit se prepară
prin dizolvarea a 40g alaun în puţină apă fierbinte, care apoi se completează cu apă
rece până la 10 litri.
• Făină de bazalt
Întrebuinţare: principala metodă de administrare este prăfuirea, dar se poate
aplica şi sub formă de soluţie (suspensie fină) în concentraţie de 1-3%. Preparatul are
o capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul
organelor aeriene, inclusiv dăunătorii sugători. Acţiunea de prevenire şi combatere a
dăunătorilor manifestată de făina de bazalt se explică prin: schimbarea pH-ului de la
suprafaţa organelor vegetative aeriene, de la slab acid la slab alcalin; acţiunea directă
mecanică a cristalelor de cuarţ asupra corpului, ochilor şi traheelor insectelor.
• Săpun de potasiu
Întrebuinţare: împotriva omizilor, păianjenului roşu şi a larvelor gândacului din
Colorado: 100-300g săpun de potasiu + 0,5 litri alcool alimentar + o lingură de var şi
una de sare de bucătărie la 10 litri apă.

42
 • Săpun de potasiu concentrat
Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de
2%, cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.
• Sulfat de aluminiu
Întrebuinţare: 200g se omogenizează cu 1litru apă apoi se diluează cu 9 litri
apă şi se foloseşte prin stropiri împotriva cochenilelor şi a musculiţei albe. Soluţia de
stropit se omogenizează prin amestecare de mai multe ori cu o mătură de nuiele.
Insecticide vegetale obţinute din următoarele plante:
• Urzica vie (Urtica dioica)
Întrebuinţare: purinul se diluează de 50 de ori, se agită circular timp de 20 de
minute apoi se tratează plantele pentru întărirea sistemului imunitar şi împotriva
atacului de afide şi de acarieni.
• Feriga (Dryopters filix - mas )
Întrebuinţare: purinul de frunze şi decoctul, nediluate se folosesc împotriva
melcilor fără cochilie.
• Pelinul (Artemisia absinthium)
Întrebuinţare: purinele se folosesc nediluate prin aplicare directă pe plante,
primăvara sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de evoluţia dăunătorilor,
împotriva furnicilor, omizilor, păduchilor. Extractul la rece se diluează de 2 ori şi se
tratează solanaceele împotriva larvelor gândacului din Colorado.
• Vetricea (Tanacetum vulgare)
Întrebuinţare: infuzia de vertice se foloseşte nediluată împotriva furnicilor,
afidelor, acarienlor, puricilor şi altor insecte; decoctul se foloseşte nediluat în
perioada de zbor a muştei verzei şi a carpocapsei.
• Leurda/usturoiţa (Allium ursinum)
Întrebuinţare: infuzia de leurdă se foloseşte nediluată prin stropirea repetată a
plantelor la intervale de trei zile împotriva acarienilor şi a afidelor. Purinul se
foloseşte nediluat împotriva muştei morcovului, însă numai în perioada de zbor a
acesteia.
• Usturoiul (Allium sativum)
Întrebuinţare: tratamentul cu preparate pe bază de usturoi se face la sămânţă şi
în caz de atac direct la plante. Biopreparatele se pot folosi şi pentru stropirea unor
composturi, iar usturoiul ca atare, eventual cultivat în benzi are efect nematocid şi
alungă şobolanii de câmp.
• Rotenona (Derris spp)
Întrebuinţare: se adresează unui număr mare de afide, acarieni, nematozi,
muşte, tripşi şi insecte cu atât mai vulnerabile cu cât capacitatea lor de ingestie este
mai mare. Toxicitatea este practic nulă pentru animalele cu sânge cald, dar se
manifestă pentru celelalte, mai ales prin ingestie, toxicitatea fiind ireversibilă.
• Neem (Azadirachta indica)
Întrebuinţare: preparatele din Neem îndepărtează sau distrug ouăle, larvele şi
adulţii a peste 200 de specii de dăunători din cele mai diverse clase: nematozi,
furnici, termite, pirale, ploşniţe, lăcuste. Tratamentele cu Neem se aplică pe sol şi/sau
pe plante prin stropiri cu emulsii de diferite concentraţii.

43
 1.3.6 Irigarea
Regimul de irigare al plantelor legumicole depinde, pe de o parte de însuşirile
hidro-fizice ale solului, iar pe de altă parte de cerinţele faţă de apă ale speciilor
cultivate. Cantitatea de apă consumată pe durata unui an, este diferită de la o specie la
alta; mai mare la plantele cu perioadă lungă de vegetaţie şi creştere foarte viguroasă,
mai mică la celelalte. Plantele legumicole, fiind mari consumatoare de apă şi
negăsind în sol întreaga cantitate, necesită completarea deficitului prin irigare.

Metode de udare:
• Udarea prin picurare
Este metoda de aplicare a apei cea mai des folosită deoarece prezintă
următoarele avantaje:
∗ automatizarea distribuţiei apei;
∗ corelarea zilnică a normei de udare cu evoluţia factorilor climatici;
∗ repartiţia apei numai în zonele radiculare ale plantelor;
∗ se reduce cantitatea de apă consumată;
∗ se previne tasarea solului;
∗ se previne răcirea solului;
∗ se previne atacul unor agenţi patogeni.
Această metodă prezintă şi un dezavantaj: costul ridicat al instalaţiei.

• Udarea prin aspersie

Se execută cu instalaţii speciale de aspersiune, distribuirea apei este
automatizată parţial, udarea plantelor se face cu operativitate. Se recomandă la
culturile de morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă roşie, cartofi, fasole păstăi (cu talie
mică).

• Udarea pe rigole (brazde)

Durata udării se apreciază după stagnarea apei în rigole şi după viteza de
infiltraţiei a apei în sol. În funcţie de situaţia concretă, se va evita udarea cu norme
mari pentru a nu produce efecte nedorite (spălarea stratului superficial de sol,
dislocarea solului din zona rădăcinilor, băltirea apei).
Metodele de udare utilizate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ să asigure o distribuire uniformă a apei şi o umectare corespunzătoare a
solului până la adâncimea de pătrundere a sistemului radicular şi să nu
influenţeze negativ structura solului;
∗ să nu determine o spălare a solului;
∗ să permită efectuarea lucrărilor de îngrijire.

1.3.7 Recoltarea
Momentul recoltării diferă de la o specie la alta, în funcţie de scopul pentru
care a fost cultivată specia respectivă:
∗ fructe la maturitate deplină (ardei, tomate, vinete);
∗ fructe tinere (castravete, dovlecel);
∗ maturitate de consum (salată, varză, conopidă);

44
 ∗ frunze (mărar pătrunjel).
Operaţia de recoltare poate fi executată o singură dată (salată, varză) sau
eşalonat (tomate, ardei, castraveţi, vinete).
Perioada optimă de recoltare, în cursul unei zile, este dimineaţa şi seara, în
vederea sortării şi ambalării pentru valorificare.
Legumele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează manual, de
preferinţă direct în ambalaje. Legumele destinate industrializării pot fi recoltate
mecanizat şi se transportă imediat la fabricile specializate.

1.4 Tehnologii cadru de cultură

1.4.1 Tehnologia culturii de tomate

Denumirea ştiinţifică: Lycopersicon esculentum

A. Particularităţi botanice şi biologice

În condiţiile climatului nostru, tomatele sunt plante erbacee, anuale, deşi în
regiunile de origine, cu climat tropical, se comportă ca plante perene.
• Rădăcina
Rădăcina tomatelor este viguroasă şi se caracterizează printr-un ritm de
creştere rapid. La 30 de zile după răsărirea plantelor, când s-a format numai o frunză
adevărată, rădăcina principală ajunge la 50 cm lungime.
În condiţiile creşterii naturale, rădăcina principală este pivotantă şi pătrunde la
adâncimi mari, conferind plantelor o rezistenţă mai mare la secetă, evidenţiată la
culturile obţinute prin semănat direct în câmp. Rădăcinile bătrâne se lemnifică spre
bază, fenomen caracteristic tomatelor perene.
• Tulpina
Tulpina tomatelor este în general caracterizată printr-o lăstărire bogată, ceea ce
face ca în condiţii de creştere naturală plantele să aibă aspect de tufă. Înălţimea
tulpinii este diferită variind între limite de 40 – 50 cm (la soiurile pitice) până la 2,5
m, chiar şi mai mult, la soiurile înalte. Creşterea tulpinii la soiurile înalte poate fi
oprită prin ciupirea vârfului, operaţie numită cârnit.
Tulpina tomatelor se caracterizează şi prin rezistenţa ei deosebită la majoritatea
soiurilor pitice au tulpina semilignificată şi erectă, pe când la cele înalte, datorită
greutăţii lăstarilor şi fructelor, tulpinile se culcă şi devin târâtoare, dacă nu sunt
susţinute (araci, spalieri). În condiţii favorabile, din tulpini cresc uşor rădăcini
adventive, ceea ce face posibilă şi înmulţirea vegetativă, prin butaşi.
Lăstarii formaţi pe tulpină poartă denumirea de copili şi cresc din mugurii
aşezaţi la subsuara frunzelor. Ei au o creştere asemănătoare cu a tulpinilor, formând
la rândul lor inflorescenţe şi lăstari.
Spre toamnă tulpina şi lăstarii încep să se lignifice.
• Frunzele
Frunzele tomatelor sunt întrerupt imparipenat sectate, foliolele mari alternând
cu foliole mici, neperechi. Foliolele variază ca formă şi dimensiuni, fiind ovate sau

45
lanceolate, întregi sau penat partite, cu suprafaţa netedă sau gofrată, cu marginile
răsucite sau nu.
Tulpina, ramificaţiile şi frunzele sunt acoperite de perişori numeroşi, din
care unii glandulari, ceea ce face ca la atingere să secrete un suc acrişor, cu
miros caracteristic, care îndepărtează unele insecte dăunătoare. Această
caracteristică constituie o metodă de protecţie ecologică împotriva insectelor
dăunătoare.
• Inflorescenţa
Inflorescenţa tomatelor este o cimă simplă sau compusă.
Numărul florilor într-un ciorchine variază între limite foarte largi, de la 4 – 5
până la peste 20 – în cazul racemilor ramificaţi.
Înflorirea începe de la baza ciorchinelui şi are loc eşalonat, rareori întâlnindu-
se mai mult de 2 flori la acelaşi grad de înflorire pe un ciorchine. Durata înfloririi
unui ciorchine variază şi pot înflori deodată 2 – 3 inflorescenţe. Pe o plantă şi chiar
într-o inflorescenţă se găsesc concomitent fructe în diferite grade de dezvoltare, flori
şi boboci.
• Fructul
Fructul este o bacă, de consistenţă relativ moale la maturitatea deplină. Fructele
variază ca formă, mărime şi culoare, mai mult sau mai puţin evident după soi.
Culoarea, la majoritatea soiurilor, prezintă nuanţe variate de roşu; sunt însă şi
soiuri cu fructele de culoare galbenă, portocalie sau aproape albă.
Mărimea fructului constituie caracter de soi şi variază între limite foarte largi.
În cadrul aceluiaşi soi există de asemenea limite de variaţie, dar mai reduse.
• Seminţele
Seminţele de tomate sunt cuprinse în sucul celular. Sămânţa are formă oval –
rotunjită, turtită, păroasă, mică (300 – 350 seminţe/g) iar greutatea a 1000 de seminţe
este de 2,7 – 3,4 g. Facultatea germinativă se menţine 6 – 8 ani.

B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

• Căldura
Tomatele au cerinţe ridicate faţă de căldură, fiind plante termofile. Temperatura
minimă de germinare este de 120C, cea optimă pentru germinare creşte la 220C.
Temperaturile sub 10 - 120C sunt dăunătoare iar cele de –1 la –30C, chiar pentru scurt
timp, cauzează îngheţarea plantelor. Temperatura optimă pentru germinarea polenului
este între 21 şi 260C iar cea pentru creşterea fructelor între 18 şi 240C. La peste 300C
plantele nu mai fructifică iar la peste 350C plantele îşi încetează creşterea.
Temperaturile peste 400C duc la moartea plantelor.

• Lumina
Intensitatea şi durata luminii au un rol important pentru creşterea şi dezvoltarea
tomatelor. Astfel, intensitatea optimă este de 25 – 30 klucşi, cea minimă de 4 – 5
klucşi. În ceea ce priveşte durata luminii, tomatele sunt destul de tolerante, preferând
însă o durată de 12 ore sau mai mult.

46
 • Umiditatea
Tomatele pretind un sol aprovizionat cu apă, la un nivel de 68 – 70% din c.c.a.,
în primele faze şi de 78 – 81% din c.c.a. în perioada de fructificare. Umiditatea
relativă a aerului trebuie să fie de 55 – 65% în faza de răsad şi de 60 – 70% în timpul
fructificării.

• Hrană
Consumul de elemente minerale la tomate este în funcţie de performanţele de
producţie urmărite. Astfel, pentru o producţie de 6kg/mp (60 t/ha) plantele extrag din
sol 19 g N, 30 g K, 2,8 g P, 25 g Ca, 3,8 g Mg/mp. Cantitatea şi raporturile dintre
macro şi microelementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor trebuiesc corelate
cu stadiul de dezvoltare, factorii de mediu, planta premergătoare şi gradul de
fertilitate a solului. Asigurarea de elemente se face prin fertilizarea de bază şi prin cea
fazială. Fertilizarea de bază se realizează cu gunoi de grajd bine fermentat,
aplicat toamna înainte de efectuarea arăturii. Prin aplicarea unei cantităţi de 100
t/ha de gunoi de grajd se asigură, în primul an de cultură, 100 kg azot (N), 125 kg
fosfor (P), 200 kg potasiu (K).
Fertilizarea fazială, în timpul perioadei de vegetaţie, se realizează prin folosirea
îngrăşămintelor foliare ecologice: Azotofertil, produs de Antibiotice SA Iaşi, Fertisol
C 141, C 313, C 011, C 411, produse de SC Chimenerj SA Craiova. De asemenea, se
poate folosi şi îngrăşământul foliar de tip Folplant 111, 231, 011, 141.
Prin folosirea produsului CROPMAX, produs de Holland Farming, se pot
obţine sporuri de producţie de 24 – 26 %, plantele capătă o rezistenţă mai mare la
boli, iar rădăcinile devin mai puternice şi mai dezvoltate (creşte rezistenţa la secetă).
Folosirea produsului BIONAT, produs de S.C. PANETONE S.R.L. din
Timişoara, determină: creşterea accelerată a plantelor, creşterea numărului de flori
legate şi a numărului de fructe, precocitatea fructificării, creşterea rezistenţei
plantelor la boli.

• Sol
Pentru tomate cele mai potrivite soluri sunt solurile cu textură mijlocie,
aluvionare şi cu o valoare a pH-ului de 6 – 6,5.

C. Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroşi hibrizi şi soiuri, care se grupează în
funcţie de perioada de vegetaţie şi destinaţia producţiei (tabel nr.12).

Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

47
 Soiuri/hibrizi de tomate
tabel nr. 12
Planta Caracteristicile fructului
Precocita Producţia
Soiul Greut. Rezistenţă
te (t/ha) Creştere Tipul Forma Culoare Păstrare
g/buc
Soiuri pentru consum în stare proaspătă
Vigurozitate medie, Roşu Tolerant la
Minerva 02 41-64 D Rotund > 120 M
talia 75-80cm purpuriu VMT,Vd,F
Rotund
Vigurozitate medie, Roşu Tolerant la
Export II F1 01 60-80 ND globulos 70-90 -
talie 90-100 uniform bolile specifice
turtit
Laura 30 70-80 ND Creştere viguroasă, Globulos Roşu aprins 100-110 B Vd,
Globulos
Arletta 01 80-90 ND Creştere viguroasă, Roşu intens 120-140 B F, N, Vd, VMT
turtit
Rotund Tolerant la
Mara 03 100-110 ND Foarte viguros Roşu închis 185-230 M
turtit bolile specifice
Soiuri pentru consum în stare proaspătă şi industrializare

48
Sferic, Tolerant la
Buzău 03 70-80 D Vigoare mijlocie Roşu intens 120-200 M
uşor turtit bolile specifice
Vigoare mijlocie talie Roşu
Unirea 02 105-110 D Sferic 63-86 M As, Xv
60-70 cm cărămiziu
Soiuri pentru industrializare
Viguros, talia 60- Roşu Tolerant la
Buzău 47 02 50-70 D Globulos 90-100
70cm uniform bolile specifice
Sferic
Dacia 03 90-100 D Tufe semierecte Roşu intens 110-120 M As, Pt, Xv
turtit
Globulos Tolerant la
Fakel 02 56-65 D Foarte viguros Roşu intens 60-70 B
turtit bolile specifice
Notă: Precocitate: 01 timpuriu; 02 semitimpuriu; 03 semitardiv
Rezistenţă la păstrare în câmp după coacere: M - rezistenţă medie; B - rezistenţă foarte bună
Tipul creşterii: ND – nedeterminată; D – determinată
Rezistenţă la boli: As – Alternaria solani; Pt – Pseudomonas tomato; Xv – Xanthomonas vesicatoria; Vd – Verticillium
dahliae; F – Fusarium oxysporum; VMT – virusul mozaicul tutunului.
 D. Tehnologia cadru de cultură
• Tipuri de culturi de tomate în câmp
Importanţa culturii de tomate a determinat efectuarea mai multor tipuri de
culturi care se deosebesc prin: destinaţia producţiei, epoca de înfiinţare a culturii
(timpurii, de vară, de toamnă), materialul folosit la înfiinţare (semănat direct,
răsaduri).

• Pregătirea solului
Indiferent de tipul de cultură, tomatele necesită numeroase lucrări de pregătire a
solului.
a) Lucrări efectuate toamna
∗ Discuitul, pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor
vegetale, menţinerea apei în sol şi afânarea superficială a solului în vederea
nivelării.
∗ Nivelarea de întreţinere, cu scopul de a asigura condiţii optime pentru
efectuarea lucrărilor următoare.
∗ Subsolajul, pentru afânarea adâncă a solului, fără întoarcerea brazdei, odată
la 3 – 4 ani, în special pe solurile grele, argiloase.
∗ Fertilizarea de bază cu gunoi de grajd bine fermentat.
∗ Arătura de bază, la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi
încorporarea îngrăşămintelor.
b) Lucrări efectuate în primăvară
∗ Grăpatul terenului, cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru
afânarea solului şi distrugerea unor buruieni.
∗ Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
∗ Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de 104
cm.
∗ Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de
udare.

• Producerea răsadului
Tehnica de producere a răsadului de tomate este în funcţie de tipul culturii.
a) Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a
răsadurilor:
∗ Tomate timpurii: 25 II – 1 III, în seră înmulţitor sau în răsadniţe calde,
răsadurile trebuie să aibă vârsta de 45 – 60 zile;
∗ Tomate de vară – toamnă pentru consum: 1 III – 20 III, în răsadniţe
semicalde , solarii, vârsta răsadului trebuie să fie de 35 – 45 zile;
∗ Tomate pentru industrializare: din 5. III până în 25 III. Se seamănă în etape
(trei etape) la interval de 10 zile, în răsadniţe semicalde, solarii, vârsta
răsadului trebuie să fie de 35 – 45 zile. (Se seamănă în etape pentru a se
obţine o eşalonare a producţiei).

49
 b) Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri şi la
1,5 – 2 cm între seminţe pe rând.
c) Norma de sămânţă: 250 – 300 g sămânţă/ha.
d) Repicatul răsadurilor: se execută după aproximativ 10 zile de la răsărit,
atunci când frunzele cotiledonale sunt paralele cu solul iar primele frunze
adevărate sunt vizibile. Pentru culturile timpurii repicatul se face în cuburi
vegetative cu dimensiunea de 7/7/7 sau 8/8/8 cm iar pentru culturile de vară
– toamnă repicatul se poate face în răsadniţe semicalde, pe pat nutritiv, la
distanţa de 8x8 cm sau 10x10 cm.
e) Lucrările de îngrijire: înainte şi după repicat se aplică lucrări de îngrijire
specifice producerii de răsaduri, constând în dirijarea factorilor de mediu,
fertilizare şi protecţia plantelor. Cu aproximativ 7 – 14 zile (în funcţie de
condiţiile climatice) înainte de plantare se începe călirea răsadurilor,
îndeosebi la tomatele timpurii, pentru a reduce şocul termic după plantare şi
riscul de distrugere a plantelor la modificarea climei.
f) Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar
de cultură sunt necesare următoarele suprafeţe:
∗ 40 m2 pentru semănat, cu 6 – 7 g sămânţă / m2;
∗ 350 – 400 m2 pentru repicatul răsadurilor.

• Înfiinţarea culturii
Cultura tomatelor necesită anumite măsuri pentru înfiinţare, măsuri care se
stabilesc în funcţie de tipul culturii practicate. Astfel, vor exista situaţii de înfiinţare a
culturii prin răsad sau prin semănat direct.

a) Înfiinţarea culturii de tomate prin răsad

• Epoca de plantare: se stabileşte în funcţie de specificul climatic al zonei, astfel
încât plantele să nu fie afectate de brumele târzii din primăvară:
∗ Tomate timpurii: 20. 04 – 1. 05;
∗ Tomate de vară: 20. 04 – 15. 05;
∗ Tomate pentru industrializare: 20. 04 – 25. 05.
• Tehnica plantării: plantarea se face manual sau mecanizat.
• Scheme de plantare: pentru alegerea schemei de plantare trebuie ţinut cont de
particularităţile de creştere ale soiului/hibridului cultivat şi de destinaţia
culturii, astfel:
∗ Tomate timpurii susţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60 – 70 cm între
rânduri, 30 cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei scheme se
poate obţine o densitate de aproximativ 44000plante/ha.
∗ Tomate de vară susţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60 – 70 cm între
rânduri, 40 cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei scheme se
poate obţine o densitate de aproximativ 33000plante/ha.
∗ Tomate pentru industrializare, nesusţinute: 2 rânduri pe strat modelat,
60cm între rânduri, 50 cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei
scheme se poate obţine o densitate de aproximativ 26000plante/ha.

50
 La tomatele timpurii, cultivate pe teren nemodelat, schema clasică de cultivare
prevede 70 cm distanţa între rânduri şi 25 – 30 cm între plante pe rând, asigurându-se
astfel o densitate de 47 – 57000 plante/hectar.
∗ Adâncimea de plantare: răsadul normal dezvoltat se plantează până la
prima frunză adevărată iar răsadul alungit se plantează culcat pe direcţia
rândului.

b) Înfiinţarea culturii prin semănat direct în câmp

Această metodă se practică la soiurile târzii, în condiţii climatice favorabile, iar
producţia este destinată industrializării.
∗ Epoca de semănat: se seamănă în trei etape, pentru eşalonarea
producţiei. Calendaristic, perioada optimă este între 5. 04 – 10. 05, când
în sol, la adâncimea de 5 cm se înregistrează o temperatură de 10 – 12
0
C.
∗ Schema de semănat: câte 2 rânduri pe strat modelat cu lăţimea de 104
cm, la distanţa de 50 cm între rânduri.
∗ Necesar de sămânţă: pentru suprafaţa de 1 hectar este necesară o
cantitate de 1,5 – 2 kg sămânţă. În eventualitatea aplicării unor praşile
oarbe în sămânţa de tomate se amestecă o cantitate de 400 –500 grame
sămânţă de salată (plantă indicatoare).
∗ Adâncimea de semănat: tomatele se seamănă la adâncimea de 2 – 2,5
cm. Pentru efectuarea unei lucrări de calitate şi obţinerea unei culturi
fără goluri patul germinativ pe adâncimea de 0 – 5 cm trebuie pregătit
foarte bine iar maşinile de semănat să fie reglate şi echipate cu limitator
de adâncime.

• Lucrări de întreţinere
Pentru întreţinerea culturilor de tomate se aplică o serie de lucrări, unele dintre
ele având caracter general, altele fiind specifice tomatelor.
a) Lucrări cu caracter general
Aceste lucrări se execută cu scopul de a asigura condiţii optime de creştere şi
dezvoltare a plantelor, atât la culturile înfiinţate prin răsad cât şi la cele înfiinţate prin
semănat direct în câmp.
∗ Udarea după plantare: pe suprafeţe restrânse se poate face manual prin
administrarea unei cantităţi de 1 –2 litri de apă la fiecare plantă, sau pe
suprafeţe mari prin rigole cu o normă de 150 – 200 m3/ha.
∗ Udarea semănăturii: la culturile înfiinţate prin semănat direct în câmp
trebuie asigurată umiditatea solului la un nivel de 70 – 75 % din IUA
(intervalul umidităţii active) pe cât posibil constantă în stratul 0 – 5 cm.
Udarea se face prin aspersiune, folosind aspersoare cu jet fin, presiune
joasă şi normă redusă astfel încât să se evite formarea crustei.
∗ Completarea golurilor la culturile înfiinţate prin răsad: la 2 – 3 zile după
plantare, se execută manual şi are ca scop menţinerea densităţii iniţiale a

51
 culturii. Se foloseşte răsadul de rezervă, de aceeaşi calitate, acelaşi
soi/hibrid şi de aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial la plantare.
∗ Răritul tomatelor semănate direct în câmp: se execută manual, de 1 – 2
ori. Distanţa finală dintre plante pe rând trebuie să fie de aproximativ 45
cm, realizându-se astfel o densitate de 30 – 32000 plante/ha.
∗ Prăşitul: se aplică în cursul perioadei de vegetaţie de câte ori este nevoie,
de regulă de 4 – 5 ori. Se execută pe intervalul dintre rânduri şi între
plante pe rând pentru a menţine solul afânat şi pentru distrugerea
buruienilor.
∗ Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice, se aplică un
număr de 6 – 8 udări, la interval de 8 – 10 zile, norma de udare fiind de
200 – 500 m3/ha.
∗ Fertilizarea fazială: se face cu îngrăşăminte foliare la intervale de 10 –
12 zile.
Schemă de fertilizare fazială:
o Azotofertil 10 litri/300 litri apă, imediat după plantat;
o la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F231 – 1%;
o la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F141 – 1%;
o la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F231 – 1%;
o la 10 – 12 zile îngrăşământ foliar CROPMAX 1l/ha;
o la 10 –12 zile îngrăşământ foliar BIONAT 0,1 – 0,5%;
o la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F231 – 1%.

∗ Protecţia plantelor:
Combaterea bolilor
Pentru combaterea bolilor la tomate se pot folosi următoarele produse
acceptate în sistemul ecologic:
• hidroxid de cupru: se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi
stoparea atacului de mană la tomate. Produse comerciale: CHAMPION 50
WP, FUNGURAN OH 50 WP, KOCIDE 101
• oxiclorura de cupru: se foloseşte în concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru
prevenirea şi stoparea atacului de mană la tomate. Produse comerciale:
TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU
• Trichodermin (pentru combaterea ciupercilor Fusarium, Rhizoctonia),
Imanin (eficace în combaterea mozaicului, stolburului şi pătării brune a
tomatelor), Trichodex 25 WP şi Trichosemin 25 PTS pentru combaterea
putregaiului cenuşiu al tomatelor (Botrytis cinerea).

Bolile tomatelor pot fi combătute cu succes prin folosirea preparatelor

vegetale:
• decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense)
Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor
criptogamice (mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot
timpul anului pentru însănătoşirea populaţiei de microorganisme utile şi combaterea

52
celor patogene. Decoctul diluat (50 g decoct/litru de apă) se foloseşte pentru tratarea
seminţelor de legume împotriva căderii răsadurilor.
• purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte pentru stimularea creşterii
răsadurilor şi preventiv împotriva manei (Phytophtora).
• purin de ceapă (Allium cepa)
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de
atac împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor
(Corynebacterium michiganense).
• infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum)
Utilizare: se folosesc nediluate la tratarea seminţelor, iar în caz de atac puternic
direct la plante împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor
(Corynebacterium michiganense), pătarea frunzelor (Xanthomonas spp), pătarea
pustulară a tomatelor (Pseudomonas spp).

Combaterea dăunătorilor
Pentru combaterea dăunătorilor se utilizează insecticide vegetale, insecticide
minerale, preparate pe bază de microorganisme, prădători, plante repelente.

b) Lucrări speciale
∗ Lucrările speciale se aplică, de regulă, culturilor de tomate cu creştere
nedeterminată destinate consumului în stare proaspătă.
∗ Înfiinţarea mijloacelor de susţinere: este obligatorie, în acest scop
folosindu-se: tutori (araci din lemn) sau spalieri de diferite dimensiuni.
∗ Palisarea (legarea) plantelor: se repetă de mai multe ori pe măsură ce
plantele cresc în înălţime.
∗ Copilitul: constă în îndepărtarea lăstarilor laterali înainte ca aceştia să
depăşească 5 –7 cm lungime.
∗ Cârnitul: presupune îndepărtarea vârfului tulpinii, după 1-2 frunze aflate
deasupra ultimei inflorescenţe păstrate. Se execută cu scopul opririi
creşterii în lungime a tulpinii şi orientării substanţelor sintetizate de
frunze către inflorescenţe. La tomatele de vară-toamnă cultivate pe
spalier, cârnitul se aplică cu 2-3 săptămâni înaintea primei brume de
toamnă, pentru valorificarea fructelor formate şi din inflorescenţele
superioare.

• Recoltarea
Tomatele se recoltează pe măsura maturării fructelor şi în funcţie de destinaţia
producţiei.
Recoltarea tomatelor pentru consum în stare proaspătă se face la interval de 4 –
5 zile, pe măsură ce fructele ajung la maturitatea comercială. Astfel, tomatele se
culeg când culoarea acestora a virat spre roz, roşu sau portocaliu (în funcţie de
soi/hibrid).

53
 Din punct de vedere tehnic, operaţia de recoltare se poate efectua: manual, la
fructele destinate consumului în stare proaspătă; manual, semimecanizat sau
mecanizat, la fructele destinate industrializării.
Condiţionarea recoltei se va realiza în conformitate cu cerinţele beneficiarului,
fructele vor fi sortate pe calităţi şi se vor ambala în lădiţe conform STAS, indiferent
de modul de valorificare.

1.4.2 Tehnologia culturii de ardei gras

Denumirea ştiinţifică: Capsicum annuum

A. Particularităţi botanice şi biologice

În condiţiile climatice din România ardeiul este plantă anuală, erbacee, cu o
durată medie de vegetaţie de 100 – 150 zile de la răsărit până la maturarea primelor
fructe.
• Rădăcina
Ardeiul are rădăcina principală pivotantă din care se desprind un număr mai
mare de rădăcini secundare. Întregul sistem radicular este superficial, din care cauză
planta nu are posibilitatea de a se aproviziona cu apă din straturile adânci. Rădăcina
plantei se reface greu în urma rănirilor, ca urmare, la efectuarea lucrărilor de afânare
a solului trebuie să se evite vătămarea plantelor în zona sistemului radicular.
• Tulpina
Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu înălţimea de 40 – 50 cm, ramificată
dicotomică. Tulpina nu emite rădăcini adventive, din acest motiv, plantarea
răsadurilor nu se face prea adânc
• Frunzele
Frunzele au forma oval-lanceolată, iar peţiolul este lung şi subţire. Culoarea
frunzelor este verde închis şi au suprafaţa lucioasă. Există o corelaţie între forma
frunzelor şi forma fructelor, astfel, varietăţile putând fi recunoscute şi după forma
frunzelor.
• Floarea
Florile sunt de culoare albă, solitare sau dispuse câte două la locul de
ramificare a tulpinii. Prima floare apare la prima ramificare a tulpinii, din aceasta
formându-se un fruct de slabă calitate, motiv pentru care, dacă este posibil aceasta se
elimină. Polenizarea este parţial autogamă, polenizarea cu polen străin realizându-se
doar la 30% din flori. Datorită acestui aspect impurificarea este redusă, obţinându-se
fructe de calitate superioară.
• Fructul
Fructul este o bacă, de forme şi mărimi diferite, în funcţie de soi, cu suprafaţa
netedă, lucioasă, de regulă cu coaste rotunjite.
• Sămânţa
Sămânţa este de formă rotund-turtită, glabră, de culoare alb-gălbuie, cu
tegumentul tare şi suprafaţa aspră. Sămânţa este mică, 125 – 280 seminţe/gram,
greutatea a 1000 de seminţe fiind de 3,5 – 3,8 grame. Facultatea germinativă normală
este de peste 80% şi se menţine 4 ani.

54
 B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

• Căldura
Ardeiul este o plantă mai pretenţioasă la căldură decât tomatele. Pragul
biologic se consideră la +150C. Ca urmare, temperaturile sub această valoare sunt
nefavorabile pentru creşterea vegetativă, care încetează, dar mai ales pentru
dezvoltarea organelor vegetative. Temperaturile ridicate, de peste 32 – 350C, mai cu
seamă când sunt însoţite de secetă atmosferică, sunt defavorabile, deoarece
favorizează avortarea florilor, ceea ce are drept consecinţă diminuarea producţiei.
Temperatura minimă de germinare este de 14 – 150C, cea optimă de germinaţie
fiind de 24 - 300C. Temperatura optimă pentru creşterea vegetativă şi fructificare este
de 22 – 25 - 300C. La temperaturi de peste 300C, formarea fructelor scade brusc,
deoarece polenul îşi pierde vitalitatea şi se produce avortarea în masă a florilor.

• Lumina
Ardeiul manifestă mare sensibilitate la lipsa luminii, atât în faza de răsad cât şi
după plantarea în câmp. În perioada de creştere şi fructificare, intensitatea optimă a
luminii este de 25-30 klucşi iar cea minimă de 8-10 klucşi. În timpul producerii
răsadurilor, intensitatea minimă a luminii trebuie să fie de 5 klucşi. Durata
fotoperioadei este de 12 ore sau mai mult. Datorită pretenţiilor faţă de lumină,
ardeiului i se rezervă terenuri bine însorite.

• Umiditatea
Datorită sistemului radicular superficial, plantele de ardei au pretenţii ridicate
faţă de prezenţa apei în stratul superficial al solului. Ca urmare, cultura de ardei
necesită irigarea în tot cursul perioadei de vegetaţie. Insuficienţa apei, atât în sol cât
şi în atmosferă, influenţează nefavorabil mărimea fructelor, grosimea pereţilor şi
chiar forma acestora.
Aprovizionarea solului cu apă, la nivel de 70-80% din c.c.a. şi menţinerea
umidităţii atmosferice, la 60 - 70%, presupune irigarea intensă a culturilor de ardei,
având însă grijă ca apa să fie cât mai caldă. Umiditatea relativă a aerului de peste
75% este favorabilă dezvoltării unor ciuperci patogene, iar sub 60%, asociată cu
temperatură peste 250C, favorizează brunificarea fructelor şi vârfurilor de creştere.

• Hrana
Consumul de elemente nutritive la ardei este foarte ridicat. Astfel, pentru o
producţie de 20 – 25 t/ha plantele au un consum de aproximativ: 2,55 g azot, 0,35 g
fosfor, 3,4 g potasiu/ Kg de fructe. Răspunde foarte bine la fertilizarea organică cu 20
– 30 t/ha.
Atenţie !!! Când plantele de ardei nu dispun de suficiente substanţe
fertilizante, florile avortează în masă şi fructele formate cad înainte de a ajunge la
maturitate.

55
 • Solul
Ardeiul necesită soluri uşoare, luto-nisipoase, adânci, permeabile, cu un
conţinut ridicat în elemente fertilizante, cu conţinut ridicat în humus (peste 5%), cu
valoarea pH –ului cuprinsă între 6 şi 6,6. Pentru cultura ardeiului sunt recomandate
solurile aluviale, cernoziomurile levigate, precum şi solurile brune-roşcate de pădure
cu textură luto-argiloasă.
În asolamentele legumicole, cultura ardeiului trebuie să urmeze după o
premergătoare corespunzătoare, ca de exemplu: mazăre, fasole, castraveţi,
rădăcinoase, bulboase. Sunt contraindicate tomatele, pătlăgelele vinete, cartoful.

C. Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică (tabel nr.13)

Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

56
 Soiuri/hibrizi de ardei gras
tabel nr. 13
Planta Caracteristicile fructului
Producţia Culoare la
Soiul Precocitate Înălţime Greutate Lungime Rezistenţă
(t/ha) Tipul Forma maturitate
(cm) g/buc (cm)
tehnologică
compactă, Tronconică, Verde
Aroma 02 40 – 45 50 - 55 160-180 10,4 Vd, VMT
3-4ramifica piramidală gălbui, roşu
Port Piramidal Verde
Ceres 01 40 – 50 50 - 60 60-80 8-8,5 Vd, VMT
semierect trunchiat deschis, roşu
Piramidal Verde
Dolmy F1 02 38-50 60-70 Port erect 80-90 8-8,5 Vd, VMT
trunchiat gălbui, roşu

57
Verde
Compactă,v Piramidal
Opal 03 35-55 45-50 albicios, 80-100 9-11 Vd
iguroasă trunchiat
roşu
Vigoare Piramidal Galben
Simona 01 33-50 40-45 60-70 10-13 Vd, VMT
medie trunchiat verzui, roşu

Notă: Precocitate: 01 timpuriu; 02 semitimpuriu; 03 semitardiv

Rezistenţă la boli: Vd – Verticillium dahliae; VMT – virusul mozaicul tutunului.
 D. Tehnologia cadru de cultură
Ardeiul se cultivă prin răsad repicat pentru culturile timpurii şi răsad nerepicat
pentru culturile de vară-toamnă.

• Pregătirea solului
Ardeiul gras se cultivă prin răsad, ca urmare măsurile de pregătire a solului se
vor face pentru asigurarea condiţiilor optime de vegetaţie.
a) Lucrări efectuate toamna
∗ Discuitul, pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor
vegetale, menţinerea apei în sol şi afânarea superficială a solului în
vederea nivelării.
∗ Nivelarea de întreţinere, cu scopul de a asigura condiţii optime pentru
efectuarea lucrărilor următoare.
∗ Subsolajul, pentru afânarea adâncă a solului, la 50 cm, fără întoarcerea
brazdei, odată la 3 – 4 ani, în special pe solurile grele, argiloase.
∗ Fertilizarea de bază cu gunoi de grajd bine fermentat, 40-50 t/ha.
∗ Arătura de bază, la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi
încorporarea îngrăşămintelor.
b) Lucrări efectuate în primăvară
∗ Grăpatul terenului, cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru
afânarea solului şi distrugerea unor buruieni.
∗ Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
∗ Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de
104 cm.
∗ Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de
udare.

• Producerea răsadului
Răsadul se produce în răsadniţe calde sau în sere înmulţitor.
a) Epoca de semănat: se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a
răsadurilor. Ardeiul gras, de regulă se seamănă în perioada 25. 02-10.03.
b) Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri, când
răsadul se va repica, şi la interval de 7-8 cm când nu se repică. Distanţa între
seminţe pe rând va fi de 1-2 cm. Adâncimea de semănat este de 1,5 - 2 cm.
c) Norma de sămânţă: pentru obţinerea răsadului necesar plantării unui hectar
de ardei gras este necesară o cantitate de 0,8-1 kg sămânţă.
d) Dirijarea temperaturii: de la semănat până la răsărire se va asigura
temperatura optimă de germinare, de 22-250C atât ziua cât şi noaptea. La
răsărirea primelor plante, pentru prevenirea alungirii acestora, se va dirija
temperatura la 22-250C ziua şi la 18-200C în timpul nopţii.
e) Repicatul răsadurilor: când este cazul, se va face atunci când plantele au
format 1-2 frunze adevărate, pe pat nutritiv la distanţa de 5x5 cm sau 7x5
cm.
f) Lucrări de îngrijire: înainte şi după repicare se aplică lucrări specifice de
îngrijire, care constau în:

58
 ∗ Dirijarea temperaturii la 22-250C ziua şi la 18-200C în timpul nopţii.
∗ Dirijarea umidităţii relative a aerului, aceasta menţinându-se la 55-
65%.
∗ Aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii plantelor cu decoct de
coada – calului (Eqvisetum arvense).
∗ Fertilizarea fazială cu soluţie de F 411, 0,05%.
∗ Călirea răsadului: se face cu câteva zile anterior datei de plantare.
g) Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar
de cultură este necesară o suprafaţă de răsadniţă sau seră înmulţitor de 150 -
200 m2.
h) Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie de 45 - 50 de zile de la semănat.

• Înfiinţarea culturii
Cultura de ardei gras se înfiinţează prin răsad. Măsurile pentru înfiinţarea
culturii se stabilesc în funcţie de evoluţia temperaturii.
∗ Epoca de plantare: se consideră a fi optimă atunci când în sol, la
adâncimea de plantare, este de cel puţin 150C, calendaristic, această
situaţie se întâlneşte în perioada 25.04-5. 05.
∗ Tehnica de plantare: plantarea se poate face manual sau mecanizat.
∗ Schema de plantare: depinde de particularităţile de amenajare a
terenului:
o Pe teren modelat, câte 2 rânduri pe strat înălţat, la interval de 70
cm între rânduri şi 15 – 20 cm între plante pe rând, obţinându-se
astfel o densitate de 66600 – 88800 plante/ha.
o Pe teren nemodelat se plantează în rânduri echidistante, la 70 cm
între rânduri şi la 15 – 20 cm între plante pe rând, ceea ce asigură
o densitate de 71400 – 95200 plante/ha.
Când plantarea se face manual, înainte de plantare se marchează rândurile, şi,
după caz, se deschid rigole sau gropi de plantare.
∗ Adâncimea de plantare: Atenţie!!! Plantarea se face obligatoriu până
la nivelul la care s-a produs răsadul.

• Lucrări de întreţinere
La îngrijirea culturilor de ardei gras se aplică o serie de lucrări, marea
majoritate având caracter general.
a) Lucrări cu caracter general
Se execută cu scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
∗ Udarea după plantare: după plantarea răsadului se administrează,
manual, câte 1 – 2 litri de apă la fiecare plantă sau se udă pe rigole, cu o
normă de 200 – 250 m3/ha.
∗ Completarea golurilor: la 4 - 5 zile după plantare, se execută manual şi
are ca scop menţinerea densităţii iniţiale a culturii. Se foloseşte răsadul
de rezervă, de aceeaşi calitate, acelaşi soi/hibrid şi de aceeaşi vârstă cu
cel folosit iniţial la plantare.

59
 ∗ Prăşitul: se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, de câte ori este
nevoie, de regulă de 4 – 5 ori pe intervalul dintre rânduri şi de 2 – 3 ori
între plante pe rând. Lucrarea se execută pentru afânarea solului şi
pentru distrugerea buruienilor. Pentru prevenirea formării crustei
lucrarea de prăşit se execută, de cele mai multe ori după udarea culturii.
Atenţie!!! Prăşitul se execută cu grijă, superficial, pentru a nu distruge
sistemul radicular al plantelor.
∗ Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice se execută de 9 –
10 ori, la intervale de 12 – 15 zile, norma de udare fiind de 300 –350
m3/ha la primele 3 – 4 udări şi de 400 – 450 m3/ha la următoarele.
Atenţie!!! Ardeiul gras este foarte pretenţios la prezenţa apei în sol, în
special în perioada înfloritului şi a fructificării, aprovizionarea solului cu
apă trebuie să fie la un nivel de 75 – 80 % din I.U.A. (intervalul
umidităţii active). Este sensibil la băltirea apei. Pentru a forţa plantele
să-şi dezvolte un sistem radicular mai profund prima udare se aplică
după un interval ceva mai lung.
∗ Fertilizarea fazială: influenţează pozitiv atât calitatea cât şi mărimea
producţiei. Fertilizarea fazială se face cu îngrăşăminte foliare de 2 – 3
ori, la un interval de 15 – 20 de zile, astfel:
o după 15 zile de la plantare, cu produsul CROPMAX, 1l/ha;
o după 20 zile de la prima fertilizare, cu produsul BIONAT, 0,5%;
o după 20 zile de la a doua fertilizare, cu produsul F111, 5l/ha.

• Protecţia plantelor
Bolile cele mai întâlnite la cultura de ardei gras sunt virozele şi micozele, iar
dintre dăunători cei mai importanţi sunt afidele şi păduchii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 1.3.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

b) Lucrări speciale
Cultura de ardei gras nu necesită multe lucrări speciale pentru dirijarea creşterii
şi fructificării.
∗ Îndepărtarea primei flori sau a primului fruct: se realizează în scopul
dirijării produselor rezultate din fotosinteză către toate organele plantei.
Din prima floare se dezvoltă un fruct de proastă calitate.
∗ Oprirea creşterii: în condiţii climatice foarte favorabile planta poate avea
o creştere luxuriantă, astfel, pentru valorificarea superioară a condiţiilor
de cultură, cu rezultate în mărimea producţiei, se recurge la limitarea
creşterii prin ruperea vârfurilor lăstarilor.
∗ Muşuroitul: se face în scopul menţinerii poziţiei plantelor. Muşuroiul nu
se face prea înalt şi se execută manual sau mecanizat, odată cu prăşitul.
În cazul în care muşuroitul se face mecanizat, cultivatorul trebuie
echipat cu corpuri de rariţă.

60
 • Recoltarea
Ardeiul gras se recoltează în mai multe etape, pe măsură ce fructele au ajuns la
maturitatea de consum, au dimensiunile normale soiului cultivat, sunt suficient de
cărnoase, tari la pipăit şi gust dulceag. Fructele se recoltează manual. Atenţie!!!,
datorită faptului că fructele au pedunculul (codiţa) puternic se recoltează prin tăiere (
nu prin rupere) deoarece ramificaţiile se rup foarte uşor şi se poate pierde o mare
parte din producţie.

1.4.3.Tehnologia culturii de pătlăgele vinete

Denumirea ştiinţifică: Solanum melongena

A. Particularităţi botanice şi biologice

În condiţiile climatica din România , pătlăgelele vinete sunt plante anuale,
erbacee.
• Rădăcina
La pătlăgelele vinete rădăcina este foarte bine dezvoltată, poate ajunge până la
adâncimea de 1 –1,5 m, marea măsură a rădăcinilor fiind în stratul de 20 – 50 cm.
Rădăcinile se refac cu greu după rănire, fiind foarte importantă producerea
răsadurilor cu un sistem radicular bine dezvoltat, pe cât posibil repicat în ghivece.
• Tulpina
Tulpina are o creştere erectă, talia de 0,4 – 1,5 m, ramificată, foarte rezistentă
datorită lemnificării, cu o coloraţie verde-violacee, în funcţie de soi. Nu formează
rădăcini adventive, de aceea răsadul nu se plantează mai adânc decât a fost în
răsadniţă.
• Frunzele
Frunzele sunt mari, întregi, cu peţiolul lung, formă ovală sau lanceolată, de
culoare verde închis, strălucitoare. Nervurile frunzelor sunt mai închise la culoare şi
uneori sunt prevăzute cu spini.
• Florile
Florile sunt mari, cel mai adesea solitare, mai rar dispuse câte 2 – 3, de culoare
violet spre albastru. Înfloritul are loc după 60 – 70 de zile de la semănat.
• Fructul
Fructul este o bacă , de formă diferită, de la globuloasă până la alungită,
netede, lucioase, colorate în negru roşcat sau violet la maturitatea de consum şi în
galben albicios la maturitatea fiziologică. Fructul prezintă peduncul gros, destul de
lung, cu ţepi duri.
La maturitatea de consum, fructele au pulpa fragedă, de culoare alb – verzuie,
gust plăcut, seminţe în formare. Când se depăşeşte maturitate de consum, fructele
capătă gust amar, pulpa devine aţoasă, seminţele sunt mari, colorate cenuşiu sau
maroniu. Fructul ajunge la maturitatea fiziologică după 70 – 90 de zile de la înflorit.
• Sămânţa
Sămânţa are formă rotund – turtită, netedă, de culoare galben-cenuşiu, mică
(200 – 300 seminţe/gram), greutatea a 1000 de seminţe fiind 3,5 – 5 g. facultatea
germinativă se menţine timp de 5 ani.

61
 B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Pătlăgelele vinete sunt mai pretenţioase faţă de factorii de mediu decât

tomatele şi ardeiul gras.
• Căldura
Temperatura minimă de germinare este de 13 – 150C, temperatura optimă de
germinare de 25 - 300C, temperatura oprimă de creştere şi fructificare de 25 - 300C,
pot rezista la temperaturi ridicate, chiar şi de 450C. Pretind ca temperatura solului să
fie mai ridicată decât cea a aerului. Când temperatura scade sub 150C creşterea
plantelor încetează. Plantele sunt sensibile la curenţii reci de aer. Perioadele reci, fără
îngheţ, afectează plantele, iar îngheţurile uşoare le distrug.
• Lumina
Durata şi intensitatea luminii au un rol deosebit de important în creşterea şi
dezvoltarea pătlăgelelor vinete. Intensitatea optimă este de 20 – 40 klucşi, cea
minimă de 8 – 10 klucşi, iar durata luminii de minim 12 ore.
• Umiditatea
Pătlăgelele vinete sunt foarte pretenţioase la apa din sol, ca interval şi cantitate.
Lipsa apei din sol produce căderea în masă a butonilor florali, a florilor şi chiar a
fructelor deja formate. Ca urmare, solul trebuie aprovizionat la nivel de 70 – 80 % din
c.c.a. cât mai constant posibil, iar umiditatea relativă a aerului să fie menţinută la 60 –
70%.
• Hrana
Consumul de elemente minerale la pătlăgele vinete este foarte ridicat. Pentru o
producţie de 20 – 25 t/ha plantele au un consum specific de 3,5 g azot, 0,78 g fosfor,
3,79 g potasiu/ kg de fructe. Pătlăgelele vinete răspund foarte bine la fertilizarea
organică.
• Solul
Pătlăgelele vinete preferă soluri aerate, fertile, cu drenaj bun, cu textură
mijlocie, aluvionare, cu valoarea pH – ului de 6,5 – 7.

C. Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroşi hibrizi şi soiuri, care se grupează în
funcţie de perioada de timp de la semănat până la maturitatea de consum a primelor
fructe: timpurii (până la 120 de zile), semitimpurii (120 – 130 de zile) şi târzii (peste
135 de zile). Principalele soiuri/hibrizi recomandaţi pentru cultura ecologică sunt
prezentaţi în tabel nr. 14.
Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

62
 Soiuri/hibrizi de pătlăgele vinete
tabel nr. 14

Caracteristicile fructului
Producţia Înălţimea plantei
Soiul Precocitate Alte caracteristici
(t/ha) (cm)
Lungimea Greutate
Forma Culoare
(cm) (g/buc)

Piriformă Violet
Amurg 02 41-45 90-100 alungită, 20-22 vişiniu 240-320 Plante foarte viguroase
cilindrică închis

Cilindrică Violet

63
Contesa 02 35-40 65-75 16-21 180-225 Indicat pentru cultura în câmp
alungită închis

Piriformă Violet
Daniela 02 38-43 80-90 22-24 300-350 Indicat pentru cultura în câmp
alungită închis

Indicat pentru cultura în câmp,

Pana Piriformă Violet
02 45-50 90-100 16-20 200-300 foarte productiv, fructe de
corbului alungită închis
calitate
Indicat pentru cultura în câmp,
Cilindrică Violet
Viorica 03 40-50 95-115 18-22 250-300 pulpa fină şi gust plăcut,
alungită închis
rezistente la secetă

Notă: Precocitate: 02 – semitimpuriu; 03 - semitârzii

 D. Tehnologia cadru de cultură
Pătlăgelele vinete se cultivă numai prin răsad.

• Pregătirea solului
Pătlăgelele vinete se cultivă prin răsad, ca urmare măsurile de pregătire a
solului se vor face pentru asigurarea condiţiilor optime de vegetaţie.
a) Lucrări efectuate toamna
∗ Discuitul: pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor
vegetale, menţinerea apei în sol şi afânarea superficială a solului în
vederea nivelării.
∗ Nivelarea de întreţinere: cu scopul de a asigura condiţii optime pentru
efectuarea lucrărilor următoare.
∗ Subsolajul: pentru afânarea adâncă a solului, la 50 cm, fără întoarcerea
brazdei, odată la 3 – 4 ani, în special pe solurile grele, argiloase.
∗ Fertilizarea de bază: cu gunoi de grajd bine fermentat, 40-50 t/ha.
∗ Arătura de bază: la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi
încorporarea îngrăşămintelor.
b) Lucrări efectuate în primăvară
∗ Grăpatul terenului: cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru
afânarea solului şi distrugerea unor buruieni.
∗ Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
∗ Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de
104 cm.
∗ Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de
udare.

• Producerea răsadului
Răsadul se produce în răsadniţe calde sau în sere înmulţitor.
a) Epoca de semănat: se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a
răsadurilor. Pătlăgelele vinete, de regulă se plantează cel târziu la 5-10 mai.
Semănatul se face în a doua decadă a lunii martie.
b) Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri şi la
1-2 cm între seminţe pe rând. Adâncimea de semănat este de 1,5 - 2 cm.
c) Norma de sămânţă: pentru obţinerea răsadului necesar plantării unui hectar
de pătlăgele vinete este necesară o cantitate de 0,8-1 kg sămânţă, sau de 15-
16 g seminţe la m2.
d) Dirijarea temperaturii: de la semănat până la răsărire se va asigura
temperatura optimă de germinare, de 22-250C atât ziua cât şi noaptea. La
răsărirea primelor plante, pentru prevenirea alungirii acestora, se va dirija
temperatura la 18 - 220C ziua şi la 15 - 180C în timpul nopţii.
e) Repicatul răsadurilor: se va face atunci când plantele au format 1-2 frunze
adevărate, fie în alte răsadniţe, pe pat nutritiv la distanţa de 7x7 cm, fie, mai
bine, în ghivece sau cuburi nutritive cu dimensiunea de minim 7x7x7 cm
sau 8x8x8 cm.

64
 f) Lucrări de îngrijire: înainte şi după repicare se aplică lucrări specifice de
îngrijire, care constau în:
∗ dirijarea temperaturii la 20-240C ziua şi la 16-180C în timpul nopţii;
∗ dirijarea umidităţii relative a aerului, aceasta menţinându-se la 55-65%;
∗ aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii plantelor cu decoct de
coada – calului (Eqvisetum arvense);
∗ fertilizarea fazială cu soluţie de F 411, 0,05%;
∗ călirea răsadului: se face cu câteva zile anterior datei de plantare.
g) Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar
de cultură este necesară o suprafaţă de răsadniţă sau seră înmulţitor de 150-
200 m2.
h) Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie de 45-60 de zile.

• Înfiinţarea culturii
La înfiinţarea culturii de pătlăgele vinete măsurile ce trebuiesc luate se stabilesc
în funcţie de evoluţia temperaturii.
∗ Epoca de plantare: se consideră a fi optimă atunci când în sol, la
adâncimea de plantare, este de cel puţin 140C, calendaristic, această
situaţie se întâlneşte în perioada 25.04-5. 05.
∗ Tehnica de plantare: plantarea se poate face manual sau mecanizat.
∗ Schema de plantare: depinde de particularităţile de amenajare a
terenului:
o Pe teren modelat, câte 2 rânduri pe strat înălţat, la interval de 80
cm între rânduri şi 45 cm între plante pe rând, obţinându-se astfel
o densitate de 29600 plante/ha.
o Pe teren nemodelat se plantează în rânduri echidistante, la 80 cm
între rânduri şi la 45 cm între plante pe rând, ceea ce asigură o
densitate de 27700 plante/ha.
Când plantarea se face manual, înainte de plantare se marchează rândurile, şi,
după caz, se deschid rigole sau gropi de plantare.
∗ Adâncimea de plantare: Atenţie!!! Plantarea se face obligatoriu până la
nivelul la care s-a produs răsadul.

• Lucrări de întreţinere
La îngrijirea culturilor de pătlăgele vinete se aplică o serie de lucrări, marea
majoritate având caracter general.
a) Lucrări cu caracter general
Se execută cu scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
∗ Udarea după plantare: după plantarea răsadului se administrează, manual,
câte 1 – 2 litri de apă la fiecare plantă sau se udă pe rigole, cu o normă de
150 - 200 m3/ha.
∗ Completarea golurilor: la 2-3 zile după plantare, se execută manual şi are ca
scop menţinerea densităţii iniţiale a culturii. Se foloseşte răsadul de rezervă,

65
 de aceeaşi calitate, acelaşi soi/hibrid şi de aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial
la plantare.
∗ Prăşitul: se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, de câte ori este nevoie,
de regulă de 4 – 5 ori pe intervalul dintre rânduri şi de 2 – 3 ori între plante
pe rând. Lucrarea se execută pentru afânarea solului şi pentru distrugerea
buruienilor. Pentru prevenirea formării crustei lucrarea de prăşit se execută,
de cele mai multe ori după udarea culturii. Atenţie!!! Prăşitul se execută cu
grijă, superficial, pentru a nu distruge sistemul radicular al plantelor.
∗ Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice se execută de 8 – 10
ori, la intervale de 7 - 10 zile, norma de udare fiind de 300 –350 m3/ha la
primele 2 - 3 udări şi de 400 – 450 m3/ha la următoarele. Atenţie!!!
Pătlăgelele vinete sunt foarte pretenţioase la prezenţa apei în sol, în special
în perioada înfloritului şi a fructificării, aprovizionarea solului trebuie să fie
la un nivel de 70 – 75 % din I.U.A. (intervalul umidităţii active).
∗ Fertilizarea fazială: influenţează pozitiv atât calitatea cât şi mărimea
producţiei. Fertilizarea fazială se face cu îngrăşăminte foliare de 2 – 3 ori, la
un interval de 15 – 20 de zile, astfel:
o după 15 zile de la plantare, cu produsul CROPMAX, 1l/ha;
o după 20 zile de la prima fertilizare, cu produsul BIONAT, 0,5%;
o după 20 zile de la a doua fertilizare, cu produsul F111, 5l/ha.

∗ Protecţia plantelor
Bolile cele mai întâlnite la cultura de pătlăgele vinete sunt: mana, putregaiul
cenuşiu şi fuzarioza, iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt: tripşii, Gândacul din
Colorado, păianjenul roşu, păduchii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 1.3.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

b) Lucrări speciale
La pătlăgelele vinete sunt necesare unele lucrări speciale pentru dirijarea
creşterii şi fructificării:
∗ Copilitul: se practică în regiunile mai răcoroase şi umede, pentru eliminarea
lăstarilor fără rod.
∗ Cârnitul: presupune îndepărtarea vârfului tulpinii, la culturile timpurii se
aplică pentru limitarea numărului de fructe şi maturarea acestora mai
devreme, iar la culturile târzii se execută toamna, cu 15 – 20 de zile înainte
de apariţia primei brume, pentru grăbirea maturării fructelor existente pe
plantă.

• Recoltarea
La pătlăgelele vinete recoltarea fructelor începe în a doua jumătate a lunii iulie
şi prezintă anumite particularităţi determinate de lignificarea pedunculului fructului şi
de specificul maturării fructelor. Fructele se recoltează atunci când au culoarea
caracteristică soiului/hibridului, sunt elastice la apăsare şi au mărimea
corespunzătoare. Este preferabilă recoltarea mai devreme decât mai târziu faţă de

66
maturitatea optimă de consum. Pedunculul se taie cu o foarfecă sau un cuţit iar pentru
evitarea rănirilor provocate de ţepi se foloseşte un echipament de protecţie (mănuşi).
Recoltarea se repetă săptămânal, la un interval de 6 – 7 zile, pe măsură ce fructele
ajung la maturitatea de consum.

1.4.4.Tehnologia culturii de fasole păstăi

Denumirea ştiinţifică: Phaseolus vulgaris

A. Particularităţi botanice şi biologice

Formele de fasole cultivate în ţara noastră şi în general în regiunile cu climat
temperat sunt plante anuale, erbacee.
• Rădăcina
Rădăcina principală nu este dominantă şi creşterea sa poate fi uşor stopată de
obstacolele din sol. Rădăcinile laterale sunt numeroase şi au o dezvoltare mai mare
decât rădăcina principală. Principala masă a rădăcinilor se află în stratul superficial de
sol, 30 – 40 cm. Pe rădăcini se formează nodozităţi care conţin bacterii fixatoare de
azot.
• Tulpina
Tulpina prezintă particularităţi de creştere în funcţie de varietate. Din acest
punct de vedere, soiurile de fasole se pot împărţi, după tipul de creştere, în două
categorii:
∗ Soiuri cu creştere nedeterminată, cu tulpina volubilă şi uşor ramificată
care poate atinge 2 m. Acest tip este reprezentat de soiuri numite şi
,,urcătoare’’ sau ,,de arac’’.
∗ Soiuri cu creştere determinată, la care tulpina este mai puternică,
dreaptă, cu multe ramificaţii la partea inferioară. Planta are aspect de
tufă.
• Frunzele
Frunzele sunt compuse, trifoliate, păroase, peţiolate, cu foliole cordiforme, cu
excepţia primelor care sunt simple.
• Florile
Sunt grupate câte 4 – 10 pe axe scurte. Polenizarea este autogamă, în mod
accidental florile pot fi polenizate cu polen străin. Culoarea florii este un caracter de
soi, aceasta putând avea nuanţe de alb – gălbui, roz, roşu violaceu. Plantele înfloresc
după 40 – 50 de zile de la semănat.
• Fructul
Fructul fasolei este o păstaie destul de variată ca formă de la soi la soi. La unele soiuri
păstaia are formă cilindrică, la altele turtită, arcuită, terminându-se cu un vârf ascuţit. Păstaia
este de culoare alb-gălbuie, verde sau mov până la maturitatea de consum. La maturitatea
fiziologică toate soiurile de fasole au păstăile de culoare alb-gălbuie. La unele soiuri este
foarte dezvoltat ţesutul conducător din lungul nervurii mediane a păstăilor, caracter cu totul
nedorit.
La soiurile pitice, păstăile ajung la maturitatea de consum după 45-65 de zile de la
semănat iar la soiurile urcătoare la 75-90 de zile. Soiurile cu păstaie cilindrică sunt mai puţin
aţoase decât soiurile cu păstaie turtită.

67
 • Sămânţa
Forma, mărimea şi culoarea boabelor sunt foarte variabile, în funcţie de soi.
Facultatea germinativă se păstrează 3 – 5 ani, dar pentru a se asigura o răsărire
uniformă şi rapidă se utilizează la semănat seminţe de 1 – 3 ani vechime.
Atenţie!!! Germinaţia seminţei este epigee, de aceea pentru o bună răsărire
solul trebuie să fie bine mobilizat şi să nu formeze crustă.
B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
Fasolea, fiind o plantă termofilă, necesită anumite condiţii de mediu.
• Căldura
Fasolea este o plantă cu pretenţii ridicate faţă de căldură. Temperatura optimă
de germinaţie este la 15 –180C, în timpul perioadei de creştere solicită temperaturi de
15 - 250C, înflorirea se desfăşoară în condiţii optime la 15 - 250C, temperaturile >
300C sunt nefavorabile pentru înflorire şi fecundare.
• Lumina
Soiurile cultivate sunt indiferente la lungimea zilei. Pentru o creştere normală,
fasolea are nevoie de intensitate luminoasă ridicată.
• Umiditatea
În ceea ce priveşte necesarul de apă, acesta variază după soi, condiţiile locale şi
stadiul de vegetaţie. Planta trebuie asigurată cu apă în toate stadiile de vegetaţie.
Lipsa apei poate provoca reducerea drastică a producţiei, ajungându-se chiar la
compromiterea totală a culturii.
• Hrana
La producţii de păstăi de 8-10 t/ha, fasolea consumă cantităţi de 170-175 kg azot;
45-48 kg fosfor; 100-140 kg potasiu; 120-140 kg calciu; 10-20 kg magneziu.
Fasolea, ca toate leguminoasele, posedă capacitatea de a folosi azotul atmosferic
fixat la nivel radicular prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (Rhizobium).
Atenţie!!! Pentru dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot trebuie să existe
anumite condiţii: temperaturi sub 300C, pH 5,5 - 6,5, umiditate suficientă şi un conţinut
ridicat de fosfor asimilabil. Nivelul prea ridicat al azotului mineral din sol este dăunător
dezvoltării nodozităţilor.
• Solul
Fasolea nu este foarte exigentă la o anumită textură a solului. Trebuie evitate
solurile care formează crustă. Valoarea pH – ului trebuie să fie între 6,1 şi 7,4.
C. Soiuri recomandate în cultura ecologică
Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri, care se grupează în funcţie de
caracteristicile tulpinii şi culoarea păstăii la maturitatea de consum.
Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).
Principalele soiuri cultivate sunt prezentate în tabel nr. 15.

68
 Soiuri de fasole
tabel nr. 15
Producţie Lungimea păstăii
Soiul Precocitate Secţiunea păstăii Destinaţia producţiei Alte caracteristici
(t/ha) (mm)
Soiuri pitice cu păstaia galbenă
Tolerant la Xanthomonas şi
Consum proaspăt, conserve
Echo 01 8,5-10 Eliptică 14-15 Colletotrichum, rezistent la
cu păstăi tăiate
Phaseolus virus 1
Rezistent la Colletotrichum şi
Maxidor 02 12-13 Circulară 12,5-14,5 Conserve mozaic comun, parţial la
Xanthomonas
Tolerant la Xanthomonas şi
Aura 02 12-13 Aplatizată 15-17 Consum proaspăt
Colletotrichum,

69
Consum proaspăt, conserve Rezistent la Colletotrichum şi
Cristina 02 10-11 Eliptică 11-13
cu păstăi tăiate Phaseolus virus 1
Tolerant la Xanthomonas,
Eliptic - oval-
Goldstern 03 8-9 12-13 Consum proaspăt, conserve Colletotrichum şi mozaicul
rotund
comun şi galben
Consum proaspăt, conserve Rezistent la Colletotrichum şi
Ianka 03 10-12 Oval – îngustă 12-13
cu păstăi tăiate Xanthomonas
Tolerant la Xanthomonas,
Consum proaspăt,
Unidor 02 11-12 Circulară 14-14,5 Colletotrichum şi mozaicul
industrializare
galben
 Tabel nr. 15 (continuare)
Producţie Lungimea păstăii
Soiul Precocitate Secţiunea păstăii Destinaţia producţiei Alte caracteristici
(t/ha) (mm)
Soiuri pitice cu păstaia verde
Consum proaspăt, conserve Tolerant la Xanthomonas,
Achim 03 12-13 Turtit – cordată 11-12,5
cu păstăi tăiate Colletotrichum
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum şi
Almere 01 10-12 Circulară 13-15
industrializare Pseudomonas
Consum proaspăt, conserve Rezistent la Colletotrichum şi
Bergamo 03 11-13 Eliptică 12-13
cu păstăi tăiate Pseudomonas
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum şi
Buvet 01 12-14 Circulară 11-13
industrializare Pseudomonas
Consum proaspăt, conserve
Costela 01 10-11 Eliptic-îngustă 14-15 Rezistent la Colletotrichum
cu păstăi tăiate

70
Consum proaspăt, conserve Rezistent la Colletotrichum şi
Espada 02 12-13 Cordată 9-10
cu păstăi tăiate Pseudomonas
Consum proaspăt, Rezistent la principalele boli
Forum 01 9-12 Aproape circulară 12,5-14,5
industrializare (Uromyces)
Işalniţa43 01 9-11 Circular-eliptic Consum proaspăt Rezistent la Colletotrichum
Consum proaspăt, Rezistent la Xanthomonas,
Unisem-1 01 10-11 Circulară 12-12,5
industrializare Pseudomonas, Uromyces
Consum proaspăt, conserve Rezistent la Colletotrichum şi
Paulista 03 12-15 Eliptic-lată 14-15
cu păstăi tăiate mozaic
 D. Tehnologia cadru de cultură
Partea cea mai însemnată a producţiei de păstăi se obţine prin folosirea
soiurilor pitice cu păstaie verde sau galbenă, cultivate în câmp deschis. Elementele
tehnologiei de cultură sunt următoarele:
• Rotaţia culturilor: se vor evita solele cultivate anterior cu plante care lasă o
cantitate mare de resturi vegetale, cu cartof, sfeclă. Fasolea poate urma după
cereale păioase. Din motive fitosanitare se recomandă o rotaţie de minim 3
ani.
• Pregătirea terenului: pentru a germina sămânţa de fasole necesită un sol
umed şi bine aerat, care să nu aibă crustă. La suprafaţă solul trebuie să aibă
o structură glomerulară şi să fie uşor tasat iar în profunzime să fie bine
lucrat şi aşezat. Arătura de toamnă se face la adâncimea de 30 cm. Lucrările
din primăvară se fac la umiditate corespunzătoare pentru a evita tasarea
solului. Lucrările solului trebuie efectuate astfel încât suprafaţa solului să
fie cât mai plană pentru a favoriza precizia semănatului şi reglajul maşinilor
de recoltat.
• Semănatul:
∗ Desimea culturii: se stabileşte în funcţie de facultatea germinativă a
seminţelor dar şi în funcţie de modul de recoltare şi de tipul de păstăi ce
se doreşte a fi obţinut. Pentru producţia de păstăi foarte fine densităţile
recomandate sunt de 40–50 boabe germinabile/m2 în timp ce la
varietăţile cu păstăi mari, mai puţin fine, densitatea poate fi redusă la
30-35 boabe germinabile/m2.
∗ Schema de semănat: se seamănă în rânduri echidistante, la distanţa de 45
- 50 – 60 cm între rânduri.
∗ Epoca de semănat: pentru culturile destinate consumului în stare
proaspătă semănatul se poate începe când în sol se înregistrează
temperaturi de peste 100C şi nu mai există pericolul apariţiei brumelor
târzii. Pentru culturile destinate industrializării semănatul se poate face
mai târziu pentru a evita orice risc. Semănatul se va face uniform ca
repartizare a seminţelor pe rând şi ca adâncime de semănat pentru a
favoriza uniformitatea păstăilor.
∗ Adâncimea de semănat: trebuie să fie cuprinsă între 3 – 5 cm, dar se
recomandă să fie şi mai mare pe măsură ce epoca de semănat este mai
târzie şi pe solurile uşoare.

• Lucrări de întreţinere:
Atenţie!!! Cultura nu va fi irigată înainte de răsărire pentru a se evita
apariţia crustei.
∗ Fertilizarea: Atenţie!!! Fasolea utilizează îngrăşămintele organice
bine descompuse şi aplicate culturii precedente.
∗ Muşuroirea: se execută o muşuroire uşoară a rândurilor când plantele
sunt în stadiul de 4-6 frunze. Prin muşuroire se evită îmburuenarea pe
rând, contribuie la creşterea rezistenţei la cădere şi se evită formarea

71
 crustei. În cazul culturilor recoltate mecanizat nu se mai muşuroieşte
deoarece terenul trebuie să rămână cât mai plan.
∗ Prăşitul: se execută între rânduri, dar, Atenţie!!! Foarte superficial !
∗ Irigarea: este indispensabilă pentru obţinerea producţiilor mari şi de
calitate. Odată cu începutul înfloririi, irigarea se va face regulat, în
funcţie de condiţiile pluviometrice şi va continua până la stadiul de
creştere a păstăilor. În perioadele foarte calde irigarea prin aspersiune
se va face doar dimineaţa, pentru a evita şocul termic şi a favoriza
uscarea mai rapidă a frunzelor. Irigarea în timpul orelor calde
produce arsuri pe frunze, căderea florilor.
∗ Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:
Bolile cele mai întâlnite la cultura de fasole sunt: antracnoza, rugina şi
putregaiul cenuşiu iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt păianjenul roşu, tripsul
comun.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 1.3.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor

• Recoltarea
Păstăile verzi se recoltează când acestea au dimensiunile specifice soiului şi
sunt fragede şi suculente. În general, recoltarea poate fi făcută la 50 – 70 de zile de la
data semănatului. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. Recoltarea
manuală se face pe suprafeţe reduse iar păstăile sunt destinate consumului în stare
proaspătă. Recoltarea manuală este bine să se facă dimineaţa, când păstăile sunt mai
fragede. Recoltarea mecanizată se face la soiurile cu maturizare uniformă a păstăilor.
Operaţia începe când 70 – 80 % din păstăi au ajuns la maturitatea de consum. Pentru
recoltarea mecanizată se va evita irigarea cu o săptămână înaintea recoltării.

1.4.5. Tehnologia de cultură pentru mazărea de grădină

Denumirea ştiinţifică: Pisum sativum

A. Particularităţi botanice şi biologice

Mazărea este o plantă erbacee, anuală.
• Rădăcina
Rădăcina este viguroasă, poate să ajungă la o adâncime de 1m. Masa
sistemului radicular este concentrată mult mai la suprafaţă, în zona 20 cm. În condiţii
normale de cultură, pe rădăcini se formează nodozităţi.
• Tulpina
Este cilindrică, goală în interior. Tulpinile se pot agăţa de tutore sau între ele
prin intermediul cârceilor. Tulpinile sunt mai mult sau mai puţin rigide, dar la
maturitate au tendinţă de cădere, ceea ce pune probleme majore la recoltare.
• Frunza
Cu excepţia primelor două, care sunt cotiledonale, celelalte frunze sunt penat-
compuse, alcătuite din 2-4 perechi de foliole opuse, una sau mai multe perechi de
cârcei spre partea terminală şi un cârcel în vârful peţiolului. Frunza este însoţită de o
pereche de stipele bine dezvoltate.

72
 • Floarea
Mazărea are flori mari, albe, grupate câte 2-4 sau solitare.
• Fructul
Fructul este o păstaie. Forma păstăii constituie un caracter distinctiv al
soiurilor. Se pot întâlni păstăi drepte sau arcuite, iar terminaţia poate fi ascuţită sau
trunchiată.
• Sămânţa
În stare fragedă, boabele au culoare care variază de la verde-albicios până la
verde închis. La maturitate, culoarea bobului este verde iar forma bobului poate fi
netedă sau zbârcită.

B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

• Căldura
Cerinţele plantei faţă de căldură sunt relativ modeste. Seminţele de mazăre
germinează la temperaturi destul de joase, 2 – 30C, în timp de 8-10 zile dacă solul
este suficient de umed. Temperaturile cuprinse între 25 – 300C, sunt considerate ca
optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantei. Temperaturile peste 350C sunt
dăunătoare, în special în timpul înfloririi, prin aceea că împiedică o fructificare
normală şi favorizează atacul gărgăriţei.

• Umiditatea
Mazărea se numără printre speciile legumicole cu cerinţe ridicate faţă de apă.
Cerinţele mazării faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie.
Excesul de umiditate imediat după semănat poate crea condiţii asfixiante, inhibând
creşterea şi mai ales ramificarea, favorizând dezvoltarea agenţilor patogeni. În timpul
înfloririi ploile pot provoca avortarea florilor. După formarea producţiei o perioadă
mai uscată este mai favorabilă decât una ploioasă care poate contribui la apariţia
bolilor. Faza critică pentru apă corespunde umplerii bobului. În situaţii critice sunt
necesare 1 – 2 irigări. Excesul de apă la suprafaţa solului este nefavorabil, favorizând
apariţia bolilor şi diminuând activitatea bacteriilor fixatoare de azot.

• Lumina
Faţă de lumină, soiurile precoce sunt indiferente la lungimea zilei, în timp ce la
soiurile tardive se poate înregistra o înflorire mai puţin abundentă în perioadele cu
zile mai scurte. La densităţi ridicate sau în condiţii de umbrire se manifestă o alungire
a tulpinii şi o proporţie mai ridicată de flori care avortează.

• Hrana
Pentru o producţie de 10 t păstăi/ha, mazărea extrage din sol cantităţi de 125-
170 kg azot; 45 kg fosfor; 100-125 kg potasiu; 60-150 kg calciu; 12-30 kg magneziu.

• Solul
Mazărea are anumite cerinţe faţă de structura şi textura solului. Solurile cele
mai potrivite sunt cele cu drenaj bun, care se zvântă repede la suprafaţă dar au în

73
acelaşi timp o capacitate ridicată de reţinere a apei. Mazărea preferă soluri structurate,
cu pH neutru.

C. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri, care se grupează în funcţie de
caracteristicile bobului, existând soiuri cu bob neted şi soiuri cu bob zbârcit.

Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).
Principalele soiuri cultivate sunt: Alaska, Fină verde, Işalniţa 100, Cornelia,
Vidra 187, Armonia, Afila SC.

D. Tehnologia cadru de cultură

Mazărea este cultivată exclusiv în câmp deschis, prin semănare. Elementele
tehnologiei de cultură sunt următoarele:
• Rotaţia culturilor: mazărea poate fi cultivată după orice cultură care nu
părăseşte prea târziu terenul în toamnă. Sunt indicate ca premergătoare
varza, cartoful, tomatele, mai ales dacă au fost fertilizate cu gunoi de grajd.
Nu este indicat ca mazărea să urmeze după leguminoase din cauza unor boli
comune.
• Pregătirea terenului:
∗ Nivelarea: se execută după recoltarea plantei premergătoare pe teren
uscat, prin afânarea terenului cu grapa cu discuri şi 1-2 lucrări cu
nivelatorul. Nivelarea terenului este necesară atât pentru efectuarea în
condiţii optime a semănatului cât şi pentru a asigura efectuarea recoltării
mecanizate fără pierderi.
∗ Arătura: trebuie să fie de bună calitate şi să se asigure încorporarea
resturilor vegetale. Se execută la adâncimea de 22-25 cm.
∗ Pregătirea patului germinativ: se efectuează primăvara cât mai devreme
printr-o trecere cu combinatorul pentru afânarea solului la adâncimea de
8 cm. Această lucrare poate fi precedată de o trecere cu grapa cu discuri
grele.
• Semănatul: mazărea, fiind o plantă rezistentă la temperaturi scăzute, se
seamănă primăvara foarte timpuriu, în mustul zăpezii, calendaristic în jurul
datei de 10 martie.
• Desimea culturii: pentru soiurile cu dezvoltare vegetativă puternică, în
condiţii bune de aprovizionare cu apă şi elemente fertilizante se recomandă
o densitate de 90-100 plante/m2. Densităţi de 100-110 plante/m2 sunt
recomandate pentru soiurile tardive.

74
 • Norma de sămânţă: norma de sămânţă se stabileşte în funcţie de MMB şi de
facultatea germinativă a fiecărui lot, aceasta variind în limite destul de largi
(180-220 kg/ha).
• Schema de semănat: intervalul între rânduri este de 12,5 dacă se seamănă cu
maşini de semănat de tip SUP29, dar pot fi folosite şi distanţe de 15 – 20
cm între rânduri.
• Adâncimea de semănat: variază în funcţie de condiţiile din sol, astfel, pe un
sol rece şi cu umiditate ridicată se seamănă la 3 cm adâncime, în timp ce pe
un sol mai uşor sau la semănatul întârziat adâncimea poate să fie de 5 cm.
Atenţie!!! Indiferent de adâncimea la care se seamănă seminţele trebuie
să fie bine acoperite de sol.
• Fertilizarea: fertilizarea organică nu se aplică la mazăre decât pe soluri
foarte sărace în humus.

• Întreţinerea culturii:
∗ Prăşitul: pentru culturile care se înfiinţează în rânduri rare, atunci când
plantele au 10 cm se poate face un prăşit mecanic, superficial, cu viteză
mică.
∗ Irigarea: trebuie condusă cu grijă pentru a nu produce o dezvoltare
excesivă a masei foliare şi posibilităţi de intensificare a atacului bolilor.
Perioada critică este înainte şi imediat după înflorit când se pot aplica
două udări cu 200 – 300 m3 apă/ha.
∗ Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:
Bolile cele mai întâlnite la cultura de mazăre sunt: antracnoza, mana şi arsura
bacteriană iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt tripsul mazării, păduchele
verde al mazări, gărgăriţa frunzelor, gărgăriţa mazări, molia păstăilor, buha mazări.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 1.3.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

• Recoltarea
În culturile de mazăre de grădină destinate vânzării pe piaţă sub formă de
păstăi se practică 3 – 4 recoltări manuale succesive. Pentru vânzarea în stare
proaspătă, păstăile trebuie să prezinte forma, dezvoltarea şi coloraţia tipică soiului, să
fie fragede, suculente şi să conţină cel puţin 5 boabe. Păstăile nu trebuie să prezinte
nici o alterare datorită încingerii. De asemenea boabele trebuie să fie bine formate,
fragede (presate între degete ele trebuie să se spargă fără a se diviza în cele două
cotiledoane) şi să aibă gustul dulce.
Mazărea destinată industrializării poate fi recoltată în modalităţi diferite:
∗ Smulgere manuală urmată de încărcarea în remorci şi batozarea la
posturi fixe.
∗ Recoltarea mecanizată cu MRM – 2,2 după care vrejii recoltaţi sunt
transportaţi la staţiile de batozare.
∗ Recoltarea şi batozarea într-o singură fază cu ajutorul combinelor.

75
 1.4.6 Tehnologia culturii de morcov
Denumirea ştiinţifică: Daucus carota
A. Particularităţi botanice şi biologice
Morcovul este o plantă bienală. În primul an de cultură formează o rozetă de
frunze şi rădăcina îngroşată iar în anul al doilea tulpina, florile şi sămânţa.
În anul I de cultură, faza vegetativă, se produce creşterea plantelor până la
formarea rădăcinii tuberizate.
• Rădăcina
Rădăcina primară, deşi la început este slabă, devine pivotantă, profundă
ajungând la adâncimea de 0,5 –1 m. În faza de îngroşare (tuberizare), are loc
creşterea acesteia dar şi a plantei. Tuberizarea se realizează în partea superioară a
rădăcinii, pentru lungimi bine definite: 4 – 5 cm la soiurile tip carote; până la 25-30
cm la soiurile cu rădăcini lungi. Caracterele morfologice ale rădăcinii îngroşate, deşi
sunt bine consolidate genetic, pot fi influenţate de condiţiile de cultură (nutriţie,
desimea culturii, structura şi textura solului, momentul recoltării). Astfel, pe solurile
grele rădăcinile sunt diforme, iar pe cele prea fertile formează ramificaţii. Mărimea
rădăcinii normale variază între 50 – 250 grame. Culoarea rădăcinii poate avea nuanţe
de galben, portocaliu şi portocaliu roşcat, în funcţie de conţinutul în caroten.
• Frunzele
Frunzele care formează aparatul foliar, sunt dispuse în rozetă, pe un ax tulpinal
conic, de tip 2 – 3 penat-sectate, cu peţiolul lung acoperit cu perişori fini şi emană un
miros caracteristic.
În anul al II-lea de cultură, faza de reproducţie, din mugurele central aflat pe
capul rădăcinii tuberizate, creşte tulpina florală, care poate ajunge până la 1 – 1,2 m
înălţime, cu multe ramificaţii.
• Inflorescenţa
Este de tip umbelă compusă, cu ramificaţie principală de dimensiuni maxime,
urmând apoi cele de ordin secundar, terţiar.
• Florile
Florile sunt mici, albe sau gălbui. Florile se deschid frecvent dimineaţa iar
înflorirea plantelor semincere are loc la 45 – 50 de zile de la plantare şi durează 35 –
40 de zile în perioada mai – iunie.
• Fructul
Este numit impropriu sămânţă este o diachenă oval aplatizată prezentând pe
partea dorsală şi lateral 4 coaste proeminente ce poartă câte 10 – 12 perişori ascuţiţi.
La maturitate fiziologică au culoarea galbenă maronie. Într-un gram sunt 600 – 1200
seminţe, facultatea germinativă este de 60 – 70 % şi se menţine 4 – 5 ani.
B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
Morcovul vegetează bine în regiunile cu temperatură moderată şi precipitaţii
suficiente.
• Căldura
Morcovul are cerinţe relativ scăzute faţă de căldură. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 4 – 5 0C, cea optimă 20 – 300C. Răsare în 20 – 24 de
zile de la semănarea în câmp, cu condiţia să aibă asigurate şi umiditatea de 60 – 70%

76
din c.c.a. a solului. Vegetează la temperaturi scăzute (90C) şi suportă îngheţurile
reduse –3; -40C. Temperatura optimă de creştere (în aer şi sol) inclusiv pentru
acumularea de caroten este de 18 – 200C. La temperaturi peste 30 0C producţia
scade, rădăcinile sunt de calitate inferioară şi există riscul de apariţie a tulpinilor
florale în anul I de cultură.
• Umiditatea
Morcovul are în general cerinţe moderate faţă de umiditatea solului de 60 –
80% din c.c.a. a solului. Totuşi cerinţele sunt mai mari în perioada de la semănat la
răsărit şi atunci când rădăcinile sunt în plin proces de tuberizare. După o perioadă
prelungită de secetă, rădăcinile devin sensibile la creşterea conţinutului în apă al
solului, fie din irigaţii, fie din ploile de toamnă care determină crăparea rădăcinilor.
Excesul de apă este de asemenea dăunător.
• Lumina
Plantele de morcov pretind cât mai multă lumină, mai ales în perioada
îngroşării rădăcinilor. Ca o aplicare a acestui fapt, în culturile asociate de legume,
umbrirea parţială a morcovului este permisă numai în primele faze de vegetaţie. De
asemenea culturile la care nu s-a făcut rărirea la timp, ca şi cele efectuate pe locuri
umbrite (culturi intercalate în plantaţii de pomi), dau producţii mici.
• Hrana
Morcovul are un consum mare şi diferenţiat de elemente fertilizante. Astfel,
pentru obţinerea unei tone plantele extrag din sol: 2,2-4,7 kg azot; 0,9-1,5 kg fosfor;
6,2-8kg potasiu; 1,5-2 kg calciu; 0,5 kg magneziu.
• Solul
Culturile de morcov dau rezultate foarte bune pe solurile uşoare, luto-
nisipoase, sau nisipo-lutoase, aluviunile adânci cu umiditate suficientă, fertile, bogate
în humus, adânc lucrate şi lipsite de buruieni, cu pH 6 – 7,5.
C. Soiuri recomandate în cultura ecologică
Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri, care se grupează în funcţie de
lungimea rădăcinilor (tabel nr.16)
Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport, păstrare şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

77
 Soiuri de morcov
tabel nr 16
Nr. de zile până Caracteristicile rădăcinii Rezistenţă la
Soiul Producţia (t/ha)
la recoltare Greutate (g) Lungime (cm) Culoare păstrare

Chantenay 120-130 29-36 90-140 10-12 Portocalie Bună

Chantenay Red
110-120 30-35 120-150 8-13 Portocalie Foarte bună
Core

Danvers 126 110-120 35-38 80-170 14-26 Portocalie Foarte bună

78
Portocalie-
Nantes 90-110 35-38 95-110 15-18 Bună
roşcată

Uriaş de
130-145 35-45 190-230 18-30 Galben portocalie Bună
Berlicum

Portocalie-
Futuro F1 110-120 37-40 115-170 15-24 Bună
roşcată
 D. Tehnologia cadru de cultură
Morcovul este cultivat exclusiv în câmp deschis, prin semănare. Elementele
tehnologiei de cultură sunt următoarele:
• Rotaţia culturilor: la cultura morcovului se practică o rotaţie de minimum 3
ani, preferabil de 5 – 6 ani, mai ales dacă se semnalează prezenţa agenţilor
patogeni specifici. Sunt considerate ca plante bune premergătoare: tomatele,
ceapa, prazul şi mai nou cicoarea de vară considerată ca un mijloc
eficient de luptă împotriva dăunătorilor de sol. Vor fi evitate: toate
speciile de rădăcinoase, fasole, legumele din grupa verzei şi cerealele,
precum şi culturile care lasă solul tasat şi cu cantităţi mari de resturi
vegetale grosiere.
• Pregătirea terenului
∗ Fertilizarea: Atenţie!!! Se va evita folosirea gunoiului de grajd
deoarece produce ramificarea rădăcinilor. Morcovul valorifică
foarte bine efectul remanent al gunoiului de grajd aplicat plantei
premergătoare.
∗ Arătura adâncă: la 25 – 30 de cm. dacă este necesar se va face un
subsolaj la 50 cm adâncime înainte de sezonul ploilor de toamnă. Aceste
lucrări se vor efectua în funcţie de momentul eliberării terenului.
∗ Afânarea superficială a solului precum şi mărunţirea acestuia e bine să
fie efectuate cu puţin timp înainte de semănat, pentru a evita formarea
crustei la suprafaţa solului până la semănat. La culturile ce se înfiinţează
mai târziu, la care însămânţarea se face în perioade secetoase se
efectuează mai multe lucrări superficiale, dintre care ultima precede
semănatul, pentru a obţine un pat germinativ proaspăt pregătit. În acest
scop se foloseşte grapa cu colţi reglabili, grapa cu discuri sau
cultivatorul.
∗ Nivelarea solului: completează lucrările superficiale ale solului pentru
asigurarea uniformităţii la semănat.
∗ Tăvălugirea: se efectuează pentru asigurarea adâncimii uniforme la
semănat.
• Înfiinţarea culturii:
∗ Epoca de înfiinţare a culturii: înfiinţarea culturii se face în funcţie de
destinaţia producţiei:
o Producţie pentru consumul proaspăt de vară – toamnă: înfiinţarea
culturii la începutul lunii martie până la jumătatea lunii aprilie,
permite recoltarea de la sfârşitul lunii iulie până la jumătatea lunii
septembrie. Înfiinţarea culturii în luna mai cu recoltare de la
jumătatea lui septembrie până la jumătatea lui noiembrie.
o Producţie pentru iarnă: înfiinţarea culturii la sfârşitul lunii iunie –
sfârşitul lunii iulie, cu recoltarea toamna târziu, după căderea
primelor brume.
∗ Durata de la semănat la răsărit: depinde de temperatura medie a solului
la nivelul seminţelor. Astfel, la 100C germinarea ajunge la 50% după 19
– 20 zile iar răsărirea în masă la 24 de zile; la 150C germinează 50% din

79
 seminţe după 12 – 13 zile iar răsăritul în masă are loc după 16 zile pe
când la 200C germinează 50% din seminţe după 9 zile iar răsăritul în
masă se petrece după 11 zile de la semănat.
∗ Schema de semănat: pentru morcov prevede distribuirea seminţelor, fie
în rânduri echidistante, fie în benzi a câte două rânduri. Se seamănă în
benzi de 5 rânduri cu distanţa între rânduri de 25 cm, iar între benzi de
50 cm. Semănatul în benzi late se recomandă atunci când nu există
pericolul îmburuenării.
∗ Desimea culturii: înfiinţată conform schemei menţionate şi cu asigurarea
unei distanţe între plante pe rând de 4 – 5 cm ajunge la 600 – 700.000
plante/ha.
∗ Adâncimea de semănat: variază cu epoca însămânţării şi natura solului
de la 0,7 la 1,3 cm. În general este preferabil să se semene mai adânc în
sezoanele calde şi pe soluri uşoare şi superficial la însămânţările foarte
timpurii şi pe soluri cu tendinţă de tasare. Pe terenurile uşoare ca şi în
primăverile secetoase se recomandă ca imediat după semănat să se facă
un tăvălugit uşor.
∗ Norma de sămânţă: este în funcţie de valoarea culturală a seminţelor
între limitele de 4 – 6 kg/ha.
• Lucrări de întreţinere:
∗ Udarea după semănat: este foarte necesară atunci când semănatul se face
în perioade secetoase sau în sol uscat. Udarea se face prin aspersiune,
folosind aspersoare cu jet fin, cu norme mici de 80 – 100 m3/ha, şi se
repetă la interval de 2 – 3 zile în aşa fel ca solul să fie menţinut umed în
stratul superficial, de 4 – 5 cm, până la răsărirea plantelor.
∗ Distrugerea crustei: devine necesară pe anumite soluri, mai cu seamă
când durata până la răsărirea plantelor este de peste 20 de zile. Pe
suprafeţe mari se face cu grapa stelată iar pe cele mici cu grebla.
∗ Combaterea buruienilor: pe cale mecanică se face prin praşile repetate de
3 – 4 ori executate fie cu mijloace mecanizate, pe suprafeţe mari, fie
manual pe suprafeţe mici de regulă după ce s-a aplicat irigarea culturii.
∗ Răritul plantelor: se poate aplica pe suprafeţe mici când plantele au 2 – 4
frunze, asigurându-se o distanţă între plante pe rând de 4 – 5 cm.
Această lucrare poate fi evitată prin semănatul de precizie, cu sămânţă
selectată.
∗ Irigarea culturii: în zonele mai umede se aplică 2 – 3 udări, iar în cele
mai secetoase 4 – 6 udări cu norme de udare de 250-300 m3/ha. Pentru
culturile înfiinţate în cursul verii irigarea este obligatorie încă de la
semănat.
∗ Fertilizarea fazială: se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul F231,
CROPMAX, BIONAT în trei etape (la formarea rozetei de frunze, după
2 – 3 săptămâni de la prima aplicare, după 3 – 4 săptămâni de la a doua
aplicare).
∗ Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:

80
 Bolile cele mai întâlnite la cultura de morcov sunt: putregaiul umed,
alternalioza, făinarea iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt coropişniţa,
păduchele rădăcinilor, musca morcovului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 1.3.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Musca morcovului produce pierderi însemnate de recoltă. Pentru combaterea acestui
dăunător se folosesc mijloace repelente, ca asocieri cu ceapă, praz, usturoi, lavandă,
mărar de asemenea, se poate semăna precoce (martie - aprilie) sau târziu (iulie).

• Recoltarea
Morcovul se recoltează manual, semimecanizat sau mecanizat.
Pentru consumul proaspăt din vară – toamnă, morcovul se recoltează manual,
pe măsura necesităţilor, începând practic în momentul în care rădăcinile la colet sunt
de cel puţin 1,5 cm.
Recoltarea manuală se face cu ajutorul unor furci speciale, cu care se face o
dislocare a rădăcinilor, urmată de smulgerea plantelor. Acest mod de recoltare este
costisitor, necesită multă muncă manuală şi este neproductiv.
Recoltarea semimecanizată se practică în mai mică măsură pentru morcovii
destinaţi consumului în stare proaspătă, dar în mod normal pentru morcovii destinaţi
depozitării. În acest caz, se face o dislocare a rădăcinilor, urmată de smulgerea
plantelor, îndepărtarea rozetei de frunze la 1 – 2 cm deasupra coletului, adunarea în
grămezi, transportul şi depozitarea.
Recoltarea mecanizată se impune pe suprafeţe mari. Se folosesc combine
speciale, care realizează: dislocarea rădăcinilor, smulgerea din pământ, curăţirea lor
de pământ, ruperea frunzelor şi transferarea rădăcinilor în bene de transport

1.4.7 Tehnologia de cultură pentru ceapă

Denumire ştiinţifică: Allium cepa
A. Particularităţi morfologice şi biologice
În condiţiile climatice din România ceapa este o plantă erbacee, bienală (ceapa
de apă şi ceapa ceaclama) sau trienală (ceapa de arpagic).
• Rădăcina
Ceapa are o rădăcină fibroasă, albicioasă, care se formează în stratul superficial
al solului.
• Tulpina
La ceapă, tulpina propriu-zisă a plantei o constituie numai discul, care este o
porţiune tare, lemnificată, care se află la baza bulbului. De pe partea superioară a
acestui disc cresc frunzele şi mugurii plantelor.
• Frunzele
Frunzele prezintă limbul tubular, sunt fistuloase, înguste, de culoare verde –
albăstruie, cu epiderma netedă şi lucioasă, acoperite de purină.
• Bulbul
Este format din partea bazală îngroşată a frunzelor, dispuse prin suprapunere,
una peste alta. În mijlocul bulbului se află mugurii vegetativi, grupaţi câte 2 – 3 şi
înveliţi laolaltă în 2 – 3 frunze îngroşate, formând aşa zisele inimi ale cepei. La

81
exterior, bulbul este învelit în 2 – 3 frunze pergamentoase care sunt frunze subţiri,
uscate la maturitate, de culoare alb – gălbuie, maronie sau violacee, care îl protejează
împotriva gerului, uscăciunii, loviturilor, forma şi mărimea bulbului sunt caractere de
soi, dar pot fi influenţate de agrotehnica aplicată şi de factorii de vegetaţie. În general
bulbul de ceapă are forma mai mult sau mai puţin apropiată de cea sferică sau ovoidă.
Mărimea variază de la câteva grame, la arpagic, până la 50 – 300 g la ceapa pentru
consum.
• Tulpina florală
Apare în anul al doilea sau al treilea, are înălţimea de 0,5 – 1 m, este fusiformă,
goală în interior, cu rezistenţă redusă în treimea superioară, cedând uşor la vânt şi sub
greutatea fructelor. Ele cresc drept şi se termină cu o inflorescenţă.
• Inflorescenţa
Are formă globuloasă fiind compusă din 200 – 800 flori.
• Florile
La ceapă florile sunt de culoare alb – verzuie, mai rar liliachii. Durata
înfloritului unei flori este de 3 zile iar a unei inflorescenţe de 10 – 15 zile. Ceapa
înflorită are calitatea de plantă meliferă.
• Fructul
La ceapă, fructul este o capsulă triedrică. Seminţele de ceapă sunt mici, de
formă triunghiulară, aspre, acoperite cu un tegument tare, de culoare neagră, uşor
zbârcit. Greutatea a 1000 de seminţe este de 2,7 – 4,0 g. Un gram conţine 200 – 275
seminţe. Facultatea germinativă este variabilă, de la 30 la 50 – 90% şi se păstrează 2
– 3 ani.

B. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

• Căldura
Ceapa nu este pretenţioasă la căldură. Sămânţa încolţeşte la +30C, temperatura
optimă de vegetaţie este de18 – 200C. La temperaturi mai ridicate, între 20 – 300C,
formarea bulbilor este mult accelerată, însă au o greutate medie mai mică, ca urmare
a încetinirii sau opririi proceselor de sinteză. Ceapa este considerată ca o plantă
rezistentă la frig. Plantele mature cu bulbii formaţi, rezistă până la -70C.
• Lumina
Ceapa este plantă de zi lungă, având nevoie de multă lumină. În condiţii de
lumină slabă şi cu durată scurtă în timpul zilei, ceapa nu formează bulbi şi nici nu
emite tulpini florale.
În condiţii de zi scurtă frunzele cepei cresc foarte mult, de asemenea, numărul
lor şi longevitatea, în schimb bulbul rămâne mic, nu se dezvoltă. Aceasta face ca
ceapa cultivată pe terenuri umbrite şi îmburuienate să dea producţii scăzute, bulbii
rămân mici şi de calitate inferioară.
• Umiditatea
Având un sistem radicular superficial, ceapa necesită ca solul pe care se cultivă
să fie aprovizionat cu apă. Cea mai mare nevoie de apă o manifestă la germinarea
seminţelor, iar cel mai mare consum de apă are loc la începutul formării bulbilor şi
până la încetarea creşterii lor. Plantele de ceapă crescute pe timp secetos au bulbi de

82
dimensiuni mici, gustul lor este iute şi dau recolte scăzute. În schimb, bulbii au o
rezistenţă mai mare la păstrare pe timpul iernii.
• Hrana
Pentru obţinerea de recolte mari se recomandă aplicarea a 20 – 30 t/ha
gunoi de grajd bine descompus, de preferinţă la planta premergătoare.
• Solul
Pentru cultivarea cepei, pe lângă o fertilitate ridicată, conţinutul mare în
humus, solul trebuie să fie uşor, afânat, reavăn, cu reacţie uşor acidă (pH între 6 şi 7),
liber de seminţe de buruieni. Sunt indicate aluviunile şi solurile nisipo – argiloase, cu
structură bună, suficient de umede. Solurile grele, reci şi acide, nu sunt indicate
pentru cultura cepei.
În asolament, se cultivă după legume care au fost fertilizate cu gunoi de grajd,
ca: varză, tomate, precum şi după cartofi. Foarte bune premergătoare pentru cultura
cepei sunt mazărea şi fasolea. Ceapa revine pe aceeaşi solă după cel puţin 3 ani.

C. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri şi hibrizi: ceapă de apă, ceapă de
arpagic, ceapă ciaclama (tabel nr. 17).
Soiurile/hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
∗ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
∗ Capacitate ridicată de producţie.
∗ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
∗ Rezistenţă la transport, păstrare şi manevrare.
∗ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

83
 Soiuri de ceapă
tabel nr. 17
Preco Producţi Caracteristicile bulbului
Soiul Rezistenţa la păstrare Alte caracteristici
citate e (t/ha) Forma Culoarea
Ceapă de apă
Aurie de
05 35-45 Conică Galben auriu Mijlocie Foarte productiv în condiţii de irigare
Buzău
Ceapă de arpagic
Androna 03 28-35 Ovoid Galben Bună Rezistent la Botrytis, tolerant la Sclerotium
Ariana 04 20-36 Ovoid Brun maroniu Bună Consum în stare proaspătă
Daitona 03 40-44 Rotund Maro Foarte bună Capacitate de păstrare îndelungată

84
Ceapă ceaclama
Diamant 03 45-50 Ovoid Galben auriu Foarte bună Rezistenţă bună la secetă şi păstrare
24-38 Larg
Gloria 04 Maro Foarte bună Consum proaspăt şi industrializare
obovat
Pacific 01 44-50 Rotund Galben Mijlocie Consum proaspăt toamna
Roşie de 25-32
02 elipsoid Roşie - Consum proaspăt
Arad
Wolska 04 35-40 Ovoid Galben auriu Foarte bună Rezistenţă bună la secetă şi păstrare

Notă: Precocitate: 01 – timpuriu; 02 – semitimpuriu; 03 – semitârziu; 04 – târziu; 05 – foarte târziu.

 D. Tehnologia cadru de cultură
În regiunea de Nord-Est a ţării ceapa se cultivă prin două metode: prin arpagic
sau prin semănat direct în câmp (ciaclama).
• Cultivarea cepei prin arpagic
a) Pregătirea solului
∗ Lucrări efectuate toamna
o Discuitul: efectuat pentru desfiinţarea culturii anterioare.
o Arătura adâncă: efectuată pentru afânarea solului, la 28 – 30 cm.
∗ Lucrări efectuate primăvara:
o Afânarea superficială a solului, prin lucrarea cu cultivatorul şi
grapa cu colţi reglabili.
o Modelarea terenului: în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament
de 104 cm
b) Înfiinţarea culturii
∗ Epoca de plantare: arpagicul se plantează primăvara, cât mai devreme,
dacă timpul permite, chiar în a doua jumătate a lunii martie.
∗ Pregătirea arpagicului pentru plantare: prin tratament termic, pentru
prevenirea atacului de mană, arpagicul se ţine timp de 8 ore la
temperatura de 30 – 350C.
∗ Plantarea: se face manual, mecanic sau semimecanic.
o Pe teren nemodelat se plantează în benzi, de 5 rânduri la distanţa
de 25 cm şi lăţimea benzii de 50 cm (pentru a se putea efectua
prăşitul mecanic). Pe suprafeţe mici, pe care prăşitul se face
manual, se plantează în rânduri echidistante la 25 cm între rânduri
şi la 8 – 10 cm pe rând.
o Pe teren modelat, se plantează, de regulă mecanic, câte 4 rânduri
pe brazdă la distanţa de 28 cm, unul de altul şi pe rând de 6 – 8
cm, cu zone de protecţie la rigole de 10 cm sau în benzi a câte
două rânduri cu distanţa între rânduri de 25 cm şi între benzi de 34
cm, iar pe rând la 7 cm.
∗ Adâncimea de plantare: diferă în funcţie de caracteristicile solului,
astfel, pe solurile mai compacte arpagicul se plantează la 2 – 3 cm
adâncime, în timp ce pe solurile mai uşoare la 4 – 5 cm. În general,
arpagicul se plantează astfel încât vârful să rămână afară.
∗ Norma de material de plantare: pentru înfiinţarea unui hectar de ceapă
prin arpagic este nevoie de 500 – 600 kg arpagic de calitate.
c) Lucrări de întreţinere
∗ Prăşitul: se execută pe cât este posibil mecanic de 2 – 3 ori la adâncimea
de 6 – 8 cm uniform şi fără a provoca pierderi şi manual de câte ori este
nevoie.
∗ Irigarea culturii: în caz de secetă, de 3 – 4 ori, cu norme de 300 – 350 m3
apă/ha.
∗ Fertilizarea fazială: de 2 – 3 ori cu produse de tipul F231, Cropmax,
Bionat.
∗ Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:

85
 Bolile cele mai întâlnite la cultura de ceapă sunt: putregaiul bacterian al
bulbilor de ceapă, mana cepei, alternarioza, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu iar
dintre dăunători cei mai importanţi sunt nematodul bulbilor, tripsul cepei, gândacul
roşu al cepei. Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin
aplicarea metodelor prezentate în cap1.3.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor.
d) Recoltarea
Se face când frunzele se îngălbenesc şi se usucă, ceea ce coincide cu sfârşitul
lunii iulie – începutul lunii august.
Lucrarea se execută manual, cu săpăliga, sau semimecanizat cu dislocatorul şi
strângerea manuală a recoltei. Pe suprafeţe mari recoltatul poate fi făcut mecanizat cu
MRC 1,2 în agregat cu tractorul L – 445.
După recoltare bulbii se aşează în grămezi sau în benzi şi se lasă la soare 2 – 3
zile după care se condiţionează, se sortează şi se transportă la locul de depozitare.
• Cultivarea cepei prin semănat direct (ceaclama)
În acest sistem de cultură se produc bulbii pentru consum în primul an. Se
practică în zonele cu precipitaţii suficiente sau pe terenuri cu posibilităţi de irigare.
Obţinerea producţiei se face cu cheltuieli mai reduse, comparativ cu obţinerea cepei
din arpagic.
a) Epoca de semănat poate să fie toamna sau primăvara.
∗ Înfiinţarea culturii prin semănat în toamnă
- Pregătirea terenului: la fel ca la ceapa cultivată prin arpagic, plus
discuitul şi grăpatul pentru o cât mai bună mărunţire. Când este
prea afânat se tăvălugeşte.
- Epoca de semănat: toamna târziu, în a doua jumătate a lunii
noiembrie, pentru ca plantele să răsară numai în primăvară.
- Schema de semănat: pe teren modelat, se seamănă mecanizat, câte
3 benzi a 2 rânduri pe strat înălţat, la distanţa de 20 cm între
rânduri şi 44 cm între benzi, cu zone de protecţie la rigole de 10
cm. pe teren nemodelat se seamănă mecanizat, în rânduri
echidistante, la distanţa de 35 cm, sau în benzi de 5 rânduri la 25
cm distanţa între rânduri şi 40 – 50 cm între benzi.
- Norma de sămânţă: se folosesc 6 – 8 kg sămânţă/ha.
- Adâncimea de semănat: 2 – 2,5 cm.
∗ Înfiinţarea culturii prin semănat în primăvară.
- Pregătirea terenului: se face din toamnă, ca şi la culturile ce se
înfiinţează din toamnă.
- Epoca de semănat: primăvara cât mai devreme, 1 – 10 martie,
când terenul s-a zvântat şi se poate intra cu agregatul pentru
semănat.
- Tehnica de semănat: distanţele, adâncimea, cantitatea de sămânţă,
se execută la fel ca în cazul semănatului din toamnă.

86
 b) Îngrijirea culturilor semănate direct
∗ Completarea golurilor: imediat ce se observă rândurile, folosind la
semănat sămânţă umectată.
∗ Distrugerea crustei: în primul rând la culturile semănate din toamnă, cu
grapa stelată.
∗ În continuare se aplică aceleaşi lucrări de îngrijire ca la ceapa cultivată
prin arpagic.
∗ Prăşitul: se execută mecanizat şi se repetă de 3 – 4 ori, pe intervalul
dintre rânduri, dintre benzi şi potecile dintre benzi.
∗ Răritul culturii: se aplică de 2 ori, prima dată la distanţa de 4 – 5 cm
când plantele au format 2 – 3 frunze; al doilea rărit se execută după 20 –
30 zile de la primul, lăsând între plante pe rând 8 – 10 cm.
∗ Fertilizarea fazială: de 2 ori, la interval de 20 – 25 de zile cu produse de
tipul F231, Cropmax, Bionat, prima fertilizare făcându-se după primul
rărit.
∗ Irigarea culturii: mai ales în caz de secetă, cultura se udă de 4 – 5 ori
prin rigole, în cazul terenului modelat, şi prin aspersiune la cel
nemodelat. Norma de udare este de 200 m3 apă/ha, în prima parte a
perioadei de vegetaţie (aprilie – mai), şi de 300 – 400 m3 apă/ha, în
restul perioadei de vegetaţie. Ultima udare se face cu cel puţin 30 de zile
înainte de recoltare, pentru ca maturarea bulbilor să fie deplină.
∗ Combaterea bolilor şi dăunătorilor: se face cu mai mare grijă ca la ceapa
din arpagic deoarece perioada de vegetaţie la ceapa semănată prin
semănat direct este mai lungă.
c) Recoltarea
Tehnica de recoltare este asemănătoare cu cea de la ceapa cultivată prin
arpagic.

2. Tehnologii ecologice de cultivare a cartofului

2.1 Importanţa şi utilizările cartofului

Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, medicina

alopată, furajarea animalelor şi în industria alimentară.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă
de preparate uscate şi semipreparate. Pentru o mare parte a populaţiei cartoful
reprezintă alimentul de bază în alimentaţie. Consumul anual de cartofi pe locuitor
oscilează, în diferite ţări ale lumii între 44 şi 140 kg. În România consumul anual de
cartofi pe locuitor este de circa 100 kg.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii ridicate şi a valorii nutritive
preparatele din cartof satisfac nevoile nutritive ale populaţiei. Cartoful poate fi
consumat fiert, copt sau prăjit, sub formă de supe, salate, piureuri, substituind cu
succes produsele făinoase. Cartoful este un aliment indispensabil în alimentaţia
dietetică. Compoziţia chimică a tuberculilor (tabel nr. 18) conferă cartofului o valoare
energetică ridicată.
87
 Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof
tabel nr. 18
După H. Sluşanschi (1969) După Schick (1966)
Compuşi chimici
% din substanţa proaspătă % din substanţa proaspătă
Apă 66,1 – 88,0 63,2 – 86,9
Substanţă uscată 12,0 – 33,9 13,1 – 36,8
Substanţe extractive
8,7 – 26,2 8,0 – 29,4
neazotate
Proteină brută 0,8 – 4,9 0,7 – 4,6
Grăsimi brute 0,04 – 1,0 0,04 – 1,0
Celuloză 0,2 – 2,5 0,2 – 3,5
Cenuşă 0,1 – 1,9 0,5 – 1,9

Pentru consumul alimentar în stare proaspătă sunt mai valoroase soiurile care
conţin mai puţin amidon (12,5 – 17%) şi cu un conţinut ridicat în proteine. Cartoful
se utilizează în industria alimentară obţinându-se: făină, fulgi, griş, chips.
În medicina alopată sucul de cartof crud este folosit cu succes în ameliorarea
şi/sau vindecarea anumitor afecţiuni, cum ar fi: gastrite, ulcere gastrice şi duodenale,
dispepsii, hepatism şi litiază biliară, constipaţie, hemoroizi, diabet, scorbut,
flegmoane, arsuri, plăgi, erupţii, crăpături.
În industrializarea cartofului se folosesc tuberculii pentru obţinerea de amidon,
alcool şi a altor produse derivate: glucoză, dextroză, cleiuri şi cauciuc sintetic.
Pentru furajarea animalelor este valoros la speciile de porcine şi bovine. De
regulă se folosesc mai ales tuberculii răniţi la recoltare sau cei cu dimensiuni mici. Se
cere o oarecare prudenţă deoarece acumularea solaninei în tuberculi imprimă hranei
un gust amar, care produce deranjamente ale tubului digestiv la animale, cartofii nu
se folosesc în alimentaţia animalelor gestante.
Cartoful este o plantă importantă şi din punct de vedere fitotehnic deoarece:
∗ valorifică bine terenurile uşoare, nisipo – lutoase;
∗ lasă terenul curat de buruieni;
∗ valorifică rentabil gunoiul de grajd şi apa de irigaţii;
∗ se pretează bine în zonele mai umede unde cerealele nu ajung la maturitate;
∗ este o plantă premergătoare deosebit de valoroasă pentru majoritatea
culturilor.
Pornind de la conceptul fundamental pe care se bazează agricultura ecologică,
că natura dispune de un ansamblu de mecanisme, de relaţii biologice în interacţiune,
echilibrate între ele, care asigură dezvoltarea plantelor, prevenirea bolilor, garantarea
calităţii produselor, în acest sistem de agricultură se caută a se asigura plantelor cele
mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare.
Prin cultivarea cartofului în sistem ecologic valoarea tuberculilor este
superioară, gustul este diferit de cel al cartofilor cultivaţi în sistem convenţional iar
poluarea solului, aerului şi apei este redusă.

88
 2.2 Particularităţi botanice şi biologice
Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin
sămânţă.
• Rădăcina
Rădăcina este pivotantă, atunci când planta se dezvoltă din sămânţă şi
fasciculată când se dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fascicular este formată din
ramificaţii primare, mugurale care se formează la nodurile tulpinii subterane şi
rădăcini secundare sau stolonifere care sunt grupate în jurul fiecărui stolon. Sistemul
radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 – 10% din masa întregii
plante având, însă, o bună capacitate de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive.
Rădăcinile pătrund în sol până la adâncimea de 70 – 100 cm şi se răspândesc în jurul
plantei pe o rază de 30 – 60 cm. Sistemul radicular este mai dezvoltat la soiurile
tardive şi semitardive.
După răsărire rădăcinile cresc intens, masa cea mai mare înregistrându-se de la
formarea mugurilor florali la înflorire. Dezvoltarea rădăcinilor este influenţată de
caracteristicile soiului, condiţiile pedo-climatice şi tehnologia aplicată.
• Tulpina
Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee).
Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din
sămânţă la înmulţirea generativă. Tulpina este ierboasă, erectă la începutul vegetaţiei,
semierectă sau culcată la maturitate cu lungimea de 30 – 150 cm. Tulpina epigee este
de regulă rotundă în partea superioară şi prismatică, triunghiulară sau pătrată în partea
bazală având culoarea verde cu pigmentaţie brună – roşcată, albastră violacee, roşie
purpurie, acestea fiind caractere de soi. Creşterea intensă a părţii aeriene durează la
diferitele soiuri între 37 şi 80 de zile de la răsărire.
În general, când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1:1 tufa îşi încetează
creşterea acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi. La o cultură de cartofi
normal dezvoltată, greutatea tuberculilor în final este de 3 ori mai mare decât a părţii
epigee.
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8, în
funcţie de soi, formând tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată,
răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii.
Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, în număr de 12 –15 la o plantă,
sunt scurţi (sub 10 – 15 cm) pentru a asigura gruparea compactă a tuberculilor în
cuib, sunt mai groşi decât rădăcinile şi poartă frunze modificate (solzi) la fiecare nod,
având forma unor ramuri îngroşate, suculente, cărnoase de culoare albă sau
pigmentate. Ei au poziţie orizontală sau oblic în jos, cresc la început în lungime
formând noduri şi internoduri, apoi se îngroaşă, depăşind rădăcinile de care se
diferenţiază. Stolonii îşi îngroaşă ultimele 10 – 12 internodii la partea terminală,
transformându-se în tuberculi de cartofi.
Tuberculii au iniţial forma unor noduli, ca apoi prin creşterea în grosime (mai
repede) şi în lungime (mai încet) să capete mărimea şi forma caracteristică soiului.

89
Tuberculul este o tulpină subterană tuberizată. Tuberculul de cartof are o parte bazală
cu care se prinde de stolon şi o parte opusă, apicală. Iniţierea formării tuberculilor are
loc la 10 – 35 de zile după răsărirea plantelor, iar creşterea acestora durează 45 – 85
de zile, perioadă considerată critică pentru apă şi substanţe nutritive. În funcţie de
raportul dintre lungimea şi lăţimea tuberculilor se defineşte forma acestora. Forma
tuberculilor este un caracter de soi şi poate fi: rotund, rotund-oval, oval, oval-lung,
lung-oval spre lung, lung. După greutate tuberculii se împart în: mari (peste 120g),
mijlocii (80 -120g), mici (40 - 80g) şi foarte mici (sub 40g).
• Frunzele
Frunzele formate după germinarea seminţei sau pe lăstarii proveniţi din
tuberculi, sunt mici şi simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-sectate,
au foliole de mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită
cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină
oscilează între 8 şi 12, în funcţie de soi. Foliolele au formă eliptică, ovală, ovoidală,
cu vârful lung sau scurt. Frunzele au culoarea verde-închis, verde-gălbuie sau verde-
cenuşie, fiind lucioase sau mate.
• Florile
Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Petalele sunt de culoare albă,
violacee deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie iar
anterele sunt de culoare galbenă sau portocalie.
Polenizarea este predominant autogamă. Înfloritul şi durata lui variază în
funcţie de soi şi condiţiile climatice. La soiurile timpurii şi în zonele mai calde
înfloritul este mai slab şi de durată scurtă. Plantele cultivate în condiţii optime
înfloresc şi fructifică mai bine.
• Fructul
Fructul este o bacă de formă sferică, cărnoasă, indehiscentă (nu se desface),
polispermă (150 – 200 seminţe). Baca este de culoare verde sau verde pigmentată în
albastru sau violaceu.
• Sămânţa
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu
capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în ameliorare.
• Fazele de vegetaţie
Fazele de vegetaţie prezintă interes în tehnologia de cultivare:
∗ cunoaşterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea
lucrărilor de îngrijire;
∗ cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor se
evită irigarea în această etapă deoarece se reduce numărul tuberculilor şi
se prelungeşte perioada de tuberizare;
∗ după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea
duce la creşterea randamentului la hectar;
∗ după încetarea creşterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Principalele faze de vegetaţie la cartof sunt prezentate în tabel nr. 19.

90
 Fazele de vegetaţie la cartof
tabel nr. 19
Faza Număr zile Organele plantei în creştere intensă
Rădăcinile primare mugurale şi părţile
De la plantare la răsărire 15 - 30
subterane ale lăstarilor
Rădăcinile (mai ales cele stolonifere),
De la răsărire la tuberizare 10 – 35
tulpinile şi frunzele
De la tuberizare la încetarea Organele aeriene şi în ritm foarte intens
25 – 45
creşterii tufelor tuberculii
De la încetarea creşterii tufelor
20 – 40 Tuberculii în ritm din ce în ce mai încetinit
la ofilirea sau uscarea acestora
Total 75 - 150

• Ciclul de vegetaţie
Ciclul de vegetaţie cuprinde trei etape:
∗ repausul germinativ;
∗ creşterea lăstarilor;
∗ creşterea plantelor şi tuberizarea.
Repausul germinativ începe de la recoltare şi durează 2 – 3 luni, timp în care
nu formează lăstari.
Tuberculii, în timpul păstrării, formează ca şi frunzele o substanţă ce
stimulează tuberizarea numită ,,hormon de tuberizare’’. Acumularea substanţei de
tuberizare în tubercul se face treptat, cu atât mai repede cu cât temperatura de păstrare
este mai ridicată. Tuberculii buni de plantat trebuie să fie în stadiul II fiziologic, când
mugurii de pe partea apicală pornesc în vegetaţie.
Factorii care influenţează evoluţia lăstarilor sunt: soiul cultivat şi condiţiile de
păstrare a tuberculilor.
În etapa de creştere şi tuberizare se remarcă: creşterea foliară, procesul
inducţiei şi desfăşurării tuberizării, creşterea şi tuberizarea, procese ce se desfăşoară
consecutiv.

2.3 Cerinţe faţă de climă şi sol

Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretenţioase în

privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de climă şi sol.
• Căldura
Cartoful este considerat o plantă a climatului temperat. Suma temperaturilor
medii zilnice necesare pentru obţinerea de producţii bune oscilează între 1500 –
30000C. Necesarul de căldură variază pe parcursul vegetaţiei şi anume:
∗ pentru germinarea tuberculilor 7 0C, pentru răsărire 12 - 150C;
∗ pentru creşterea tulpinilor 19 - 210C, maxim 420C;
∗ pentru formarea tuberculilor 16 - 180C, maxim 290C.

91
 Temperaturile negative care distrug planta sunt de –0,50C pentru frunze, -
0,80C pentru colţi, -10C pentru tuberculi, -20C pentru plantele tinere, -30C pentru
plantele mature.
Temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare plantei, astfel: la 250C nu se
formează tuberculi, la 290C creşterea tuberculilor încetează, tulpinile rezistă până la
420C dar pe măsură ce temperatura creşte acestea se alungesc şi cad.
Prin irigarea culturii temperatura solului se reduce cu 8 - 120C apa fiind un
regulator termic care creează condiţii favorabile şi în perioadele mai calde ale anului.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu durata de
iluminare. La temperaturi de 16 -180C formarea tuberculilor are loc şi în condiţii de zi
scurtă (12 ore) şi la durată ceva mai mare de iluminare. Dacă temperaturile sunt de 20
– 22 0C, tuberizarea nu mai are loc decât în condiţii de zi scurtă.
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 70C
deoarece sub aceste valori tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.
• Umiditatea
Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de
vegetaţie a plantei. În perioada de la plantare, la răsărire, planta utilizează rezerve de
apă din tubercul, cerinţa este mică. În perioada de creştere a tulpinilor şi tuberculilor
cerinţa de apă este mai mare. În condiţii de secetă este necesar irigatul. Consumul
specific de apă oscilează între 167 şi 659 mm, în funcţie de condiţiile climatice.
Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de apă fie el chiar şi de scurtă durată
au repercursiuni negative asupra creşterii plantelor, asupra nivelului producţiei şi a
calităţii acesteia. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza
de vegetaţie a plantei. În perioada de la plantare la răsărire (15 – 30 zile) cartoful este
mai puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca şi următoarea fază, de
la răsărire la tuberizare (10 – 30 de zile). Insuficienţa apei în perioada de formare a
tuberculilor împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu
vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere şi păstrare şi diminuarea recoltei.
Seceta în perioada de creştere a tulpinilor şi a tuberculilor (25 – 45 zile după
tuberizare ) micşorează foarte mult producţia. Seceta temporară provoacă ‘’puirea’’
tuberculilor în cuib, încolţirea lor. Seceta prelungită asociată cu temperaturi ridicate
este cauza degenerării climatice a cartofului.
Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a
plantelor. Lipsa oxigenului în cazul excesului de apă opreşte formarea tuberculilor şi
stinghereşte creşterea celor formaţi.
Între nivelul producţiei şi umiditatea relativă a aerului nu există nici o corelaţie
semnificativă, optim considerându-se o umiditate relativă de 75%.
• Lumina
Formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă, creşterea tuberculilor în
condiţii de zi lungă, iar creşterea tulpinilor în condiţii de zi medie. Lungimea zilei de
10 – 12 ore este socotită optimă pentru formarea tuberculilor. Numărul de tuberculi şi
durata perioadei de tuberizare depind de lungimea zilei iar cu cât perioada de
tuberizare este mai scurtă, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime.

92
 • Solul
Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, deoarece stolonii şi
tuberculii sunt tulpini subterane, iar radicular este slab dezvoltat. Solul trebuie să
asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă scăzută la
creşterea acestora, indiferent de umiditate. Producţia de tuberculi scade odată cu
creşterea conţinutului de argilă, ideale fiind solurile cu un conţinut de 10 – 12%
argilă. Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate
bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 şi 7,5.

2.4 Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri ce prezintă rezistenţă la bolile
specifice cartofului (tabel nr. 20). Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie,
soiurile de cartof se împart în: timpurii, cu perioada de vegetaţie sub 95 de zile;
semitimpurii cu perioada de vegetaţie între 95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de
vegetaţie 110 – 130 zile şi târzii cu perioada de vegetaţie mai mare de 130 zile. Din
punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu tuberculi puţin
făinoşi, nu se sfarmă la fierbere şi se pretează pentru salate; clasa B, cu tuberculi
puţin făinoşi, nu se sfarmă la fierbere, cu amidon fin şi se utilizează pentru diferite
preparate culinare; clasa C, cu tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi şi
se sfarmă complet la fiert, au un amidon grosier şi se folosesc pentru industria
amidonului.
Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
∗ rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze;
∗ adaptabilitate la condiţiile de mediu;
∗ capacitate ridicată de producţie;
∗ rezistenţă la transport şi manevrare;
∗ să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

93
 Soiuri de cartof pentru consum de toamnă-iarnă
tabel nr. 20
Perioada de Conţinutul în Producţie Rezistenţă la
Soiul Culoarea florilor Tuberculul
vegetaţie amidon (%) t/ha Viroze Mană
Sante ‘’N’’ Oval-alungit,
110 – 115 Albă 15 30 – 40 MR MR
03 galben
Super Rotund - alungit,
100 – 120 Albă 17 – 18 50 R R
03 galben
Rotund – oval,
Escort
104 Albă coaja galbenă, 16,9 35 R R
02
pulpa crem
Romano Oval-sferic, coaja
105 Violet-deschis 16 – 17 34 R MR
02 roşie, pulpa crem
Oval.alungit,

94
Desiree coaja roşie-
101 – 120 Roz-violacee 16 – 17 49 MR R
03 deschis, pulpa
galbenă
Titus
120 Albă Rotund-galben 18 – 22 30 R MR
04
Dragomirna Oval – plat, coaja
106 – 108 Albă 16,9 38 – 42 R MR
03 galbenă
Astral N Lung-oval, coaja
88 – 95 Albă 14,1 34 – 35 R MR
02 galbenă

Notă: precocitate: 02 – semitimpurii; 03 – semitârzii; 04 – târzii

R – rezistente
MR – mijlociu de rezistent
 2.5 Tehnologia cadru de cultură
2.5.1 Amplasarea culturii
Datorită faptului că tehnologia de cultură a cartofului prezintă anumite
elemente restrictive, la amplasarea culturii trebuie avute în vedere următoarele:
θ soluri profunde şi fertile cu textură uşoară şi medie;
θ soluri fără pietre, cu drenaj bun;
θ conţinutul de argilă sub 30%;
θ apa freatică sub 1,5 – 2 m adâncime;
θ soluri cu drenaj bun, ferite de inundaţii, exces sau stagnări de apă;
θ amplasarea culturii în parcele uniforme;
θ panta terenului sub 10% (în cazul recoltării cu combina sub 5 – 7%);
θ nota de bonitare peste 40 puncte;
θ drumuri de acces.

2.5.2 Rotaţia
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura
solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. În cadrul sistemului
ecologic de cultivare a cartofului respectarea rotaţiei culturilor reprezintă o verigă
tehnologică foarte importantă. Rotaţia cea mai corespunzătoare este cea de 4 ani.
Cerinţele cartofului faţă de culturile premergătoare sunt următoarele:
θ să părăsească terenul cât mai devreme;
θ să lase terenul curat de buruieni, boli şi dăunători;
θ să lase în sol o cantitate cât mai mare de materie organică;
θ să lase solul afânat, mai ales în profunzime.
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin
după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zonele de câmpie sau
trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase anuale, după cereale păioase (grâu,
secară, orzoaică, orz), porumb siloz, bostănoase, in pentru ulei, floarea soarelui. Dacă
culturile de in pentru ulei sau floarea soarelui au fost atacate de putregaiul cenuşiu
(Bothrytis cinerea) acestea se evită ca plante premergătoare pentru cartof. Se va evita
amplasarea cartofului pe o solă cultivată cu lucernă dacă aceasta a fost puternic
infestată de cuscută deoarece această buruiană parazitează şi cartoful. Cartoful nu se
cultivă după plante din familia Solanaceae, după tutun şi lupin deoarece acestea lasă
terenul infestat cu Fusarium sp. , care se transmite la cartof prin sol. Cartoful este o
excelentă plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor.

2.5.3 Fertilizarea
∗ Principalele elemente nutritive
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1000 kg tuberculi şi
părţile aeriene este de 5,6 kg azot, 1,8 kg fosfor, 7,5 kg potasiu, 3,1 kg calciu şi 1,6
kg magneziu.
Azotul este elementul care acţionează cel mai mult asupra producţiei, prin
favorizarea creşterii masei foliare, deci a suprafeţei de fotosinteză şi a tuberculilor.
Azotul influenţează conţinutul de proteine din tuberculi. Excesul de azot poate
produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi, diminuează conţinutul şi dimensiunile

95
grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai
scăzute, se acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut,
cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le micşorează rezistenţa la păstrare. Insuficienţa
azotului din sol sau foamea de azot a cartofilor se manifestă prin încetarea creşterii,
îngălbenirea frunzelor şi chiar uscarea lor pe margini. La 1 kg azot se obţin în ţara
noastră între 40 şi 110 kg tuberculi.
Fosforul acţionează asupra creşterii sistemului radicular, mărind posibilitatea
de hrănire a plantelor. Totodată grăbeşte coacerea tuberculilor, fapt ce influenţează
negativ producţia, deoarece scurtează perioada de vegetaţie. De aceea trebuie să
existe un raport favorabil între fosfor şi azot. Fosforul contribuie la sporirea
conţinutului de amidon cu 1-2%. Carenţele de fosfor se manifestă prin încreţirea
frunzelor şi arsuri pe frunze. La 1 kg fosfor se obţin în ţara noastră între 40 şi 50 kg
tuberculi.
Potasiul este consumat de cartof în cantităţi foarte mari, el grăbeşte creşterea
tulpinilor şi frunzelor şi deci favorizează fotosinteza. Totodată accelerează migrarea
amidonului sintetizat în frunze spre tuberculi şi contribuie la sinteza substanţelor
proteice, iar în anii secetoşi se observă o prelungire a vegetaţiei şi deci o sporire a
producţiei de tuberculi. Lipsa pronunţată a potasiului din sol duce la stagnarea
creşterii plantelor, la uscarea frunzelor şi la alte fenomene clorotice. La 1 kg potasiu
se obţin în ţara noastră între 10 şi 15 kg tuberculi.
Calciul este consumat în cantităţi destul de mari, dar în soluri neutre sau chiar
uşor acide se găseşte în cantitate suficientă ca să satisfacă o recoltă bună de tuberculi.
În solurile cu aciditate pronunţată (pH sub 5) se simte lipsa calciului care se
manifestă prin cloroză şi încreţirea frunzelor, ca şi prin tuberculi mai puţini.
Magneziul este consumat de cartof în cantitate apropiată de cea a fosforului.
Lipsa lui se simte mai ales în solurile acide şi se manifestă la plante în acelaşi fel ca şi
lipsa calciului.
∗ Fertilizarea cu gunoi de grajd
În agricultura ecologică gunoiul de grajd reprezintă principala sursă de
elemente nutritive pentru plante. Prin introducerea îngrăşămintelor organice la
fertilizarea cartofului, pe lângă aportul de elemente nutritive se ameliorează însuşirile
fizice şi hidrofizice ale solului, activitatea microorganismelor. Pe solurile grele cu
tendinţă de compactare, îngrăşămintele organice măresc gradul de aerare a solului.
Gunoiul de grajd măreşte capacitatea de absorbţie a solului, îmbunătăţeşte pH –ul şi
capacitatea de tamponare. Efectul favorabil al gunoiului de grajd creşte mai ales pe
terenurile irigate unde pe lângă creşterea gradului de valorificare a îngrăşămintelor
contribuie mult la îmbunătăţirea şi menţinerea însuşirilor hidrofizice ale solului.
Efectul gunoiului asupra producţiei depinde mult de cantitatea, calitatea, gradul de
fermentare, momentul de aplicare şi modul de încorporare în sol, de condiţiile
climatice. La cultura cartofului se preferă gunoiul de grajd descompus celui proaspăt,
incomplet descompus care va deveni activ prea târziu în perioada de vegetaţie şi
poate avea o serie de efecte nedorite asupra tuberculilor de cartofi, ca: reducerea
conţinutului de substanţă uscată, eventual imprimarea unui miros şi gust neplăcut.
Întârzierea posibilă a maturizării tuberculilor cauzează scăderea rezistenţei acestora la

96
vătămare şi o serie de probleme de păstrare. Gunoiul proaspăt poate cauza uscarea
bilonului după plantare.
Se pot identifica o serie de avantaje şi unele probleme legate de utilizarea
gunoiului de grajd, ca îngrăşământ, la cultura cartofului.
Avantajele folosirii gunoiului de grajd:
θ constituie un produs natural;
θ în doze raţionale nu poluează mediul înconjurător şi nici produsele agricole;
θ are un însemnat aport de macro şi microelemente;
θ conţine o serie de bacterii şi hormoni necesare microfaunei şi microflorei
solului;
θ îmbunătăţeşte structura solului;
θ reduce efectul de tasare şi compactare a solului.
Probleme legate de folosirea gunoiului de grajd:
θ constituie un volum mare, costisitor de manevrat, transportat şi administrat;
θ necesită multe manipulări şi transporturi până ce ajunge de la locul de
formare la locul de fermentare şi de administrare;
θ depozitarea gunoiului până în momentul utilizării ocupă suprafeţe destul de
mari de teren şi necesită amenajări speciale;
θ trebuie administrat toamna cu vârfuri mari de muncă (recoltat, arat, semănat
etc) când şi mijloacele de transport sunt solicitate la maxim;
θ până la administrare se pierd cantităţi mari de azot;
θ nu se poate aplica fazial;
θ dacă nu este bine fermentat constituie o sursă însemnată şi periculoasă de
infestare a terenului cu seminţe de buruieni.
Folosirea gunoiului de grajd la cartof este indicată numai după fermentarea
corespunzătoare pe platformă. Gunoiul bine fermentat este omogen, nu se disting
componentele, nu are miros înţepător, nu emană amoniac cu efect de ardere iar
elementele nutritive sunt accesibile plantelor.
Conţinutul de elemente nutritive şi materie organică variază în funcţie de
calitatea gunoiului de grajd (tabel nr 21) şi de specia de animale de la care provine
(tabel nr.22).

Conţinutul de elemente nutritive şi materie organică a gunoiului de grajd în

funcţie de calitatea acestuia
tabel nr 21
Conţinutul în kg s.a. la 1tonă gunoi de grajd
Elemente
Calitate bună Calitate medie Calitate slabă
N 5–8 4–5 3–4
P2O5 2,5 – 5 2 – 2,5 1,5 – 2
K2O 6–8 5–6 3–5
Materie organică 18 – 20 15 – 18 10 – 15
Raport C/N 20 – 25/1 20 – 25/1 25 – 30/1

97
 Conţinutul de elemente nutritive şi materie organică a gunoiului de grajd în
funcţie de specia de animale de la care provine
tabel nr 22
Conţinut în %
Specia
s.u. Materie organică N P2O5 K2O CaO MgO
Bovine 15-25 20 0,4-0,5 0,1-0,4 0,5-1 0,3-0,4 0,06
Cabaline 15-25 25 0,5-0,6 0,1-0,5 0,4-1,1 0,2-0,4 0,08
Ovine 25-35 31 0,8-0,9 0,1-0,3 0,6-1,5 0,2-0,4 0,1
Porcine 20-30 25 0,4-0,5 0,1-0,2 0,5-0,8 0,1-0,4 0,05
Păsări 20-30 40 1,5-1,7 1,4-1,5 0,8-0,9 2,3-2,4 -

Gunoiul de grajd se administrează toamna prin împrăştiere manuală sau

mecanizată cu ajutorul maşinilor de tip MIG – 5 sau MIG – 6 şi se încorporează în sol
odată cu arătura de bază. Adâncimea de încorporare a gunoiului de grajd nu trebuie să
fie prea mare, pentru ca, temperatura şi lipsa de aer să nu frâneze procesele de
descompunere şi mineralizare. În zonele mai umede şi mai reci gunoiul de grajd se va
încorpora la adâncimi mai mici (20 – 25 cm), iar în cele mai calde la adâncimi mai
mari (25 – 30 cm). Pe solurile nisipoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar lutoase
încorporarea gunoiului de grajd se va face mai adânc decât pe solurile argiloase.

∗ Fertilizarea cu îngrăşăminte organice pe bază de resturi vegetale de la

culturile premergătoare
După diferite culturi rămân în sol cantităţi însemnate de resturi vegetale, care
după mineralizare, pot contribui la îmbunătăţirea solului cu elemente nutritive.
Conţinutul în azot al resturilor vegetale de la culturile premergătoare este prezentat în
tabelul nr. 23

Conţinutul în azot al resturilor vegetale de la culturile premergătoare

tabel nr. 23
Sursa Conţinutul în kg N s.a./tonă
Paie de cereale 4–5
Tulpini de porumb 6 – 7,5
Leguminoase 10 – 14
Mraniţă 20 – 25

∗ Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi

Îngrăşămintele verzi sunt diferite plante care se cultivă în mod special, singure
sau în amestec, pentru a îmbunătăţi însuşirile solului. Majoritatea plantelor cultivate
ca îngrăşământ verde fac parte din trei familii botanice, şi anume:
1. Familia Leguminosae: mazăre, bob, măzăriche, lupin, fasoliţă, soia, trifoi,
sulfină, coronişte;
2. Familia Cruciferae: rapiţă, muştar, siletta;

98
 3. Familia Gramineae: secară, triticale şi ovăzul în amestec cu leguminoasele
anuale.
Datorită efectelor lor pozitive asupra solului, îngrăşămintele verzi au fost
remarcate încă din antichitate.

Îngrăşămintele verzi prezintă următoarele avantaje:

θ îmbogăţesc terenul cu azot;
θ îmbogăţesc terenul în substanţe organice, în special hidraţi de carbon;
θ solubilizează şi transportă elementele nutritive din straturile mai puţin
profunde ale solului;
θ împiedică levigarea elementelor nutritive;
θ intensifică activitatea microorganismelor;
θ împiedică pierderea apei de la suprafaţa solului;
θ datorită creşterii rapide a părţii aeriene împiedică dezvoltarea buruienilor;
θ oferă protecţie împotriva eroziunii;
θ rădăcinile plantelor mărunţesc şi aerează solul, în unele cazuri anumite
plante sunt folosite pentru distrugerea hardpanului.

Îngrăşămintele verzi prezintă şi dezavantaje:

θ costuri relativ mari pentru înfiinţare, recoltare, încorporare;
θ pot provoca blocarea azotului mineral şi pot intensifica mineralizarea
materiei organice din sol;
θ dacă încorporarea nu s-a realizat corespunzător pot să apară probleme
pentru cultura care urmează.
În primul rând îngrăşămintele verzi constituie o importantă sursă de elemente
nutritive. În tabelul nr.24 este prezentat aportul de elemente nutritive pe care-l aduc
diferite speci de plante cultivate ca îngrăşământ verde.

Aportul de elemente nutritive pe care-l aduc diferite specii de plante cultivate

ca îngrăşământ verde.
tabel nr. 24
Cantitatea de elemente nutritive din partea aeriană
Specia
N (kg/ha) P2O5 (kg/ha) K2O (kg/ha)
Trifoi 30-70 10-20 40-70

Bob 30-100 10-30 30-120

Măzăriche 50-70 15-20 50-80

Rapiţă 50-100 20-40 80-180

Muştar alb 40-80 20-30 80-120

Siletta 30-180 20-60 80-220

99
 Pentru obţinerea de îngrăşăminte verzi se pot semăna plante sub formă de
cultură principală, îndeosebi pe solurile nisipoase foarte sărace, dar mai ales se
seamănă ca plante secundare după mirişte. Semănatul se execută cu semănători de tip
SUP reglate corespunzător.
Plantele semănate se lasă în vegetaţie până la înflorit, apoi se tăvălugesc sau se
zdrobesc cu freza rotativă. Stadiul optim al lucrării este înainte de înspicare la
graminee şi în primul stadiu de înflorire la dicotiledonate.
Încorporarea în sol a biomasei vegetale se face superficial, la 5-10 cm în
solurile grele şi la 10-20 în solurile uşoare. Înainte de încorporare se poate realiza o
compostare de scurtă durată (5-6zile) la suprafaţa solului. Brumele de toamnă au
efect pozitiv asupra calităţii îngrăşământului verde. Îngrăşămintele verzi nu se
încorporează în sol imediat după ploi.
Descompunerea îngrăşămintelor verzi trebuie să fie progresivă şi pe cât posibil
completă înainte de semănatul culturii de bază. Pentru a nu avea efecte negative se
are în vedere ca masa vegetativă să sufere o bună fermentare, să nu se descompună
anaerob în straturile mai adânci ale solului.

∗ Fertilizarea fazială
Cultura de cartof în sistem ecologic poate fi fertilizată fazial cu unul din
produsele:

θ Bionat: îngrăşământ foliar concentrat, cu macro şi microelemente şi cu

extract natural din plante. Are ca efect creşterea accelerată a plantelor,
stimulează formarea unui număr mare de tuberculi, înlătură efectele
carenţelor de microelemente, măreşte rezistenţa plantelor la boli şi la secetă.
Se aplică 3 tratamente la interval de 10 – 12 zile în perioada de vegetaţie. În
total se administrează o cantitate de 3 – 8 litri/ha, într-o concentraţie de
0,1%.
θ Ecofert (101 sau 212): sunt îngrăşăminte foliare complexe cu azot, fosfor,
potasiu şi microelemente. Aplicarea lor stimulează dezvoltarea vegetativă şi
sinteza hidraţilor de carbon. Se administrează 1,5 – 3 litri/ha, în soluţie de
0,3 – 0,5 %concentraţie. Se recomandă 2 – 3 tratamente.
θ Folplant (F-231): îngrăşământ foliar complex cu azot, fosfor, potasiu şi
microelemente. Este indicat pentru primele faze de creştere intensivă a
plantelor, stimulează dezvoltarea vegetativă, întăreşte sistemul radicular. Se
recomandă aplicarea a 3 tratamente cu F-231 în concentraţie de 1%.
Atenţie!!! Acest produs nu este compatibil cu soluţiile cuprice.

2.5.4. Lucrările solului

Cartoful, datorită particularităţilor sale biologice de a forma producţia subteran
manifestă o deosebită sensibilitate faţă de condiţiile de sol. Prin lucrările solului se
urmăreşte:
θ realizarea unui strat afânat, bine mărunţit şi aerat pe o adâncime cât mai
mare;

100
 θ modelarea suprafeţei solului;
θ realizarea şi menţinerea unui regim optim de temperatură şi de aer;
θ eliminarea excesului şi înmagazinarea unor cantităţi cât mai mari de apă;
θ favorizarea pătrunderii cât mai uşor a rădăcinilor în adâncime;
θ punerea la dispoziţia plantelor a elementelor nutritive din sol;
θ încorporarea îngrăşămintelor organice precum şi a resturilor vegetale;
θ combaterea buruienilor şi a dăunătorilor din sol;
θ crearea condiţiilor prielnice pentru activitatea microbiană din sol.
Lucrările solului pot avea efect maxim numai dacă se respectă următoarele
principii:
θ să fie executate numai cu maşinile şi utilajele adecvate;
θ maşinile să fie corect reglate, echipate şi întreţinute corespunzător;
θ lucrările să fie executate numai în perioada optimă;
θ se vor executa numai lucrările necesare, cu minim de treceri;
θ toate lucrările se vor face de cea mai bună calitate pentru a nu fi necesară
corectarea lor;
θ unde este posibil să se folosească maşini de mare productivitate.
A. Lucrările solului executate toamna
Aceste lucrări au ca scop tocarea şi încorporarea buruienilor, a resturilor
vegetale şi a îngrăşămintelor, afânarea solului. Pregătirea terenului pentru cultura
cartofului trebuie începută imediat după recoltarea plantei premergătoare, încă din
luna august şi terminată cel târziu până la jumătatea lunii noiembrie. Lucrările solului
executate toamna sunt: dezmiriştitul, arătura, prelucrarea arăturii, executarea
biloanelor din toamnă.
a) Dezmiriştitul
Această lucrare se execută imediat după recoltarea culturii premergătoare şi
eliberarea terenului de paie, resturi vegetale sau alte produse rămase în urmă, care ar
putea împiedica lucrările solului. Dezmiriştitul este recomandat mai ales în cazul în
care arătura nu poate fi efectuată în circa 2 –3 săptămâni de eliberarea terenului.
Prin dezmiriştit se realizează:
θ distrugerea, tocarea şi încorporarea în sol a resturilor vegetale inclusiv a
buruienilor pentru a favoriza descompunerea şi mineralizarea lor;
θ reducerea pierderilor de apă prin evaporare şi înlesnirea acumulării apei din
precipitaţii;
θ crearea condiţiilor optime de temperatură, aer şi umiditate;
θ încorporarea seminţelor de buruieni, a samulastrei şi stimularea răsăririi lor
până în toamnă când pot fi îngropate prin arătură;
θ fragmentarea organelor vegetative subterane prin care se înmulţesc unele
specii perene de buruieni, în vederea epuizării lor;
θ distrugerea unor dăunători din sol (rozătoare, insecte, larve);
θ nivelarea solului şi crearea unor condiţii mai bune de lucru pentru utilajele
care vor lucra în continuare.
b) Arătura
Arătura adâncă de toamnă este una dintre cele mai importante lucrări ale
solului care constă în întoarcerea, mărunţirea şi amestecarea unui strat mai gros din

101
partea superioară a profilului de sol fertil. Prin această lucrare se realizează afânarea
şi aerarea puternică a solului, ceea ce duce la îmbunătăţirea stării fizice, hidro – fizice
şi de aeraţie a acestuia, condiţie necesară activităţii tuturor factorilor care mijlocesc
transformarea materiei organice din sol în forme accesibile plantelor. Prin arătură se
încorporează şi se amestecă în sol resturile vegetale şi îngrăşămintele organice.
Datorită răsturnării brazdelor, prin arătură se distrug o mare parte din buruieni. Foarte
multe seminţe de buruieni sunt forţate să germineze mai repede, iar restul seminţelor
se introduc în straturi mai adânci, de unde nu mai pot germina. Din straturile mai
adânci se aduc la suprafaţă o serie de larve dăunători, care sunt distruşi la suprafaţa
solului. Adâncimea arăturii depinde în primul rând de grosimea stratului de sol fertil,
de textura solului şi de gradul de tasare pe profil. Pe solurile profunde se ară la
adâncimea de 30 – 35 cm, iar pe solurile cu stratul fertil subţire sau pe solurile uşoare
şi afânate la adâncimea de 20 – 25 cm. Adâncimea arăturii se va modifica de la an la
an cu câţiva centimetri pentru a nu se forma hardpan. În cazul în care se formează
hardpanul, sau sub nivelul arăturii există un strat mai tasat care este impermeabil
(situaţie întâlnită frecvent pe solurile irigate) se recomandă subsolajul la 10 – 15 cm
sub talpa plugului. Pentru ca lucrarea să fie de bună calitate trebuie respectate o serie
de cerinţe agrotehnice, şi anume:
θ să se efectueze în perioada optimă pentru ficare zonă pedoclimatică şi tip de
sol;
θ adâncimea de lucru să fie de 20 – 35 cm, cu sau fără subsolaj, în funcţie de
condiţiile de sol;
θ să se execute la umiditatea optimă a solului, la temperaturi > 00C;
θ gradul de mărunţire al solului să fie 75%, fără bulgări;
θ suprafaţa arăturii trebuie să fie uniformă, nivelată, să nu aibă coame sau
şanţuri, fără greşuri şi cu capetele încheiate;
θ brazdele să fie bine răsturnate, drepte şi paralele;
θ să încorporeze şi să acopere prin răsturnare toate resturile vegetale şi
îngrăşămintele aplicate (gradul de acoperire 90%);
θ anual se va schimba sensul arăturii şi metoda de arat prevenind denivelarea
solului;
θ pe terenurile în pantă să se execute de-a lungul curbelor de nivel sau cu o
mică înclinaţie pentru a permite scurgerea apei dintre rigole în cazul
precipitaţiilor abundente.
c) Prelucrarea terenului
Prelucrarea şi nivelarea arăturii din toamnă se recomandă, în primul rând pe
terenurile care nu se tasează în timpul toamnei şi al iernii şi în zonele în care datorită
primăverilor umede patul germinativ se poate realiza în condiţii mai grele şi cu
întârziere. Lucrarea se execută imediat după terminarea aratului, sau în momentul în
care umiditatea solului permite o mărunţire şi o nivelare corespunzătoare.
∗ Pregătirea biloanelor din toamnă (Figura nr. 1)
În unele situaţii executarea biloanelor din toamnă este o lucrare foarte
eficientă. Se recomandă în cazul terenurilor mai grele şi mai umede, pe care
primăvara de obicei se poate intra şi planta ma târziu, dar care nu se tasează şi nu
formează crustă în timpul iernii. Biloanele se pot executa din toamnă şi dacă se

102
doreşte o plantare mai timpurie. Bilonarea din toamnă are avantajul că se evită
tasarea şi lucrările de pregătire a solului de primăvara. Biloanele formate permit
plantarea mai timpurie şi asigură o mai bună mărunţire a solului în bilon. Primăvara,
cu ocazia plantării organele de despicare şi de refacere a bilonului de la maşina de
plantat realizează o mărunţire perfectă a solului în bilon. Avantajele economice şi
tehnologice ale realizării bilonului din toamnă sunt:
θ prin discuirea arăturii şi realizarea biloanelor din toamnă se consumă mai
puţin combustibil decât cu lucrarea de pregătire a patului germinativ
primăvara;
θ datorită suprafeţei mai mari de expunere la ger mărunţirea solului este mult
mai bună;
θ solul modelat reţine mai bine zăpada şi precipitaţiile din timpul iernii;
θ primăvara solul se zvântă şi se încălzeşte mai repede iar plantarea se poate
face mai repede;
θ primăvara nu mai sunt necesare alte lucrări de pregătire a patului
germinativ;
θ scade consumul de motorină, reducându-se astfel şi poluarea aerului cu
noxe;
θ solul din bilon se afânează şi se mărunţeşte mult mai bine datorită dublei
prelucrări din timpul plantării.
În cazul biloanelor executate din toamnă, primăvara plantatul trebuie să se
execute cât mai devreme posibil, înainte ca solul din biloane să se usuce prea tare iar
pe suprafaţa biloanelor să se formeze crustă.

Figura nr. 1 Pregătirea biloanelor din toamnă

103
 B. Lucrările solului executate primăvara
Primăvara trebuie să se execute cât mai puţine lucrări mecanice, mai ales cât
mai puţine treceri. Se va intra pe teren când umiditatea solului este corespunzătoare,
când acesta nu se tasează şi când nu se prinde de roţile tractorului.

a) Nivelarea
Lucrarea este necesară numai în cazul în care toamna arătura nu a fost nivelată,
iar primăvara terenul prezintă denivelări mai mari. Pentru o nivelare mai bună şi o
sfărâmare mai uşoară a brazdelor solul nu trebuie să fie prea uscat.
b) Pregătirea patului germinativ
Scopul este realizarea unui pat germinativ cu o profunzime de 15 – 20 cm, bine
mărunţit, uniform şi nivelat în care plantarea să se facă în condiţii optime, să permită
realizarea biloanelor corespunzător de mari din sol afânat şi mărunţit, care să acopere
bine tuberculii plantaţi pe rând. Prin pregătirea patului germinativ se vor distruge
buruienile apărute primăvara timpuriu. Solul prelucrat pe adâncimea de plantare
trebuie să asigure condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor şi a colţilor după plantare.
Prin această lucrare se realizează şi o nivelare a suprafeţei solului, care să permită
plantarea tuberculilor la adâncime uniformă.

2.5.5 Plantarea cartofului

Materialul de plantat trebuie să fie sănătos, liber de boli şi dăunători, să
aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă. Mărimea tuberculilor
trebuie să fie de 40 – 70 g. Epoca optimă de plantare este determinată de zvântarea
solului până la adâncimea de plantare plus încă 3 – 4 cm, în aşa fel încât să se poată
efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte
realizarea în sol a temperaaturii de 70C, la care începe pornirea colţilor, deoarece pot
interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare. Tuberculii nu sunt afectaţi în sol de
temperaturi mai scăzute deoarece nu pornesc în vegetaţie până când în sol nu se
realizează temperatura specifică de 6 – 70C. Calendaristic, în zona de Nord – Est
cartoful se plantează până la data de 15 aprilie.
a) Densitatea de plantare
Pentru cartoful care se recoltează la maturitate asigurarea unui număr de 220 –
240 de mii de tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul
potenţialului soiului în condiţii corespunzătoare. Această densitate se asigură cu
45.000 – 55.000 tuberculi plantaţi la hectar. La o greutate medie de 40 – 60 g a
tuberculului, este necesar 3.000 – 3.300 kg material de plantat la hectar.
Distanţa de plantare între rânduri depinde de maşina utilizată la plantare şi
variază între 50 – 62,5 – 70 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi
chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de
îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale cu cele obţinute la distanţe
mai mici între rânduri. Distanţa dintre tuberculi pe rând este de 19 – 27 cm.

b) Adâncimea de plantare
Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane. Maşinile
trebuie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă,

104
lat la bază de circa 38 – 42 cm şi înalt de 12 – 15 cm deasupra părţii superioare a
tuberculilor la bilon mic şi 20 – 25 cm la bilon mare, astfel ca după aşezarea
pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 – 9 cm şi
respectiv 16 – 19 cm. Cartoful se poate planta şi fără bilon, în urma plugului, terenul
rămânând după plantare ca o arătură. Această tehnică de plantare se poate face doar
manual şi pe suprafeţe mici.

2.5.6 Lucrări de îngrijire a culturii

De la plantare la răsărire intervalul este de peste 30 de zile, în acest interval
trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi
în anii ploioşi.
a) Combaterea buruienilor
Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când lucrările se fac imediat ce apar
buruienile. Prima lucrare se execută la 10 – 14 zile de la plantare când plantarea s-a
făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă în agregat de 3 câmpuri, cu
lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 – 7 km/oră. Grapa distruge
buruienile şi crusta de pe coama biloanelor dar şi de pe intervalul dintre biloane.
După 1 – 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese
tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi prin refacerea
acestora se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea
succesivă cu grapa plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului se
repetă încă o dată sau de 2 ori, după intervale de 8 -–12 zile. Astfel se realizează o
bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic îmburuienat cu
specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne plan, îngrijirea culturii
se face prin 2 – 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta cât şi
buruienile anuale.
După răsărire îngrijirea culturilor de cartof se face de asemenea diferenţiat
după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică
între rândurile de plante vizibile pe rând la adâncimea de 8 – 10 cm, cu zonă de
protecţie de 12 – 15 cm şi viteza de înaintare de 4 – 5 km/oră. Următoarele lucrări
sunt de bilonare de obicei în număr de 2 – 3. La prima bilonare, bilonul nu se face
prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui fiind din ce în ce mai mare la lucrările
următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 – 15 cm înălţime deasupra
tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună
dezvoltare a tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile
biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a
tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. În cazul infestării cu buruieni
perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau 1 – 2 lucrări de plivit.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane se execută doar lucrări de îngrijire a bilonului (de
refacere) şi în acest caz poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor
buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri pentru a
preveni distrugerea lor.
La culturile irigate lucrările de îngrijire se corelează cu udările, mai întâi se
face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând

105
biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări numărul lucrărilor de afânare a
solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.
Ţinând seama de principiile agriculturii ecologice, trebuie renunţat la aplicarea
erbicidelor în combaterea buruienilor, principala măsură este folosirea
îngrăşămintelor verzi, acoperirea (mulcirea) şi aerarea solului fără întoarcerea
brazdelor, cosirea – tăierea – smulgerea buruienilor înainte de a forma seminţe şi
utilizarea acestora ca mulci şi la compostare, fără a mai afecta grav viaţa
organismelor din sol cu substanţe chimice, dar şi a consumatorilor umani şi animali.
Pentru distrugerea buruienilor apărute în cultură mai pot fi folosite şi
următoarele metode:
θ metode biotehnice: mulcirea, pregătirea terenului pe întuneric;
θ metode biodinamice: reproducerea noilor buruieni este inhibată de
introducerea în sol a cenuşii obţinută prin arderea propriilor seminţe.
b) Combaterea bolilor
Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor
constituie cauza unor producţii mici şi neeconomice. Cele mai întâlnite boli la cultura
de cartof sunt:
θ înnegrirea bazei tulpinii – Erwinia carotovora var. atroseptica;
θ putregaiul umed – Erwinia carotovora var. carotovora;
θ rizoctorioza – Rizoctonia solani;
θ mana – Phytophtora infestans;
θ putregaiul uscat – Fusarium sp.;
θ alternarioza – Alternaria solani;
θ putregaiul inelar – Corynebacterium sepedonicum;
θ râia neagră – Synchytium endobioticum;
θ râia comună – Steptomyces scabies.
Combaterea bolilor se poate face prin măsuri preventive şi prin măsuri
curative. Prevenirea apariţiei bolilor la cultura de cartof se poate realiza prin
amplasarea corectă a culturii, respectarea asolamentului, evitarea solelor puternic
infestate cu agenţi patogeni, folosirea la plantat a materialului liber de boli,
distrugerea plantelor gazdă, combaterea insectelor, carantina fitosanitară, aplicarea
unor metode biotehnice (ex: folosire soiei ca îngrăşământ verde pentru combaterea
râiei neagre – Synchytium endobioticum ).
Plantele ,,bolnave’’ pot fi ,,tratate’’ prin mai multe metode ecologice, în funcţie
de stadiul de dezvoltare al plantei, natura agentului patogen şi gradul de infestare a
culturii. Combaterea bolilor se poate realiza cu preparate minerale şi/sau cu fungicide
vegetale.
Preparate minerale:
θ hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP,
KOCIDE 101) se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi
stoparea atacului de mană la cartof (Phytophtora infestans);
θ oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se
foloseşte în concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea
atacului de mană la cartof (Phytophtora infestans).

106
 ∗ Fungicide vegetale:
Unele plante cultivate sau din flora spontană conţin unele substanţe biologic
active cu acţiune antimicrobiană. Pentru combaterea bolilor se folosesc preparate
(infuzie, decoct, macerat,extract, tinctură, purin) obţinute din diferite organe ale
plantelor.
θ decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă/10 litri de apă. Se pune la macerat
timp de 24 de ore, amestecând din când în când, apoi se fierbe timp de 15-20 de
minute, se strecoară şi se lasă la răcit.
Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor
criptogamice (mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot
timpul anului pentru însănătoşirea populaţiei de microorganisme utile şi combaterea
celor patogene.
θ purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă sau 200 g plantă uscată/10 litri de apă.
Se lasă la macerat la soare, timp de 12-14 zile după care se filtrează.
Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte preventiv împotriva manei
(Phytophtora). Se foloseşte o soluţie de purin diluat de 20 de ori cu apă (de ploaie sau
de fântână).
θ purin de ceapă (Allium cepa)
Mod de preparare: 500g frunze proaspete sau 200g coji la 10 litri de apă. Se
lasă la macerat timp de 8 – 10 zile, în funcţie de temperatzra mediului. Mai poate fi
folosit şi sucul plantei într-o diluţie de 1:5.
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de
atac împotriva putregaiul uscat (Fusarium sp).
θ infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum)
Mod de preparare: infuzie din 75g de bulbili/10 litri de apă; macerat în apă
timp de 1 oră din 100g bulbili tocaţi la 10 litri de apă; se poate folosi şi sucul plantei
în diluţie de 1:5.
Utilizare: se folosesc în caz de atac puternic direct la plante împotriva bolilor
produse de: Erwinia carotovora var. atroseptica, Erwinia carotovora var.
carotovora, Fusarium sp.
c) Combaterea dăunătorilor
Cultura de cartof poate fi atacată de gândacul din Colorado, afide, purici,
melci. Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) reprezintă dăunătorul cel
mai important al culturilor de cartof. În condiţiile practicării unei agriculturi
ecologice dăunătorii nu poate fi combătuţi prin metode clasice, cu ajutorul
insecticidelor. Combaterea dăunătorilor se poate face prin măsuri preventive şi/sau
prin măsuri curative.
∗ Măsuri preventive: carantina fitosanitară, prognoza şi avertizarea,
condiţionarea materialului de plantat, distrugerea ,,buruienilor gazdă’’,
depozitarea producţiei în condiţii optime de igienă.
∗ Măsuri curative: distrugerea sau îndepărtarea dăunătorilor culturii de
cartof se poate face prin mai multe metode:

107
 θ Metode fizico – mecanice: termoterapia, helioterapia, radioterapia, metode
sonore, metode atractante.
θ Metode biotehnice: instalarea de capcane alimentare, instalarea de capcane
cu feromoni.
θ Metode biologice: combaterea biologică este o metodă de tip ,,viu contra
viu’’:
o plante contra insecte – metoda se bazează pe însuşirea unor plante de
a secreta unele substanţe repelente sau distrugătoare pentru
dăunători ;
o prădători naturali (fauna utilă): la o suprafaţă de 1 hectar o familie de
arici poate combate cu succes gândacul din Colorado;
o gândacul din Colorado poate fi combătut şi prin adunarea acestuia,
care poate fi realizată manual sau mecanizat (cu maşini speciale de
adunat gândaci, figura nr.2);

Figura nr.2 Echipament de adunat gândaci

o combatere microbiologică: constă în folosirea unor preparate pe bază

de microorganisme vii (ciuperci) care parazitează şi omoară unii
dăunători. Gândacul din Colorado poate fi combătut cu ajutorul
următoarelor produse: MUSCARDIN M 45, BEAUVERIA
SPORES, BOVERIN, MITECIDIN.
θ Metode genetice: prin ameliorare se urmăreşte obţinerea de soiuri care să
prezinte rezistenţă la anumiţi dăunători.
θ Metode biochimice: în funcţie de materia primă folosită, preparatele
utilizate în protecţia ecologică a culturii de cartof împotriva dăunătorilor se
pot împărţi în două categorii: insecticide minerale şi insecticide vegetale.
∗ Insecticide minerale :
o ALAUN (piatra acră)
Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de
0,4% cu eficacitate bună împotriva păduchilor iar prin stropirea solului se previne
atacul melcilor fără cochilie. Soluţia de stropit se prepară prin dizolvarea a 40g
ALAUN în puţină apă fierbinte, care apoi se completează cu apă rece până la 10 litri.

108
 o FĂINĂ DE BAZALT
Întrebuinţare: principala metodă de administrare este prăfuirea, dar se poate
aplica şi sub formă de soluţie (suspensie fină) în concentraţie de 1-3%. Preparatul are
o capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul
organelor aeriene, inclusiv dăunătorii sugători. Acţiunea de prevenire şi combatere a
dăunătorilor manifestată de făina de bazalt se explică prin: schimbarea pH-ului de la
suprafaţa organelor vegetative aeriene, de la slab acid la slab alcalin; acţiunea directă
mecanică a cristalelor de cuarţ asupra corpului, ochilor şi traheelor insectelor.
o SĂPUN DE POTASIU
Întrebuinţare: împotriva păianjenului roşu şi a larvelor gândacului din
Colorado: 100-300g săpun de potasiu + 0,5 litri alcool alimentar + o lingură de var şi
una de sare de bucătărie la 10 litri apă.
o SĂPUN DE POTASIU CONCENTRAT
Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de
2%, cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.
∗ Insecticide vegetale obţinute din următoarele plante:
o URZICA VIE (Urtica dioica)
Întrebuinţare: purinul se diluează de 50 de ori, se agită circular timp de 20 de
minute apoi se tratează plantele pentru întărirea sistemului imunitar şi împotriva
atacului de afide.
o PELINUL (Artemisia absinthium)
Întrebuinţare: purinele se folosesc nediluate prin aplicare directă pe plante,
primăvara sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de evoluţia dăunătorilor,
împotriva furnicilor, omizilor, păduchilor. Extractul la rece se diluează de 2 ori şi se
tratează cartoful împotriva larvelor gândacului din Colorado.
o VETRICEA (Tanacetum vulgare)
Întrebuinţare: infuzia de vetrice se foloseşte nediluată împotriva furnicilor,
afidelor, acarienlor, puricilor şi altor insecte.
o LEURDA / USTUROIŢA (Allium ursinum)
Întrebuinţare: infuzia de leurdă se foloseşte nediluată prin stropirea repetată a
plantelor la intervale de trei zile împotriva afidelor.
o NEEM (Azadirachta indica)
Întrebuinţare: preparatele din Neem îndepărtează sau distrug ouăle, larvele şi
adulţii a peste 200 de specii de dăunători din cele mai diverse clase.

2.5.7. Irigarea culturii

Cartoful este o plantă care reacţionează foarte bine la irigare. Cea mai mare
nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate. Umiditatea solului
trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 – 80 din
capacitatea pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în
funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi de dinamica consumului de apă al plantelor.
Consumul total de apă la cartof are valori de 3500 – 7000m3/ha, 60 – 70% din acest
consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie,
iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă umiditatea solului nu

109
trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 – 70% din I.U.A. (intervalul
umidităţii active) pe adâncimea de 40 – 70 cm. Apa folosită la irigat nu trebuie să
conţină seminţe de buruieni. Irigarea se poate realiza prin aspersiune, prin brazde sau
prin picurare. Avantajele şi dezavantajele acestor metode de irigare sunt prezentate în
tabel nr. 25.

Metode de irigare – avantaje şi dezavantaje

tabel nr.25
Metoda Avantaje Dezavantaje
Prin aspersiunea apei se formează
Folosirea echipamentelor utilizate şi la
Aspersiune un microclimat favorabil apariţiei
alte culturi, distribuţia uniformă a apei
manei
Consum redus de apă, frunzele rămân
Costuri mari pentru achiziţionarea
Picurare uscate, apa ajunge numai la nivelul
echipamentelor
rădăcinilor
Consum mare de apă, există
Nu sunt necesare prea multe
pericolul eroziunii solului, dacă
Pe brazde echipamente, prin inundarea brazdelor
terenul nu a fost bine lucrat pot să
se distrug şi anumite buruieni
apară zone unde apa bălteşte

2.5.8 Recoltarea
Cartoful pentru consum de toamnă – iarnă se recoltează când 2/3 din tulpini
(vrejuri) s-au uscat iar restul de 1/3 sunt de culoare galbenă. Recoltarea se face numai
pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Este foarte important ca
recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 – 70C, deoarece se reduce
foarte mult gradul de vătămare al tuberculilor. Recoltarea poate fi manuală,
semimecanizată sau mecanizată.
Recoltarea manuală constă în dizlocarea tuberculilor cu ajutorul unor furci şi
strângerea acestora. Este o metodă care necesită un efort fizic foarte mare iar numărul
tuberculilor vătămaţi este ridicat.
Recoltarea semimecanizată constă în dizlocarea tuberculilor de catrof cu
ajutorul unor maşini speciale şi strângerea manuală a acestora.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combine speciale, tuberculii sunt
dizlocaţi şi transportaţi cu ajutorul unor benzi transportoare în buncărul combinei
(figura nr.3).

Figura nr.3 Recoltarea mecanizată a cartofului

110
 2.5.9 Păstrarea tuberculilor de cartof
O parte din producţie , care se valorifică din toamnă, necesită o depozitare
provizorie, iar restul, care se valorifică în timpul iernii sau primăvara, trebuie
depozitată pe o perioadă mai lungă. Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără
pierderi dacă au o stare fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină,
pe vreme fără ploi şi relativ caldă, s-au îndepărtat impurităţile, iar eventualele răni s-
au vindecat. Pierderile înregistrate în perioada de păstrare oscilează între 4,5 şi 8,5%.
Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt:
θ capacitatea de păstrare a soiului, în funcţie de repausul germinal, dar şi de
tehnologia de cultivare;
θ factorii de mediu din depozitele de păstrare – temperatura, umiditatea, aerul,
lumina.
Păstrarea cartofului se poate face în depozite moderne, în silozuri de suprafaţă
(figura nr.4), în silozuri semiîngropate (figura nr.5), în silozuri îngropate (figura nr.6),
pivniţe, bordeie.

Figura nr.4 Siloz de suprafaţă Figura nr.5 Siloz semiîngropat

Figura nr.6 Siloz îngropat

3. Tehnologii ecologice de cultivare a porumbului

3.1 Importanţa şi utilizările porumbului

Importanţa deosebită a porumbului se datorează nu numai potenţialului
productiv ci şi multiplelor utilizări ale boabelor, şi anume:

111
 ∗ în alimentaţia omului mai ales sub formă de făină din care se obţin diferite
preparate culinare, ca boabe din care se prepară fulgi şi floricele şi mai rar
ca boabe nemature fierte sau coapte;
∗ în furajarea animalelor se utilizează fie la fabricarea nutreţurilor
combinate, fie sub formă de boabe mature şi uruite ori boabe ajunse la
coacerea în ceară transformate în pastă sau fulgi şi însilozate. Utilizarea
porumbului ca nutreţ se datorează valorii nutritive ridicate (1 kg boabe
echivalează cu 1,17 – 1,30 unităţi nutritive şi conţine 70 – 80 g proteină
digestibilă). Plantele de porumb ajunse la coacerea în lapte – ceară, tocate
cu ştiuleţi cu tot şi însilozate constituie un valoros nutreţ suculent. Cocenii
se folosesc ca furaj grosier;
∗ în industrie boabele de porumb au multe şi variate utilizări. Din 100 kg
boabe, de la care se separă embrionii se poate obţine: 77 kg făină; 44 litri
spirt; 63 kg amidon; 71 kg glucoză; 1,8 – 2,7 ulei comestibil; 3,6 kg şroturi
de embrioni.

3.2 Particularităţi botanice şi biologice

∗ Rădăcina
Porumbul, ca în general toate gramineele anuale, are un sistem radicular
fasciculat; rădăcinile pot fi împărţite în două grupe: embrionare şi adventive.
În ceea ce priveşte rădăcina embrionară (radicula), porumbul face parte din
grupa gramineelor cu o singură rădăcină embrionară. Rădăcina embrionară apare cea
dintâi în timpul germinaţiei; aceasta este de culoare albă sau puţin violacee, la început
simplă, ulterior se ramifică prin emiterea unor radicele secundare.
Rădăcinile adventive se formează la nodurile tulpinii, după ce apare rădăcina
embrionară. Se pot distinge următoarele feluri de rădăcini adventive: rădăcini
adventive seminale şi rădăcini adventive propriu zise.
Rădăcinile adventive seminale pot fi în număr de 3-7. Iniţiate încă în bob către
maturaţia acestuia, acestea apar pe mezocotil sub punctul de inserţie a coleoptilului.
Rădăcinile adventive propriu-zise sau permanente acestea iau naştere la
nodurile inferioare ale tulpinii şi formează în jurul acesteia o zonă inelară aproape
continuă, care este întreruptă numai în dreptul mugurelui axilar. Rădăcinile
adventive, în număr de 8-16 şi chiar 20 la fiecare nod, apar deasupra nodului şi
deasupra inserţiei tecii.
După poziţia rădăcinilor pe tulpină se disting: rădăcinile adventive subterane şi
rădăcinile adventive aeriene.
Rădăcinile adventive subterane apar la nivelul solului sau imediat sub acest
nivel, la cele 2-4 noduri inferioare. Rădăcinile adventive aeriene sau rădăcinile-
ancoră iau naştere la 2-3 şi până la 7 noduri situate deasupra suprafeţei solului,
atingând uneori lungimea de 20-30 cm. În condiţii neprielnice (secetă), rădăcinile
aeriene rămân nedezvoltate, scurte, sub formă de protuberanţe, situate deasupra
nodului respectiv. Adâncimea de pătrundere în sol a sistemului radicular este de până
la 2,5 m, iar lateral de 60-75 cm. Aproximativ 60% din masa totală a rădăcinilor se
află în stratul de sol de până la 30 cm.

112
 ∗ Tulpina
Tulpina - denumită popular cocean, tuleu, strujan, este lungă, de la 0,30-0,45 m
la unele soiuri pitice de Zea mays var. everta, până la 7-9 metri la soiurile din Antile.
Aceasta este dreaptă, rareori îndoită, îmbrăcată în tecile frunzelor, are culoare verde
sau roz violacee şi aste netedă, de consistenţă tare, la mijloc plină, de obicei simplă,
mai rar ramificată în partea inferioară. Nodurile tulpinale sunt de obicei numeroase şi
variază între 8-15 sau chiar până la 21; au numeroase fascicule conducătoare strâns
împletite. Numărul nodurilor este în legătură cu durata de vegetaţie; la hibrizii
timpurii, numărul acestora est mic (8-10), iar la hibrizii tardivi ajung până la 20.
Internodurile sunt de lungime diferită: cele inferioare foarte scurte, cele mijlocii şi
superioare mai lungi, îndeosebi ultimul, care poartă inflorescenţa. Internodurile
mijlocii sunt prevăzute cu un jgheab longitudinal, care alternează de la un nod la
altul, ca şi frunza corespunzătoare. Copilii sau ramificaţiile laterale apar din nodurile
inferioare; în general, capacitatea de lăstărire cea mai redusă o au formele de porumb
ce aparţin convarietăţii “dinte de cal” (Zea mays conv. identata), iar cea mai
dezvoltată, formele ce aparţin porumbului zaharat (Zea mays conv. saccharata).
Tulpina porumbului trebuie să prezinte o mare rezistenţă la frângere şi cădere.
Frângerea tulpinii poate fi determinată de o insuficienţă în nutriţia cu potasiu, de
diferite specii ale genului Fusarium, de atacul sfredelitorului (Ostrinia nubilalis) ,
precum şi de insuficienta dezvoltare a sistemului radicular sau de insuficienţa luminii
când se depăşeşte densitate limită.
∗ Frunza
Limbul foliar este lat-lanceolat şi poate atinge lungimea de 50-80 cm, iar
lăţimea de 4-12 cm. Nervura mediană a frunzei este foarte dezvoltată pe toată
lungimea ei. Pe faţa inferioară, limbul este glabru şi ciliat, iar pe faţa superioară
pubescent.
Pe faţa superioară, în epidermă, se găsesc numeroase celule buliforme, care în
condiţii de secetă pierd apa, limbul răsucindu-se spre interior. Prin acest proces,
planta îşi reduce foarte mult suprafaţa de transpiraţie, crescând astfel rezistenţa la
secetă. Condiţiile ecologice au mare influenţă asupra mărimii suprafeţei de asimilaţie
şi a productivităţii frunzelor. Formarea cât mai rapidă a suprafeţei de asimilaţie şi
menţinerea acesteia o perioadă cât mai lungă de timp în plină activitate constituie
condiţia principală pentru obţinerea unor producţii ridicate.
∗ Inflorescenţele
Porumbul fiind o plantă unisexuată, monoică, prezintă două feluri de
inflorescenţe-mascule şi femele-amplasate fiecare pe acelaşi individ.
Inflorescenţa masculă alcătuieşte un panicul ramificat, lung de 15-40 cm,
amplasat terminal la vârful tulpinii. Ramificaţiile dispuse altern şi în spirală variază
ca număr între 5 şi peste 20, fiind de regulă mai numeroase la formele tardive.
Inflorescenţa femelă alcătuieşte aşa-numitul ştiulete care este în fapt un spic cu
axul îngroşat, care creşte din mugurii capabili să formeze lăstari laterali, situaţi la
subsuoara fiecărei frunze. Nu toţi aceşti lăstari laterali ajung însă să dea naştere unei
inflorescenţe femele, ci doar 1 până la 4, amplasaţi în zona mediană a tulpinii, în timp
ce cei inferiori degenerează de timpuriu. De regulă, ştiuleţii se formează la subsuoara
câtorva dintre frunzele situate pe tulpină într-o zonă cuprinsă între 20 cm de la sol (la

113
formele timpurii) şi până la 110 cm (la formele tardive). Structurile esenţiale ale
ştiuletelui sunt rahisul (ciocălăul), spiculeţele şi florile. Rahisul mult îngroşat este
format dintr-un inel exterior şi o măduvă centrală care rămâne moale chiar la
maturitate. Spiculeţele sunt dispuse de-a lungul rahisului în 4 până la 14 – 18 perechi
de rânduri, numărul acestora fiind caracteristic pentru diverse forme şi soiuri de
porumb. Fiecare spiculeţ conţine două flori, dintre care de reglă cea inferioară este
sterilă şi lipsită de ovar. Se cunosc însă şi soiuri la care ambele flori perechi sunt
fertile. În mod izolat, se poate întâmpla ca la unul sau câteva spiculeţe din cadrul
unui ştiulete să fie fertile ambele flori. Aceste cazuri se recunosc prin acea că cele
două boabe formate, care se stânjenesc reciproc, strică regularitatea şi simetria
rândurilor de boabe. Asemenea situaţii survin mai ales la baza ştiuletelui. Fiecare
floare posedă un ovar mic dotat cu un stigmat filiform, bifurcat la vârf şi acoperit în
întregime cu papile. Stigmatele de culoare verde sau roşiatică se alungesc mult la
înflorire, ieşind afară din pănuşi(mătasea) lungimea normală a stigmatelor este de 12-
25 cm, însă în condiţiile nerealizării polenizării, ele pot creşte continuu timp de circa
două săptămâni, ajungând la 60-70.
∗ Bobul
Bobul de porumb este o cariopsă, în formă de fruct monoseminal tipic pentru
graminee. Cariopsa este neîmbrăcată la majoritatea varietăţile cunoscute, exceptând
varietatea tunicata. Sămânţa este concrescută cu coaja pieloasă a fructului
(pericarpul), fiind alcătuită din embrion, endosperm şi testa (coaja seminţei).
Boabele de porumb prezintă o variabilitate extrem de mare în cadrul speciei
atât în privinţa caracteristicilor fizice cât şi a celor chimice. După caracterele fizice
(formă, mărime, culoare) diferenţele sunt mari. Forma boabelor este în general
rotundă, rotund-comprimată, cu lungimea egală cu lăţimea, paralelipipedică,
prismatică, prismatic-comprimată. Mărimea boabelor este cuprinsă între 5-23 mm
pentru lungime, între 5-11 mm pentru lăţime şi între 2,7-8 mm pentru grosime.
Culoarea boabelor poate fi: albă, galbenă, portocalie, roşie, albastră-închis, violacee.
După caracteristicile chimice, boabele se împart în zaharate, ceroase şi amidonoase.

3.3 Cerinţe faţă de climă şi sol

Porumbul este o plantă cu fotosinteză de tip C4, care prezintă o mai bună
adaptabilitate la condiţiile de iluminare intensă şi temperaturi ridicate în timpul zilei,
cu valori foarte scăzute ale fotorespiraţiei.
∗ Temperatura
Principalul factor climatic limitativ pentru cultura porumbului este
temperatura. Cerinţele termice ale plantei sunt relativ ridicate pe toată durata
perioadei de vegetaţie, deşi destul de diferite de la un stadiu de dezvoltare la altul.
În intervalul cuprins între semănat şi răsărit cerinţele de temperatură ale
porumbului sunt ceva mai reduse. Temperatura optimă pentru germinaţie este de 30-
320C, însă germinaţia se realizează destul de bine şi atunci când se asigură în sol un
minim de 80C. Totuşi, la temperaturi scăzute procesul de germinare este lent şi multe
dintre boabele semănate, mai ales cele cu tegumentul crăpat, sunt uşor atacate de
microorganismele şi dăunătorii din sol.

114
 Durata de răsărire depinde direct de temperatura solului. În condiţiile unei
umidităţi suficiente, porumbul răsare după 16-20 zile în cazul temperaturilor de 10-
120C, după 13-15 zile în cazul temperaturilor de 12-150C, după 8-10 zile în cazul
temperaturilor de 15-180C şi numai după 5-6 zile la temperatura de 210C.
După germinare, creşterea plantelor este, de asemenea, strict condiţionată de
temperatură, încetând complet la valori mai mici de 4-50C. Atâta timp cât coleoptilul
nu a ieşit încă la suprafaţa terenului, el poate suporta fără pierderi, îngheţuri nocturne
de până la –60C sau chiar –80C. După răsărire, brumele uşoare, distrug frunzele, iar la
temperaturi de –40C este distrusă întreaga plantă. Dacă totuşi meristemul terminal se
află încă în sol în momentul în care survin asemenea temperaturi, planta poate
regenera ulterior.
Cerinţele plantei pentru temperatură cresc pe măsură ce planta avansează spre
înspicare. Pentru asigurarea unui bun ritm de creştere, temperaturile medii nu trebuie
să scadă sub 130C în luna mai şi sub 180C în lunile iunie, iulie şi august.
Temperaturile ridicate în perioada de creştere scurtează perioada de vegetaţie şi
măreşte ritmul de creştere al plantei. De exemplu, la temperatura medie de 22,70C
paniculul apare cu 12 zile mai timpuriu decât la temperatura de 200C. Ritmul rapid de
creştere ca şi scurtarea perioadei de vegetaţie determină o rată redusă a acumulării
substanţei organice în plantă şi are ca efect direct reducerea numărului de flori fertile
pe ştiulete.
După înspicare, cerinţele plantei faţă de temperatură se reduc, rolul
predominant revenind factorului umiditate. Temperaturile prea ridicate, combinate cu
seceta atmosferică, exercită o influenţă negativă. Se poate mări astfel decalajul dintre
înspicat şi emiterea stigmatelor, în timp ce polenul îşi pierde viabilitatea în numai
câteva ore. Este de asemenea afectată germinaţia polenului pe stigmate sau, chiar
dacă ea produce tubul polinic nu reuşeşte să crească suficient pentru a ajunge în ovar.
Un efect asemănător îl au şi oscilaţiile mari de temperatură de la zi la noapte,
care apar înainte de fecundare. Ele determină întârzierea creşterii şi dezvoltării
plantelor, cu acţiune negativă asupra dezvoltării organelor generative bărbăteşti,
anterele rămânând seci, iar grăunciorii de polen mici şi deformaţi, inapţi pentru
fecundare. Pentru dereglarea metabolismului plantei sunt suficiente 3-4 zile cu
asemenea amplitudini. Toate aceste fenomene au drept consecinţă un procent ridicat
de nefecundare şi prin aceasta de scădere a producţiei.
Pentru obţinerea unor producţii ridicate temperaturile medii zilnice în perioada
înspicatului şi fecundării nu trebuie să depăşească 230C.
În perioada de la fecundare până la coacerea în ceară, planta necesită
temperaturi moderate, fără oscilaţii, care să-i permită funcţionarea întregului aparat
fotosintetic, o perioadă cât mai lungă pentru umplerea completă a boabelor.
Temperaturile critice scurtează această fază. Astfel, la temperatura de 300C şi o
umiditate atmosferică redusă se poate provoca coacerea prematură a porumbului
scăzând astfel recolta. Oscilaţiile de temperatură (300C ziua şi70C noaptea) începând
din a cincia zi după fecundare, timp de numai 2-4 zile determină mari modificări în
procesul de formare a bobului de porumb, conducând la apariţia şiştăvirii.
Temperaturi de 1,5-30C în faza de coacere în lapte produce oprirea procesului
de acumulare a substanţelor, înnegrirea şi distrugerea bobului.

115
 Începând cu faza de coacere în ceară, planta necesită temperaturi ridicate şi un
climat uscat, care să-i permită o pierdere rapidă a apei din bob. După ce boabele au
ajuns la maturitatea biologică, îngheţurile timpurii nu mai pot produce pagube
culturilor pentru boabe, deoarece depunerea substanţelor organice s-a încheiat.
∗ Umiditatea
Având în vedere originea, am putea spune că porumbul este o plantă
pretenţioasă la umiditate. Larga sa răspândire, chiar în climatul continental datorită
variabilităţii acestei specii precum şi a lucrărilor de selecţie, a condus la cultivarea
unor forme cu un consum redus de apă.
Pentru fiecare quintal de boabe şi părţile aeriene aferente, porumbul necesită în
cele 100 – 130 de zile ale vegetaţiei 750 hl apă, ceea ce echivalează cu 7,5 mm
precipitaţii. Dacă se adaugă şi pierderile prin evaporaţie directă (aproximativ 30%),
rezultă că un quintal de boabe necesită 9,75 mm precipitaţii.
∗ Solul
Porumbul nu trebuie considerat o plantă cu cerinţe deosebite faţă de sol. Se
cultivă pe soluri foarte diferite din punct de vedere textural şi din punct de vedere al
pH-ului. În România, porumbul se întâlneşte în cultură pe toate solurile din grupa
cernoziomurilor, pe soluri brun-roşcate de pădure, pe podzoluri, pe soluri aluviale, pe
lăcovişti, pe soluri nisipoase. Dintre toate plantele de cultură, porumbul este acela
care valorifică cel mai bine solurile slabe.

3.4 Hibrizi recomandaţi în cultura ecologică

Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia
minimă de 90%. Pentru a se obţine un lan uniform se va semăna sămânţă calibrată,
uniformă ca mărime şi calitate. La alegerea hibrizilor ce urmează a fi cultivaţi trebuie
să se urmărească următoarele:
θ să fie adaptaţi condiţiilor zonei;
θ să ajungă la maturitate înainte de apariţia brumelor de toamnă;
θ să fie rezistenţi la boli, dăunători şi la secetă;
θ să aibă o rezistenţă bună la frângere şi cădere;
θ să nu aparţină OMG – urilor.
Dintre hibrizii de porumb omologaţi a fi cultivaţi în România cei care prezintă
rezistenţă la boli şi dăunători sunt prezentaţi în tabel nr. 26.

Hibrizi de porumb recomandaţi în cultura ecologică

tabel nr. 26
Hibrizi rezistenţi la :
Fuzarioze Sfredelitorul
Tăciune comun Sfâşierea frunzelor
Ştiulete Tulpină porumbului
F 322 Ciclon Oituz Ciclon Ciclon, Milcov
Rapsodia Vultur Şoim Vultur Vultur
Rapid Şoim Şoim Şoim
Bucovina Olt Olt Olt Oituz
Montana Rapid Rapid Rapid
Bucovina Bucovina
Montana Montana

116
 3.5 Tehnologia cadru de cultură

3.5.1 Asolamentul
Porumbul se poate amplasa uşor în asolament pentru că nu este pretenţios faţă
de planta premergătoare. Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele
anuale pentru boabe şi furajere, urmând cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa,
cartoful, sfecla şi floarea soarelui. Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarba de
Sudan. În agricultura ecologică monocultura este interzisă.
Porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi chiar
pentru grâul de toamnă (când se cultivă hibrizi cu perioadă de vegetaţie scurtă).
3.5.2 Fertilizarea
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură
formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează
favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea
limbului foliar de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la
culoare. Plantele rămân firave cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică
transpiraţia, creşterea este luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă şi boli şi
întârzie maturitatea.
Fosforul joacă un rol important în creşterea şi fructificarea porumbului.
Insuficienţa lui se manifestă prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul
radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut. Excesul fosforului
determină insuficienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin
îngălbenirea frunzelor de la vârf spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab
dezvoltat.
Fertilizarea organică a porumbului
Gunoiul de grajd este indicat pe toate tipurile de sol aplicat în doză de 20 – 40
t/ha. Dozele mai mari se aplică pe soluri erodate, luvisoluri. Îngrăşămintele verzi au
rol asemănător gunoiului de grajd. Ele sunt mai economice când se produc în culturi
ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea
sulfinei iar pentru culturi duble (în mirişte) se recomandă lupinul alb.

3.5.3 Lucrările solului

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi
vizează pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea,
nivelarea şi realizarea de rezerve cât mai mari de apă în sol. După premergătoare care
eliberează terenul devreme se execută arătura de bază la 20 – 25 cm adâncime pe
terenuri uşoare şi la 25 – 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu
grapa stelată. Până în toamnă terenul se ţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu
grapele cu discuri. Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării,
încolţirea şi răsărirea porumbului şi se execută în ziua sau preziua semănatului.

117
 3.5.4 Sămânţa şi semănatul
∗ Semănatul
Semănatul porumbului se realizează atunci când în sol la adâncimea de 10 cm
se înregistrează 80C iar vremea este în curs de încălzire. Calendaristic, cele mai bune
rezultate se obţin când se seamănă între 15 şi 30 aprilie.
∗ Densitatea
În tehnologia ecologică numărul plantelor la unitatea de suprafaţă constituie
factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari, porumbul reacţionând
mai puternic la acest element decât alte prăşitoare. Factorii obligatorii de care trebuie
să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea
solului. Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor şi rezistenţa tulpinilor la frângere şi cădere.
Hibrizii timpurii (FAO 100 – 200) care au talie mai joasă şi un număr de frunze mai
mic comparativ cu hibrizii târzii se pot cultiva la o densitate mai mare. Densitatea
optimă este de 45 – 60 000 plante recoltabile/ha.
∗ Distanţa dintre rânduri
Distanţa dintre rânduri este de 70 cm. Prin reducerea distanţei dintre rânduri se
realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan. Reducerea distanţei între rânduri
la 50 cm determină o creştere a producţiei cu 5 – 10%, dar nu în toate cazurile.
∗ Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În
regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se realizează la 5 –6 cm. Pe
suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat
se măreşte la 6 – 8 cm.
∗ Cantitatea de sămânţă
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 – 30 kg, în funcţie de puritate,
germinaţie şi MMB. În cazul în care germinaţia este de 80 – 85 % cantitatea de
sămânţă se măreşte cu 25 – 30%. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la
semănat cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15% pentru a acoperi pierderile ce
apar până la răsărire datorită faptului că sămânţa nu este tratată.

3.5.5 Lucrările de îngrijire

∗ Combaterea buruienilor
Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire. Buruienele se
pot controla eficient prin rotaţia culturilor şi executarea corectă şi la timp a lucrărilor
mecanice.
Principalele operaţiuni care se execută în cadrul lucrărilor mecanice sunt:
θ prima praşilă mecanică între rânduri la adâncimea de 8 – 12 cm cu viteza de
4 – 5 km/h pentru a nu acoperi plantele;
θ praşila a doua se execută după 10 – 14 zile la adâncimea de 7 – 8 cm cu
viteza de 8 – 10 km/h.
θ praşila a treia după 15 – 20 de zile de la a doua la adâncimea de 5 – 6 cm cu
viteza de 10 – 12 km/h.
Praşile mecanice se pot realiza şi cu prăşitoarele tractate de animale. Lucrările
mecanice vor fi urmate de praşile manuale.

118
 ∗ Combaterea dăunătorilor
În perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară combaterea dăunătorilor,
dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă (cu substanţe permise sau
tratament termic la 52 –560C), când porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt
arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene (care menţin solul reavăn) este
posibil să apară în masă şi atacul viermilor sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri
să fie evitate pentru cultura porumbului.
3.5.6 Recoltarea
Porumbul se poate recolta mecanizat sau manual.
Recoltarea mecanizată a porumbului se realizează sub formă boabe, de ştiuleţi
depănuşaţi sau nedepănuşaţi
Recoltarea manuală a porumbului se face prin strângerea ştiuleţilor şi tăierea
ulterioară a cocenilor. În zonele umede (Moldova) plantele întregi se taie, se aşează în
glugi sau se transportă la arie unde se desfac ştiuleţii, astfel terenul eliberându-se mai
repede. Ştiuleţii se depozitează în pătule iar cocenii se păstrează în glugi sau în şire şi
vor fi folosiţi la furajarea animalelor pe timp de iarnă.

4. Tehnologii ecologice de cultură a lucernei

Denumirea ştiinţifică: Medicago sativa

4.1 Importanţă
Lucerna este o plantă furajeră de o valoare excepţională, atât din punct de
vedere al productivităţii cât şi a valorii nutritive. Nutreţul de lucernă se remarcă
printr-un conţinut bogat în proteine digestibile, în vitamine şi săruri minerale,
îndeosebi în cele de calciu, şi se pretează a fi folosit în hrana tuturor speciilor de
animale. În afară de calităţile furajere, trebuie subliniată valoarea ei ca plantă
amelioratoare a solului, îndeosebi prin îmbogăţirea acestuia cu azot. Este de
menţionat însuşirea lucernei de a reface structura solului, precum şi aceea de a
împiedica creşterea buruienilor. Datorită rădăcinii sale profunde şi transpiraţiei
puternice a părţilor aeriene, planta joacă un rol de dren vertical. Lucerna este
consumată de animale sub diferite forme: masă verde, păşune, fân, făină de lucernă şi
nutreţ însilozat.

4.2 Particularităţi botanice şi biologice

Lucerna este o plantă vivace, care trăieşte 7 – 10 ani, iar în condiţii optime de
cultură chiar 20 – 30 de ani.
∗ Rădăcina
Rădăcina este pivotantă, puternică, pătrunzând în sol până la adâncimea de 2
metri încă din primii doi ani. La plantele bătrâne adâncimea pivotului principal
depăşeşte 5 metri. Rădăcinile laterale sunt răspândite numai până la 80 cm adâncime.
∗ Tulpina
Tulpina lucernei este scurtă şi îngroşată fiind numită obişnuit colet. Pe colet se
formează numeroşi muguri, care dau naştere la ramuri purtătoare de frunze, flori şi
fructe. Tulpina formează lăstari înalţi de 70 – 129 cm, plini, cilindrici sau unghiulari,

119
glabri sau păroşi, verzi sau cu pete roşii-violacee. Numărul de lăstari ce pot porni din
coletul unei plante variază foarte mult (2 – 300), dar obişnuit nu depăşeşte 10.
∗ Frunzele
Frunzele sunt alterne, stipelate, trifoliate. Proporţia frunzelor faţă de tulpini
este diferită în cursul dezvoltării plantelor.
∗ Inflorescenţa
Inflorescenţa este racemiformă, pedunculată, lungă până la 5 cm, cilindrică sau
conică, compusă din 15 – 25 flori violete sau albastre, scurt pedicelate.
∗ Fructul
Fructul este o păstaie răsucită în formă de spirală, cu 1,5 – 4 spire laxe, lungă
de 4-5 mm, lată de 3-4 mm, reticulat nervată. Fructele mature prezintă o culoare
închisă, brună sau neagră. În păstaie se găsesc de obicei 3-4 seminţe.
∗ Seminţele
Seminţele sunt mărunte, de obicei drepte sau uşor reniforme, lungi de 2-2,5
mm, late de 1,3 mm, groase de 1 mm, cu suprafaţă netedă, mată, de culoare galbenă.
MMB este de 1,0-2,7 g, iar MH de 1,77 kg.

4.3 Cerinţe faţă de climă şi sol

∗ Căldura
Temperatura este unul din factorii de vegetaţie esenţiali pentru creşterea şi
dezvoltarea lucernei. Temperatura minimă de încolţire a seminţei este de 1°C, iar cea
maximă de 37°C. Primăvara lucerna începe să crească la temperatura de 7 – 9 °C.
Brumele de primăvară care surprind lucerna în faza cotiledonală pot distruge plantele
în proporţie de 20 – 30%.
∗ Lumina
Lucerna este o plantă de zi lungă. Influenţa fotoperiodică se manifestă în
primele faze ale dezvoltării vegetative, înainte de formarea organelor florale. Cu cât
intensitatea luminoasă este mai mare cu atât creşte şi producţia.
∗ Umiditatea
Lucerna este foarte rezistentă la secetă. Această rezistenţă se referă însă la
capacitatea plantelor de a-şi regla sistemul vegetativ aerian în raport cu cantitatea de
apă existentă în sol. Lucerna este o mare consumatoare de apă, motiv pentru care
producţiile economice se obţin numai atunci când factorul apă este satisfăcut în optim
pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Lucerna se dezvoltă în optim când în stratul
biologic activ (0 - 80 cm) solul conţine 60 – 90% din capacitatea în câmp pentru apă.
Excesul de apă este dăunător plantei deoarece prin scoaterea oxigenului din sol se
reduce dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot. Băltirea apei la suprafaţa solului este
extrem de dăunătoare lucernei.
∗ Solul
Solurile potrivite pentru lucernă sunt cele permeabile şi profunde, care pot fi
penetrate uşor de rădăcini. Aceste condiţii se găsesc pe soluri cu textură mijlocie spre
uşoară. Lucerna se dezvoltă bine pe soluri fertile, bogate în humus, cu o activitate
microbiologică intensă, bine aprovizionate cu elemente solubile. Reacţia solului se
cere a fi apropiată de neutru, fără a depăşi valori ale pH-ului de 6,2 – 7,8. Fiind o

120
plantă sensibilă la excesul de apă, nu este indicat ca lucerna să se amplaseze pe soluri
cu aport freatic. Aportul freatic este dăunător în condiţiile în care nivelul pânzei
freatice urcă până la 1 – 1,2 m.

4.4 Soiuri de lucernă recomandate în cultura ecologică

Dintre soiurile de lucernă omologate a fi cultivate în România cele mai
rezistente la boli sunt următoarele:
♦ Gloria – rezistent la veştejirea fuzariană;
♦ Triumf – rezistent la veştejirea fuzariană, pătarea foliară şi la viroze;
♦ Adonis – rezistent la veştejirea fuzariană (100%) şi la verticilioză;
♦ Selena – rezistent la veştejirea fuzariană;
♦ Topaz – rezistent la veştejirea fuzariană.

4.5 Tehnologia cadru de cultură

∗ Rotaţia
Lucerna nu se autosuportă, deci nu se poate cultiva pe aceeaşi parcelă mai des
de 4 – 5 ani, deoarece apare oboseala terenului. În cazul semănatului de primăvară,
dacă este posibil, premergătoarele lucernei trebuie să fie prăşitoare fertilizate cu
îngrăşăminte naturale bine fermentate. Astfel, se poate asigura un sol corespunzător
pentru nevoile plantei, un sol liber de buruieni şi bogat în elemente nutritive. Dacă se
seamănă la sfârşitul verii, lucerna poate succeda numai o premergătoare cu recoltare
timpurie. În această situaţie cele mai frecvente premergătoare sunt cerealele păioase.

∗ Lucrările solului
Lucerna necesită un sol aflat într-o bună stare culturală, eliberat de buruieni.
Patul germinativ trebuie să fie cu granule mărunte şi bine aşezat, pentru ca sămânţa să
aibă o răsărire rapidă şi sigură.
Dacă lucerna este semănată după prăşitoare, arătura de toamnă se poate executa
mai adânc, de preferinţă cu scormonitor. Arătura adâncă contribuie la distrugerea
buruienilor perene, acestea fiind cele mai periculoase pentru lucernă. În cazul
semănatului în vară, lucrările de pregătire a solului încep tot cu dezmiriştitul, şi dacă
starea de umiditate a solului permite, trebuie efectuat aratul, ca solul să se aşeze până
la semănat. De regulă, este nevoie de cel puţin 2 – 4 săptămâni până la semănat.
Lucerna nu agreează aratul recent. Arătura trebuie prelucrată imediat cu
combinatorul, tăvălugul şi eventual cu grapa cu discuri. Dacă în condiţiile unei veri
secetoase nu s-a reuşit asigurarea unui pat germinativ de bună calitate, este indicată
amânarea semănatului pentru primăvară. Patul germinativ se poate pregăti cu grapa
cu discuri, combinatorul şi cultivatorul. Deseori este necesară şi folosirea tăvălugului.
Înaintea semănatului solul nu trebuie să fie afânat mai adânc decât adâncimea
planificată de încorporare a seminţelor.
∗ Semănatul
Sămânţa de lucernă trebuie selectată cu grijă. Buruiana cea mai periculoasă a
lucernei este cuscuta care se răspândeşte odată cu sămânţa. Lucerna se poate semăna
primăvara şi la sfârşitul verii. Avantajul semănatului de primăvară constă în

121
pregătirea mai uşoară a patului germinativ, deoarece solul arat toamna se afânează în
cursul iernii.
Cantitatea de sămânţă La semănatul de primăvară se calculează 25 kg sămânţă la ha,
cu puritatea de 98% şi cu o capacitate de germinaţie de 89%; se asigură 150 seminţe
la metrul liniar. Adâncimea de semănat corespunzătoare pe un sol greu este de 1,5 – 2
cm, pe un sol afânat sau nisipos este de 2 – 2,5 cm. Primăvara, când patul germinativ
este umed se seamănă la o adâncime mai mică. Înainte şi după semănat este nevoie de
tăvălug. Cu cât este mai uscat patul germinativ, cu atât este mai indicat tăvălugitul.
∗ Lucrări de îngrijire
Dacă după semănat apare crusta, în condiţii de secetă răsărirea este prea lentă,
fiind nevoie de tăvălugire. Afânarea suprafeţei solului într-o cultură cu densitate bună
nu este necesară. Eventual primăvara, pe un sol neîngheţat se poate folosi ţesala de
buruieni.
∗ Recoltatul
Lucerna se recoltează prin cosit mecanizat sau manual. Semănată primăvara
fără plantă protectoare lucerna dă 1 – 2 recolte în primul an, iar cea semănată cu
plantă protectoare dă o recoltă. La o cultură semănată vara în anul următor se pot
obţine 2 – 3 recolte. În următorii ani în funcţie de sol şi de climă se recoltează de 2 –
4 ori.

5. Tehnologii ecologice de cultivare a pajiştilor temporare

5.1 Importanţa pajiştilor temporare (semănate)

Alături de pajiştile permanente (naturale), pajiştile semănate prezintă

importanţă economică dar şi ecologică materializată prin:

θ pajiştile semănate influenţează pozitiv însuşirile fizice, chimice şi biologice

ale solului iar prin înţelenirea terenurilor situate în pantă se împiedică
manifestarea fenomenelor de eroziune şi/sau alunecare;
θ prin păstrarea unui raport optim graminee/leguminoase este diminuat riscul
îmbolnăvirii animalelor, cu precădere a manifestării meteorizaţiilor în cazul
administrării furajelor verzi de leguminoase;
θ pajiştile semănate constituie o verigă de bază în rotaţia culturilor;
θ prezenţa speciilor de leguminoase determină o creştere suplimentară a
producţiei cu 1 –2,5 t S.U./ha;
θ leguminoasele reprezintă o sursă de azot nepoluant. Fiecărui procent de
participare a leguminoaselor în pajişte îi corespunde fixarea a 2 –3 kg
N/ha/an în funcţie de condiţiile ecologice şi specia de leguminoasă;
θ pajiştile semănate reprezintă o categorie aparte de ecosisteme realizate de
om, fiind caracterizate printr-un nivel ridicat al productivităţii;
θ cultivarea diferitelor specii (soiuri, hibrizi) de graminee şi leguminoase
perene în amestecuri simple sau complexe asigură producţii ridicate,
creşterea duratei de păşunat, eşalonarea producţiei pe cicluri de valorificare,
asigurându-se astfel posibilitatea alcătuirii conveerelor furajere;

122
 θ comparativ cu plantele de cultură anuale, pajiştile semănate au o durată
medie de valorificare de 3 – 7 ani, asigurându-se astfel economii
substanţiale de materiale şi energie;
θ produsele animaliere (lapte, carne, lână) obţinute prin întreţinerea
animalelor cu furaje obţinute din pajişti semănate sunt superioare cu 8 –
20% faţă de pajiştile naturale, în funcţie de condiţiile ecologice şi ponderea
leguminoaselor;
θ integrate în mediul natural, pajiştile semănate pot îndeplini şi funcţie
estetică.

5.2 Tehnologia cadru de cultură

5.2.1 Rotaţia culturilor
Cele mai bune premergătoare pentru pajiştile temporare sunt considerate
culturile agricole, care, după recoltare, lasă terenul liber de buruieni şi asigură
pregătirea corespunzătoare a terenului la timp. Sunt considerate ca bune
premergătoare: plantele prăşitoare timpurii, fertilizate cu gunoi de grajd şi plantele
furajere recoltate până la începutul toamnei. Cerealele de toamnă şi culturile care
eliberează terenul până la începutul lunii august, sunt recomandate ca premergătoare,
dacă semănatul se execută la sfârşitul verii.
După desţelenirea pajiştilor, în anul I, se recomandă cultivarea plantelor cu o
perioadă relativ scurtă de vegetaţie şi care manifestă cerinţe mari pentru azot. În
următorii ani, se recomandă porumbul pentru boabe, sfecla de zahăr şi furajeră.
5.2.2 Fertilizarea
Îngrăşămintele organice şi/sau minerale admise în agricultura ecologică
asigură:
θ refacerea şi creşterea fertilităţii solului;
θ creşterea şi dezvoltarea optimă a speciilor de graminee şi leguminoase
semănate şi menţinerea unui raport optim între acestea;
θ obţinerea unor producţii ridicate şi de calitate de furaj.
Îngrăşămintele organice sunt considerate cele mai valoroase, accesibile şi
bogate în elemente nutritive. Pentru fertilizarea de bază se recomandă aplicarea
uniformă a unei cantităţi de 20 – 30 t de gunoi de grajd/ha. După fertilizarea de bază
se recomandă încorporarea îngrăşămintelor în timp scurt prin executarea arăturii.
Sunt recomandate şi alte îngrăşăminte organice ca: urine, compost, îngrăşăminte
verzi. După înfiinţarea culturii se pot administra îngrăşăminte organice solide şi
lichide, primăvara devreme sau toamna.
Gramineele şi leguminoasele perene valorifică bine îngrăşămintele organice şi
în cazul aplicării lor la plantele premergătoare. În acest caz, doza de îngrăşăminte
minerale acceptate se reduce cu 50 – 60 % în primii doi ani şi cu 30 – 40 % în anii
următori.
Eficienţa îngrăşămintelor organice creşte dacă se administrează şi îngrăşăminte
minerale.
Fertilizarea cu fosfor. Se recomandă: fosfaţi naturali, zgură de fosfaţi pe
solurile care au un conţinut sub 8 mg fosfor mobil/100g.

123
 Fertilizarea cu potasiu. Se recomandă săruri brute de potasiu, sulfat de potasiu
şi magneziu pe solurile a căror conţinut în potasiu mobil este sub 16 mg/100g.
Fertilizarea cu azot. Azotul este asigurat din îngrăşăminte organice, pe cale
simbiotică de către leguminoase şi din rezerva existentă în sol. Administrarea
îngrăşămintelor minerale de azot este exclusă în condiţiile practicării agriculturii
ecologice.
5.2.3 Lucrările solului
Pregătirea terenului se face luându-se în considerare: planta premergătoare,
gradul de acoperire cu buruieni şi resturi vegetale, profunzimea solului, gradul de
nivelare a terenului, speciile de plante folosite la semănat, epoca de însămânţare,
modul de valorificare a furajului. Pentru pajiştile care se însămânţează primăvara,
lucrările solului ce se execută sunt:
θ nivelarea terenului recomandată a se executa de regulă toamna pentru
culturile premergătoare;
θ arat cu plugul pe solurile profunde la sfârşitul verii – mijlocul toamnei şi la
adâncimea de 22 – 25 cm.
Se recomandă pe parcursul toamnei grăpatul perpendicular pe direcţia arăturii
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
La desprimăvărare înainte de semănat se recomandă pregătirea patului
germinativ cu combinatorul sau cu grapa cu colţi reglabili prevăzută cu bară
nivelatoare.
ATENŢIE !!! Solul trebuie pregătit grădinăreşte, uşor tasat, pentru a asigura
condiţii optime pentru germinarea şi răsărirea uniformă a seminţelor mici. Înainte de
semănat se execută tăvălugirea terenului.
5.2.4 Sămânţa şi semănatul
Se recomandă folosirea numai a seminţelor certificate, de calitate şi de
provenienţă sigură. Seminţele de leguminoase trebuie să fie libere de cuscută
(Cuscuta sp.), buruiană parazită extrem de periculoasă.
Pentru înfiinţarea unei pajişti temporare se recomandă folosirea următorului
amestec de graminee şi leguminoase perene specific zonei de silvostepă (tabel nr.27).

Amestec de specii de graminee şi leguminoase perene

tabel nr. 27
Cantitatea de sămânţă (kg/ha)
Denumire ştiinţifică Denumire populară
Păşunat Fâneaţă Mixt
Dactylis glomerata Golomăţ 12 6 8
Festuca pratensis Păiuş de livadă 8 - 10
Phleum pratense Timoftică 5 - -
Poa pratensis Firuţa 2 - -
Bromus inermis Obsigă nearistată - - 10
Lotus corniculatus Ghizdei 5 - 4
Medicago sativa Lucernă - 15 -
Onobrychis viciifolia Sparcetă - - 30

124
 ∗ Epoca de semănat: primăvara în prima urgenţă când umiditatea
solului permite şi se realizează 1 – 30C în sol.
∗ Distanţa între rânduri: 12,5 cm.
∗ Adâncimea de semănat: 2 – 2,5 cm.
5.2.5 Lucrările de întreţinere
Se recomandă:
∗ tăvălugitul solului imediat după semănat în mod deosebit dacă se
înregistrează perioade secetoase;
∗ combaterea buruienilor se face după răsărirea plantelor semănate cosit
mecanic sau manual numai pe timp uscat, pentru a evita dezrădăcinarea.
În anii următori, vor fi cosite pâlcurile de buruieni, în primele faze de
vegetaţie, până la înflorire.
5.2.6 Valorificarea pajiştilor temporare
Atenţie!!! În primul an, până la o înţelenire corespunzătoare, pajiştea semănată
va fi valorificată numai prin cosire.
∗ Valorificarea prin păşunat.
Se recomandă practicarea sistemelor de păşunat liber sau raţionat pe parcele,
fiind mai avantajoase din punct de vedere economic sistemele de păşunat raţionat.
Începutul păşunatului se recomandă să se facă la momentul optim pentru a
preîntâmpina pierderile. Acest moment se stabileşte după unul sau mai multe criterii
cum ar fi:
θ temperatura medie diurnă este mai mare de 5 – 60C;
θ producţia păşunii este de 1 – 1,5 t SU/ha (5 –8 tone masă verde/ha);
θ înălţimea inflorescenţei la graminee este de 6 – 10 cm;
θ înălţimea plantelor este de maximum 15 – 20 cm;
θ înfloreşte păpădia (Taraxacum officinale).
Ciclurile următoare se valorifică la interval de 25 (28) – 30 (35) de zile în
funcţie de zonă şi evoluţia precipitaţiilor şi a temperaturii.
∗ Valorificarea prin cosit
Intervalul optim de recoltare pentru fân sau siloz este considerat între începutul
şi mijlocul fazei de înflorire a leguminoaselor sau în faza de burduf – începutul
înspicării gramineelor. Cositul se poate face manual sau mecanizat.

125
 Partea a III – a Tehnologii ecologice de întreţinere a pomilor fructiferi

1. Pomicultura ecologică – definiţii, importanţă

1.1 Definiţia şi obiectivele pomiculturii ecologice

Pomicultura ecologică reprezintă o parte a agroecologiei, ştiinţă care studiază

influenţa factorilor de mediu şi a tehnologiilor asupra creşterii şi productivităţii
plantelor de cultură.
Pomicultura ecologică are ca obiectiv principal prevenirea apariţiei
fenomenelor negative din pomicultura de tip industrial, bazată pe mecanizare şi
chimizare excesivă. În pomicultura intensivă, 76% din consumul energetic se
înregistrează în sfera chimizării. Ţinând cont de faptul că numai 5 – 40% din
erbicide intră în contact cu buruienele, că numai 1 – 3% din substanţa activă a
pesticidelor este utilizată în protecţia fitosanitară a livezilor şi că numai 30 – 40% din
îngrăşămintele chimice sunt utilizate de pomi, realizăm că cealaltă parte din
substanţele chimice utilizate poluează solul, aerul, apa şi alimentele. Pe lângă efectul
poluării, o parte din substanţele chimice produc dezechilibre în cadrul relaţiilor
stabilite în agrosistemul pomicol. Folosirea insecticidelor duce la distrugerea
entomofaunei utile şi la crearea unor rase rezistente la insecticide. Mecanizarea
excesivă, mai ales în condiţiile întreţinerii solului ca ogor negru, accentuează puternic
procesele de eroziune. Prin reducerea numărului de lucrări mecanizate, până la un
nivel apreciat ca optim, se reduc corespunzător şi efectele negative ale mecanizării
excesive.
Pomicultura ecologică trebuie să – şi aducă contribuţia la menţinerea
echilibrului ecologic şi la îmbunătăţirea calităţii fructelor.

1.2 Conversia de la pomicultura convenţională la pomicultura ecologică

Tehnologizarea intensivă a sectorului pomicol pe baza mecanizării şi

chimizării se constituie ca o etapă de dezvoltare vertiginoasă a producţiei la hectar,
demonstrată în toate ţările dezvoltate. Pe măsura trecerii timpului s-a ajuns la o
triplare a trecerilor agregatelor pe sol şi a numărului tratamentelor fitosanitare în
livezi, ceea ce a făcut să se observe nu numai efectele pozitive ci şi cele negative ale
etapei intensivizării pomiculturii.
Pomicultura intensivă convenţională utilizează din plin un arsenal chimic
extrem de bogat, dar se îngrijeşte mai puţin de repercursiunile pe care acesta le are
asupra mediului, asupra păstrării nealterate a calităţii produselor şi asupra menţinerii
fertilităţii solului. Efectele intensivizării pomiculturii, precum şi consecinţele
ecologice ale acesteia sunt percepute mai ales prin scăderea capacităţii pomilor de a
face faţă factorilor de stres, cu ar fi: seceta, frigul, insectele, agenţii patogeni.
Pomicultura ecologică are drept scop o producţie suficientă, sănătoasă şi de
înaltă valoare nutritivă, obţinută prin metode blânde faţă de natură; de asemenea, ea
îşi propune să păstreze fertilitatea solului.

126
 Trecerea de la o exploatare convenţională la una ecologică trebuie să fie foarte
bine gândită şi pregătită, apoi pusă în practică progresiv, în mai mulţi ani. Perioada de
conversie este de minim 3 ani, perioada în care se aplică principiile pomiculturii
ecologice.
Înaintea pregătirii programului de conversie se face o inventariere (sinceră şi
exactă) a bazei de producţie, a avantajelor şi lipsurilor exploataţiei, a mediului
economic, luând în considerare următoarele aspecte:
θ mediul fermei şi specificul ei, cum ar fi: climatul, relieful, hidrologia,
vegetaţia, solul;
θ situaţia economică a exploataţiei;
θ pieţele potenţiale pentru desfacerea producţiei, preţurile şi structurile
comerciale existente;
θ interesele şi formaţia profesională a producătorilor.
Atenţie!!!
Pomicultura ecologică nu va însemna practicarea unor sisteme de agricultură
tradiţională, ci, dimpotrivă, practicarea unor tehnologii ecologice moderne, bazate în
mare măsură pe:
θ randamentul proceselor biologice;
θ stimularea proceselor intense de descompunere în sol;
θ fertilizarea preponderent organică;
θ asociere cu plante ierboase pedoameliorative;
θ lupta biotehnologică împotriva bolilor, dăunătorilor, buruienilor.

1.3 Importanţa pomiculturii ecologice

a) Importanţa alimentară a fructelor

Gama deosebit de largă de substanţe organice şi minerale pe care o conţin
fructele conferă o valoare alimentară deosebită acestei categorii de produse. Astfel,
unele produse pomicole se remarcă prin conţinutul lor superior în substanţe proteice,
altele prin conţinutul lor în zaharuri simple şi complexe şi chiar prin grăsimi, care le
asigură o valoare energetică ridicată.
Importanţa cea mai mare a fructelor constă în conţinutul bogat al acestora în
vitamine şi săruri minerale, situându-se, din acest punct de vedere, alături de legume,
printre cele mai valoroase alimente pentru om. Cireşele conţin 7,70 – 16,82%
zaharuri, reprezentate în cea mai mare parte prin glucoză şi fructoză, 0,49 – 1,37%
acizi, 0,06 – 16,8% vitamina C, săruri de potasiu, de calciu, de fier precum şi alte
componente necesare organismului omenesc. Vişinele deşi conţin mai puţin zahăr, au
însă o cantitate de acizi mai ridicată, fapt ce le fac să aibă un gust acrişor, răcoritor,
plăcut. Prunele conţin, în funcţie de soi şi zona în care se cultivă, 7 – 18% zaharuri,
0,316 – 2,3% acizi, 0,15 – 1,5% taninuri şi cantităţi însemnate de vitamina C. Nucile
au cea mai ridicată valoare alimentară, putând fi considerate alimente de bază,
datorită procentului foarte ridicat de grăsimi (55 – 72%) şi substanţelor proteice (15 –
17%).
Fructele pot fi consumate în stare proaspătă sau sub formă de sucuri,
compoturi, gemuri, marmelade, fructe uscate.

127
 b) Importanţa terapeutică a fructelor
Efectele terapeutice ale fructelor sunt cunoscute încă din antichitate. Odată cu
trecerea anilor s-au descoperit noi proprietăţi ale fructelor, acestea fiind folosite în
medicina homeopată pentru prevenirea şi tratarea diferitelor afecţiuni.
Cireşele au următoarele proprietăţi: depurativ puternic, detoxifiant,
remineralizant, energizant fizic şi psihic, antiinfecţios, răcoritor, sedativ al sistemului
nervos, regulator hepatic şi gastric, diuretic, antireumatismal, antiartritic, laxativ,
regenerator al ţesuturilor. Datorită proprietăţilor terapeutice cireşele pot fi folosite
pentru ameliorarea sau tratarea următoarelor afecţiuni: ateroscleroză, obezitate,
hepatism, gută, fermentaţii intestinale, constipaţie, prevenirea îmbătrânirii.
Prunele au următoarele proprietăţi: energetic, stimulent nervos, diuretic,
laxativ, detoxifiant, decongestionant hepatic. Datorită proprietăţilor terapeutice
prunele pot fi folosite pentru ameliorarea sau tratarea următoarelor afecţiuni: astenie,
anemie, surmenaj, gută, reumatism, constipaţie, intoxicaţie alimentară, hepatism.
Nucile au următoarele proprietăţi: foarte nutritiv, laxativ şi antidiuretic,
vermifug, drenor cutanat şi limfatic. Datorită proprietăţilor terapeutice nucile pot fi
folosite pentru ameliorarea sau tratarea următoarelor afecţiuni: tuberculoză, diabet,
paraziţi intestinali, litiază urinară, dermatoze.

c) Importanţa pomiculturii pentru punerea în valoare a condiţiilor naturale

Clima şi solurile existente în regiunea de Nord – Est a ţării sunt deosebit de
prielnice creşterii şi rodirii pomilor fructiferi. Cultura pomilor fructiferi permite o
conservare raţională a solului pe pante şi valorifică superior potenţialul edafic al
zonei. Pomii stabilizează solul prin rădăcinile lor iar în zonele de deal opresc
eroziunea solului. Lemnul de cireş şi de nuc constituie un material nobil pentru
industria mobilei iar lemnul de prun este folosit la fabricarea creioanelor.
Sub aspectul social, importanţa pomiculturii este de asemenea evidentă,
întrucât cultura pomilor fructiferi asigură venituri substanţiale unei însemnate părţi a
populaţiei din zona de deal.

2. Accidente climatice produse în plantaţia pomicolă

∗ Poleiul
Poleiul este o pojghiţă de gheaţă care se formează pe sol şi pe tulpinile
pomilor, când în cursul iernii cad ploi însoţite de vânturi reci. Apa căzută pe plante
îngheaţă brusc, înainte de a se putea scurge, iar pojghiţa de gheaţă se îngroaşă încetul
cu încetul. Dacă ploaia şi vântul însoţită de temperatură negativă nu durează prea
mult, pojghiţa de gheaţă formată pe pomi este subţire ca o unghie şi aşezată de regulă
pe partea din care bate vântul. Dacă dimpotrivă plouă mult iar vântul suflă puternic
ore în şir trunchiurile şi ramurile pomilor se îmbracă cu o carapace de gheaţă groasă
de câţiva milimetri, iar în unele situaţii de 2 – 3 cm sau chiar mai mult. Într-o astfel
de situaţie greutatea gheţii depăşeşte limita de rezistenţă a ramurilor, care se frâng în
cea mai mare parte, pomii putând fi mutilaţi. În plus poleiul mai poate produce
asfixierea mugurilor sau chiar a pomului întreg. De aceea scuturarea poleiului gros de
pe pomi este o lucrare necesară şi foarte urgentă. Poleiul trebuie scuturat în prima zi

128
cu soare care urmează după formarea lui. Lucrarea se începe la câteva ore după
apariţia soarelui, când poleiul începe să se desprindă singur de ramuri. Cu o prăjină
despicată la capăt se sprijină fiecare şarpantă pe dedesubt, în locul unde are greutatea
maximă şi se mişcă la început foarte uşor pentru a nu se frânge. Se va avea grijă ca
odată cu poleiul să nu se desprindă şi mugurii prinşi în gheaţă. Dacă poleiul se
desprinde greu de ramuri se aşteaptă până se mai încălzeşte aerul. Această lucrare nu
trebuie grăbită şi forţată, dar să nu se piardă timpul favorabil pentru efectuarea ei
deoarece în ambele cazuri se înregistrează pagube. Dacă poleiul este lăsat să se
desprindă singur, el mai atârnă câtva timp pe ramuri putând frânge pe cele de rod, cu
lemn mai fragil mai ales la prun. În al doilea rând, dacă poleiul continuă să rămână pe
pomi mai multe zile, pericolul de asfixiere al mugurilor creşte.
∗ Bruma
Brumele când cad în perioada înfloritului pot produce pierderea totală a
recoltei, dacă nu s-au luat măsuri pentru combaterea lor. Semnele care arată că este
posibilă căderea brumelor sunt: timp liniştit şi cer senin spre apusul soarelui şi
scăderea bruscă a temperaturii aerului, în jur de 4 – 5 0C, începând de la ora 21. Când
cerul este înnourat sau când suflă vântul nu cade bruma. Cea mai utilizată metodă de
combatere a brumelor şi la îndemâna oricui este fumigaţia. Fumul produs în strat gros
împiedică pierderea căldurii de către pământ (aerul fiind mai rece decât pământul) şi
deci menţine mai cald aerul din imediata vecinătate a coroanei pomilor.
∗ Grindina
Grindina produce pagube variabile în funcţie de mărimea şi de intensitatea ei,
de durată şi de momentul când cade. Dacă bobiţele de grindină nu depăşesc mărimea
unui bob de mazăre sau a unei gămălii de ac, iar fenomenul este de scurtă durată
pagubele sunt neînsemnate. Grindina produce pagube foarte mari, deoarece sfâşiind
frunzele micşorează fotosinteza. În plus ea provoacă răni pe fructe, lăstari şi tulpini,
care constituie porţi de infecţie pentru boli. Rănile produse de grindină pe fructe,
chiar dacă se cicatrizează, depreciază aspectul comercial şi calitatea producţiei.
Combaterea grindinii se poate realiza prin mai multe metode, dintre care cea mai
eficientă constă în lansarea de proiectile şi rachete antigrindină. O altă metodă de
prevenire a formării grindinii o constituie dispersarea în nori a iodurii de argint (care
împiedică cristalizarea moleculelor de apă), cu ajutorul avioanelor sau a unor
instalaţii de lansare montate pe sol. Plasele antigrindină folosite în unele plantaţii de
mici dimensiuni sunt confecţionate din materiale plastice. O plasă acoperă un singur
rând de pomi. După atacul de grindină se recomandă stropirea pomilor cu Orthocid
(Captan) 0,25% sau cu zeamă bordeleză 0,75 – 1%, produse care previn infecţiile şi
favorizează cicatrizarea rănilor.

3. Lucrările tehnologice în pomicultura ecologică

3.1 Sisteme ecologice de întreţinere a solului

Ca regulă generală, în pomicultura ecologică trebuie practicate numai sistemele
de întreţinere şi de lucrare a solului care menţin sau îmbunătăţesc structura şi
fertilitatea acestuia, previn procesele de eroziune şi au efect poluant cât mai redus.

129
Aceste sisteme trebuie diferenţiate zonal. Sub raport ecologic şi economic cele mai
indicate sisteme de întreţinere şi de lucrare a solului în plantaţiile pomicole sunt:
∗ Cultura intercalată de plante agroalimentare
Cultura intercalată de plante agroalimentare în livezile tinere se poate practica
cu rezultate economice foarte bune în toate zonele pomicole şi pe toate formele de
relief, în primii 4 – 5 ani de la plantare, în livezile semiintensive şi intensive cu
distanţe de peste 4 m între rânduri care să permită trecerea nestânjenită a agregatelor
şi pătrunderea luminii solare până la baza coroanelor. În zonele secetoase devine
necesară aplicarea irigării. Se pot cultiva intercalat plante agroalimentare cu talie
joasă şi cu partea comestibilă în sol (rădăcinoase, cartofi, ceapă, usturoi) sau protejate
de o coajă (dovlecei, pepeni, castraveţi), sau păstaie (fasole pitică, mazăre). Pentru
reuşita deplină a culturilor intercalate, trebuie respectate următoarele reguli:
θ solul din livadă să fie întreţinut grădinăreşte (cu deosebire în cazul plantelor
prăşitoare);
θ schemele şi distanţele de plantare trebuie astfel concepute şi aplicate, încât
să permită trecerea agregatelor.
Se pot cultiva toate intervalele sau ½ din ele, alternativ. Când se cultivă
bostănoase (pepeni, dovlecei, castraveţi), vrejii acestora (când sunt încă mici) trebuie
dirijaţi pe intervale tot alternativ, pentru a permite efectuarea praşilelor.
∗ Înierbarea artificială a intervalelor dintre rânduri
Înierbarea artificială a intervalelor dintre rânduri este sistemul de întreţinere a
solului cel mai indicat pe terenurile în pantă din zonele suficient de umede, deoarece
are o serie de avantaje:
θ protejează solul împotriva eroziunii;
θ menţine şi reface structura glomerulară a solului;
θ permite deplasarea agregatelor printre rândurile de pomi şi în sezoanele
umede;
θ asigură iarba pentru animale sau material pentru mulcire;
θ favorizează obţinerea de fructe cu pulpă mai densă, intens colorate şi cu
perioadă mai lungă de păstrare.
În acest sistem se lucrează numai fâşiile de pe rânduri (0,75 – 1 m de fiecare
parte a rândului). În acest mod se îmbină avantajele înierbării cu ale ogorului lucrat.
Pentru înierbarea intervalului dintre rânduri se pot folosi, fie amestecuri de
ierburi formate numai din graminee, fie amestecuri de graminee şi leguminoase.
∗ Înierbarea naturală
Înierbarea naturală (ţelină permanentă) a fost şi este încă practicată în livezile
clasice şi semiintensive, situate în zone umede. Înţelenirea permanentă este suportată
bine de unele specii pomicole (prun, cireş, vişin, nuc). Avantajele acestui sistem de
întreţinere sunt practic aceleaşi ca şi la înierbarea artificială, dar cheltuielile materiale
şi cu forţa de muncă sunt minime.
Alte avantaje ale menţinerii solului din livezi înierbat natural sau artificial sunt:
θ asigurarea unei temperaturi mai reduse în sol, în perioadele secetoase
comparativ cu ogorul negru;
θ îmbogăţirea solului în microorganisme;

130
 θ favorizarea înmulţirii râmelor care aerează solul contribuind la
îmbunătăţirea structurii acestuia;
θ creşterea proporţiei de agregate stabile în stratul de sol de la 0 – 10 cm şi a
conţinutului în humus;
θ reducerea spălării (deplasării spre adâncime a calciului şi magneziului).
∗ Ogorul negru
Ogorul negru constă în afânarea repetată a solului: o arătură de toamnă şi 3 – 4
(6) praşile mecanice sau manuale, în primăvara şi vara anului următor, fără a cultiva
o altă plantă printre rândurile de pomi.
În livezile tinere, deşi este destul de mult folosit ogorul negru nu este indicat
pentru că este defavorabil sub raport ecologic, tehnologic şi economic. Pe terenurile
în pantă favorizează eroziunea solului. Prin lucrările repetate şi prin tasare de către
roţile agregatelor se produce compactarea solului şi producerea hardpanului, cu
implicaţii negative asupra structurii solului şi a microorganismelor din sol; intensifică
descompunerea materiei organice, reducând cantitatea acesteia în sol, îngreunează
circulaţia agregatelor în plantaţie în perioadele ploioase, necesită consumuri mari de
energie şi manoperă.
Pentru a înlătura aceste neajunsuri, se folosesc mai multe variante ale ogorului
negru şi anume: ogorul negru întrerupt şi ogorul negru combinat cu îngrăşăminte
verzi.
θ Ogorul negru întrerupt se foloseşte în zone şi în anii cu exces de umiditate
spre sfârşitul verii şi toamna. Solul de lucrează numai până în ultima decadă
a lunii iunie apoi se lasă nelucrat, cu scopul ca buruienele ce apar să
consume apa în exces şi să apere solul împotriva eroziunii. Acest sistem
favorizează o coacere mai bună a lemnului lăstarilor comparativ cu ogorul
negru obişnuit.
θ Ogorul cu îngrăşăminte verzi se recomandă în plantaţii intensive din zone
cu peste 700 mm precipitaţii anual. În perioada când pomii au cerinţe mari
pentru hrană şi apă (când lăstarii şi fructele cresc intens), terenul se întreţine
ca ogor negru, iar după aceea se cultivă cu plante ce cresc rapid.
Avantajele ogorului negru sunt: favorizează pătrunderea apei şi a aerului în sol,
distruge buruienele, menţine sistemul radicular al pomilor ceva mai profund (sub
adâncimea de lucrare a solului), împiedică drajonarea (prun, vişin), reduce daunele
provocate de şoareci. Dacă nu este întreţinut la timp prin praşile solul întreţinut ca
ogor negru formează crustă, care măreşte pierderea apei din sol prin evaporare.

3.2 Nutriţia şi fertilizarea pomilor fructiferi în sistem ecologic

3.2.1 Nutriţia pomilor fructiferi
Particularitatea pomilor fructiferi o constituie aceea că spre deosebire de
plantele anuale, elemente cum ar fi: azotul, fosforul, potasiul, calciul şi magneziul
sunt necesare în cantităţi mai mari, de ordinul zecilor de kilograme la hectar iar
microelemente cum ar fi: fierul, cuprul, manganul, molibdenul, borul şi clorul sunt
utilizate în cantităţi mai mici, de ordinul zecilor de grame la hectar, deşi acestea joacă
un rol important în metabolismul pomilor.
Nivelul consumului de elemente minerale este determinat de:

131
 θ particularităţile biologice ale speciei, soiului şi portaltoiului;
θ vârsta pomilor;
θ condiţiile ecopedologice;
θ sistemul de cultură, sortimentul şi tehnologia aplicată.
Azotul, fosforul şi potasiul sunt macroelemente cu rol primordial în procesele
de creştere, dezvoltare şi fructificare.
Azotul are un rol major în procesele de creştere ale pomilor. Azotul măreşte
rezistenţa la ger şi la atacul agenţilor patogeni a pomilor, grăbeşte intrarea pe rod a
pomilor, accelerează formarea mugurilor de rod. Nutriţia cu azot trebuie menţinută
într-un echilibru evitându-se atât excesul de azot cât şi deficitul acestuia din sol.
Excesul de azot are consecinţe negative inducând o rezistenţă scăzută la ger şi la
agenţii patogeni influenţând negativ coloraţia şi gustul fructelor precum şi capacitatea
de păstrare a acestora. Carenţa de azot are efecte negative ce determină încetarea
proceselor de creştere, căderea prematură a frunzelor, necorelarea legării fructelor cu
înflorirea abundentă şi precoce, căderea prematură a fructelor.
Fosforul este macroelementul care intervine pozitiv în procesele înfloririi,
legării şi coacerii fructelor. Excesul de fosfor poate produce carenţe de
microelemente în principal zinc şi cupru şi diminuează absorbţia azotului. Carenţa de
fosfor inhibă procesele de creştere a ramurilor, acestea devenind alungite şi de
culoare roşiatică. Lipsa fosforului inhibă creşterea rădăcinilor.
Potasiul este macroelementul care intervine ca activator al metabolismului
pomilor cu rol în diviziunea celulară, în transferul asimilatelor ca urmare a activării
enzimelor. Excesul de potasiu este mai rar întâlnit fiind datorat antagonismului între
potasiu şi magneziu, fier, calciu, bor. Cu toate acestea un exces de potasiu poate
imprima fructelor o aciditate crescută şi o scădere a capacităţii de păstrare. Carenţa de
potasiu imprimă pomilor o înflorire abundentă, răsucirea în sus a frunzelor şi
necrozarea marginilor acestora.
Fierul, manganul, cuprul, zincul şi borul sunt microelemente cu rol esenţial
în procesele de creştere şi rodire la pomii fructiferi.

3.2.2 Fertilizarea pomilor în sistem ecologic

Creşterea fertilităţii solurilor reprezintă una din pârghiile importante ale
complexului de măsuri tehnologice pentru realizarea de nivele ridicate ale producţiei
plantelor pomicole. Tehnologia de fertilizare a solurilor trebuie să cuprindă aplicarea
de îngrăşăminte organice care aduc în sol importante cantităţi de elemente nutritive şi
îmbunătăţeşte balanţa conţinutului de humus. Fertilizarea organică joacă un rol
hotărâtor în dezvoltarea vegetativă echilibrată a plantelor pomicole şi implicit în
creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei de fructe, precum şi în asigurarea unor
condiţii viitoare pentru obţinerea de producţii stabile, eficiente din punct de vedere
economic şi ecologic. Îngrăşămintele organice de tipul gunoi de grajd, compost, urina
de animale, zeama de gunoi de grajd, sunt recomandate pentru fertilizări în toate
ramurile agriculturii ecologice şi prin urmare şi în pomicultură. Întrucât
îngrăşămintele organice nu sunt suficiente pentru o nutriţie echilibrată a pomilor, se
pot aduce completări în necesarul de elemente nutritive ale acestora prin aplicarea de
îngrăşăminte minerale naturale. Sistemele de fertilizare în pomicultura ecologică nu

132
exclud folosirea îngrăşămintelor minerale chimice, numai că acestea se recomandă a
fi folosite numai în completarea necesarului de nutriţie după epuizarea tuturor
resurselor naturale, organice, de elemente nutritive, iar aplicarea lor să se facă în
normele stricte prevăzute şi să se evite supradozarea lor. Fertilizarea cu îngrăşăminte
organice solide prezintă o serie de însuşiri şi efecte pozitive, cele mai importante
fiind:
θ acţiune îndelungată (3 – 4 ani), îmbogăţind solul în azot, fosfor, potasiu,
calciu, magneziu, bor, zinc, cupru, fier. Prin aplicarea unei cantităţi de o
tonă de gunoi de grajd semifermentat se aduc în sol 5 kg N; 2,5 kg P2O5; 6
kg K2O; 0,5 S; 5 kg CaO;
θ prin aportul de materie organică pe care-l aduc în sol şi a efectelor de
afânare, îngrăşămintele organice contribuie la refacerea şi menţinerea
structurii solului;
θ contribuie la îmbunătăţirea balanţei humusului în sol;
θ îmbunătăţeşte indicii hidrofizici ai solului;
θ îmbunătăţeşte activitatea biologică a microorganismelor şi a microfaunei
din sol;
θ intră în circuitul reciclării deşeurilor organice menţinându-se astfel un
echilibru permanent al mediului înconjurător.
∗ Îngrăşămintele minerale, naturale, care pot fi folosite în pomicultura
ecologică sunt:
Cenuşile sunt recomandate pentru conţinutul ridicat în potasiu. În această
categorie se află: cenuşa de lemne fără amestec de cărbune de mină, cenuşa obţinută
din arderea paielor, gunoiului păios, frunzelor uscate, tulpinilor de porumb şi floarea
soarelui.
Făina de rocă are o caracteristică importantă prin aceea că cedează elementele
nutritive conţinute mai lent în soluţia solului, prelungind astfel perioada de asigurare
cu elemente nutritive a pomilor, asigurând necesarul de elemente nutritive pentru
toate fazele de consum intens. De asemenea, siliciul conţinut în făina de rocă
favorizează asimilarea fosforului de către plante şi o recomandă a fi folosită la
prepararea composturilor. Făina de rocă este de trei tipuri: calcaro – magneziană,
fosforo – silicioasă şi granitico – bazaltică.
Fosfaţii naturali calcinaţi, făina de fosforite, făina de oase, zgura lui Thomas,
reprezintă importante surse minerale care conţin fosfor, calciu şi siliciu.
Îngrăşămintele foliare, obţinute din alge marine. Din alga marină
,,Ascophilum nodosum’’ s-a obţinut un produs numit ,,Micro-Mist’’ folosit în
pomicultură ca îngrăşământ foliar, bogat în hormoni vegetali, microelemente,
vitamine şi aminoacizi.

3.3 Irigarea plantaţiilor pomicole

Irigarea plantaţiilor pomicole este obligatorie în zonele de stepă uscată şi de
nisipuri uscate. În zonele colinare cu peste 600 – 650 mm precipitaţii anuale pomii
pot fi cultivaţi fără irigare. Şi în aceste zone se pot înregistra perioade secetoase în
cursul verii, dar pomii le pot suporta bine, dacă lucrările de întreţinere a solului se fac
la timp şi se normează riguros producţia de fructe.

133
 ∗ Momentele optime de udare
Udarea trebuie făcută înainte ca pomii să intre în criză de apă (evidenţiată prin
ofilirea trecătoare a frunzelor). Obişnuit, în cursul unei perioade de vegetaţie pomii se
udă de 3 – 5 ori. Prima udare se face primăvara cu două săptămâni înainte de înflorit
(la începutul lunii aprilie). În condiţiile ţării noastre luna aprilie este de obicei
secetoasă. Udatul din aprilie, scăzând temperatura solului întârzie înfloritul şi
micşorează efectul negativ al brumelor târzii. Pomii nu trebuie udaţi în preajma şi în
timpul înfloritului deoarece la cad florile. Să nu se piardă totuşi din vedere că dacă în
perioada înfloritului solul nu are apă suficientă, florile leagă slab.
De regulă, lunile mai şi iunie au precipitaţii suficiente, uneori în exces şi de
aceea, udarea pomilor nu prea este necesară în aceste luni. În schimb în intervalul
iunie – septembrie perioadele cu secetă sunt frecvente, iar pomii au cerinţe mari faţă
de apă, pe care o pierd în cantităţi apreciabile prin transpiraţie. În plus, datorită
căldurii şi evaporarea apei din sol este mai puternică. Ca atare pomii necesită în
această perioadă 2 – 3 udări, la intervale de câte 2 – 3 săptămâni. Udarea din această
perioadă se va face diferenţiat, în funcţie de specie, soi, încărcătura cu fructe şi alţi
factori. Udatul trebuie sistat cu 10 – 14 zile înainte de recoltarea fructelor deoarece
există pericolul crăpării sau căderii acestora.
Speciile sâmburoase cu coacerea fructelor timpurie (cireş, vişin), precum şi
soiurile văratice de prun au nevoie de apă mai multă până la culesul fructelor (iulie -
august), în timp ce soiurile cu coacere târzie de prun şi nuc au cerinţe mari pentru apă
pe aproape toată perioada de vegetaţie.
De regulă, în ultima decadă a lunii august udarea pomilor trebuie sistată, pentru
a nu prejudicia coacerea lemnului lăstarilor şi pregătirea mai bună a pomilor pentru
iernare.
La stabilirea momentelor optime de udare trebuie să se aibă în vedere că în
viaţa pomilor există perioade în care aceştia au mai multă nevoie de apă cum sunt:
legarea fructelor, căderea fiziologică, întărirea sâmburilor, creşterea intensă a
lăstarilor şi fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod.
Apa folosită la udare poate fi obţinută din puţuri, heleştee, pârâuri, râuri, dar nu
trebuie să fie prea rece. Este bine să se ude de regulă spre seară. Udarea în orele cu
arşiţă este contraindicată deoarece schimbă brusc temperatura solului şi produce
dereglări fiziologice în plante. La udare se pot comite şi alte greşeli ce trebuie evitate:
se udă prea des sau prea rar, cu apă în exces sau prea puţină, nu se ţine seama de
temperatura şi calitatea apei. Udându-se prea des, solul se menţine permanent jilav,
deci mai rece şi slab aerat. Udarea prea rară, după apariţia unor crăpături mari în sol,
inclusiv în zona de răspândire a sistemului radicular, este de asemenea
nerecomandată. Ea necesită un consum mare de apă (care se scurge în adâncime prin
crăpături) şi produce perturbări fiziologice în plantă, prin trecerea bruscă de la un
regim hidric insuficient la altul excesiv.
Calitatea apei de udare se apreciază după cantitatea de săruri minerale pe care o
conţine şi care nu trebuie să depăşească 0,6 – 1,2 g/l. Borul devine foarte toxic pentru
pomi la concentraţii de 0,3 – 1 mg/l, iar la peste 4 mg/l este dăunător tuturor
culturilor. Apa folosită la irigat trebuie să fie liberă de seminţe de buruieni.

134
 ∗ Metode de udare
Se folosesc frecvent două metode de udare: udarea pe brazde şi udarea prin
aspersiune. Dacă sunt corect aplicate amândouă corespund exigenţelor de ordin
ecologic.
Aspersiunea este folosită aproape exclusiv în pepinierele pomicole, în
plantaţiile din zonele cu nisipuri şi în general pe terenuri cu o oarecare neuniformitate
unde nu poate fi folosită udarea pe brazde. Ea nu este indicată în zone cu vânturi de
peste 3m/s (10,8 km/oră) care dispersează apa distribuind-o neuniform pe teren.
Udarea localizată este mai bună decât udarea pe brazde şi de cât udarea prin
aspersiune (ploaia artificială), sub raport ecologic şi economic. Ea nu distribuie apa
pe toată suprafaţa parcelei, ci numai în anumite puncte, sub coroanele pomilor. Are
două variante: prin picurare sau prin rampe perforate.
A. Udarea prin picurare
Udarea prin picurare necesită o instalaţie de tip fix, cu următoarele
componente:
a) Ansamblul frontal – are rol de comandă şi control. Este alcătuit din vană
volumetrică automată, filtru, regulator de presiune.
b) Conducte de distribuţie de ordinul 2, cu diametre de 40, 50 şi 63 mm,
amplasate în sol la adâncimea de 0,9m. capătul liber al conductei de
distribuţie are un robinet pentru evacuarea apei la sfârşitul sezonului de
udare sau după spălarea instalaţiei.
c) Conducte de udare, instalate câte una de-a lungul fiecărui rând de pomi. Ele
au lungimi de 50, 100 şi 200 m, diametrul de 12, 16 şi 20 mm şi se
amplasează pe sol sau pe prima sârmă a spalierului.
d) Picurătoarele sunt instalate pe conductele de udare din metru în metru. Ele
au rolul de a transforma curentul continuu de apă în curgere intermitentă,
sub formă de picături datorită reducerii considerabile a presiunii. Debitul
unui picurător este de 2-4 (8) litri apă/oră. Picăturile de apă umezesc
progresiv solul, formând un bulb de umezire, care este îngust şi mai profund
în solurile uşoare, permeabile; larg şi mai puţin profund în solurile cu
textură grea, unde apa pătrunde mai greu în profunzime.

Udarea prin picurare are următoarele avantaje:

θ economie de apă de circa 35% şi de energie pentru pomparea apei de 10 –
12 % faţă de udarea prin brazde;
θ intervalele dintre rândurile de pomi fiind neumezite, utilajele tasează solul
mai puţin;
θ producţia de fructe creşte până la 40 – 50%;
θ solul nu se degradează.

B. Udarea prin rampe perforate

Instalaţia are aceleaşi componente ca şi la udarea prin picurare. Apa este
distribuită însă prin orificii liniare (nu punctiforme), într-o brazdă de infiltraţie
compartimentată (pe terenuri cu panta de peste 2%) sau necompartimentată (pe teren
plan). Conductele de udare sunt legate de trunchiul pomilor, la 30 – 40 cm de la sol.

135
Pentru reducerea presiunii apei şi prevenirea înfundării cu materii exterioare orificiile
sunt protejate de câte un manşon lung de 7 cm. având în vedere pierderea de presiune
pe traseul conductei, diametrul orificiilor creşte în limitele de 1,6 – 2,5 mm.
Consumul de apă la udarea prin rampe perforate este cu 10 – 40% mai mare decât la
udarea prin picurare.

3.4 Combaterea buruienilor în pomicultura ecologică

Prin concurenţa pe care buruienele o manifestă în valorificarea tuturor
factorilor şi condiţiilor de vegetaţie (hrană, umiditate, temperatură), ele contribuie la
diminuarea recoltelor obţinute. În plantaţia pomicolă anumite buruieni sunt gazde
foarte favorabile pentru unii agenţi patogeni. În contextul unei pomiculturi ecologice
eliminarea acestui neajuns se realizează printr-o combatere integrată a buruienilor.
Aceasta constă în aplicarea unui complex de măsuri în care sunt cuprinse toate
lucrările agrotehnice care reprezintă de fapt fondul pe care se aplică celelalte măsuri
de combatere a buruienilor. Sistemul de menţinere a plantaţiilor curate de buruieni i
se acordă o atenţie mai mare în condiţii de irigare deoarece, în aceste condiţii,
buruienele se dezvoltă mai intens.
Combaterea buruienilor se face prin metode preventive şi prin metode curative.
Evitarea îmburuienării plantaţiei pomicole se poate realiza prin:
θ aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat;
θ evitarea contaminării cu seminţe de buruieni prin apa de irigat, prin
maşinile agricole;
θ distrugerea buruienilor înainte de înflorit;
θ cultivaţie totală;
θ folosirea îngrăşămintelor verzi;
θ cosit;
θ mulcit;
θ distrugerea buruienilor cu ajutorul vaporilor de apă.

4. Tehnologii cadru de întreţinere a pomilor fructiferi

4.1 Tehnologia de întreţineri a cireşului

Denumirea ştiinţifică: Cerasus avium
4.1.1 Aspectul pomului
De înălţime variabilă (poate atinge şi înălţimea de 15 m), cireşul are frunzele
alungite, cu marginea dinţată şi o culoare de un verde intens. Scoarţa pomilor, mai
roşcată la pomii tineri, are tendinţa de a se exfolia circular şi capătă o nuanţă gri-
brună. Florile sunt mici, albe, cu 5 petale. Fructele sunt divers colorate, în funcţie de
soi – de la roşu la roşu intens, dar şi galbene. Aderenţa pulpei la sâmbure este diferită
în funcţie de soi.
4.1.2 Cerinţe faţă de factorii de mediu
∗ Lumina
Coroana rară a cireşului, etajată natural, precum şi faptul că cireşii sălbatici
ocupă pantele cele mai însorite, constituie dovezi ale exigenţelor foarte mari pe care
cireşul le are faţă de lumină. În condiţii de luminozitate insuficientă, cireşele rămân

136
mai slab colorate şi deficitare ca gust, fenomenul degarnisirii pomilor se accentuează,
iar producţia de fructe scade.
∗ Căldura
Cele mai favorabile pentru creşterea şi rodirea cireşului sunt bazinele şi
localităţile cu temperaturi medii anuale de 9 – 10,50C. Cireşul are cerinţe mari faţă de
căldură în fenofaza înfloritului şi fecundării (calendaristic – a doua jumătate a lunii
aprilie), precum şi în mai – iunie, când cresc şi se maturizează fructele. Izoterma
lunii aprilie trebuie să fie de 9-110C, a lunii mai de 14-160C, iar a lunii iunie de
peste 17-190C. dacă temperaturile medii din lunile mai şi iunie nu se încadrează în
cele optime , cireşele se coc mai eşalonat şi rămân cu un gust deficitar.
∗ Rezistenţa la temperaturile scăzute
Cireşul rezistă mai bine la ger decât caisul şi piersicul, dar mai slab comparativ
cu vişinul şi prunul. În perioada de repaus mugurii floriferi ai cireşului rezistă până la
-240C, dar în anumite situaţii pot degera în masă chiar la -200C. Lemnul rezistă până
la temperatura de -300C. bobocii florali încă nedeschişi rezistă până la –4,50C,
uneori chiar până la –5,50C. Florile deschise suportă scăderea temperaturii până la –
2,20C. Ovarele recent fecundate pot fi distruse chiar de temperaturi de -10C.
∗ Apa
Cireşul dă rezultatele cele mai bune în zonele cu 650 – 775 mm precipitaţii
anual, mai ales în anii când precipitaţiile din lunile mai şi iunie nu depăşesc 200 mm.
Dacă solul are un drenaj bun, cireşul poate suporta bine şi o cantitate mai mare de
precipitaţii. Ploile abundente din perioada de pârgă şi de coacere produc crăparea
cireşelor, mai ales la soiurile cu pulpă pietroasă şi semipietroasă. Umiditatea
atmosferică favorabilă pentru cireş, în perioada aprilie – iunie, este de 62 – 73%.
∗ Solul
Cireşul are cerinţe mari faţă de structura şi drenajul solului. Cele mai bune
pentru această specie sunt solurile mijlocii şi uşoare, permeabile, potrivit de umede,
care se încălzesc uşor şi conţin până la 4 – 6% calciu activ. Întrucât o parte din
rădăcinile cireşului pătrund destul de adânc, solul trebuie să fie suficient de profund,
cu apa freatică sub 1,5 – 2m adâncime. Când este plantat în soluri argiloase, grele şi
reci, cireşul vegetează slab, suferă de ger, prezintă scurgeri de clei şi trăieşte puţin. El
se numără printre speciile pomicole cele mai sensibile la asfixierea radiculară, nu
suportă apa stagnantă la nivelul rădăcinilor şi inundaţia, chiar pe perioade scurte. Pe
terenurile cu exces de umiditate, cireşul piere înaintea altor specii pomicole. De
asemenea, cireşul tolerează greu şi insuficienţa apei din sol. Pe solurile cu eroziune
avansată, cireşul vegetează anevoios şi rodeşte slab. Cireşul dă rezultate bune pe
solurile cu valoarea pH-ului de 5,2 – 7. Amplasarea cea mai favorabilă pentru cireş
este în treimea mijlocie a versantului.
4.1.3 Accidente în plantaţia de cireş
În iernile cu oscilaţii mari de temperatură de la zi la noapte, scoarţa şi cambiul
degeră, fenomen în urma căruia pe trunchiul pomilor apar ,,arsuri de iarnă’’. Uneori
degeră numai cambiul şi, în acest caz, scoarţa crapă şi se desprinde de pe lemn,
rezultând plăgi deschise, care trebuie tratate imediat, altfel se vindecă foarte lent şi
numai parţial. Acest fenomen este mai frecvent la pomii plantaţi în văi, pe versanţi
sau pe platouri bântuite de vânturi reci, precum şi în terenuri mai grele.

137
 Crăparea cireşelor se datorează excesului de umiditate din sol şi atmosferă în
perioada când fructele intră în pârgă şi ,mai ales, când se află în perioada de coacere.
Cantitatea de apă absorbită de fructe este proporţională cu presiunea osmotică a
sucului celular. Pe parcursul procesului de maturare a fructelor sporeşte conţinutul de
zahăr al sucului celular, respectiv presiunea osmotică şi, ca atare, fructele absorb mai
multă apă, care determină crăparea pieliţei şi a pulpei. Crăparea cireşelor este mai
accentuată pe terenurile întreţinute ca ogor negru şi mai slabă pe cele înierbate,
deoarece ierburile consumă din excesul de apă. Cireşele crapă cu atât mai puternic cu
cât sporeşte cantitatea de precipitaţii, iar apa rămâne mai mult timp pe ele. Rezistenţa
fructelor la crăpare trebuie avută în vedere atât la zonarea culturii cireşului, cât şi la
efectuarea irigaţiilor.
4.1.4 Soiuri recomandate în cultura ecologică
Roşii de Bistriţa. Pomul are vigoare mijlocie şi fructifică pe buchete şi ramuri
mijlocii. Este tolerant la monilioză şi dispune de o mare plasticitate ecologică.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (5,2 – 5,5 g), ovoide şi de culoare roşie închisă.
Pulpa este semipietroasă.
Iva. Pom de vigoare mijlocie şi fructificare pe buchete de mai. Are o bună
capacitate de adaptare ecologică şi este tolerant la antracnoză şi monilioză. Începe să
rodească din anul IV – V de la plantare. Fructele sunt de mărime mijlocie (6,5 – 7 g),
roşii – purpurii, uşor aplatizate şi cu pulpa semipietroasă.
Van. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe buchete şi rezistă
foarte bine la ger. Este un soi precoce, rodeşte din anul II de la plantare şi este foarte
productiv. Fructele sunt mari (7 – 8 g), globuloase şi de culoare roz – roşiatică. Pulpa
este pietroasă şi gustul excelent.
Boambe de Cotnari. Este un soi autohton care rodeşte abundent şi foarte
constant. Fructele sunt mari (7 – 8 g), cordiforme, galbene – aurii, acoperite cu roşu
corai. Pulpa este pietroasă, suculentă şi cu gust excelent.
Someşan. Pomul este de vigoare mijlocie spre mare, rodeşte pe ramuri mijlocii
şi buchete de mai, este precoce, tolerant la monilioză şi antracnoză şi uşor adaptabil
la stresurile induse de factorii climatici. Fructele sunt de mărime medie (6 – 7 g),
alungite, uşor aplatizate ventral, roşii – purpurii, pulpa semipietroasă şi gustul foarte
bun.
Armonia. Pomul este viguros, rezistent la ger, secetă şi boli şi foarte productiv.
Fructul este mare (6,5 – 7,5 g), asemănător soiului Boambe de Cotnari, dar mai intens
colorat. Pulpa este fermă, dulce şi armonios acidulată.
Jubileu 30. Pom de vigoare mijlocie cu fructificare pe buchete şi ramuri
mijlocii. Se adaptează foarte uşor în toate zonele de cultură şi este tolerant la
monilioză şi antracnoză. Fructul este mare (peste 7,5 g), sferic şi colorat în roşu
închis. Pulpa este semipietroasă şi are gustul foarte plăcut.
Severin. Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete şi este tolerant la
Cocomyces şi monilinia. Fructul este mare (8 – 10 g), colorat în roşu – purpuriu, are
pulpa pietroasă, suculentă şi gustul dulce plăcut.

138
 4.1.5 Specificul înfiinţării plantaţiilor
Cireşul nu se plantează după el însuşi, datorită fenomenului de ,, oboseala
solului’’. Terenul destinat înfiinţării unei plantaţii de cireş se fertilizează cu 50 – 60
t/ha gunoi de grajd bine fermentat.
Epoca cea mai corespunzătoare de plantare este toamna, folosind pomi de un
an, care suportă mai uşor transplantatul. Aproape toate soiurile sunt autosterile încât
polenizarea este obligatorie, plantându-se câte 5 – 6 rânduri din soiul de bază şi 1 – 2
rânduri din soiul polenizator. La plantare se folosesc pomi sub formă de vargă, cu
mugurii axilari nevătămaţi sau căzuţi. Distanţele de plantare sunt de 7 – 8 m între
rânduri şi de 5 – 6 m pe rând pentru forma de vas şi de 5 x 4 m pentru palmetă.
În livezile comerciale, pomii se plantează în sistem semiintensiv (300 – 500
pomi/ha) şi intensiv (500 – 1250 pomi/ha). Pentru prelungirea duratei de viaţă a
cireşului trebuie evitate solurile grele şi cu exces temporar de umiditate.
Formele de coroană folosite sunt: vasul ameliorat, palmeta cu braţe oblice,
piramida modificată, coroana Sanger, tufa vas.
4.1.6 Întreţinerea plantaţiei
A. Formarea coroanelor
Conducerea coroanelor la soiurile cu creştere globuloasă şi dezvoltare mai
slabă a axului tulpinii, se realizează sub formă de vas ameliorat, uşor aplatizat.
Palmeta se recomandă la soiurile de vigoare mijlocie şi mică. Pentru formarea
gardurilor fructifere se practică palmeta liberă, cu braţele dirijate spre orizontală,
realizată prin tăierea în cepi scurţi, în primul an de formare.
B. Tăierile
Tăierile de formare ale coroanei contribuie la ramificarea elementelor de
schelet, dar întârzie apariţia şi evoluţia formaţiunilor de rod. Tăierile se execută spre
sfârşitul primăverii sau după recoltarea fructelor pentru a favoriza calusarea rănilor.
La soiurile cu ramificare slabă se recomandă scurtarea ramurilor anuale de prelungire
a elementelor de schelet pentru a obţine o mai bună garnisire a lor. Când în coroana
pomilor apar creşteri reduse sunt necesare tăieri de reducţie pe lemn de 3 – 4 ani
asupra tuturor elementelor de schelet şi semischelet.
C. Lucrările solului
În zonele cu precipitaţii reduse (sub 550 mm anual) intervalul dintre rânduri se
menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale. În zonele unde
precipitaţiile medii anuale depăşesc valoarea de 550 mm se recomandă cultivarea
intervalului dintre rânduri cu specii legumicole, cu îngrăşăminte verzi sau chiar
înierbarea cu plante perene.
D. Irigarea
Cireşul se irigă cu o normă de irigare cuprinsă între 400 – 500 m.c./ha, iar
numărul de udări este de 3 – 5 (2 dintre ele după recoltarea fructelor). Perioadele
critice pentru cireş sunt:
θ înainte de înflorire;
θ la legarea fructelor;
θ în timpul întăririi endocarpului;
θ la diferenţierea mugurilor de rod.

139
 E. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul
Folpan 231 sau Folpan 141, astfel:
θ după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
θ la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
θ după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, Folpan 231 sau 141, în
concentraţie de 1 – 2 %.
F. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de cireş sunt: monilioza, antracnoza şi
ciuruirea frunzelor.
Monilioza (Monilinia laxa) este o boală foarte păgubitoare deoarece atacă
florile, lăstarii şi fructele în perioada coacerii. Infecţiile sunt favorizate de
precipitaţiile abundente din perioada înfloritului şi al maturării fructelor. Primul
simptom al bolii este ofilirea bruscă a inflorescenţelor şi a ramurilor tinere spre
sfârşitul perioadei de scuturare a petalelor. Pe fruct la început apare o pată brună,
circulară care se extinde apoi pe toată suprafaţa. Monilioza se poate combate prin:
θ măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
θ măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
Antracnoza (Cocomyces hiemalis) este o boală care atacă în mod sever cireşul
în toate zonele de cultură. Se manifestă pe frunze devenind vizibilă la sfârşitul lunii
mai începutul lunii iunie. Pe faţa superioară a limbului apar pete mici de 2 – 3 mm
diametru de formă circulară, în dreptul cărora ţesuturile capătă o culoare roşie
purpurie. Antracnoza se poate combate prin metode chimice cu produsul Captadin
0,2% la apariţia primelor pete pe frunze.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii) această boală atacă frunzele,
fructele şi ramurile. La început boala apare pe frunze , sub forma unor pete mici,
circulare, cu diametrul de 2 – 3 mm, de culoare brun deschis, cu un cerc de culoare
maron roşiatică în jur. Mai târziu partea din mijlocul petei se usucă, se rupe şi cade
dând un aspect de ciuruire. Frunzele se îngălbenesc şi cad prematur. Lăstarii atacaţi
se usucă în cursul perioadei de vegetaţie sau în timpul iernii datorită rezistenţei slabe
la ger. Ciuruirea frunzelor se poate combate prin:
θ măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
θ măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
G. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de cireş sunt: acarienii, gărgăriţa
fructelor, musca cireşelor, afidele, păduchele din San-Jose, graurii.
În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi
anume:
θ instalarea capcanelor cu feromoni;
θ combaterea dăunătorilor cu ajutorul instalaţiilor cu aer comprimat (aceste
instalaţii produc zgomote care îndepărtează dăunătorii, în special graurii);
θ folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită);

140
 θ folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit
XL, Biotrol VHZ, Vitex R;
θ combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.
4.1.7 Recoltarea
În perioada de pârgă şi, mai ales, în ultimele zile înainte de cules, cireşele cresc
considerabil în volum (respectiv greutate), îşi intensifică coloritul şi devin mai dulci.
Având pieliţa elastică şi rezistentă, ele suportă bine transportul chiar la un grad
avansat de coacere. Cireşele se recoltează manual iar sortarea se face concomitent cu
recoltatul. Cireşele recoltate prematur sunt insuficient dezvoltate, au gust amărui şi se
veştejesc în scurt timp. Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează
cu peduncul, iar cele pentru industrializare fără peduncul. Pedunculii menţin fructele
mai afânate în ambalaj, permiţând circulaţia aerului şi prevenind procesele de
alterare. Recoltarea trebuie începută după ce se ridică roua de pe fructe, deoarece
dacă se pun umede în ambalaje, cireşele se alterează repede sau se pătează. Cireşele
intră în grupa fructelor uşor alterabile, care trebuie livrate în ziua recoltării sau în
dimineaţa zilei următoare.

4.2 Tehnologia de întreţinere a vişinului

Denumirea ştiinţifică: Prunus cerasus
4.2.1 Aspectul pomului
După caracteristica pomilor se deosebesc două grupuri de vişin:
a) vişini în formă de arbuşti, caracterizaţi prin 1 – 3 tulpini scurte, coroană
globuloasă cu ramuri lungi, înălţime de 2 – 3 m şi cu capacitate mare de a
emite drajoni, durata de viaţă este de 20 – 25 de ani, intră pe rod la 2 – 3 ani
şi produc regulat;
b) vişini în formă de pomi, cu o singură tulpină puternică, cu ramuri solide,
ajungând până la 4 – 7 m înălţime şi care nu emit drajoni, durata de viaţă
este de 25 – 30 de ani, intră pe rod la 5 – 6 ani.
4.2.2 Cerinţe faţă de factorii de mediu
∗ Lumina
Comparativ cu cireşul, vişinul are cerinţe ceva mai mici faţă de lumină.
Lumina trebuie să fie, totuşi, suficientă, în caz contrar pomii se degarnisesc iar atacul
de boli se intensifică. Conducerea pomilor în vas şi în garduri fructifere îmbunătăţeşte
condiţiile de luminozitate, comparativ cu coroanele globuloase cu ax central şi cu
formă de tufă.
∗ Căldura
Vişinul dă rezultate bune în zone cu temperatura medie anuală de 8 – 110C. În
perioada repausului profund, mugurii floriferi, în anumite situaţii, rezistă până la -
300C. În subfaza de umflare (înainte de dezmugurire), rezistenţa mugurilor floriferi la
temperaturi scăzute se micşorează mult, ei putând fi distruşi chiar la -120C. Vişinul
rodeşte bine când în perioada înfloritului realizează temperaturi medii zilnice de 12 –
170C. optimul de căldură la înflorit este de 14 – 160C.
∗ Rezistenţa la temperaturile scăzute
Vişinul rezistă mai bine la ger decât cireşul, caisul şi piersicul. Bobocii florali
ai vişinului, înainte de deschidere, pot rezista până la –5,50C, iar florile până la –

141
2,20C. Dintre organele florii, cel mai sensibil la ger este pistilul. Sunt situaţii când
pistilul degeră, dar celelalte piese florale rămân sănătoase, florile se deschid normal,
dar nu pot lega fructe. În mod obişnuit, vişinul nu prezintă ,,arsuri de iarnă’’ pe
trunchi.
∗ Apa
Având o plasticitate ecologică destul de ridicată, vişinul reuşeşte bine atât în
zone secetoase (400 – 500 mm precipitaţii anual), cu deosebire când este irigat, cât şi
în zone umede, cu 700 – 750 mm precipitaţii. Fructele, de regulă, nu crapă în
sezoanele ploioase.
∗ Solul
Comportarea faţă de sol a vişinului depinde de portaltoi. Când pomii sunt
nealtoiţi (obţinuţi din drajoni) sau altoiţi pe vişin, ei au sistemul radicular de mică
adâncime şi, datorită acestui fapt, valorifică destul de bine şi solurile mai subţiri,
parţial erodate. Pentru cultura intensivă a vişinului sunt necesare soluri fertile sau cu
fertilitate medie, bine structurate şi suficient de umede. Vişinul altoit pe mahaleb
reuşeşte numai în zone de stepă şi silvostepă, cu maximum 600 mm precipitaţii anual.
Mahalebul (vişinul turcesc) este contraindicat ca portaltoi pentru vişin pe solurile
grele, prea umede. Când este plantat pe soluri grele sau cu grad avansat de eroziune
vişinul vegetează anevoios, are scurgeri de clei pe trunchi şi ramuri, produce foarte
puţin sau deloc şi se usucă prematur.
4.2.3 Accidente în plantaţia de vişin
La vişin, condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului (ploi dese, indiferent de
cantitatea precipitaţiilor, nebulozitate accentuată, temperaturi medii zilnice sub 10 –
120C sau temperaturi medii zilnice sub +40C) au o influenţă puternic negativă asupra
legării fructelor. Polenizarea la vişin trebuie să aibă loc în primele 40 de ore de la
deschiderea florilor, pentru că, altfel, stigmatul îmbătrâneşte. Pe timp nefavorabil
albinele nu zboară şi, deci, polenizarea nu are loc. Excesul de umiditate din sol şi aer,
cu deosebire în fenofaza înfloritului, este dăunător vişinului, putând provoca
avortarea în masă a florilor sau a ovarelor abia fecundate. Pentru a obţine o recoltă
normală de vişine este necesar să fie fecundate cel puţin 20 – 25% din flori, iar
căderea fiziologică să nu afecteze peste 20 – 25% din fructe.
4.2.4 Amplasarea plantaţiei de vişin
Pe terenurile în pantă din zona pomicolă propriu-zisă, vişinul trebuie amplasat
pe treimea mijlocie, eventual şi pe cea superioară, alegându-se expoziţii favorabile
(sudice, vestice, sud-vestice sau sud-estice). În zonele mai secetoase vişinul se va
amplasa în treimea mijlocie şi în cea inferioară a versanţilor, în locuri mai ferite de
arşiţă şi de vânturi.
4.2.5 Soiuri recomandate în cultura ecologică
Nana. Pomul are vigoare mică, fructifică pe ramuri plete şi se comportă bine în
densităţi mari (1900 – 2500 pomi/ha) asigurând producţii medii de 15 – 25 t/ha.
Fructul este mare, sferic, de culoare roşu-închis. Epoca de recoltare 15 – 25 iunie.
Vrâncean. Pomul are vigoare mică, este precoce şi foarte productiv. Rodeşte
pe ramuri plete. Fructul este mic, de culoare roşie-vişinie, pretabil la industrializare.
Se recoltează în decada a doua a lunii iulie.

142
 Ilva. Pomul are vigoare mică şi fructifică pe plete şi buchete. Fructul este
sferic, mijlociu ca mărime, de culoare roşie-vişinie. Se recoltează între 10 – 15 iulie,
pretabil la industrializare.
Morella neagră târzie. Pom de vigoare mijlocie, precoce şi cu fructificarea pe
ramuri plete. Fructul este sferic, mijlociu sau mare de culoare roşu închis, pretabil la
industrializare. Epoca de recoltare – decada a III-a a lunii iunie.
Oblacinska. Pomul are vigoare mică, este precoce şi cu fructificarea pe
buchete. Fructul este mic, sferic, roşu vişiniu, destinat obţinerii sucurilor intens
colorate. Se recoltează în prima decadă a lunii iunie.
Timpurii de Cluj. Pomul este de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete.
Fructul este mare, scurt cordiform, vişiniu închis, de foarte bună calitate. Se
recoltează între 15 şi 20 iunie.
Ţarina. Pom de vigoare mică autoincompatibil cu fructificare pe buchete.
Fructul este mijlociu, tronconic, roşu – vişiniu, foarte bun pentru consum în stare
proaspătă. Se recoltează în prima decadă a lunii iunie.
Mari timpurii. Pom potrivit de viguros, autoincompatibil şi foarte productiv.
Rodeşte pe buchete şi ramuri mijlocii şi asigură producţii mari relativ constante.
Fructul este mijlociu spre mare scurt cordiform de culoare roşie-vişinie. Se recoltează
în perioada 15 – 25 iunie.
Mocăneşti 16. Pom de vigoare mare autoincompatibil cu fructificare pe buchet.
Fructul este mare, sferic, de culoare roşie-vişinie. Epoca de recoltare ultima decadă a
lunii iunie.
Crişana 2. Pom de vigoare mare, autoincompatibil cu fructificare pe ramuri
plete. Fructul este mare, cordiform, colorat în roşu-vişiniu. Se recoltează în ultima
decadă a lunii iunie.
Scuturător. Pom de vigoare mijlocie cu fructificare pe buchete. Fructul este
mare, sferic, de culoare vişinie şi se detaşează uşor de peduncul la recoltare. Se
recoltează în prima decadă a lunii iunie.
4.2.6 Specificul înfiinţării plantaţiilor
Vişinul nu se plantează după el însuşi, datorită fenomenului de ,, oboseala
solului’’. Terenul destinat înfiinţării unei plantaţii de vişin se fertilizează cu 50 – 60
t/ha gunoi de grajd bine fermentat.
Vişinul se pretează în măsură mult mai mare decât cireşul pentru plantaţii
intensive, având o vigoare mai slabă şi talie redusă. Datorită acestor însuşiri,
recoltarea fructelor se face cu consum relativ mic de forţă de muncă. Talia vişinilor
pitici şi semipitici este de 2 – 4 m, ceea ce permite recoltarea fructelor fără folosirea
scării sau cu o scară dublă. Într-o parcelă este indicat să se planteze soiuri de vişin cu
aceeaşi vigoare pentru a se realiza o uniformitate a pomilor sub raportul taliei şi un
microclimat cât mai uniform. Se previne totodată stresarea pomilor cu vigoare mai
slabă de către cei viguroşi, situaţi în vecinătatea lor. Vişinii pe rădăcini proprii cresc
şi fructifică destul de bine chiar când se află în apropierea şi în semiumbra nucului şi
a frasinului, specii foarte viguroase care domină puternic pe cele din vecinătatea lor.
Soiurile pitice şi cele semipitice de vişin, care se caracterizează prin precocitate
pronunţată şi productivitate ridicată, se pot cultiva asociate cu nucul. Vişinul se
menţine asociat cu nucul timp de 12 – 14 ani (până la vârsta când nucul intră în

143
producţie economică). Vişinul se poate planta alăturat perdelelor de protecţie,
deoarece suportă destul de bine semiumbra acestora şi concurenţa la nivelul
sistemului radicular.
Vişinul în ţara noastră nu se găseşte în stare spontană (sălbatică), ci numai
cultivat sau semicultivat. Datorită înmulţirii prin drajoni are tendinţa să formeze
pâlcuri. Datorită acestei particularităţi acţiunea lui antierozională este mai mare decât
a cireşului.
În funcţie de vigoarea soiului, plantaţiile de vişin se înfiinţează în sistem
intensiv, intensiv cu densitate mare sau superintensiv. În sistemul intensiv de cultură,
pomii trebuie conduşi în vas aplatizat, plantaţi la distanţa de 5,5 – 5,0 – 4,5 m între
rânduri şi respectiv 4,5 – 4,0 – 2,0 m pe rând. Prin plantare la aceste distanţe se
asigură o densitate de 404 – 500 – 1111 pomi/ha. În sistemul intensiv cu mare
densitate, pomii trebuie conduşi în palmete cu braţe oblice, drapel Marchand, plantaţi
la distanţa de 4,0 – 3,5 m între rânduri şi respectiv 3,0 – 3,5 – 2,0 – 2,5 m pe rând.
Prin plantare la aceste distanţe se asigură o densitate de 714 – 833 – 1145 – 1426
pomi/ha. În sistemul superintensiv, pomii sunt conduşi sub formă de tufă cu trunchi
foarte scurt (10 – 15 cm), plantaţi la distanţa de 4,0 m între rânduri şi respectiv 1,5 –
2,0 m pe rând. Prin plantare la aceste distanţe se asigură o densitate 1250 – 1666
pomi/ha.
4.2.7 Întreţinerea plantaţiei
A. Formarea coroanelor
Conducerea coroanelor la soiurile de vişin se realizează sub formă de vas
aplatizat, palmetă cu braţe oblice, drapel Marchad, tufă cu trunchi foarte scurt.
B. Tăierile
Pentru întreţinerea coroanelor vişinului la un nivel productiv ridicat se fac
tăieri de producţie prin care se limitează extinderea şarpantelor şi subşarpantelor în
afara cadrului proiectat, se reînnoieşte scmischeletul epuizat, traumatizat sau uscat şi
se fortifică formaţiunile fructifere tinere. Reducţiile axului, şarpantelor şi
subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale suficient de viguroase,
care să poată prelua energia de creştere şi a o repartiza uniform pe formaţiunile de
semischelet şi fructifere. Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri
anuale vegetative sau de rod, cu un potenţial mare de creştere şi de fructificare.
Semischeletul îmbătrânit şi degarnisit prematur, cu puţine şanse de refacere se
suprimă, iar cel format prin evoluţia pletelor se poate reface tăindu-l deasupra unei
formaţiuni de rod (buchet de mai, ramuri mijlocii).
Pentru normarea încărcăturii pomilor cu rod se fac tăieri de reducţie a
semischeletului şi de rărire a pletelor şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15 – 25 cm
una de alta.
Tăierile de producţie se pot face vara, după recoltarea fructelor, cu rezultate
foarte bune. La aceste tăieri sunt respectate aceleaşi principii şi norme recomandate
pentru tăierile din timpul repausului vegetativ. Avantajul tăierii de vară constă în
aceea că îmbunătăţeşte regimul de lumină din interiorul coroanei, fortifică mugurii
diferenţiaţi şi limitează apariţia gomelor pe secţiunile tăiate ale ramurilor.

144
 C. Lucrările solului
În zonele cu precipitaţii reduse (sub 550 mm anual) intervalul dintre rânduri se
menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale. În zonele unde
precipitaţiile medii anuale depăşesc valoarea de 550 mm se recomandă cultivarea
intervalului dintre rânduri cu specii legumicole, cu îngrăşăminte verzi sau chiar
înierbarea cu plante perene.
D. Irigarea
Irigarea vişinului este necesară în zonele cu deficit de umiditate pentru a
asigura producţii mari de fructe şi o creştere bună a pomilor. În livezile tinere apa
este indispensabilă până la formarea unui sistem radicular viguros. Perioadele critice
în care trebuie aplicată irigarea, sunt:
θ la înflorire;
θ în faza de creştere intensă a fructelor;
θ la diferenţierea mugurilor de rod.
E. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul
Folpan 231 sau Folpan 141, astfel:
θ după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
θ la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
θ după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan
231 sau 141, în concentraţie de 1 – 2 %.
F. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de vişin sunt: monilioza, antracnoza şi
ciuruirea frunzelor.
Monilioza (Monilinia laxa) este o boală foarte păgubitoare deoarece atacă
florile, lăstarii şi fructele în perioada coacerii. Infecţiile sunt favorizate de
precipitaţiile abundente din perioada înfloritului şi al maturării fructelor. Primul
simptom al bolii este ofilirea bruscă a inflorescenţelor şi a ramurilor tinere spre
sfârşitul perioadei de scuturare a petalelor. Pe fruct la început apare o pată brună,
circulară care se extinde apoi pe toată suprafaţa. Monilioza se poate combate prin:
θ măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
θ măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
Antracnoza (Cocomyces hiemalis) este o boală care atacă în mod sever cireşul
în toate zonele de cultură. Se manifestă pe frunze devenind vizibilă la sfârşitul lunii
mai începutul lunii iunie. Pe faţa superioară a limbului apar pete mici de 2 – 3 mm
diametru de formă circulară, în dreptul cărora ţesuturile capătă o culoare roşie
purpurie. Antracnoza se poate combate prin metode chimice cu produsul Captadin
0,2% la apariţia primelor pete pe frunze.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii). Această boală atacă frunzele,
fructele şi ramurile. La început boala apare pe frunze , sub forma unor pete mici,
circulare, cu diametrul de 2 – 3 mm, de culoare brun deschis, cu un cerc de culoare
maron roşiatică în jur. Mai târziu partea din mijlocul petei se usucă, se rupe şi cade
dând un aspect de ciuruire. Frunzele se îngălbenesc şi cad prematur. Lăstarii atacaţi

145
se usucă în cursul perioadei de vegetaţie sau în timpul iernii datorită rezistenţei slabe
la ger. Ciuruirea frunzelor se poate combate prin:
θ măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
θ măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
G. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de vişin sunt: acarienii, gărgăriţa
fructelor, musca cireşelor, afidele, păduchele din San-Jose, graurii.
În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi
anume:
θ instalarea capcanelor cu feromoni;
θ combaterea dăunătorilor cu ajutorul instalaţiilor cu aer comprimat (aceste
instalaţii produc zgomote care îndepărtează dăunătorii, în special graurii);
θ folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită);
θ folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit
XL, Biotrol VHZ, Vitex R;
θ combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.
4.2.8 Recoltarea
Culesul este operaţia cea mai delicată şi mai costisitoare din cultura vişinului.
Fructele vişinului sunt foarte fine, sensibile la transport şi cu o perioadă scurtă de
păstrare (3, 4 şi rar 7 – 8 zile). Vişinele trebuie culese în momentul coacerii, când
acestea au cea mai mare valoare alimentară şi gustul cel mai bun. Vişinele destinate
pentru transport pot fi culese cu 2 – 3 zile până la coacerea deplină. Vişinele se culeg
în momentul când fructele au căpătat culoarea specifică soiului, pulpa se înmoaie,
pedunculul se desprinde uşor de pe ramură, sâmburii devin galbeni – bruni. Detaşarea
fructelor de pe ramură se va face prin prinderea de codiţă care se răsuceşte într-o
parte, fără a rupe buchetul de mai (ramura) pe care se află. Nu se recomandă culesul
dimineaţa devreme când fructele sunt încă acoperite de rouă sau imediat după ploaie,
deoarece perioada de păstrare este mult redusă de asemenea în perioada cea mai
călduroasă din zi culesul este întrerupt. Culesul începe de jos în sus şi se recoltează
numai fructele coapte, urmând ca operaţia să se repete de 2 – 3 ori, pe măsură ce
fructele se maturizează. Vişinele destinate industrializării se pot culege mecanic
folosind în acest scop maşini speciale care acţionează asupra pomului şi prin vibrare
(scuturare) fructele cad pe prelate de unde sunt trecute în lădiţe. Pentru a uşura
culesul şi a feri ramurile buchet de rupere se pot folosi foarfece pentru tăierea
codiţelor fructelor cu o lungime de 3/4 din lungimea pedunculului.

4.3 Tehnologia de întreţinere a prunului

Denumirea ştiinţifică: Prunus domestica

4.3.1 Cerinţe faţă de factorii de mediu

∗ Lumina
Deşi nu este atât de exigent faţă de lumină ca alte specii pomicole (nuc, cireş),
prunul reuşeşte totuşi cel mai bine când este plantat în expoziţii favorabile, pe
versanţi bine însoriţi. În condiţii de luminozitate insuficientă se obţin fructe slab

146
colorate, sărace în zaharuri, cu gust mediocru. Dacă sunt plantaţi la distanţe prea
mici, pomii îşi înalţă coroanele şi se degarnisesc.
∗ Căldura
Cerinţele prunului faţă de căldură variază în limite relativ mari, în funcţie de
soi. Astfel, soiul Gras românesc reuşeşte foarte bine în zonele colinar-montane, la o
temperatură medie anuală de 80C. Alte soiuri (Tuleu gras, Stanley, Vânăt românesc)
găsesc zona optimă de cultură între izotermele de 8,5 – 10,50C. Unele soiuri (Agen,
Anna Spath), dacă nu au căldură suficientă în perioada de creştere şi, mai ales în
perioada de maturare a fructelor, dau recolte de calitate mediocră, fructele rămân
subdezvoltate şi nu acumulează suficient zahăr.
În perioada înfloririi şi fecundării, temperatura medie zilnică trebuie să
depăşească 10 – 120C, iar cea maximă să fie sub 250C. sub şi peste aceste valori,
florile prunului avortează. Pe vreme răcoroasă şi umedă florile leagă în proporţie
insuficientă, mai ales la soiurile androsterile, datorită faptului că pe o astfel de vreme
albinele nu zboară şi polenizarea nu poate fi efectuată.
În toată perioada de vegetaţie (200 – 245 de zile), prunul necesită, în funcţie de
soi, o sumă de temperaturi active de 3400 – 38500C. de la pornirea în vegetaţie până
la coacerea fructelor se acumulează 1400 - 18000C pentru soiurile extratimpurii şi
timpurii, 2200 – 24000C pentru cele cu coacere mijlocie şi 2800 – 29000C pentru
soiurile cu maturarea fructelor târzie şi foarte târzie. Temperaturile prea ridicate, de
peste 35 – 400C, în timpul arşiţelor de vară, în condiţii de umiditate insuficientă în
sol, sunt dăunătoare prunului.
∗ Rezistenţa la temperaturile scăzute
Prunul este o specie destul de rezistentă la temperaturi scăzute. Mugurii
floriferi suportă scăderea temperaturii până la -310C sau chiar -330C, iar partea
aeriană până la -360C, eventual -380C. Brumele din perioada înfloritului la prun sunt
destul de frecvente, putând distruge întreaga producţie de fructe. De aceea
combaterea brumelor are o importanţă primordială la această specie pomicolă.
În stadiul de boboc închis florile prunului rezistă la temperaturi de –3,90C până
la –4,90C, în stadiul de înflorire la -2,20C până la –3,20C, în stadiul de fruct format
recent la –1,10C până la –2,10C.
Unele soiuri de prun (Tuleu gras, Anna Spath, Roşior văratic) pot prezente
plăgi pe trunchi, scoarţa acestora fiind sensibilă la oscilaţiile de temperatură de la zi
la noapte, în ,,ferestrele de iarnă’’. La alte soiuri de prun , în deosebi la cele cu
scoarţa cenuşie-albicioasă pomii nu prezintă plăgi pe trunchi.
∗ Apa
Cerinţele prunului faţă de apă sunt relativ mari. Prunul obţine rezultate foarte
bune în zonele colinare cu peste 600 mm precipitaţii anual. În zonele de stepă, cu mai
puţin de 500 mm precipitaţii anual, cultura intensivă a prunului necesită irigare. La
prunul comun, lipsa sau pubescenţa foarte slabă de pe lăstari şi frunze, poziţia
atârnând a frunzelor, pedunculul lung şi subţire, pruina abundentă de pe pieliţa
fructelor constituie caractere de adaptare la zonele cu ploi frecvente.
∗ Rezistenţa la acţiunea vânturilor
Este destul de mare, exceptând soiurile cu lemn fragil (Tuleu gras, Roşior
văratic), la care vântul puternic poate rupe o parte din ramuri. Până la maturitate, şi

147
chiar şi după aceea, fructele se ţin bine pe ramuri, uneori recoltându-se chiar cu
greutate.
∗ Solul
Prunul se numără printre speciile pomicole cu cele mai mici cerinţe faţă de
structura şi textura solului. Având înrădăcinare superficială, el valorifică cel mai
economic solurile subţiri, parţial erodate, de pe terenurile în pantă, inclusiv pe cele
situate spre baza versanţilor de munte. prunul necesită soluri cu reacţie acidă sau
neutră, pH optim = 5,8 – 7,2; pH minim = 5,4; pH maxim = 8,3. Prunul prezintă o
toleranţă mare la variaţia reacţiei solului. Reuşeşte şi pe soluri cu textură fină, cu un
conţinut de argilă de 30 – 55%, dacă acestea au un regim hidric favorabil. Prunul
valorifică bine sau satisfăcător aproape toate tipurile de sol din ţara noastră. În zona
pomicolă propriu-zisă, plantaţiile reuşite de prun se întâlnesc pe următoarele tipuri de
sol: podzoluri pseudogleizate, soluri brune slab, mediu şi puternic podzolite
pseudogleizate, pseudorendzine. Pe regosoluri prunul are creştere slabă, dar mai bună
decât a altor specii pomicole. Solurile negre de fâneaţă natural drenate sunt
valorificate bine de către prun. Pe cernoziomul castaniu şi pe cernoziomul degradat,
prunul găseşte condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Prunul nu tolerează
solurile sărăturate.

4.3.2 Amplasarea plantaţiei de prun

Prunul găseşte condiţii favorabile pentru creştere şi fructificare pe versanţii cu
înclinare până la 150 şi până la altitudinea de 500 m.

4.3.3 Soiuri recomandate în cultura ecologică

Timpurie Rivers. Este un soi precoce de vigoare mijlocie care rodeşte pe
buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime globulos,
vânăt violaceu, acoperit de o pruină grosieră albastră. Pulpa este semiaderentă, dulce
acidulată şi slab aromată. Maturarea fructelor se realizează la începutul lunii iulie.
Carpatin. Pomul are o vigoare mijlocie spre mică şi un schelet puternic,
garnisit uniform, cu buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze.
Fructul este de mărime medie, sferic alungit, albastru închis acoperit cu o pruină
cenuşie. Pulpa este neaderentă, galben-verzuie cu un gust echilibrat. Maturarea
fructelor la sfârşitul lunii iulie.
Minerva. Pomii au vigoarea mică mijlocie, coroana piramidală şi fructificarea
pe buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu
ovoid uşor asimetric de culoare vânătă violacee şi pruină grosieră albăstruie. Pulpa
este neaderentă, galben-verzuie, consistentă şi suculentă. Maturarea fructelor la 6 – 8
zile după coacerea fructelor din soiul Tuleu timpuriu.
Agen. Pomii au vigoarea mijlocie, coroana sferic-turtită şi rodirea pe buchete.
Fructul este mic spre mijlociu, invers ovoid şi roz violaceu, acoperit cu o pruină
groasă violacee. Pulpa este semiaderentă şi foarte dulce. Maturarea fructelor are loc
în prima jumătate a lunii septembrie.
Tuleu gras. Pomii sunt viguroşi şi formează coroane piramidale. Fructifică pe
ramuri mijlocii. Are lemnul fragil şi este incompatibil cu corcoduşul. Fructul este

148
mijlociu sau mare, elipsoidal şi colorat în violet închis cu pruina albastră. Pulpa este
neaderentă, dulce şi armonios acidulată. Maturarea fructelor între 15 – 30 august.
Dâmboviţa. Pomul are vigoare mare, coroana invers – conică şi rodirea pe
buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este rezistent la viruşi. Fructul este mare,
ovoidal, vânăt închis acoperit cu o pruină cenuşie. Pulpa este neaderentă, galben –
verzuie, suculentă, dulce şi plăcut acidulată. Maturarea fructelor are loc la câteva zile
după cea a prunelor din soiul Tuleu gras.
Gras ameliorat. Pomii cresc viguros şi rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi.
Fructul este mijlociu de mare, sferic, de culoare vânăt – roşcată, cu o pruină groasă,
violacee. Pulpa este neaderentă, galben – verzuie, dulce, slab acidulată şi cu aromă
fină. Maturarea fructelor în prima jumătate a lunii septembrie.
Gras românesc. Pomul este viguros şi formează o coroană elipsoidală.
Ramurile de schelet sunt puternice şi garnisite uniform cu buchete şi ramuri mijlocii
subţiri şi elastice. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime,
sferic, mov închis, acoperit cu o pruină albăstrui – albicioasă. Pulpa este aderentă,
verzui – gălbuie, dulce sau foarte dulce, lipsite de aromă şi aciditate. Maturarea
fructelor începe spre sfârşitul lunii septembrie şi continua în tot cursul lunii
octombrie.
Anna Spath. Pomii au vigoarea mijlocie sau mare, coroana invers piramidală
şi rodirea pe buchete şi, mai rar, pe ramurile mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze.
Fructul este mare, sferic, colorat în vânăt negricios, cu o pruină fină, de culoare
albastru deschis. Pulpa este neaderentă, galben – verzuie, suculentă şi cu un gust
echilibrat. Maturarea fructelor are loc în aceeaşi perioadă cu cea a prunelor din soiul
Gras românesc.
Diana. Pomul este de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificarea pe
ramuri mijlocii şi lungi. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare, globulos,
colorat în albastru deschis şi acoperit cu o pruină cenuşiu – albăstruie. Pulpa este
neaderentă, verde – gălbuie, consistentă şi cu gust plăcut. Maturarea fructelor la
începutul lunii iulie.
Silvia. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală şi fructificarea pe
buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare, elipsoidal, vânăt –
violaceu, cu pruină cenuşiu – albăstruie. Pulpa este neaderentă, alb – gălbuie, cu
gustul foarte plăcut. Maturarea fructelor are loc la 1 – 2 săptămâni după cea a
prunelor din soiul Tuleu gras.
Stanley. Pomul creşte potrivit de viguros şi formează o coroană rară, invers
piramidală. Acest soi este tolerant la viroze. Rodeşte pe buchete. Fructul este mare
sau foarte mare, ovoid, vânăt închis la culoare şi cu pruină albăstruie. Pulpa este
neaderentă, galben – aurie, fermă, dulce şi plăcută. Maturarea fructelor la sfârşitul
lunii august şi începutul lunii septembrie.
Record. Pomul este de vigoare mijlocie, coroana invers – conică şi cu
fructificarea pe buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare şi foarte
mare, sferic – alungit, vânăt închis la culoare şi cu pruină albăstruie. Pulpa este
neaderentă, galben – verzuie, crocantă şi cu gust echilibrat. Maturarea fructelor are
loc la câteva zile după soiul Tuleu gras.

149
 4.3.4 Specificul înfiinţării plantaţiilor
Prunul se plantează pe terenuri plane şi terenuri amenajate în terase şi în
parcele prevăzute cu alei de trafic tehnologic. Livezile care se înfiinţează sunt clasice,
intensive şi superintensive. În livezile clasice, prunul se plantează la distanţa de 5,5 –
6,0/4,5 – 5,0 m, în livezile intensive la 5,0/3,5 – 4 m, iar la supraintensive, la 3,0 –
3,5/2 m. Întrucât majoritatea soiurilor de prun sunt autoincompatibile se recomandă
ca în parcelă să se planteze 2 – 3 soiuri cu înflorire simultană pentru asigurarea
polenizării încrucişate.

4.3.5 Întreţinerea plantaţiei

A. Formarea coroanelor
Conducerea coroanelor la soiurile de prun se realizează sub formă de vas
ameliorat, palmete şi fus subţire.
B. Tăierile
În perioada de tinereţe, unele soiuri de prun lăstăresc puternic şi îndesesc
coroana cu ramuri lungi şi subţiri, încărcate supranumeric cu muguri de rod, altele
formează lăstari puternici şi fertili, care pot evolua în buchete ramificate mici,
mijlocii sau mari. Structura permanentă a coroanei este formată din şarpante arcuite
scurte şi groase, scurte şi subţiri, mijlocii – dresate, lungi şi viguroase. Existenţa
acestor structuri, atât de diverse ca vigoare, rezistenţă şi unghi de inserţie, impune
aplicarea unor tăieri adecvate prin care pomii să valorifice eficient întregul potenţial
de rodire al soiului şi să asigure coroanei o structură solidă. Astfel, la soiurile cu
ramurile de schelet dresate şi fragile, curbate şi subţiri se fac tăieri de reducţie în
lemn de 3 – 4 ani, pentru fortificare şi ramificare, evidenţiindu-se astfel dezbinările şi
frângerile ramurilor.
La soiurile cu ramuri viguroase, garnisite cu buchete ramificate, tăierile sunt
mai uşoare şi constau în scurtarea prelungirilor şarpantelor cu 1/3, 1/2 din lungime
pentru stimularea ramificării. Cu această ocazie se reduce semischeletul care s-a
degarnisit în timpul fructificării, se suprimă ramurile care au rodit slab şi prezintă
zone mari neproductive, precum şi a celor epuizate de recolte. Ramificaţiile
complicate se simplifică prin tăieri de rărire, înlăturându-se ramurile subţiri situate
spre vârf nepurtătoare de muguri fructiferi.
La pomii viguroşi cu creşteri normale se fac tăieri în fiecare an pentru
normarea încărcăturii pomilor cu rod, care constau în întinerirea semischeletului care
a depăşit vârsta de 4 – 6 ani, scurtarea semischeletului tânăr alungit, garnisit cu
numeroase buchete şi ramuri mijlocii. Sunt eliminate totodată ramurile frânte şi
dezbinate, uscăturile şi ramurile lacome de pe punctele de curbură ale şarpantelor.
La pomii aflaţi în plină rodire, cu creşteri mai reduse şi poziţia şarpantelor
arcuită şi orizontală, se fac tăieri în lemn de 4 – 5 ani, deasupra unei ramuri
viguroase, lacomă sau de semischelet şi se scurtează ramurile mijlocii cu 1/3 – ½ din
lungime, pentru ramificare şi fortificare, iar ramurile debile şi epuizate se suprimă.
C. Lucrările solului
Întreţinerea solului în livezile de prun nu a constituit o preocupare constantă
pentru marea majoritate a pomicultorilor. Prunii se pot găsi în cele mai diferite

150
situaţii: în ţelină permanentă, în ţelină cu lucrarea solului în jurul trunchiului pe o
porţiune mai mare sau mai mică, pe terase cultivate cu diferite plante anuale (culturi
intercalate), în livezi cu sol lucrat permanent (ogor negru).
În livezile vechi de prun, înfiinţate pe terenuri în pantă mare, se poate menţine
ţelina permanentă cu condiţia ca în fiecare primăvară să se grăpeze iarba şi să se
niveleze muşuroaiele.
În livezile tinere de prun, aşezate în zone cu precipitaţii bogate (minim 700
mm) se pot cultiva intercalat diferite plante anuale, prăşitoare. Este bine însă ca în
cazul culturilor intercalate porţiunea de teren menţinută ca ogor negru de o parte şi de
alta a trunchiurilor să se extindă an de an cu cel puţin 0,5 m pentru a se crea condiţii
optime de creştere a pomilor. O cultură intercalată printre pomii tineri, deosebit de
rentabilă o constituie arbuştii fructiferi, coacăzul negru. Trebuie de reţinut că culturile
intercalate sunt rentabile şi nu influenţează prea mult creşterea şi rodirea pomilor,
numai până în anii 8 – 10 de la plantare, adică atât timp cât rădăcinile şi partea
aeriană a pomilor nu au ocupat întreaga suprafaţă rezervată prin distanţele de
plantare, fixate de la început. Odată cu intrarea deplină pe rod a pomilor, culturile
intercalate au influenţă negativă asupra recoltei de prune şi la rândul lor dau producţii
scăzute, datorită mai ales umbririi, dar şi concurenţei mari din partea sistemului
radicular al pomilor. După intrarea pe rod însă, ogorul negru s-a dovedit cel mai
eficace, atât în ceea ce priveşte preţul de cost al fructelor, cât şi creşterea şi rodirea
pomilor. Arătura de toamnă la 14 – 16 cm adâncime trebuie să fie obligatorie, iar
lucrările cu discul sau cultivatorul să se facă ori de câte ori este nevoie pentru
menţinerea solului curat de buruieni, în cazul ogorului negru sau întreţinerea
culturilor intercalate.
D. Irigarea
Este obligatorie la plantaţiile tinere în lunile mai, iunie, iulie când nu cad cel
puţin 200 – 250 mm precipitaţii. Norma de udare este de 300 – 400 m.c./ha, pentru a
se umecta profilul de sol în care sunt distribuite majoritatea rădăcinilor. Condiţiile
optime de creştere a prunilor se asigură atunci când în sol se menţine o umiditate de
70% din capacitatea de câmp.
E. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul
Folpan 231 sau Folpan 141, astfel:
θ după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
θ la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
θ după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan
231 sau 141, în concentraţie de 1 – 2 %.
F. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de prun sunt: ciuruirea bacteriană şi
micotică a frunzelor (Pseudomonas syringae), monilioza (Monilinia laxa), pătarea
roşie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum) şi vărsatul prunului (Plum-pox).
Ciuruirea bacteriană şi micotică a frunzelor (Pseudomonas syringae):
bacteria atacă ramurile, tulpina, frunzele şi fructele. Pe ramuri şi tulpini apar ulceraţii

151
deschise, profunde, cu scurgeri cleioase şi cu tendinţa de extindere a atacului de jur
împrejur. Simptomul general al bolii constă în îngălbenirea frunzelor şi piticirea
lăstarilor urmat de veştejirea frunzişului în timpul verii. Pe frunzele tinere apar puncte
mici, gălbui, care contrastează cu fondul verde. Pe fructe atacul este mai rar şi constă
în pete mici circulare cu suprafaţa rugoasă. Combaterea se poate realiza prin:
θ măsuri de igienă culturală: strângerea şi arderea organelor afectate;
θ măsuri chimice: tratamente chimice ce constau în 2 – 3 tratamente începând
de la dezmugurit cu zeamă bordeleză 0,75% sau cu Champion 0,2%.
Pătarea roşie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum): boala este frecventă
în plantaţiile neîngrijite unde frunzele atacate căzute rămân pe suprafaţa solului. Pe
frunze apar la început pete verzi – gălbui de 1 – 5 mm diametru, care cu timpul se
extind ajungând până la 10 mm, devin portocalii, apoi roşii iar spre sfârşitul perioadei
de vegetaţie devin brune negricioase. Ţesuturile din dreptul petelor se îngroaşă, devin
tari şi se bombează puţin spre partea inferioară. Frunzele puternic atacate cad
prematur. Combaterea se poate realiza prin:
θ măsuri de igienă culturală: îndepărtarea frunzelor uscate şi arderea lor;
θ măsuri chimice: tratamente chimice la căderea frunzelor cu produse pe bază
de cupru (zeamă bordeleză 0,5% sau cu Champion 0,2%).
Monilioza (Monilinia laxa): atacul se manifestă pe flori, frunze, lăstari şi
fructe. Atât florile cât şi frunzele atacate rămân pe lăstari. Veştejirea florilor şi a
lăstarilor se produce foarte rapid. Infecţiile sunt favorizate de vremea ploioasă şi
temperatura scăzută, precum şi de leziunile provocate de insecte sau grindină.
Combaterea se poate realiza prin:
θ măsuri de igienă culturală: strângerea fructelor atacat şi a lăstarilor uscaţi şi
arderea acestora;
θ măsuri chimice: tratamente chimice în perioada de repaus vegetativ cu
zeamă bordeleză 3%.
Vărsatul prunului (Plum-pox): este cea mai periculoasă viroză la prun. Pomii
atacaţi produc puţin, fructele cad în masă înainte de maturare cu 2 – 3 săptămâni.
Vărsatul se poate recunoaşte după simptomele produse pe frunze, fructe şi sâmburi.
Pe frunze apar pete inelare clorotice sau benzi, fără margini bine definite, însoţite
uneori şi de îngălbenirea ţesuturilor pe nervuri. Combaterea se poate realiza prin:
θ folosirea la plantare numai a materialului săditor certificat;
θ asigurarea carantinei sanitare;
θ distrugerea pomilor infectaţi;
θ combaterea vectorilor, buruienilor;
θ extinderea în cultură a soiurilor tolerante.
G. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de prun sunt: viespea prunului,
viermele prunelor, nălbarul, păduchele ţestos, păduchele cenuşiu.
În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi
anume:
θ instalarea capcanelor cu feromoni;
θ folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită);

152
 θ folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit
XL, Biotrol VHZ, Vitex R;
θ combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.
4.3.6 Recoltarea
Pentru ca prunele să întrunească maximum de calităţi gustative este necesar să
fie recoltate la maturitatea deplină. Momentul optim pentru cules este atunci când
fructele au atins forma, mărimea şi coloraţia tipică soiului respectiv, dar totodată şi
nivelul cel mai înalt de acumulare a diferitelor substanţe nutritive şi aromatice ceea ce
se exprimă prin calităţi gustative superioare. Prunele recoltate în pârgă sau înainte de
pârgă, nu-şi mai continuă coacerea în depozit, deci nu ating calităţile gustative
specifice soiului. Ele conţin mai puţine substanţe nutritive, se zbârcesc mai uşor şi nu
se păstrează aşa de mult ca cele recoltate la momentul optim. În afară de acestea,
recoltarea prea timpurie are ca efect scăderea producţiei la hectar, deoarece fructele
nu au atins mărimea şi greutatea lor normală. Numai dacă prunele urmează a fi
transportate la distanţă mare, pot fi culese cu 2 – 5 zile înainte de momentul optim de
recoltare, deoarece în acest caz rezistă mai bine la transport. Tot atât de dăunător este
şi recoltatul cu întârziere, nu numai prin efectele negative asupra producţiei din anul
următor dar şi prin faptul că fructele se păstrează mai puţin şi nu rezistă la transport.
Prunele destinate consumului în stare proaspătă, ca şi cele pentru deshidratare, se
culeg numai cu mâna. Recoltatul trebuie făcut pe timp răcoros, după ce fructele sunt
uscate. Culesul se face de jos în sus şi de la vârful spre baza ramurilor.

4.4 Tehnologia de întreţinere a nucului

Denumirea ştiinţifică: Junglans regia

4.4.1 Cerinţe faţă de factorii de mediu

∗ Lumina
Dintre speciile pomicole cultivate în ţara noastră, nucul este cel mai exigent
faţă de lumină. El creşte şi fructifică cel mai bine când se află izolat, primind lumina
solară din toate părţile. Lumina trebuie să ajungă în coroana nucului atât de sus (pe
verticală), cât şi din părţile laterale. Dacă între marginile coroanelor nucilor vecini nu
rămâne un spaţiu liber de cel puţin un metru, prin care să pătrundă lumina solară,
baza coroanei rămâne permanent umbrită, practic neproductivă, mai ales în partea
nordică. Fructele din coroana nucului sunt repartizate inegal, în partea nordică sau
umbrită de alţi pomi, producţia de fructe fiind mult mai mică. În condiţii de insolaţie
prea puternică, în perioade prea secetoase tegumentul seminal se brunifică. În cazuri
mai rare, se înnegreşte şi endocarpul (coaja tare a nucii), aspectul comercial al
fructelor fiind depreciat. Nucile parţial înnegrite, din cauza excesului de insolaţie,
sunt mai frecvente la vârful coroanei. În condiţii de luminozitate îndestulătoare,
atacul bacteriozei este mai slab. Nucul produce multă umbră, nu numai sub coroana
lui ci mult în afara acesteia datorită taliei foarte mari şi coroanei voluminoase, cu
frunze foarte mari şi dese. Coroana nucului este deasă nu prin ramuri, ci prin frunze.
Frunzele de nuc produc juglonă, o substanţă fitotoxică ce ajunge în sol prin picăturile
de ploaie. Datorită în parte şi acestei substanţe, sub coroana nucului, unde lumina
solară şi umiditatea solului sunt insuficiente, nu cresc alte plante, sau creşterea lor

153
este foarte slabă. Nu este recomandat ca oamenii să se odihnească, şi mai ales să
doarmă la umbra nucului.
∗ Căldura
Având origine sudică, nucul este iubitor de căldură. El reuşeşte cel mai bine în
zonele cu temperatura medie anuală de 9 – 10,50C, cu temperatura medie a lunii mai
de 15 – 170C, a lunii celei mai calde (iulie sau august) de peste 200C, a lunii
septembrie de la 14 - 160C, iar a lunii octombrie de 9 - 110C. rezultate destul de bune
se obţin la nuc şi în zone cu temperatura medie anuală de 8 – 90C, mai ales când este
plantat în expoziţii favorabile. Mugurii nucului încep să se umfle când temperatura
medie zilnică a aerului depăşeşte 100C. temperatura optimă pentru înflorire şi
fecundare este de 15 – 200C. Suma temperaturilor active trebuie să depăşească 3000 –
32000C anual, din care 2100 – 23000C în perioada creşterii şi maturării fructelor.
Perioada fără îngheţuri trebuie să fie de minimum 160 – 170 de zile. În perioada
creşterii şi maturării fructelor, nucul necesită căldură moderată.
∗ Rezistenţa la temperaturile scăzute
Dacă se pregătesc bine pentru iarnă, nucii suportă fără pagube scăderea
temperaturii până la -250C (în perioada repausului obligatoriu). Între –25 şi -270C
degeră amenţii şi o parte din mugurii micşti şi vegetativi, la –28 sau -290C, degeră şi
ramurile anuale, iar la -300C pot fi distruşi nucii tineri (partea aflată deasupra stratului
de zăpadă), iar la nucii în producţie degeră ramurile în vârstă de 2 – 4ani. În general
rezistenţa la ger a nucului este apropiată de aceea a prunului şi a vişinului. În anumite
situaţii nucul poate suporta scăderea lentă a temperaturii până la -360C, fără pagube
considerabile. Când tulpina nucului degeră parţial, ea se reface datorită faptului că în
acest caz mugurii dorminzi şi adventivi pornesc în creştere pe porţiunile tulpinii
nevătămate de ger.
∗ Apa
Zonele cu 600 – 800 mm precipitaţii anual sunt cele mai favorabile pentru nuc,
dar se obţin rezultate bune şi foarte bune începând cu 550 – 600 mm precipitaţii
anual. În intervalul mai – iunie, când are loc creşterea intensă a lăstarilor şi fructelor
sunt necesare lunar câte 100 – 120 mm precipitaţii, în iulie 80 – 100 mm, iar în
august 70 – 80 mm. În perioada mai – septembrie, nucul necesită câte 100 – 150 mm
precipitaţii lunar. În perioada coacerii fructelor, umiditatea trebuie să fie moderată (ca
şi căldura). Excesul de apă din această perioadă produce înnegrirea şi putrezirea cojii
verzi, iar miezul se închide la culoare, devine moale şi are gust neplăcut. Umiditatea
relativă a aerului optimă pentru nuc este de 60 – 70% în perioada înfloririi şi
fecundării, de 68 – 72% în restul perioadei de vegetaţie şi de 76 – 80% în timpul
repausului. Umiditatea atmosferică prea mare favorizează atacul bacteriozei mai ales
pe văile închise. Nucul suportă bine seceta de scurtă durată.
∗ Solul
Nucul creşte şi fructifică bine pe următoarele tipuri de sol: negre de fâneaţă
natural drenate, brune şi brune podzolite, pseudorendzine, pretoziomuri, cenuşii de
pădure, brun roşcat de pădure, cernoziomuri, aluviuni şi soluri nisipoase. Pe conurile
de dejecţie ale torenţilor (solificate sau în curs de solificare) se găsesc exemplare de
nuc foarte viguroase. Terenurile cu substraturi argiloase sau marnoase, umede şi reci,
impenetrabile pentru rădăcini, sunt contraindicate pentru plantarea nucului. Nucul

154
preferă soluri cu umiditate suficientă. Solurile favorabile nucului sunt cele cu pH-ul
de 6 – 7,5. Când reacţia solului este pronunţat acidă (pH 4,5 – 5 ), coaja nucilor
rămâne moale şi cu valvele sudate slab. La un pH= 7,8 – 8 nucul creşte, dar este
expus la cloroză.

4.4.2 Amplasarea plantaţiei de nuc

În zone colinare suficient de umede, nucul trebuie plantat în expoziţii sudice,
sud-vestice sau sud-estice, iar în zone secetoase vor fi preferate expoziţiile: nord –
vestică, nord – estică şi chiar nordică, unde umiditatea solului se menţine mai bine,
iar arşiţele sunt mai atenuate.

4.4.3 Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul recomandat pentru culturile de nuc din România este alcătuit din
soiurile: Sibişel precoce, Geoagiu 65, Germisara, Orăştie, Novaci, Bratia, Sarmis,
Miroslava, Velniţa, Roxana (rezistent la boli).

4.4.4 Specificul înfiinţării plantaţiilor

Cultura nucului se înfiinţează în sistem clasic (10-12m/10-12m) şi
semiextensiv (8/6m), în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Se plantează
pomi altoiţi, pomi înmulţiţi prin seminţe pentru fructe şi ca portaltoi (pentru altoire în
livadă). Materialul săditor trebuie să fie viguros, cu rădăcini multe şi lungi, lipsite de
vătămări.

4.4.5 Întreţinerea plantaţiei

A. Tăierile
La nuc sunt necesare, pentru eliminarea zonelor degarnisite, stimularea
ramificării şarpantelor şi subşarpantelor, reînnoirea periodică a semischeletului şi
amplificarea punctelor de rodire. În aceste condiţii se asigură menţinerea constantă şi
la aceiaşi parametri a raportului dintre creştere şi rodire. Tăierile se execută
primăvara devreme, în fenofaza de umflare a mugurilor (aprilie), când calusarea
rănilor se face mai repede şi mai complet.

B. Lucrările solului
Întreţinerea solului în livezile tinere de nuc se face în ogor negru, iar pentru
plantaţiile pe rod se recomandă înierbarea artificială.

C. Irigarea
Fiind o specie destul de pretenţioasă faţă de apă, irigarea se impune în condiţii
se secetă.

D. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul:
azotofertil, Folpan 231 sau Folpan 141. Tratamentele sunt în număr de 4, astfel:
θ la apariţia frunzelor;

155
 θ la începutul formării fructelor;
θ la 2 – 3 săptămâni după a doua aplicare;
θ la 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare.

E. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de nuc sunt: bacterioza sau arsura
bacteriană, antracnoza, cancerul deschis sau necroza ramurilor de nuc, putregaiul
măduvei nucului, boala cernelii, putregaiul rădăcinilor. Pentru combatere se folosesc
metode de igienă culturală (strângerea părţilor atacate şi arderea acestora) precum şi
tratamente chimice cu produse cuprice (zeama bordeleză în concentraţie de 0,75% în
timpul vegetaţiei şi 1 – 3% în perioada de repaus).

F. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de nuc sunt: viermele nucilor, păduchii
ţestoşi, păduchii de frunze, omizile defoliatoare. Pentru combaterea păduchilor ţestoşi
şi a păduchilor de frunze se fac stropiri cu soluţie de săpun de potasiu lichid (150 –
300 g săpun la 10 l apă), iar omizile defoliatoare se combat prin strângerea cuiburilor
şi arderea acestora.

4.4.6 Recoltarea
Pentru dulceaţă nucile se recoltează verzi când au 2 – 3 cm diametru.
Pentru valorificarea miezului, recoltarea se face la maturitatea fiziologică, prin
scuturare şi adunarea manuală de pe sol sau de pe prelate. Fructele necojite se ţin în
apă timp de 12 – 24 de ore, până se cojesc. Fructele se usucă până ajung la umiditatea
de 8 – 12%, se sortează şi se ambalează în saci.

156
 Partea a IV-a Creşterea animalelor în sistem ecologic

Sectorul zootehnic reprezintă o componentă de bază a exploataţiei agricole

ecologice, care pe de o parte reprezintă un debuşeu al unor produse ecologice
vegetale din cadrul exploataţiei agricole, realizând astfel integrarea producţiei
agricole vegetale şi animale, iar pe de altă parte asigură îngrăşămintele organice
necesare fertilizării plantelor de cultură.
Animalele trebuie crescute în aer liber şi într-un număr limitat pe unitatea de
suprafaţă, ceea ce asigură un confort comportamental şi condiţii minime de stres
pentru animale, precum şi o poluare minimă a solului, apelor de suprafaţă şi a apelor
subterane.
Densitatea animalelor în adăpost, în funcţie de rasă şi vârstă trebuie să asigure
confortul animalelor. Astfel, animalele trebuie să aibă suficient spaţiu pentru a sta în
picioare în mod natural, pentru a se culca şi a se întoarce cu uşurinţă, pentru a-şi face
toaleta, precum şi pentru a efectua mişcări naturale. Suprafaţa minimă a adăposturilor
în interiorul şi în exteriorul acestora este specificată în Normele metodologice de
aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr. 34/2000, tabel nr28 şi
tabel nr. 29.

Suprafaţa minimă a adăposturilor în interiorul şi în exteriorul acestora la diferite

specii de animale (bovine, ecvine, ovine, caprine şi suine)
tabel nr.28
Suprafaţa interioară Suprafaţa exterioară
Specia Greutate vie (fără păşuni)
(mp/cap)
(kg) (mp/cap)
Până la 100 1,5 1,1
Bovine şi cabaline pentru Până la 200 2,5 1,9
reproducere şi îngrăşat Până la 350 4,0 3
Peste 350 5 3,7
Vaci de lapte 6 4,5
Tauri de reproducţie 10 30
1,5 2,5
Oi şi capre
0,35/miel, ied 0,5/miel, ied
Scroafe cu purcei de până la 40 de
7,5 2,5
zile
Până la
0,8 0,6
50
Porci la îngrăşat
Până la 85 1,1 0,8
Până la 110 1,3 1
Peste 40 de
Purcei zile şi până 0,6 0,4
la 30 kg
2,5-femele 1,9
Porci pentru prăsilă
6-masculi 8

157
Suprafaţa minimă a adăposturilor în interiorul şi în exteriorul acestora pentru păsări
tabel nr. 29
Suprafaţa interioară
Suprafaţa exterioară
Specia număr de loc de
cuibar (mp/cap)
animale/mp cocoţat/animal
8 găini ouătoare
Găini ouătoare 6 18 4
pe cuibar
4 – pui pentru carne
Păsări pentru 10 cu un
şi bibilici
carne în maxim de 21kg 20 (numai
4,5 – raţe
adăposturi greutate pentru bibilici)
10 – curcani
fixe vie/mp
15 – gâşte
16 în
adăposturi
Păsări de
avicole mobile
carne în
cu un maxim 2,5
adăposturi
de 30 kg
mobile
greutate
vie/mp

Densitatea animalelor în aer liber trebuie stabilită conform tabel nr. 30, astfel
încât să nu ducă la exploatarea excesivă a vegetaţiei şi degradarea solului prin
eroziune sau tasare.

Numărul maxim de animale pe hectar (Normele metodologice de aplicare a

Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr. 34/2000)
tabel nr.30
Nr maxim de animale pe ha, echivalent a
Grupa sau specia
170 kg azot/ha/an
Cabaline în vârstă de peste 6 luni 2
Viţei pentru îngrăşat 5
Alte bovine în vârstă de mai puţin de 1 an 5
Bovine între 1 şi 2 ani – masculi 3,3
Bovine între 1 şi 2 ani – femele 3,3
Bovine în vârstă de peste 2 ani – masculi 2
Juninci de prăsilă 2,5
Tineret femel bovin pentru îngrăşare 2,5
Vaci de lapte 2
Vaci de lapte pentru reformă 2
Iepuri femele de prăsilă 100
Oi 13,3
Capre 13,3
Purcei 75
Scroafe de prăsilă 6,5
Porci pentru îngrăşare 14
Găini pentru carne 580
Găini ouătoare 230

158
 1. Creşterea bovinelor

1.1 Conversia
Perioada de conversie este de 12 luni pentru bovinele de carne, 6 luni pentru
vacile de lapte.
1.2 Materialul biologic utilizat pentru producţia de lapte şi de carne
ecologică
Animalele exploatate trebuie să provină din gospodării care practică agricultura
ecologică. Introducerea animalelor (vaci, juninci) din exploataţiile convenţionale nu
poate depăşi 10% din efectiv. Taurii de reproducţie pot fi procuraţi din gospodării
convenţionale dacă după cumpărare sunt furajaţi conform regulilor ecologice.
∗ Caracteristici morfo-fiziologice
Materialul biologic apt pentru fermele zootehnice ecologice trebuie să fie, de
preferinţă autohton, cu rezistenţă crescută la factorii naturali de mediu, pretabili la
creşterea extensivă sau cel mult semiintensivă, cu constituţie robustă, indici de
reproducţie foarte buni, fecunditate şi prolificitate ridicată, o bună vitabilitate şi
viabilitate a nou – născuţilor.
Animalele utilizate, trebuie să poată asimila o furajare variată, să nu aibă
exigenţe crescute faţă de unii factori limitativi ai producţiei (furaje proteice de origine
animală, aminoacizi sintetici, vitamine de sinteză), să răspundă favorabil la condiţiile
extensive (apropiată de natură) de creştere.
θ Gradul de ameliorare al animalelor şi sistemul de reproducţie
Zootehnia ecologică nu agreează materialul biologic excesiv de modelat
genetic, specializat şi orientat spre producţii epuizante. Se promovează rasele şi
metişii autohtoni, cu mare rezistenţă naturală, indici buni de reproducţie, vitalitate şi
producţii mixte. Se acordă importanţă maximă însuşirilor calitative ale producţiei şi
nu celor cantitative. Este interzisă orice manipulare genetică, ca transplantul de
embrioni sau clonarea. Reproducţia animalelor în zootehnia ecologică este de regulă
cea naturală dirijată, cu utilizarea celor mai buni reproducători din rasă, hibrid sau
populaţie. Este admisă însămânţarea artificială la vaci, dar nu se admit metode
biotehnologică avansate cum ar fi: transferul de embrioni, clonarea ori animale
obţinute prin inginerie genetică (OMG).
θ Rezistenţa la factorii de mediu
Zootehnia ecologică presupune legarea animalelor de pământ, acces liber în
exterior obligatoriu, păşune sau administrare de nutreţuri verzi, respectarea
confortului şi a bunăstării animalelor, controlul densităţii animalelor, respectarea
ritmului de creştere, furajarea extensivă sau semiintensivă. În aceste condiţii rasele,
hibrizii, populaţiile de animale utilizate trebuie să fie rezistente la condiţiile naturale
de mediu (variaţii termice, precipitaţii limitate, curenţi de aer, insolaţie şi degerări),
cât şi la unii factori artificiali (stand tare, legare, muls mecanic, unele zgomote,
dereglări ale condiţiilor de odihnă). Animalele utilizate trebuie să fie rezistente la
îmbolnăviri, avându-se în vedere că în zootehnia ecologică nu sunt admise, de regulă,
remediile terapeutice alopate cu medicamente de sinteză. Baza menţinerii sănătăţii o

159
constituie întărirea rezistenţei generale, prevenirea bolilor, crearea condiţiilor optime
de creştere.
θ Rase de bovine utilizate în zootehnia ecologică:
a) Bălţată Românească: este rezultatul unor încrucişări între populaţia locală
,, Sura de stepă’’ cu rasa ,,Simenthal’’. Cu o dezvoltare mijlocie, e bună
producătoare de lapte şi de carne.
b) Brună de Maramureş: rasă locală bine adaptată la condiţii mai vitrege de
viaţă. Provine din rasa ,, Brună elveţiană’’ şi populaţia locală ,, Sura de
stepă’’.
c) Pinzgau de Transilvania, Pinzgau de Dorna: sunt rase provenite din
încrucişarea rasei ,,Pinzgau’’ cu rase locale. Au lapte şi carne de calitate şi
sunt adaptate condiţiilor montane.
d) Holstein – Friză: varietatea neagră are originea în partea nordică a Europei,
vită de şes, care în SUA şi Canada a fost specializată pentru producţia de
lapte (produce lapte cu un conţinut de grăsime mediu 3,5 – 4,5%), producţia
de lapte este foarte bună iar cea de carne redusă. Producţia epuizantă
conduce la uzura timpurie. Ajunge repede la maturitate şi pretinde condiţii
excelente.
e) Charolais: rasă franceză de carne, cu o culoare uniformă gri – albui, este un
partener excelent pentru încrucişare.
f) Limuusin: rasă franceză cu o culoare roşcată uniformă cu un temperament
vioi. E o vită bună de carne.
g) Blonde d’Acuitane: rasă franceză original folosită pentru muncă, creşterea
ei a avut loc mai târziu decât celelalte vite din Franţa. Are culoare brună
gălbui deschis, cu corp mare. Se pretează pentru încrucişări în producţia de
carne.
Din rasele enumerate sunt recomandate următoarele:
θ Pentru lapte: Bălţată Românească, Brună de Maramureş, Pinzgau de
Transilvania, Pinzgau de Dorna, Holstein – Friză.
θ Pentru carne: Bălţată Românească, Brună de Maramureş, Pinzgau de
Transilvania, Pinzgau de Dorna, Limuusin, Blonde d’Acuitane.

1.3 Exigenţe generale privind creşterea animalelor

Creşterea animalelor în fermele ecologice se realizează în regim extensiv, cu
acces obligatoriu la păşune, întreţinere în sistem nelegat. Mărimea fermei depinde de
resursele furajere, dar nu se poate admite o încărcătură mai mare de 2 UVM/ha. Pe
baza reglementărilor UE şi ale Guvernului Românie, sunt clare cerinţele impuse de
agricultura ecologică faţă de zootehnie. În procesul de realizare a condiţiilor necesare
se disting două faze: faza de conversie şi faza propriu-zisă de producţie ecologică.
Problema este divizată şi de direcţia în care se îndreaptă producţia (lapte, carne,
mixt).
∗ Adăpostirea şi confortul animalelor
Principiul de bază în zootehnia ecologică este apropierea animalelor de mediul
natural, aplicarea de metode şi tehnici care respectă etologia normală a animalelor.
Adăposturile trebuie să corespundă cerinţelor fiziologice, igienice şi de producţie. Se

160
vor respecta normele de suprafaţă (6 mp/cap la vaci, 1,5 – 5 mp/cap la tineret, 10
mp/cap la tauri) şi de volum (25 m3/cap) şi animalele trebuie să aibă acces la padoc;
se preferă întreţinerea nelegată iar priponitul la păşune este interzis. Pardoseala să fie
întreagă cu aşternut bogat; se admite şi grătar pe zone limitate de depunerea
dejecţiilor.
Microclimatul adăposturilor trebuie să fie de confort: temperatura 5 – 250C,
umiditate 55 – 75%, curenţii de aer 0,1 – 0,5m/s, gazele nocive în limite admise,
lumina 60 – 70 lucşi cu o durată maximă de 16 ore/zi, aeromicroflora redusă.
Ventilaţia naturală trebuie să asigure schimbul normal de aer curat, circa 120 – 250
m3/cap de vacă şi oră. La păşune animalele trebuie ferite de insolaţie, ploi reci cu vânt
puternic, grindină.
∗ Furajarea animalelor
Baza furajeră trebuie asigurată numai din producţia ecologică. Adaosurile,
suplimentările de furaje pot fi numai cele permise. Problema principală este
rezolvarea sarcinilor legate de furajare în timpul celor patru anotimpuri: iarna,
primăvara, vara şi toamna. Iarna este perioada cea mai grea pentru asigurarea
confortului în adăpost, scoaterea în padocuri pentru plimbare, eventual pe păşune. Pe
timp de iarnă animalele pot fi furajate cu: furaje însilozate, raţii furajere (amestec
uruială, porumb), furaje suculente, produse secundare (coceni, paie), furaje fibroase
(fân, lucernă), adaosuri permise. În perioadele de vară, primăvară, toamnă se practică
păşunatul permanent + suplimentări cu masă verde sau fibroase.
Principiile păşunatului:
θ parcelarea păşunii;
θ asigurarea cu apă pentru adăpat în permanenţă;
θ asigurarea locului de odihnă în umbră;
θ densitatea corespunzătoare a animalelor.
Întreţinerea păşunii: curăţarea de vegetaţie necorespunzătoare, defrişare,
cosire, reînsămânţarea în cazurile în care acest procedeu se impune, îndepărtarea
plantelor otrăvitoare, a paraziţilor şi a plantelor purtătoare de paraziţi.
∗ Adăpatul animalelor
Adăpatul are o importanţă deosebită. Trebuie realizată în timpul păşunatului şi
pe parcele. Atenţie la calitatea corespunzătoare a apei, la temperatură, la curăţenia
împrejurimii locului de adăpat, la frontul şi raza de adăpare. Apele naturale, apele
curgătoare, în general nu sunt bune şi recomandate pentru adăpat. Metode posibile de
adăpare: fântână + jgheab, apă adusă cu cisternă, adăpător cu plutitor.

1.4 Calitatea laptelui

∗ Igiena laptelui ecologic
Recoltarea laptelui se va face în perfecte condiţii de igienă, incluzând sănătatea
şi igiena glandei mamare, igiena mulgătorilor, a aparatelor şi vaselor de muls,
păstrarea laptelui muls, răcirea lui imediată. La igienizare se vor folosi numai
mijloace şi procedee admise în zootehnia ecologică.
∗ Calitatea laptelui
Laptele ecologic trebuie să corespundă pe deplin tuturor criteriilor de calitate:
nutriţională, sanitară, bacteriologică, tehnologică, senzorială şi psiho – socială.

161
Laptele bio trebuie obţinut în condiţiile tehnice ale agriculturii ecologice şi să
prezintă următoarele însuşiri de calitate:
θ substanţe utile: 7% (grăsime 3,8% + proteine 3,2%);
θ NTG/ml: sub 50000 de germeni;
θ germeni patogeni: absenţi;
θ spori butirici: < 1000/l;
θ număr celule somatice: sub 250 000/ml;
θ lipoliza: sub 0,18%;
θ inhibitori: absenţi;
θ pesticide: absente;
θ metale grele: absente;
θ micotoxine: absente;
θ radionuclizi: în STAS;
θ condiţii senzoriale: normale;
θ calitate comercială: optimă.
∗ Obţinerea laptelui liber de germeni patogeni şi cu un număr redus de
germeni nepatogeni în fermele de vaci
În ţările civilizate laptele este considerat produs alimentar strategic. Popoarele
care nu consumă suficient lapte consumă excesiv de mult alcool.
Calitatea bacteriologică a laptelui este un criteriu principal în cadrul calităţii
globale a laptelui pentru consum în stare proaspătă, ca şi pentru cel supus procesării.
Sub aspect bacteriologic laptele obţinut în ferme trebuie să prezinte:
θ absenţa germenilor patogeni;
θ grad redus de contaminare globală cu germeni nedoriţi, de origine internă şi
externă;
θ prezenţa microorganismelor dorite (utile).
∗ Condiţii pentru obţinerea laptelui liber de germeni patogeni:
θ animale sănătoase, libere de boli transmisibile prin lapte: tuberculoză,
salmoneloză, leptospiroză, bruceloză, febră aftoasă;
θ glanda mamară sănătoasă, fără mamită streptococică, stafilococică sau de
altă natură;
θ mulgători sănătoşi, fără boli infecţioase cronice, afecţiuni respiratorii acute
sau furunculoză.
∗ Microorganisme nedorite în lapte cu origine internă şi mai ales externă:
θ bacterii coliforme: E coli, Aerobacter aerogenes;
θ bacterii proteolitice: B. fluorescens liquefaciens, B. vulgaris, B. subtilis, B.
mezentericus;
θ bacterii butirice: Clostridium butiricum, Cl. Thyrobutiricum;
θ drojdii: Torrula cremonis, Saccharomyces lactic;
θ mucegaiuri: Oidium lactis, Penicillium glaucum, Aspergillus niger, Mucor
mucedo.
∗ Condiţii pentru obţinerea laptelui cu un grad redus de continuitate cu
microorganisme nedorite:
θ igiena glandei mamare înainte şi după muls;
θ igiena mulgătorilor;

162
 θ igiena aparatelor şi a vaselor de muls;
θ igiena vaselor de păstrare a laptelui;
θ evitarea silozului cu fermentaţie butirică;
θ microclimatul din adăposturi;
θ filtrarea laptelui;
θ răcirea laptelui imediat după muls.
∗ Microorganismele utile şi condiţii de promovare a acestora în lapte:
θ bacterii lactice: lactobacili termofili şi mezofili, streptococi lactici;
θ bacterii propionice;
θ bifidobacterii.
Pentru promovarea acestor microorganisme utile, se impun măsuri tehnologice
şi de igienă pe filiera lapte, între care:
θ furajarea corespunzătoare a vacilor, pentru obţinerea unui lapte de calitate
nutritivă excepţională, mai ales bogat în lactoză, vitamina B, aminoacizi;
θ evitarea prin reguli de igienă a contaminării masive a laptelui cu germeni de
origine exogenă;
θ combaterea mamitelor;
θ microorganismele utile sunt defavorizate în laptele provenit de la vacile
bătrâne, vaci nimfomane, vaci recent vaccinate.

1.5 Obţinerea cărnii ecologice

Sortimentele de carne utilizate au următoarea provenienţă: carne de vacă –
obţinută de la femelele în vârstă de peste 3 ani şi care au realizat cel puţin un produs;
carnea de viţel – de la animale hrănite în special cu lapte; carnea de tip baby – beef de
la tăuraşi şi viţei în vârstă de 12 – 18 luni. Pentru obţinerea unor produse ecologice
trebuie respectate anumite condiţii, sistematizate astfel:
∗ Întreţinere
Principiul de bază al întreţinerii animalelor este acela de a respecta riguros
cerinţele speciei, asigurându-se o bune sănătate şi o carne naturală de primă calitate şi
sigură. Animalele trebuie ţinute în grup fără să aibă restricţii de întreţinere inutile
comportamentelor specifice (confort, hrănire, contacte, linişte). Întreţinerea liberă a
animalelor face parte integrantă din condiţiile de exploatare şi trebuie să se ţină
seama de cerinţele foarte diferite ale speciilor de animale. Omul trebuie să se
comporte blând cu animalele, să le imprime încredere. Animalele trebuie să
beneficieze de mişcări în libertate, aşternut, aer şi lumină corespunzătoare,
asigurându-le condiţii de exploatare optime.
∗ Furajare
Aceasta trebuie să se realizeze din nutreţuri naturale produse în fermă (fân,
iarbă, paie, cereale, subproduse lactate), preparate prin metode fizice şi biologice.
Raţia trebuie să fie echilibrată în nutrienţi, în special în proteine, săruri minerale şi
vitamine. De asemenea, animalele trebuie să aibă la dispoziţie apă proaspătă şi curată.
Sunt interzise a se folosi în hrana animalelor următoarele: stimulatori de creştere sau
substanţe chimice vizând sporirea performanţelor (hormoni, antibiotice); nutreţuri pe
bază de proteină animală (făină de carne, sânge); organismele modificate genetic
(OMG); utilizarea medicamentelor fără prescripţie veterinară.

163
 ∗ Transport
Omul trebuie să aibă o atitudine responsabilă faţă de animalele destinate
valorificării pentru carne. Astfel, din punct de vedere etic nu numai întreţinerea ci şi
transportul animalelor angajează fiecare persoană care obţine profit la o datorie
morală consecventă. În scopul evitării la animale a suferinţelor inutile în timpul
ultimului transport, trebuie să se respecte legislaţia privind protecţia animalelor,
incubând responsabilităţi clare pentru persoanele angajate în acest scop. Acestea
trebuie să manifeste un comportament corect, blând şi prudent deoarece transportul
constituie pentru animale un stres fizic şi psihic şi ca urmare trebuie să li se asigure
confortul necesar la îmbarcarea în mijlocul de transport, pe perioada transportului şi
la descărcare. Durata transportului se cere să nu depăşească 3 ore.
∗ Procesare
Asigurarea securităţii produselor din carne este o prioritate absolută şi ca
urmare în fiecare fază a prelucrării trebuie să se respecte riguros criteriile de calitate
în interesul consumatorului de carne şi de produse derivate. Fiecare verigă din filiera
cărnii (abatorizare, procesare, distribuire, comercializare) trebuia să respecte sistemul
HACCP (analiza riscurilor şi punctelor critice de igienă). La aceste verigi, şi în
special la procesare, trebuie să existe un sistem de supraveghere care să definească cu
precizie operaţiile cu riscuri, jalonând procedeele de producţie şi maniera în care
trebuie controlate punctele critice.

1.6 Sănătatea animalelor

Lupta împotriva bolilor se face în principal prin metode fitoterapeutice şi
homeopatice. Medicamentele de sinteză sunt limitate numai pentru a salva animalele
sau pentru a evita suferinţele lor. Sunt interzise mutilările de orice fel, dar pot fi
aprobate castrarea, ecornarea şi tăierea cozilor.

2. Creşterea suinelor

2.1 Mărimea fermei

Este o problemă delicată şi depinde de mulţi factori. Factorii limitativi sunt:
terenul (densitatea admisă 6,5 scroafe/ha sau 75 purcei înţărcaţi/ha sau 14 porci
graşi/ha), posibilităţile de adăpostire şi puterea economică a fermierului. Un
întreprinzător în agro – eco – turism, care-şi valorifică produsele în unitatea proprie,
va creşte 10 – 20 porci/an.
Mărimea exploataţiei este limitată la 1500 de porci pentru carne/an sau 200
scroafe dacă purceii se vând şi 85 de scroafe dacă se cresc toţi produşii până la
livrare.
Până în anul 2005 vor putea coexista în aceeaşi exploataţie animale crescute
ecologic şi convenţional, cu condiţia să fie din specii diferite. Începând cu anul 2005,
amestecarea ecologic/convenţional pentru toate tipurile de producţie animalieră, în
cadrul aceleiaşi exploataţii, va fi interzisă. Toate speciile unei exploataţii vor trebui să
treacă la sistemul ecologic, de îndată ce una din specii trece la acest sistem.

164
 2.2 Conversia
Conversia la porcine este de 6 luni.
2.3 Procurarea animalelor
Porcinele se aduc din fermele ecologice dar pot fi achiziţionaţi şi din ferme
convenţionale vieri de reproducţie şi purcei în vârstă de maxim 40 de zile, cu o
greutate de sub 25 kg.
∗ Materialul biologic
Pentru creşterea în sistem ecologic se pretează metişi autohtoni, rezistenţi la
factorii de mediu şi la boli, uşor adaptabili, cu mare vitalitate şi viabilitate. Rasele
utilizate trebuie să se preteze la prelucrare artizanală şi nu neapărat la industrializare.
Pentru obţinerea cărnii se pretează atât rasele mixte de carne – grăsime, cât şi cele
pentru carne. Suinele trebuie să îndeplinească condiţiile pentru preparate artizanale,
specifice zonei de creştere. Pentru creşterea în sistem ecologic se pretează rasele
autohtone adaptate la condiţiile de creştere extensivă, cu acces la păşune, cum ar fi:
Bazna, Alb de Banat, Roşu de Marghita, Porcul de Ruşeţu, Marele Alb, Negru de
Strei, Porcul de munte, dar şi metişi diverşi cu rase specializate (Duroc, Landrace,
Hampshire). Deşi foarte productivă, linia sintetică Periş, ca şi alţi hibrizi din import,
se pretează mai puţin la creşterea în ferme ecologice, deoarece sunt foarte sensibili la
factorii mediului ambiant. Rasele indigene de porcine din ţară reprezintă o valoare ce
trebuie neapărat exploatată în economia ecologică. Pentru acest scop, dintre rasele
indigene din ţară rasa cea mai potrivită o constituie rasa Mangaliţa, care pe lângă
locul ei în banca genetică şi valoarea estetică, joacă un rol din ce în ce mai mare, fiind
potrivită şi pentru creşterea ecologică. Rasa Pietrain face parte din grupul aşa numit ,,
porci cu patru şunci’’. Această rasă este recomandată pentru creşterea în sistem
ecologic numai dacă există condiţii foarte favorabile. Rasa Hampshire se remarcă
printr-o soliditate excelentă a organismului, motiv pentru care se recomandă ca
partener de încrucişare în linie de tată în creşterea porcinelor pe baze ecologice.

2.4 Adăpostirea şi confortul animalelor

Principiul de bază este apropierea animalelor de mediul natural, creşterea în
adăposturi cu pardoseala întreagă, cu aşternut de paie, acces la padoc şi la păşune. Se
interzice creşterea porcilor în baterii. Trebuie respectate cerinţele minimale ale
protecţiei animalelor (grupe potrivite, evitarea singurătăţii, tratament atent, evitarea
bruscărilor, a bătăilor şi maltratărilor, evitarea oboselii). Trebuie respectate normele
de suprafaţă şi de volum (în m2/cap: porci la îngrăşat 0,8 – 1,5 în funcţie de greutate;
purcei înţărcaţi 0,6; scroafe cu purcei 7,5; vieri 6; plus aceleaşi suprafeţe în padoc şi
acces la păşune). Porcii trebuie feriţi de frig şi de căldură excesivă, de radiaţii solare
prea intense, de grindină, gaze nocive, curenţi mari de aer. Ventilaţia şi lumina
trebuie conduse atent şi se vor evita zgomotele excesive.
Pentru asigurarea calităţii cărnii de porc castrarea fizică este permisă numai cu
condiţia ca purcelul să sufere cât mai puţin, intervenţia să fie executată cu competenţă
şi cu respectarea normelor de igienă. Întreţinerea purceilor între scroafe este interzisă.
Porcul agreează creşterea în grupuri. În acest caz mărimea grupului depinde de vârsta

165
porcilor şi de dimensiunile clădirilor folosite pentru întreţinere. Încăperea trebuie să
asigure în fiecare caz locul necesar al fiecărui porc pentru hrănire, adăpat şi odihnă.
Igiena clădirilor destinate întreţinerii ecologice a porcinelor trebuie să fie
asigurată cu o grijă adecvată. Pentru dezinfectarea şi curăţarea clădirilor şi a utilajelor
aferente sunt admise folosirea următoarelor produse: apă şi aburi fierbinţi, var şi lapte
de var, hidroxid de natriu şi de potasiu, peroxid de hidrogen, extrase vegetale
naturale, acizi organici, alcool, carbonat de natriu.
În adăposturile pentru scroafe şi porci la îngrăşat trebuie asigurată aerisirea
naturală. Cea mai mare neplăcere o constituie canicula de vară, pentru
contrabalansarea căreia este acceptat un curent de aer de 0,1 m/s, este de dorit şi
duşul pentru porci. Încălzirea artificială a adăposturilor nu este posibilă în
întreţinerea ecologică, motiv pentru care se vor evita fătările în timpul iernii.

2.5 Alimentaţia
Animalele se hrănesc cu furaje obţinute din agricultura ecologică, primind raţii
extensive sau semiintensive, cu excluderea aditivilor interzişi. Purceii sugari se
înţarcă la vârsta de 40 zile.
Toate categoriile de porcine trebuie alimentate cu furaj din producţia ecologică.
În perioada de conversie la producţia ecologică, 60% din furajele din producţia
proprie şi 30% din cele cumpărate pot fi furaje din conversie. Restul furajelor trebuie
să fie numai dintr-o producţie care corespunde cerinţelor ecologice. Cu excepţia
îngrăşatului, furajarea porcinelor trebuie să fie bazată pe păşune. În lipsa acesteia, în
furajarea zilnică a porcilor trebuie asigurat furaj fibros, masă verde sau siloz. Furajele
de origine animală, cele minerale şi vitaminice pot fi folosite numai dacă corespund
cerinţelor de bază ale producţiei ecologice.
Pentru furajarea porcului în sistem ecologic se pot folosi toate produsele
principale şi produsele secundare, industriale, agricole, silvice, care sunt oferite de
posibilităţile locale şi care nu sunt interzise în practicile ecologice (ghindă, făină de
peşte, făini vegetale, extrase de proteine vegetale pentru tineret, condimente, plante
medicinale, lapte şi produse lactate, peşte şi fructe de mare, produsele principale şi
secundare ale acestora, ca uleiul de peşte, suplimente furajere de origine minerală,
vitamine sintetice identice cu cele naturale, microorganisme, materiale conservante
dintre care numai cele permise în agricultura ecologică).
Hrănirea cu furaje de calitate bună este condiţia prevenirii bolilor.
Administrarea furajelor boabe mucegăite este interzisă datorită problemelor cauzate
de micotoxicoze. Mişcarea permanentă la păşune întăreşte rezistenţa naturală a
porcului. Trebuie avută în vedere îndepărtarea plantelor care poluează solul şi au
efect dăunător asupra sănătăţii porcului.
Este interzisă utilizarea furajelor ce provin de la plante modificate genetic. De
asemenea, este interzisă utilizarea substanţelor de stimulare a creşterii şi a producţiei,
a hormonilor şi a substanţelor pentru controlul reproducerii.
∗ Furajarea scroafelor
Scroafa gestantă valorifică excelent furajul, de aceea trebuie urmărit ca scroafa
să nu se îngraşe prea mult în timpul gestaţiei. Cel mai sănătos şi economic este
asigurarea necesarului de furaj din păşune. Unde nu există păşune asigurarea hranei

166
se poate face în grajd, administrându-se iarbă, trifoi, lucernă sau a amestecului
acestora. Furajarea pe timp de iarnă se poate face cu siloz, sfeclă furajeră, tocătură de
coceni de porumb sau fân de bună calitate. Atât la păşune cât şi în adăposturi trebuie
asigurată apa de foarte bună calitate. Din cauza producerii laptelui, scroafa care
alăptează are mare exigenţă faţă de furaje. În timpul alăptării trebuie evitată
administrarea furajelor cu efect laxativ. La sfârşitul alăptării, înainte de înţărcare,
trebuie micşorată raţia scroafelor în scopul unei scăderi mai rapide a producerii
laptelui şi pentru instalarea unei noi gestaţii.

2.6 Igiena păşunilor

Prin eliminarea curentă a plantelor nedorite (toxice) şi prin aplicarea unei
rotaţii raţionale se poate asigura ca în timpul păşunatului şi râmatului, porcii să nu
sufere leziuni fizice şi mecanice, de intoxicaţii şi infestaţii parazitare. Deoarece
porcului sătul îi place să scormonească, pentru menţinerea stării bune a păşunii este
indicat păşunatul raţional pe tarlale, dimineaţa şi seara. Este indicată alegerea unui
loc aparte pentru odihnă. Pe păşune trebuie asigurat adăpatul şi posibilitatea de
refugiu de la adversităţile vremii. În acest scop sunt foarte convenabile coteţele
mobile.

2.7 Metode de creştere

Creşterea ecologică a porcinelor permite ca animalul să-şi petreacă ultimele
trei luni de îngrăşat într-un adăpost închis. Dintre metodele prin care se asigură
confortul şi curăţenia animalelor şi care respectă prevederile privind protecţia
mediului, cele mai cunoscute pe plan mondial sunt grajdurile cu aşternut adânc, în
care animalele, alcătuind loturi de 30 – 50 capete într-o încăpere de 1,2 – 1,5 m2/cap
şi cu un aşternut de 0,1 – 1kg paie pe zi, suportă bine gerurile mari de iarnă, sub
căldura aşternutului şi la temperaturi foarte scăzute, datorită temperaturii emanate de
aşternutul foarte gros. Este cunoscută şi aşa numita metodă cu pardoseală înclinată,
care este o rezolvare de economisire a aşternutului. Înclinaţia de 7 – 8% a pardoselii
lângă margini ajută alunecarea aşternutului uscat către grilajul de paie de pe lângă
aleea de tratament, de unde aşternutul se poate îndepărta cu uşurinţă. Asigură o
economisire de energie metoda de îngrăşat cu cuşti de odihnă. În timp de iarnă în
cuştile închise, amenajate în boxele de îngrăşat se asigură încălzirea şi odihna
comodă. Primăvara cuştile pot fi deschise şi agăţate pe pereţii clădirii. Starea de
igienă internă a cuştilor este greu de controlat. În unele ţări s-a răspândit îngrăşatul
porcinelor în aer liber. În adăposturi pentru odihnă porcul îşi face cuib, pregătirea
aşternutului nu necesită multă grijă deoarece porcul desface baloţii de paie şi îi
împrăştie cu plăcere. Pentru scărpinare la păşune şi la rampa de ieşire trebuie aşezate
suprafeţe aspre sau lemne de scărpinat.
Modalitatea de hrănire şi adăpare depinde de amenajarea grajdului. Cel mai
frecvent este hrănirea din jgheab, în care furajul se poate administra sub formă uscată,
umezită sau lichidă.

167
 2.8 Reproducţia
Reproducerea animalelor crescute în sistem ecologic se bazează pe metode
naturale şi pe inseminarea artificială, alte metode de reproducere artificială fiind
interzise.
Scroafa este fecundată numai în perioada când intră în călduri. Primele
simptome ale acestora apar la vârsta de 4 – 6 luni, în funcţie de rasă, dar ovulaţia are
loc numai după o vârstă de 5-6 luni. La maturitatea sexuală comportamentul scrofiţei
se schimbă. În creşterea porcinelor pe baze ecologice maturitatea de prăsilă este la
greutatea corporală de 100 kg şi vârsta de 11 – 12 luni.
Perioada de gestaţie a scroafei este de 108 – 128 zile (în medie 115 zile). În
cazul introducerii în prăsilă prea timpurie a scrofiţelor, intrarea în călduri în perioada
următoare va avea o intensitate mai mică. Fătatul de două ori într-un an este acceptat
în practica ecologică.
Efectivul scroafelor de prăsilă trebuie să provină din ferme ecologice, iar în caz
de cumpărare, cel mult 20% din efectivul de scroafe poate să provină din crescătorii
convenţionale, dacă scopul este reînnoirea efectivelor de animale.
Vierii pot fi achiziţionaţi şi din crescătorii convenţionale dar întreţinerea şi
furajarea acestora va avea caracter ecologic.

2.9 Sănătatea animalelor

Sănătatea la animale, ca şi la om, nu presupune doar ,,absenţa bolii şi
slăbiciunii’’, ci este o ,, stare optimă de bine fizic, mental şi social’’.
Starea generală bună a porcului poate fi apreciată după cum umblă după
alimente, comportamentul de căutare şi de curiozitate, mişcare, comportament social,
igienă, căutarea confortului, exigenţă faţă de teritoriu şi odihnă.
Se pune accent pe profilaxia bolilor, stimularea rezistenţei generale şi a
imunităţii, evitarea supraaglomerării, controlul circulaţiei animalelor. Tratamentele se
bazează pe mijloace fitoterapeutice şi homeopatice. Sunt interzise substanţele de
sinteză pentru stimularea creşterii şi reproducţiei (hormoni).
Agenţii patogeni primari trebuie să fie eliminaţi din efectiv, dacă sunt prezenţi,
şi mai cu seamă evitaţi, dacă sunt absenţi. Printre bolile provocate de către aceşti
agenţi patogeni sunt pseudorabia, bruceloza, dizenteria suină, iar evitarea acestora
este posibilă prin izolarea şi testarea animalelor nou achiziţionate, înainte de
introducerea în efectiv, cât şi prin controlarea posibililor vectori de agenţi patogeni
(oameni, animale, păsări). Cele mai multe boli la porcine (colibaciloza, salmoneloza,
pasteureloza) sunt determinate de agenţi patogeni endemici şi oportunişti. Aceste boli
apar când populaţia patogenă din mediu este suficient de mare pentru a învinge
rezistenţa animalului, sau când alţi agenţi stresanţi scad rezistenţa acestuia. Tehnicile
pentru evitarea acestor boli includ următoarele:

θ Sanitaţia – curăţirea şi dezinfecţia ţarcurilor şi boxelor între două grupuri

care au populat spaţiile respective şi îndepărtarea regulată a bălegarului.
Dezinfecţia mecanică completă este cel mai important pas în sanitaţie. Sunt
necesare maşini puternice, care împrăştie apă fierbinte sub presiune înaltă,
pentru o spălare completă.

168
 θ Aplicarea principiului ,,totul plin, totul gol’’ – cele mai multe boli se
transmit de la animalele mai în vârstă, la animalele tinere. Pentru ca acest
principiu să funcţioneze eficient este necesară programarea atentă a
fătărilor.
θ Depopularea şi repopularea – este, de multe ori, calea cea mai rapidă şi cea
mai simplă pentru a scăpa de boli. Repopularea se face cu efective
sănătoase.

Sănătatea veterinară se bazează înainte de toate, pe prevenire, în special

recurgând la rase rustice, la o alimentaţie echilibrată şi un mediu înconjurător
favorabil. Suinele sunt pretenţioase la calitatea mediului înconjurător, la mediul
termic şi la mediul social, astfel:

a) Calitatea mediului înconjurător – vizează în special gazele toxice şi praful.

Astfel, amoniacul (format prin descompunerea urinei şi a fecalelor) este cel mai
comun gaz toxic care se găseşte în adăposturile porcinelor. El irită membranele
mucoase ale ochiului şi tractusul respirator. Această iritare poate scădea
performanţele de creştere şi sporeşte susceptibilitatea la infecţiile respiratorii. Nivelul
maxim recomandat de amoniac în adăposturile porcinelor este de 10 ppm. La rândul
său, H2S, probabil cel mai periculos gaz toxic ce se găseşte în adăposturile suinelor,
se formează din descompunerea excreţiilor. În mod normal, concentraţia de H2S în
adăpost este < 10 ppm şi nu este toxică la acest nivel. Monoxidul de carbon este un
gaz periculos pentru suine, nivelul maxim recomandat în adăposturi este de 15 ppm.
Cât despre praf, este bine de ştiut că: particulele mari (10-15 µm) irită căile
respiratorii superioare; particulele mici (1-3 µm) irită căile respiratorii profunde;
fecalele uscate provoacă alergeni animali şi sunt, probabil, cei mai importanţi factori
iritanţi respiratori, iar furajele uscate sunt mai mult o pacoste decât un mod de hrănire
sănătos a animalelor.
b) Mediul termic – porcii sunt susceptibili la stresul provocat fie de căldură, fie
de frig. Temperatura poate avea un efect major asupra comportamentului, balanţei
energetice, a aportului de hrană şi a rezistenţei la boli. Temperatura reală a mediului
este determinată de temperatura aerului, plus alţi factori care pot face mediul să fie
mai cald sau mai rece (umiditatea poate reduce temperatura reală a mediului,
aşternutul de paie creşte temperatura reală a mediului, iar suprafaţa podelei poate
influenţa temperatura mediului, lemnul fiind mai cald decât betonul). Zona
termoneutră reprezintă limita temperaturilor reale ale mediului, în care producţia de
căldură a animalelor este în general echivalentă cu pierderile de căldură. Imediat sub
zona termoneutră, este zona rece, în care animalul trebuie să apeleze la mecanisme
fiziologice pentru a-şi conserva căldura. Imediat deasupra zonei termoneutre este
zona caldă, în care animalul trebuie să apeleze la mecanisme fiziologice pentru a
risipi căldura. Pe măsură ce temperatura creşte, animalul îşi reduce activităţile într-o
încercare de scădere a producţiei de căldură. Fluctuaţiile mari ale temperaturii pot fi
mult mai stresante decât temperaturile crescute sau scăzute, fluctuaţiile tolerabile
crescând odată cu vârsta şi dimensiunile porcului. Variaţiile de temperatură timp de

169
24 de ore nu ar trebui să depăşească 2 – 3°C pentru purceii sugari şi de 8 – 11 °C
pentru adulţi, iar schimbările ar trebui făcute gradat. Temperaturile la care apare
stresul termic variază în funcţie de mărimea animalului şi de categoria de producţie,
astfel:
θ purceii nou fătaţi sunt susceptibili în special la stresul de frig (temperatura
lor critică cea mai scăzută poate fi de 31°C), iar pentru un porc matur, în
faza terminală, este de 14°C;
θ scroafele în perioada de lactaţie sunt susceptibile în special la stresul de
căldură (la temperatura prea mare îşi reduc consumul de hrană şi pot să nu
consume suficiente calorii pentru a susţine lactaţia).
c) Mediul social – are în vedere următoarele:
θ dimensiunea grupului – cei mai mulţi sugari, ca şi purceii mai mari şi în
faza finală sunt ţinuţi în grupuri de 8 – 10. Dominaţia este mai stabilă în
grupurile de mici dimensiuni decât în grupurile mari.
θ supraaglomerarea subminează ordinea dominantă, astfel că purceii sunt
mult mai predispuşi la comportament viciat, cum ar fi muşcarea cozii şi a
urechilor;
θ extracţiile şi lotizările porcilor ar trebui reduse deoarece apar lupte până
când se reface ordinea dominantă. Această luptă îndepărtează animalul de la
activităţile productive (hrănirea) şi favorizează apariţia rănilor.
În caz de probleme sanitare se vor utiliza de preferinţă produse şi tratamente
fitofarmaceutice şi homeopatice. Medicamentele chimice de sinteză (alopatice) sau
antibioticele vor putea fi utilizate astfel:
θ pentru porcii de reproducţie sunt autorizate trei tratamente alopate din care
maxim două antiparazitare;
θ pentru porcii destinaţi sacrificării maxim un tratament alopat antiparazitar şi
un tratament alopat neparazitar;
θ pentru purceii de lapte nici un tratament alopat nu este autorizat.
Perioada de aşteptare înainte de comercializare în circuitul ecologic al
animalelor tratate sau a produselor obţinute de la astfel de animale este dublă faţă de
cea legală, iar dacă nu există nici o menţiune cu privire la acest aspect se vor asigura
minim 48 de ore.

3. Creşterea păsărilor
Pe plan mondial, producţia de carne de pasăre este tot mai preferată de
consumatori. Exigenţele faţă de calitate sunt tot mai crescute, se cere o carne cu
valoare nutritivă ridicată, fără reziduuri dăunătoare, cu excepţionale calităţi psihi-
senzoriale (aspect, gust, culoare, frăgezime).
Creşterea şi exploatarea păsărilor în sistem ecologic se supune integral
recomandărilor CEE 2092/91, nr. 1804/1999 şi OUG 34/2000.

3.1 Conversia
Conversia este de 10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne,
achiziţionate înainte de a avea vârsta de 3 zile şi de 6 săptămâni pentru păsările
destinate producţiei de ouă.
170
 3.2 Mărimea fermei
În avicultura ecologică se impun condiţii specifice care se deosebesc mult de
cele din avicultura industrială. Mărimea fermei reprezintă o problemă delicată şi
depinde de mulţi factori. Factorii limitativi sunt: terenul (densitatea admisă 580 găini
pentru carne/ha sau 230 găini ouătoare/ha), suprafaţa adăpostului (6 m2/cap pentru
găini ouătoare, 10 m2/cap pentru găini de carne), asigurarea locului de cocoţat (18
cm3/animal), mărimea cuibarului pentru găinile ouătoare (8 găini ouătoare/cuibar sau
în cazul cuibarului comun 120cm2/pasăre).

3.3 Adăpostirea şi confortul animalelor

Păsările trebuie crescute pe sol, creşterea lor în cuşti fiind interzisă.
Adăposturile pentru păsări trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:
θ minim o treime din suprafaţa podelei trebuie să fie solidă şi nu trebuie să fie
alcătuită din stinghii sau tip grătar. Podelele se acoperă cu un aşternut din
paie, talaş, nisip sau rumeguş;
θ în adăposturile avicole pentru găini ouătoare o parte suficientă a suprafeţei
necesare găinilor trebuie să fie destinată colectării dejecţiilor;
θ trebuie să fie prevăzute cu locuri de cocoţat;
θ trebuie să dispună de trape de intrare – ieşire de mărime adecvată;
θ pentru găinile ouătoare lumina naturală se completează cu lumină artificială
pentru a se asigura zilnic un maxim de 16 ore de luminozitate, cu o perioadă
continuă de odihnă nocturnă de cel puţin 8 ore;
θ păsările trebuie să aibă acces la trasee exterioare de fiecare dată când
vremea permite şi de câte ori este posibil, pentru cel puţin o treime din durat
vieţii lor. Aceste suprafeţe de alergare în aer liber trebuie să fie acoperite cu
vegetaţie, să fie prevăzute cu instalaţii de protecţie şi să permită păsărilor
acces liber la un număr corespunzător de jgheaburi cu apă şi hrană;
θ din motive de sănătate adăposturile trebuie să fie total golite între fiecare
ciclu de creştere. În timpul acestei perioade adăposturile şi instalaţiile
trebuie să fie curăţate şi dezinfectate. La sfârşitul fiecărui ciclu de creştere a
unui grup de păsări suprafeţele de alergare trebuie să rămână goale pentru a
permite refacerea vegetaţiei. Aceste cerinţe nu se aplică grupurilor mici de
păsări care nu sunt ţinute în ţarcuri şi care sunt libere;
θ un adăpost nu poate caza mai mult de 4800 pui de găină, 5200 bibilici, 4000
raţe, 2500 claponi, gâşte sau curcani.
θ

3.4 Materialul biologic

Păsările alese pentru populare trebuie să aparţină raselor indigene, cu rezistenţă
crescută la factorii de mediu şi la boli, pretabile la creşterea extensivă şi cu un ritm
de creştere lent. În fermele ecologice se evită hibrizii sintetici, excesiv de pretenţioşi
şi cu rezistenţă scăzută la factorii de mediu.
Pentru creşterea în sistem ecologic se pretează păsări din populaţii de
provenienţă rustică: Gât – Golaş varietatea albă, varietatea neagră, varietatea
barat; Rustic 99 varietatea carne-ouă; Rustic 2000 varietatea carne-ouă, Sussex.

171
 3.5 Alimentaţia
Păsările se hrănesc cu furaje obţinute din agricultura ecologică, primind raţii
extensive sau semiintensive, cu excluderea aditivilor interzişi. Nutriţia păsărilor de
bazează pe: porumb, grâu, tărâţe de grâu, şroturi de soia şi floarea soarelui, mazăre,
ulei vegetal presat la rece. Produsele interzise în nutriţia păsărilor în sistem ecologic
sunt:
θ furaje obţinute din plante modificate genetic;
θ conservanţi, hormoni de creştere, stimulatori pentru creşterea apetitului,
agenţi coloranţi sintetici, ureea, preparate proteice animaliere, resturi de la
abatoare, produse obţinute pe baza unor solvenţi organici;
θ ingrediente sintetice, precum: concentrate de vitamine, adaosuri de
microelemente, aminoacizi puri.

3.6 Sănătatea păsărilor

În avicultura ecologică starea de sănătate a animalelor reprezintă o problemă
incomplet rezolvată pe plan mondial şi cu atât mai puţin în România. În aceste
condiţii, starea de sănătate şi controlul bolilor la animalele din fermele avicole
ecologice, se bazează pe o strategie specifică, incluzând:
a) Alegerea animalelor – selectarea corespunzătoare a animalelor pentru
constituirea efectivelor. Animalele trebuie să aparţină raselor şi populaţiilor
autohtone, foarte rezistente la boli şi cu adaptabilitate ridicată.
b) Aplicarea unor tehnologii de creştere adecvate, crearea de condiţii conform
cerinţelor fiecărei categorii de animale, realizarea ,,bunăstării animalelor’’,
pentru favorizarea rezistenţei generale şi prevenirea infecţiilor.
c) Alimentaţie de calitate, adăpat igienic, asociate cu mişcarea liberă au efect
binefăcător asupra stării de sănătate a animalelor.
d) Respectarea cu stricteţe a normelor de volum şi suprafaţă, asigurarea unei
densităţi optime, evitarea supraaglomerării contribuie la prevenirea unor
tulburări de comportament şi alte zoopatii nespecifice.
e) Evitarea stresurilor accidentale, prin respectarea cu stricteţe a disciplinei
tehnologice, cum ar fi: stresul alimentar; stresul de adăpare; stresul de
bioclimat; stresul social (densitatea); stresul parazitar; stresul infecţios;
stresul toxic.
f) Atenuarea stresurilor inevitabile, cum ar fi: stresul de transport; manipulări;
lotizări; stresul vaccinal; stresul medicamentos.
g) Prevenirea introducerii bolilor în fermă prin: izolarea în spaţiu a fermei;
controlul circulaţiei; dezinfector la intrare; folosirea principiului tehnologic
şi de igienă ,,totul plin – totul gol’’ în populare şi depopulare cu dezinfecţie
riguroasă şi repaos biologic al adăposturilor şi terenurilor aferente; controlul
vectorilor (şobolani, şoareci, porumbei, ciori, vrăbii, porumbei, stăncuţe).
h) Prevenirea multiplicării agenţilor biotici patogeni în fermă prin: izolarea
imediată a animalelor bolnave; igiena aşternutului permanent; repaos
biologic al adăposturilor; loturi uniforme ca vârstă; parcelarea şi rotaţia
spaţiilor de acces la păşune (teren înierbat); dezinfecţii repetate; dezinsecţii;
deratizări.

172
i) Mijloace profilactice:
θ mijloace profilactice admise în avicultura ecologică: vaccinări
profilactice când este cazul; vitaminizări cu resurse naturale de vitamine;
premix mineral de origine vegetală eco; preparate biotice cu bacterii
pentru fermentaţii lactice; preparate fitobiotice stimulatoare a rezistenţei
generale şi a imunităţii naturale; propolis în extracte alcoolice sau
apoase;
θ mijloace profilactice interzise în avicultura ecologică: antibiotice;
medicamente alopatice chimice de sinteză; aminoacizi de sinteză (D-
lizina, DL-metionina); produse pe bază de OMG (organisme modificate
genetic); coccidiostatice de sinteză; hormoni de creştere şi stimulare;
antioxidanţi sintetici; produse obţinute cu ajutorul OMG sau MMG
(microorganisme modificate genetic).
j) Sanitaţia veterinară a adăposturilor, echipamentelor, utilajelor şi căilor de
acces. Mijloace şi produse autorizate:
θ mijloace mecanice: spălare, radere, scuturare, capcane lipicioase pentru
insecte, plase de sârmă pentru geamuri, curse pentru rozătoare;
θ mijloace fizice: apă clocotită, etuvare, autoclavare, ardere, flambare,
lumina combinată cu capcane electrice, toxice sau mecanice pentru
insecte, ultraviolete, capcane cu electrocutare, fumigare;
θ mijloace chimice: săpun de potasiu, săpun de sodiu, apă de var, var stins
şi nestins, hipoclorit de sodiu, sodă potasică, apă oxigenată, acid acetic,
acid citric, acid paraacetic, acid oxalic, alcool şi tincturi din plante,
carbonat de sodiu, detergenţi netoxici şi complet biodegradabili pe cale
naturală;
θ mijloace biologice: plante cu efect repelent, capcane cu feromoni,
animale prădătoare (pentru combaterea rozătoarelor).
k) Medicaţia - trebuie promovate cu prioritate remedii naturale, fitoterapeutice
şi homeopatice care nu poluează produsele alimentare (carne, ouă) şi nu au
impact negativ asupra mediului. Lista medicamentelor de sinteză admise în
avicultura ecologică este extrem de limitată. Conform legislaţiei în vigoare
medicaţia admisă în avicultura ecologică este bazată pe:
θ produse fitoterapeutice: extracte, esenţe, tincturi, macerate, decocturi,
preparate din plante din flora spontană sau cultivată;
θ procedee homeopatice;
θ acupunctură;
θ bacterii lactice;
θ făinuri de rocă;
θ vitaminizări cu surse naturale: morcovi, boabe încolţite, drojdii, germeni
de cereale, seminţe de plante oleaginoase, extracte de cătină albă;
θ microelemente (premix) de origine vegetală.
l) Medicaţie alopată cu medicamente chimice de sinteză sau cu antibiotice
numai dacă viaţa animalelor este în pericol. Numărul maxim de
tratamente pe bază de medicamente alopatice admis în avicultura ecologică
este prezentat în tabel nr. 31.

173
Numărul maxim de tratamente pe bază de medicamente alopatice admis în avicultura
ecologică
tabel nr. 31
Nr. maxim Nr. maxim
Nr. total maxim
tratamente tratamente
Categoria de animale tratamente alopatice
alopatice exclusiv alopatice
din care antiparazitare
antiparazitare parazitare
Păsări de carne 0 0 0
Găini ouătoare, populate
1 2 2
la vârsta de 12 săptămâni
Găini ouătoare mai mici
2 2 3
de 3 zile la populare

Tratamentele se fac numai sub controlul medicului veterinar, care are obligaţia
să noteze în registrul fermei următoarele:
θ boala: diagnostic, prognostic;
θ medicamentul: tipul şi denumirea produsului, posologia, mod de
administrare, durata tratamentului, perioada de aşteptare (dublă faţă de
cea convenţională, sau cel puţin 48 de ore);
θ animalele trebuie să fie identificate, izolate şi tratate individual sau
colectiv.
Dacă un animal sau un lot de animale primeşte într-un an sau într-un ciclu de
producţie mai mult de 2 – 3 tratamente alopate cu medicamente chimice de sinteză
sau cu antibiotice, cu excepţia vaccinurilor şi planurilor de eradicare obligatorii,
aceste animale sau produsele lor nu se pot vinde ca produse ecologice. Ele vor
parcurge perioada de conversie stabilită prin norme.
m) Precauţii şi modalităţi sanitar-veterinare speciale:
θ controlul bolilor infecto-contagioase prin aplicarea vaccinărilor
obligatorii şi admise;
θ colibaciloza se previne prin: igiena incubaţiei ouălor, selecţia puilor de o
zi, loturi uniforme de aceeaşi vârstă, igiena severă a apei şi a
adăposturilor, igiena aşternutului, ventilaţie activă, dezinfecţie. La
nevoie se poate interveni cu o dezinfecţie de necesitate cu aerosoli de
acid lactic, cu păsările în adăpost, la 21-28 zile de viaţă a puilor, sau
când este necesar la găini;
θ boala respiratorie cronică – respectarea densităţii, igiena aşternutului,
ventilaţie activă, combaterea prafului şi a umezelii excesive;
θ salmoneloza – controlul efectivelor, loturi uniforme, igiena furajului şi a
adăpării;
θ coccidioza – este o mare problemă pentru păsările crescute în sistem
ecologic deoarece coccidiostaticele de sinteză sunt interzise. Pentru
prevenirea apariţiei se vor lua următoarele măsuri: dezinfecţii prin
flambare a adăposturilor şi a echipamentelor, igiena severă a apei şi a
adăpătorilor, combaterea mediului umed din adăpost, padoc, alei de
acces a păsărilor;

174
 θ parazitismul intern: ascaridioza, capilarioza, teniaza – igiena aşternutului
şi a apei, rotaţia terenurilor pentru păşunat, controlul periodic al
efectivelor. Paraziticidele alopatice de sinteză sunt foarte eficiente dar
sunt interzise în avicultura ecologică.
θ parazitismul extern (păduchi, ploşniţe) – se combat prin prăfuirea cu
piretroide şi rotenone extrase din plante;
θ picajul, canibalismul, prolapsul cloacei, prolapsul oviductului – pot
produce mari pierderi de efectiv şi de producţie în sectorul avicol. Există
mulţi factori care favorizează apariţia, dintre care: parazitism extern, aer
prea uscat sau prea umed, loturi prea mari şi neuniforme, cuibare prost
amenajate, hale cu lumină prea puternică, parazitism intestinal;
θ peritonita şi ooforita – apar datorită proastei amenajări a halelor de
creştere, înălţimi prea mari la cuibare, obstacole peste care trebuie să
sară (să zboare), lipsa stinghiilor de aşteptare la cuibare, distanţe prea
mari între stinghiile de odihnă;
θ asfixiile păsărilor – reprezintă o cauză importantă a pierderilor de
animale. Asfixiile pot fi provocate de: stres-uri accidentale, agitaţii,
frică, scăderea temperaturii, păduchi, densitate prea mare, colţuri
întunecate în adăpost, program de lumină modificat, lumină neuniformă.
Pentru puii de 1-10 zile, moartea prin asfizie poate fi o catastrofă în
ferme, de aceea se vor avea în atenţie următoarele: lumină 20 Lucşi,
temperatură optimă 35-31°C şi uniformă, ţarc rotund şi evitarea
colţurilor întunecate în hale.

3.7 Măsuri speciale pentru transport

Transportul păsărilor se admite numai la populare şi sacrificare, nefiind permis
transferul acestora în perioada de exploatare. Se iau toate măsurile pentru evitarea
stresului, iar distanţa admisă pentru transportul la abator nu trebuie să depăşească 30
de km. Se stabileşte o perioadă de odihnă înainte de sacrificare.

3.8 Vârsta minimă de sacrificare

În fermele avicole ecologice vârsta minimă de sacrificare este mai mare decât
în creşterea tradiţională, astfel: pui de găină-81 de zile; raţă pechineză-49 de zile; raţă
moscată –70 zile; raţă Mulard-92 zile; bibilică-94; boboci de gâscă şi pui de curcă-
140.

3.9 Caracteristici ale cărnii de pasăre ,,eco’’

În mare măsură carnea de pasăre ,,eco’’ se aseamănă cu carnea obţinută de
către ţărani în gospodăriile lor, în care păsările au acces liber la furaje, la păşune.
Avându-se în vedere ritmul lent de creştere, vârsta mai înaintată de sacrificare şi
varietatea furajelor utilizate, carnea obţinută are un gust excepţional, este matură,
osul este alb, măduva oaselor lungi este albă sau alb-cenuşie, pielea are o culoare
galbenă, grăsimea este de consistenţă normală cu o culoare galben-pai.

175
ANEXE

176
 Lista fertilizanţilor în agricultura ecologică (conform O.U. 34/2000)

Descriere, cerinţe privind compoziţia, condiţii de

Denumirea
utilizare
Produs constituit dintr-un amestec de bălegar şi materii
vegetale;
Gunoi de grajd de la animale şi Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
păsări certificare;
Indicarea speciilor de animale provenite din creşterea
extensivă.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
Gunoi de grajd uscat şi gunoi de certificare;
păsări deshidratat Indicarea speciilor de animale provenite din creşterea
extensivă.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
Gunoi de grajd compostat, solid,
certificare;
inclusiv gunoi de păsări
Indicarea speciilor de animale;
compostat
Interzis din fermele de creştere fără sol.
Se folosesc numai după o fermentare controlată sau cu o
diluţie corespunzătoare;
Excremente de animale sub formă
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
lichidă (urină, noroi cu urină)
certificare;
Sunt interzise produsele din fermele convenţionale.
Deşeuri menajere, triate, compostate, numai de origine
vegetală şi animală, produse într-un sistem de colectare
selectivă;
Concentraţia maximă în mg/kg materie uscată: cadmiu 0,7;
Compost din resturi menajere
cupru 70; nichel 25; plumb 45; zinc 200; mercur 0,4; crom
(total) 70; crom (VI) 0;
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare.
Utilizare limitată în horticultură (legumicultură,
Turbă
floricultură, arboricultură, pepiniere).
Argile
Compost rezultat din cultura Compoziţia iniţială a substratului trebuie să conţină doar
ciupercilor produse cuprinse în prezenta listă.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
Compost de râme
certificare;
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
Guano
certificare;
Amestec compostat de materii Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
vegetale certificare;
Produse sau subproduse de Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
origine animală (făină de gânge, certificare.
făină de copite, făină de coarne,
făină din oase sau făină din oase
degelatinate, cărbuni animali,
făină de peşte, făină de carne,
făină de pene, lână, blană, păr).
Produse lactate.

177
Produse şi subproduse organice
de origine vegetală pentru
îngrăşăminte (făină de turte,de
oleaginoase, radicele de malţ).
Alge şi produse din alge
Rumeguş şi resturi lemnoase
Scoarţă de copac compostată
Cenuşă de lemn
Fosfat natural
Fosfat aluminocalcic
Zguri de fosfaţi
Sare brută de potasiu (kainit, Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
silvinit)
Sulfat de potasiu care conţine sare
de magneziu
Drojdii de la distilare
Carbonat de calciu de origine
naturală (calcar, piatră de var,
roci calcice, cretă, cretă fosfatată)
Carbonat de calciu şi magneziu
de origine naturală (cretă
magnezică, roci calcice şi
magnezice măcinate)
Sulfat de magneziu (kieserit)
Soluţie de clorură de calciu
Sulfat de calciu (gips)
Produse reziduale de la fabricarea Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
zahărului
Sulf elementar
Oligoelemente (bor, cupru, fier, Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
magneziu, molibden, zinc)
Clorură de sodiu
Pudră de roci
Numai dacă sunt obţinute din:
1. Procedee fizice prin deshidratare, congelare şi
măcinare;
2. Extracţie cu apă sau cu soluţii apoase acide şi/sau
bazice;
3. Fermentaţie.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare.
Din lemn netratat chimic după tăiere.
Din lemn netratat chimic după tăiere.
Din lemn netratat chimic după tăiere.
Conţinut în cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5
Conţinut în cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5
Utilizare limitată pe solurile bazice (pH>7,5).
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare.
certificare.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare.
Derivat al sării brute de potasiu.
Exclus distilatele amoniacale.
Numai de origine naturală;
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare.
Tratamente foliare la pomi după identificarea unor carenţe
de calciu.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare
Numai de origine naturală.
certificare.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare.
certificare.
Numai sare din mină.
Necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi
certificare
178
 Lista furnizorilor de îngrăşăminte organice complexe (N,P,K)

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Malţ, proteine de porumb Azcor Bio- Hauert
Stickstoffdunger
Deşeuri de lână, dejecţii de păsări, Bio 9-1-0,5 Agribord Riddes
gunoi de găină, făină de pene
Compost, făină de corn, malţ, făină de Biorga Engrasis Hauert
pene, tescovină Azotat granulat
Compost, făină de corn, malţ, făină de Biorga Engrasis Hauert
pene, tescovină Azotat praf
Făină de corn Hornmehl Hauert
Făină de corn Hornspane Renovita
Făină de corn Răzuire de corn Hauert
Talaş de corn Hornspane SI 1- 4 mm Landor
Talaş de corn Hornspane SII fein Landor
4-7 mm
Talaş de corn Humosan- Humosan
Horngriess/Hornspane

Lista furnizorilor de îngrăşăminte organice complexe (N,P,K, Ca, Mg)

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Gunoi de bovine, composturi de Agrifum Landi/fenaco
deşeuri verzi
Biomasă de ciuperci Agro Biosol Isely
Deşeuri de peşti compostaţi Angibio 6 Agribort Fully
Compost/drojdie de struguri, malţ, Biogra Engrasis complet Hauert
tescovină, praf de argilă
Proteine de cartof, mală, tescovină Biogra Engrasis gazon Hauert
Malţ Boigra vegetal Hauert
Marc de struguri Biovin Enpro
Gunoi de găină granulat Collit standard Omya
Drojdie Foodgreen Agrano
Gunoi de găină Furnor vert Bachmann
Gunoi de găină Gallina Jud
Malţ, gunoi de găină, proteine de Gallitos Bernasconi
cartof
Deşeuri de peşte compostate Guanumus Agribort Fully
Rezidiu de ricin, rapiţă, soia, borhot Oscorna floracorn Humosan
Rezidiu de ricin Reziduu de ricin Landor
Gunoi de găină uscat Landor Vivasol Vivasol

179
 Lista furnizorilor de îngrăşăminte organice bogate în fosfor (P)

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Fosfat brut, algă marină impregnată cu Agri P15 Agribort Fully
calcar
S. Thomas ASP60 Feuerstein
Fosfat brut Biophos Agroline
Fosfat brut, piatră de calcar de Dolophos Reichmuth
magneziu
Fosfat brut, rocă sedimentară Granuphos 18 Landor
carbonată
Fosfat natural moale, rocă Litho Physalg 18 Timac
sedimentară,carbonată, algă marină
impregnată cu calcar
Fosfat brut Maziflor P7 Londor

Lista furnizorilor de îngrăşăminte organice bogate în potasiu (K)

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Sulfat de K Hapa Kali Hauert
Sulfat de K şi Mg Magnesia Kainte Landor
Sulfat de K şi Mg Patentkali Hauert
Sulfat de K Kali Hauert
Sulfat de K Sulfat de K 50% Landor, Kali
Sare brună de K Kainite magnesienne Kali
Sulfaţi de K şi Mg Patentkali Kali
Sulfat de K Solupotasse Kali, Londor

Lista furnizorilor de îngrăşăminte organice lichide

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Tescovină, extracte de alge Biolgi Vegetali Bioline
Tescovină, extracte de turbă Biodite Vegetale Bioline
Tescovină, extract de cimbru, coada Bioequi Vegetale Bioline
calului
Tescovină, extract de urzică, de pelin, Biopropol Vegetale Bioline
de ferigă
Seminţe de struguri Biovin lichid Enpro
Proteină hidrolizată Liquazor Landor
Vermicompost, enzime Humixa – R Farmtech
Piei de animale hidrolizate Delfan Optisol
Piei de animale hidrolizate Trapper Omya

180
 Lista furnizorilor de amendamente

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Carbonat de Ca Agro-Dungkalk Landi-fenaco
Carbonat de Ca Calcisol-Calcosol Fuerstein
Carbonat de Ca, dolomit Calcodol 10 Fuerstein
Carbonat de Ca Piatră de calcar I Holcim
Carbonat de Ca Piatră de calcar III Holcim
Dolomit Dolokorn Reichmuth
Dolomit Dolomit Agroline
Dolomit, ghips dolosul Reichmuth
Carbonat de Ca Ovo Grit 12 Holcim
Zeolit, microorganisme Casibac CP 10 Casanova
Gunoi de ciupercărie Champi-Hum Kuhn
Deşeuri verzi Compost de grădină Ricoter
Gunoi de cal, gunoi de găină, gips Pământ de ciuperci Gerber
Gerber
Seminţe de struguri Martor Meoc
Compost din ciupercărie, marc de Furnor bleu Bachmann
struguri, gunoi de bovine, marc de
cafea
Lapte praf, extract de plante, vitamine, Geolife Bioma
microorganisme, praf de rocă,
tescovină
Vermicompost Vermi Andermatt
Algă marină, dolomit, kiserit, TMS – B TMCE
lignosulfonat
Sulfat de potasiu, extract vegetal apos, Soil Tonic Ledona
oigoelemente
Compost de deşeuri de gazon Compost Vollenweider
Microorganisme Casibac CP Casanova
Uleiuri vegetale, alge marine, uleiuri Amalgerol 2 Landor
esenţiale, extracte vegetale, alcool
Alge marine, bentonit, drojdii Actilith Timac
Bacterii, alge marine, melasă de trestie Compolit/Tradilit Comptoir
de zahăr
Praf de rocă de Diabas Gulle 2000 Holistic
Piatră de calcar de alge, bentonită, Algalise L Agribort Fully
drojdii
Piatră de calcar de alge, bentonită, Algalise P Agribort Fully
drojdii
Piatră de calcar HE Confort Wytor
Sulf, bentonit Sferosol Schaizerhall
Compost, lemn tăiat, tescovină Bio-Line Ricoter

181
 Lista furnizorilor de roci măcinate

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Praf de rocă de Diabas Biloit Landor
Silicat de aluminiu Clinosoil Eco
Praf de bentonită EdasilG Renovita
Perlit Europerl Schvaizer
Microlit Fitoclin Eco
Zeolit, minerale argiloase, feldspaţi Klinofeed Unipoint
Rocă vulcanică Perlit Bernasconi
Praf de rocă vulcanică Vukamin Londor
Praful rocii Napf Napf Andermatt
Praf de rocă Praf de rocă bogat în Si Bernasconi
Praf de rocă Praf de rocă bogat în Mg Bernasconi

Lista furnizorilor de produse pe bază de alge

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Alge marine Agricol Renovita
Alge marine Algada Kunzle
Alge marine Litho KR+ Wytor
Alge marine Algamer praf Agribort Fully
Extract de alge brune Algan Omya
Alge brune Algobrun No1 Landor
Alge brune Algobrun No 2 Landor
Alge marine, brune Glenactin 290B Landor
Alge marine Biorga Hauert
Alge marine Liththamne granulat Wytor
Extract de alge brune Goemar GA 14 Siegfried

182
 Lista furnizorilor de îngrăşăminte foliare şi îngrăşăminte pe bază de
oligoelemente

Ca Mg Mn B Mo Nume
Compoziţie Firma
% % % % % comercial
Bor (B)
Tetraborat de sodiu 15 Borax Hauert
Polibor lichid 15 Bortrac Landor
Polibor lichid 15 Microbor Leu
Calciu (Ca)
Clorură de calciu 12 Calcumchloid Schneiter
Clorură de calciu 16 Chlorcal -220 Agribort Fullz
Clorură de calciu 12 Stopit Landor
Clorură de calciu 12 Tip Leu
Fier (Fe)
Fier completat cu
5,3 Aton Fe Optisol
aminoacizi
Chelaţi de Fe pe bază
11 Optifer 11 Optima
de scoarţă de foioase
Chelaţi de Fe pe bază
6 Optifer Optima
de scoarţă de foioase
Chelaţi de Fe pe bază
6 Optifer Fe ++ Landor
de scoarţă de foioase
Magneziu (Mg)
Sulfat de Mg 10 Bittersalz Kali, Londor
Kali, Londor,
Sulfat de Mg 16 Kiserit
Hauert
Mangan (Mn)
Sulfat de Mn 32 Sulfat de Mn Hauert
Carbonat de Mn 50 Mantrac Landor
Chelaţi de Mn pe bază
6 Optima Mn++ Landor
de scoarţă de foioase
Molibden (Mo)
Molibdat de
Molibdat de sodiu 40 Hauert
sodiu
Zinc (Zn)
Sulfat de zinc Sulfat de zinc Hauert
Sulfat de zinc Zintrac Landor

183
 Lista furnizorilor de stimulatori de apărare naturală a plantelor

Compoziţie Nume comercial Firma producătoare

Bentonită, algă marină, plante Bentosan Agrisan
aromatice
Uleiuri esenţiale, ulei de rapiţă, Biplantol, Contra X2 Plantosan
nutrimente şi materii active în
concentraţie homeopatică
Nutrimente şi materii active în Biplantol Rose Plantosan
concentraţie homeopatică
Nutrimente şi materii active în Biplantol SOS Plantosan
concentraţie homeopatică
Nutrimente şi materii active în Biplantol vital Plantosan
concentraţie homeopatică
Extract de yuca Crop-Set Schneiter
Coada calului Equisan Agrisan
Extract de vermicompost Humixa- normal Farmtech
Sulfat se potasiu, oligoelemente, Natur Pur fortificant Mauser
extract vegetal apos pentru plante
Melasă Penergetic p Penergetic
Dolomit Plocher p Huplo
Patentkali Vitaplante Huplo
Melasă Plocher p Huplo
Rădăcinoase III
Propolis, alcool, flavonoide Proposan 40 Agrisan
Extract de yuca Turf-Set Schneiter
Urzică Urtisan Agrisan
Eztract de vermicompost, oţet Vermi-Sol 1 Racroc
Alge marine, argilă Vitasel A.M.C. Plus Hedel
Alge matine, argilă Vitasel Vinea Plus Hedel

184
 Surse de informare şi documentare

Alexandri, Al. şi colab. – Tratat de fitopatologie agricolă vol.3. Editura

1.
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.
Baicu, T.; Săvescu, A. – Combaterea integrată în protecţia plantelor.
2.
Intreprinderea Poligrafică Cluj, Cluj-Napoca, 1978.
Bălan, Viorica; Dejeu, L.; Chira, A.; Ciofu, Ruxandra – Horticultura alternativă
3.
şi calitatea vieţii. Edit. G.N.P. Minischool, Bucureşti, 2003.
Berca, M. – Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. Ceres, Bucureşti,
4.
2000.
5. Cepoiu, N. – Pomicultura aplicată. Editura ştiinţelor agricole, Bucureşti.
Ciofu, Ruxandra; Drăghici, Elena; Dobrin, Elena – Legumucultură specială.
6.
Edit. Piatra Craiului, Bucureşti, 2000.
7. Cociu, V. – Cultura prunului. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
Dejeu, L.; Petrescu, C.; Chira, A. – Horticultură şi protecţia mediului. Edit.
8.
Didactică şi pedagogică, R. A., Bucureşti, 1997.
Fiţiu, A.; - Ecologie şi protecţia mediului. Edit. AcademicPres, Cluj-Napoca,
9.
2003.
10. Ghena, N. – Cireşul şi vişinul. Edit. Ceres, Bucureşti, 1970.
11. Grigore, M. – Pomicultura ecologică. Edit. Ceres, Bucureşti, 1998.
Iacob, N. şi colab. – Combaterea biologică a dăunătorilor. Edit ştiinţifică,
12.
Bucureşti, 1975.
Maier, I. (coord.) – Manualul inginerului agronom. Edit. Agrosilvică,
13.
Bucureşti, 1967.
14. Maier, I.; - Cultura legumelor. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
15. Miliţiu, I. – Horticultura vol. 1. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967.
Mircea, N.V.; Popescu, Adelina – Agricultura ţărănească eco-biologică. Edit.
16.
Universul, Bucureşti, 2001.
Munteanu, L.S.; Borcean, I.; Axinte, M.; Roman, Ghe. V. – Fitotehnie. Edit.
17.
,,Ion Ionescu de la Brad’’, Iaşi, 2001.
18. Negrilă, A. – Pomicultura. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964.
Onisie, T.; Jităreanu, G. – Agrotehnica. Edit. ‘’ Ioan Ionescu de la Brad’’, Iaşi,
19.
1999.
20. Pânzaru, Maria – Tehnologii de cultivare a legumelor. Manuscris, Iaşi, 2003.
Perju, T. – Dăunătorii organelor de fructificare şi măsurile de combatere
21.
integrată. Edit. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2002.
Popescu, V.; Chira, L.; Dejeu, L. – Producerea materialului săditor pentru
22.
legume, pomi şi viţă de vie. Edit. M.A.S.T. Bucureşti, 2001.
Răvăruţ, M.; Turenschi, E. – Botanica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
23.
1973.
Sigismund, I.I. şi colab. – Cultura cartofului pentru consum. Edit. Phoenix,
24.
Braşov, 2002.
25. Staicu, I. – Agrotehnica. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
185
 Toncea, I. - Ghid practic de agricultură ecologică. Edit. AcademicPres, Cluj-
26.
Napoca, 2002.
Toncea, I.; Stoianov, R. – Metode ecologice de protecţie a plantelor. Edit.
27.
Ştiinţelor Agricole, Bucureşti, 2002.
Valnet,J. – Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale. Edit. Ceres,
28.
Bucureşti, 1987.
29. Voican, V. (coord) – Cultura legumelor în câmp. Edit. Phonix, Braşov, 2002.
Voican, V.; Lăcătuş, V. – Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii. Edit.
30.
Ceres, Bucureşti, 2001.
31. X x X - Revista Agricultorul român nr.7/2002.
X x X – CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate
32.
în România. Bucureşti, 1999.
33. X x X – Ghid practic pentru agricultori. Edit. CONPHYS, 2003.
34. X x X – Îndrumător pentru agricultura ecologică. Revista BIOTERRA.
35. X x X – Legislaţie în agricultură, industrie alimentară şi păduri. Bucureşti, 2002.
36. X x X - Revista Agricultorul român nr.9/2002.
37. X x X - Revista Horticultura, nr. 4/2002.
38. X x X - Revista Info-Amsem nr.2/2001.
39. X x X - Revista Sănătatea plantelor nr. 60/2003.

186

View publication stats