Sunteți pe pagina 1din 288

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ


ÎN AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. dr. Gheorghe Valentin ROMAN

TEHNOLOGII AGRICOLE I

EDITURA CERES
Bucureşti, 2014

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
ROMAN, GHEORGHE VALENTIN
Tehnologii agricole / Gheorghe Valentin Roman. - București : Ceres,
2014
2 vol.
ISBN 978-973-40-1043-1
Vol. 1. - 2014. - Bibliogr. - ISBN 978-973-40-1044-8

631(075.8)

ISBN 978-973-40-1044-8

2
CUPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE........................................................................................................................ 5

UNITATEA DE STUDIU 1
CULTURI CEREALIERE – Generalităţi
GRÂUL DE TOAMNĂ – Biologie, Ecologie, Sistematică............................................................ 7

UNITATEA DE STUDIU 2
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA GRÂUL DE TOAMNĂ..................................................... 22

UNITATEA DE STUDIU 3
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA PORUMB........................................................................... 40

UNITATEA DE STUDIU 4
CULTURI LEGUMINOASE PENTRU BOABE – Generalităţi
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA SOIA................................................................................... 59

UNITATEA DE STUDIU 5
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA FASOLE............................................................................. 74

UNITATEA DE STUDIU 6
CULTURI OLEAGINOASE TIPICE – Generalităţi
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA FLOAREA-SOARELUI................................................... 86

UNITATEA DE STUDIU 7
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA RAPIŢĂ.............................................................................. 103

UNITATEA DE STUDIU 8
CULTURI TEXTILE – Generalităţi
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA INUL PENTRU FIBRE..................................................... 119

UNITATEA DE STUDIU 9
CULTURI RĂDĂCINOASE ŞI TUBERCULIFERE – Generalităţi
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA CARTOF............................................................................ 133

UNITATEA DE STUDIU 10
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA SFECLA PENTRU ZAHĂR............................................. 156

UNITATEA DE STUDIU 11
ALTE CULTURI DE CÂMP
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA TUTUN ŞI HAMEI........................................................... 173

UNITATEA DE STUDIU 12
CULTURA PLANTELOR FURAJERE
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA LUCERNĂ......................................................................... 205

UNITATEA DE STUDIU 13
CULTURI LEGUMICOLE............................................................................................................ 216

UNITATEA DE STUDIU 14
CULTURI POMICOLE.................................................................................................................. 242

UNITATEA DE STUDIU 15
CULTURI VITICOLE.................................................................................................................... 266

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................. 286

3
4
CUVÂNT-ÎNAINTE

Manualul Tehnologii agricole I este destinat studenţilor de la Departamentul de


Învăţământ la Distanţă, Facultatea de Management, Inginerie Economică în Agricultură şi
Dezvoltare Rurală. Manualul se adresează, în egală măsură, tuturor specialiştilor interesaţi în
cunoaşterea celor mai importante elemente de biologie, ecologie şi tehnologie de cultivare a
plantelor agricole din România.
Plantele cultivate care sunt tratate în manual (cereale; leguminoase pentru boabe; plante
oleaginoase, textile, tuberculifere, rădăcinoase; tutun; hamei; plante furajere; culturi legumicole;
culturi pomicole; viţa-de-vie) ocupă peste 85 % din suprafaţa arabilă a României şi deţin o pondere
însemnată între plantele cultivate pe glob. Ele asigură cea mai mare parte din produsele necesare
alimentaţiei oamenilor şi furajării animalelor, reprezentând şi o sursă importantă de materii prime
pentru producerea altor bunuri utile în viaţa zilnică a comunităţilor umane.
În redactarea manualului autorul a acordat o atenţie deosebită măsurilor tehnologice
moderne, de înaltă productivitate, eficiente economic şi fără impact poluant asupra mediului, cu
costuri şi consumuri energetice reduse. Tehnologiile elaborate în manual au la bază cunoaşterea
elementelor de biologia şi ecologia plantelor şi au în vedere punerea în valoare a potenţialului
genetic al soiurilor şi hibrizilor aflaţi în cultură. S-au urmărit captarea cât mai eficientă a energiei
solare şi sporirea randamentului fotosintetic de producere a biomasei utile, consumuri echilibrate
de energie fosilă, îngrăşăminte chimice şi pesticide. Au fost avute în vedere şi transformările care
au avut loc în ultimele decenii în agricultura şi spaţiul rural din România, în contextul tranziţiei
de la economia centralizată spre economia de piaţă, al modificărilor în organizarea producţiei
agricole şi în formele de proprietate din agricultură, al aderării la Uniunea Europeană şi al
integrării treptate în structurile acesteia.
Manualul a fost redactat în conformitate cu recomandările cuprinse în „Ghidul de
elaborare a materialelor de studiu pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământul cu Frecvenţă
Redusă”.
Materialul a fost structurat pe unităţi de studiu şi cuprinde: obiectivele, noţiunile de bază
ale temei, sarcini de învăţare, rezumatul, teste de autoevaluare a cunoştinţelor de către student,
concluzii, bibliografie, cu scopul de a pregăti specialiştii la un nivel corespunzător actualelor
cerinţe pentru piaţa forţei de muncă în domeniul agricol şi în sectoarele conexe.

Autorul

5
6
UNITATEA DE STUDIU 1

CULTURI CEREALIERE – Generalităţi


GRÂUL DE TOAMNĂ – Biologie, Ecologie, Sistematică

Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Culturi cerealiere – generalităţi
1.3.1. Sortimentul de culturi cerealiere
1.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia cerealelor pe plan mondial şi în România
1.4. Grâul de toamnă – biologie, ecologie, sistematică
1.4.1. Particularităţi biologice
1.4.1.1. Etapa vegetativă
1.4.1.2. Etapa generativă
1.4.2. Cerinţe ecologice
1.4.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
1.5. Sarcină de învăţare
1.6. Rezumat
1.7. Teste de autoevaluare
1.8. Concluzii
1.9. Bibliografie recomandată

1.1. Introducere

În acest capitol sunt prezentate informaţii asupra culturilor cerealiere, care ocupă circa 50 % din
suprafaţa arabilă mondială şi 60 - 70 % din suprafaţa arabilă a României. Sunt incluse date statistice şi
asupra strategiilor pe plan mondial, european şi naţional, marii exportatori şi importatori de cereale.
Pentru grâu sunt oferite informaţii detaliate privind particularităţile biologice şi cerinţele
ecologice, a căror cunoaştere este esenţială pentru fundamentarea măsurilor tehnologice de cultivare, şi
este inclus sortimentul de soiuri recomandat pentru diferite zone de cultură a grâului din România.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 2 ore.

1.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să înţelegeţi importanţa cultivării cerealelor în România, în contextul european şi mondial,
prin diversitatea utilizărilor alimentare, furajere, industriale, energetice şi prin semnificaţia lor
agronomică;

7
- să identificaţi fazele de vegetaţie în care se află plantele de grâu la diferite date calendaristice
şi să evaluaţi starea de vegetaţie a culturilor de grâu pentru a decide anumite intervenţii
tehnologice;
- să evaluaţi favorabilitatea pentru grâu a condiţiilor naturale (climă, sol) din zona unde activaţi
(sau zona de domiciliu), pentru a decide cea mai bună amplasare a culturilor;
- să fundamentaţi alegerea soiurilor de grâu în funcţie de recomandările specialiştilor şi
condiţiile pedo-climatice în care activaţi (sau zona de domiciliu).

1.3. Culturi cerealiere – generalităţi

1.3.1. Sortimentul de culturi cerealiere

Cerealele aparţin clasei Monocotyledonatae, ordinul Poales (Graminales), familia Poaceae


(Gramineae). Speciile de cereale importante pe plan mondial şi pentru România sunt grupate astfel:
cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse: grâu (Triticum spp.); secară
(Secale cereale L.); triticale (Triticosecale rimpaui Wittm.); orz (Hordeum vulgare L.); ovăz (Avena
sativa L.); cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate: orez (Oryza sativa L.); porumb
(Zea mays L.); sorg (Sorghum bicolor (L.) Moench.); mei comun (Panicum miliaceum L.). 12 cereale sunt
considerate culturi agricole importante (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, specii de
mei); grâul, orezul şi porumbul cumulează peste 80 % din suprafaţa şi producţia mondiale de cereale.

1.3.2. Răspândire, suprafeţe producţii. Strategia cerealelor pe plan mondial şi în România

În anul 2012 (tab. 1) cerealele au fost semănate în lume pe 689.556 mii ha, din care: grâu -
220.385 mii ha sau 32,0 % din suprafaţa totală cu cereale; orez - 164.125 mii ha (23,8 %); porumb -
170.398 mii ha (24,7 %); orz - 48.603 mii ha (7,0 %); sorg - 35.483 mii ha (5,1 %); mei - 31.929 mii ha
(4,6 %); ovăz - 9.679 mii ha (1,4 %); secară - 5.113 mii ha (0,7 %); triticale - 3.851 mii ha (0,6 %).
Tabelul 1
Suprafeţele cultivate cu cereale, pe specii şi continente
(mii ha) (după FAOSTAT, 2013)
Specia America de America de Sud Europa Africa Asia Oceania Total
Nord şi Centrală
Grâu 27.040 8.936 59.565 8.996 102.294 13.554 220.385
Orez 1.059 5.381 725 11.169 145.711 80 164.125
Porumb 36.188 22.714 17.451 34.550 59.409 86 170.398
Orz 3.271 1.745 24.370 4.905 10.565 3.747 48.603
Ovăz 1.410 570 6.223 220 423 833 9.679
Secară 177 29 4.396 54 401 56 5.113
Triticale 13 66 3.295 10 280 187 3.851
Sorg 1.590 4.188 257 19.562 9.252 634 35.483
Mei 137 5 837 18.469 12.442 39 31.929
TOTAL 70.885 43.634 117.119 97.935 340.777 19.216 689.566

8
Aproape o jumătate din suprafeţele cu cereale se găsesc în Asia (340.777 mii ha sau 49,4 %),
circa o şesime în Europa (117.119 mii ha, 17,0 %) şi în Africa (97.935 mii ha, 14,2 %), iar restul se află în
America de Nord (70.885 mii ha, 10,2 %), America de Sud şi Centrală (43.634 mii ha, 6,3 %) şi Oceania
(19.216 mii ha, 2,8 %).
Producţia mondială de cereale (tab. 2) a fost în anul 2011 de 2.576.973 mii tone: porumbul a
contribuit cu o treime (883.460 mii tone, 34,3 % din total), iar grâul şi orezul cu mai mult de un sfert
fiecare (704.080 mii tone şi respectiv 722.760 mii tone). Participarea celorlalte specii importante de
cereale: orz - 5,2 %; sorg - 2,1 %; specii de mei - 1,1 %; ovăz - 0,87 %; secară - 0,5 %; triticale - 0,6 %.

Tabelul 2
Producţiile totale de cereale, pe specii şi continente
(mii tone) (după FAOSTAT, 2013)
Specia America de America de Sud Europa Africa Asia Oceania Total
Nord şi Centrală
Grâu 79.674 30.676 225.990 22.084 317.861 27.795 704.080
Orez 8.392 28.234 4.376 26.531 654.489 738 722.760
Porumb 325.354 113.036 108.571 65.051 270.867 581 883.460
Orz 11.147 5.483 81.291 6.816 21.179 8.363 134.279
Ovăz 3.776 1.473 14.649 266 1.183 1.157 22.504
Secară 355 56 11.207 99 1.192 40 12.949
Triticale 30 235 13.907 15 306 545 15.038
Sorg 5.447 14.476 925 20.781 10.630 1.939 54.198
Mei 207 9 1.258 10.784 15.402 45 27.705
TOTAL 434.382 193.678 462.174 152.427 1.293.109 41.203 2.576.973

Există o anumită specializare zonală în cultivarea speciilor de cereale (tab. 1 şi 2): Asia cultivă
88,8 % din suprafaţa mondială cu orez şi produce 90,5 % din recolta mondială; grâul este cultivat cel mai
mult în Asia (46,4 % din suprafaţă şi 45,1 % din recolta mondială), urmată de Europa (27,0 % şi respectiv
32,1 %) şi America de Nord (12,3 % şi respectiv 11,3 %).
Europa se situează pe primul loc la cultivarea orzului (50,1 % din suprafaţa mondială şi 60,5 %
din producţie), ovăzului (64,3 %, şi respectiv 65,1 %), secarei (86,0 % şi respectiv 86,5 %) şi triticalei
(85,6 % şi respectiv 92,5 %). Culturile de sorg şi mei sunt concentrate în Africa (55,1 % pentru sorg şi
57,8 % pentru mei) şi Asia (26,1 % şi respectiv 39,0 %).
Boabele de cereale reprezintă un articol important de comerţ internaţional; sunt comercializate
anual, în medie, circa 100 - 120 mil. tone grâu, 100 mil. tone porumb, până la 25 mil. tone orez, până la
16 mil. tone orz şi 6 mil. tone sorg. Principalii exportatori de cereale sunt: pentru grâu - SUA (27,6 mil.
tone, 21 % din exportul mondial); Canada (18,4 mil. tone); Uniunea Europeană (46,51 mil. tone, din care
Franţa, 21,1 mil. tone şi Germania 8,9 mil. tone); Federaţia Rusă (11,8 mil. tone); Australia (15,9 mil.
tone); Argentina (4,0 mil. tone); Ucraina (4,3 mil. tone); pentru porumb - SUA (50,1 mil. tone sau 51,6 %
din exporturile mondiale); Argentina (17,6 mil. tone); Brazilia (10,8 mil. tone); Franţa (6,6 mil. tone);
Ungaria (3,9 mil. tone); Ucraina (2,9 mil. tone); pentru orez - SUA, Brazilia, India. Principalii
importatori de cereale sunt: pentru grâu - Egipt, Brazilia, Japonia, Algeria, Indonezia, Coreea de Sud;
pentru porumb - Japonia, Coreea de Sud, Mexic, China, Uniunea Europeană, Egipt; pentru orez -
Germania, Japonia, Olanda, Spania, SUA.

9
În România, cerealele au ocupat dintotdeauna cea mai mare parte din terenul arabil - în jurul
anului 1900, erau semănate pe circa 92 % din suprafaţa arabilă şi România ocupa locul 3 în lume între
statele exportatoare de grâu (după SUA şi Franţa) şi locul 2 la porumb (după SUA)(George Maior, 1898).
În a doua jumătate a sec. XX (fig. 1) se poate constata o scădere a suprafeţelor cu cereale de la 6.766,3 mii
ha în anul 1965 la 5.702,7 mii ha în anul 2004, în favoarea plantelor tehnice.

Fig. 1. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu cereale (mii ha) în România


în perioada 1935 - 2010 (original)

În anul 2012, sortimentul de cereale a fost format din porumb (2.616,1 mii ha), grâu (1.977,7 mii ha),
orz cu şase şi cu două rânduri (433,3 mii ha) şi ovăz (185 mii ha); se mai cultivă: secară (10,5 - 21,8 mii ha),
triticale (12,4 - 38,3 mii ha), sorg (1,6 - 13,0 mii ha), mei (0,4 - 3,0 mii ha), orez (0,1 - 13,0 mii ha).
Consumul total de cereale variază de la mai puţin de 200 kg/locuitor/an în Pakistan, Filipine,
Indonezia, Nigeria, la peste 700 kg/locuitor/an în SUA. În ţările în curs de dezvoltare, cerealele sunt
destinate în proporţie de 69 - 74 % alimentaţiei umane; în ţările dezvoltate economic consumul uman
direct de cereale reprezintă doar 21 % din consumul total, iar excedentul este în mod obişnuit destinat
furajării animalelor.
Boabele de cereale pot fi prelucrate sub forma unor preparate alimentare: pâinea produsă din
făină de grâu comun reprezintă un aliment de bază; din grâul durum sunt produse paste făinoase; glucidele
din boabele de cereale pot fi fermentate în alcool, pentru a produce băuturi sau biocarburanţi.
De asemenea, boabele de cereale sunt utilizate în furajarea animalelor, sub formă de boabe
întregi sau măcinate şi amestecate cu furaje proteice. Unele specii de cereale pot fi surse de furaje de
volum (masă verde, fân, siloz), cultivate singure sau în amestec cu alte specii.

10
1.4. Grâul de toamnă – biologie, ecologie, sistematică

1.4.1. Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa
9 luni (270 - 290 zile) şi este împărţită în:
√ etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale
plantelor, cu fazele fenologice: germinare, înrădăcinare, înfrăţire;
√ etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi
formarea boabelor, cu fazele fenologice: formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-
fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor.

1.4.1.1. Etapa vegetativă

 Germinarea – pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie: să posede o


facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din
recolta anului precedent; în sol să fie întrunite condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen (fig. 2).

Fig. 2. Etapele germinării bobului de grâu


(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N. Knauer, 1975, citaţi de Gh.V. Roman, 1995)

 Muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi
încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. În condiţii
favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează 8 - 10 zile; în mod frecvent
sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei apei (fig. 3).

11
 Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima
frunză şi începe asimilaţia clorofiliană. Rădăcinile embrionare sunt foarte active. Importanţa lor se reduce
treptat, pe măsura dezvoltării rădăcinilor adventive.

Fig. 3. Planta de grâu la începutul vegetaţiei: germinare - răsărire; stadiul de 3 frunze (preînfrăţit)
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V. Roman, 1995)

 Înfrăţitul – după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, internodul 2 se alungeşte,
se opreşte la circa 2 cm de suprafaţa solului şi apare viitorul nod de înfrăţire. Înfrăţirea începe, de obicei,
la 12 - 15 zile după răsărire. Adâncimea nodului de înfrăţire depinde de condiţiile de mediu şi de
adâncimea de semănat (fig. 4).

Fig. 4. Planta de grâu în faza de înfrăţit


(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V. Roman, 1995)

12
 Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lan încheiat se doreşte ca, la
intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3 fraţi şi 3 - 5 frunze. Procesul de înfrăţire se petrece toamna,
iar fraţii formaţi toamna parcurg stadiul de vernalizare (30 - 45 zile cu temperaturi sub 6oC), după care, la
creşterea temperaturilor în primăvară, aceştia trec în etapa generativă şi devin fertili. O parte dintre fraţi se
formează primăvara dar, de regulă, aceştia rămân neproductivi, deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare.
 Călirea – în paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces de
adaptare la temperaturi scăzute, denumit „călire”. Procesul constă în concentrarea treptată în glucide a
sucului celular din toate organele plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire şi care protejează
ţesuturile în timpul gerurilor din iarnă. Culturile de grâu bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite pot rezista
până la -15° ... -18°C (chiar -20°C) la nivelul nodului de înfrăţire; în zona nodului de înfrăţire, protejat de
1 - 2 cm de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.
 Repausul – trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii
normali: în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei; între 10 şi 20
decembrie în sudul şi vestul ţării; iar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. Berbecel, 1970).
 Perioada de regenerare – în primăvară a plantelor de grâu începe odată cu dezgheţul solului,
şi se petrece la date diferite; în România, data cea mai timpurie a desprimăvărării a fost 10 februarie, iar
cea mai târzie 27 martie (după O. Berbecel, 1970). Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe
absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol.

1.4.1.2. Etapa generativă

 Alungirea paiului. Curând după regenerare, începe creşterea intensă, care durează circa
90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95 % din biomasa totală a plantelor de grâu.
 Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea
internodurilor; creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Paiul de
grâu este format din 5 - 6 internoduri, cel mai lung fiind internodul superior, care poartă inflorescenţa (fig. 5).
 În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin
creşterea rădăcinilor adventive. Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de
fotosinteză sunt foarte intense.
 În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a
aparatului fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării
elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor (fig. 6). Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 -
34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3 - 4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a
grâului din România).
 În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Concomitent,
inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze,
marcând faza de „burduf”.

13
Fig. 5. Plante de grâu în etapa generativă
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V. Roman, 1995)

 Înspicatul. Înfloritul. Încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia
spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor şi
apariţia la exterior a staminelor. Deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi.
Eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, şi ca urmare, la grâu polenizarea
este obligatoriu autogamă.

Fig. 6. Sinteza şi distribuirea asimilatelor în planta matură de grâu


(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N. Knauer, 1975, citat de Gh.V. Roman, 1995)

14
 Formarea bobului şi fazele maturităţii (coacerii) sunt marcate de modificările de culoare pe
care le suferă planta datorită degradării clorofilei, şi în funcţie de conţinutul în umiditate al bobului.
 Faza începe imediat după fecundare. Durata acestei faze influenţează cantitatea de asimilate
depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se
realizează, pe baza substanţelor asimilate de către plante în această perioadă (după înflorire).
 Maturitatea verde (în lapte). Planta este verde, frunzele de la bază s-au îngălbenit; asimilaţia
şi acumularea substanţelor în bob se desfăşoară cu intensitate. Boabele au atins volumul maxim şi au un
conţinut de umiditate de circa 50 %; dacă sunt zdrobite între degete, lasă să iasă un terci (lichid) albicios.
 Maturitatea galbenă (în ceară). Planta capătă culoarea galbenă, doar nodurile superioare pot
să fie încă verzi. Asimilaţia s-a încheiat, dar acumularea substanţelor de rezervă în bob poate continua prin
transfer din internodurile superioare ale paiului. Frământat între degete, endospermul are consistenţa cerii.
Conţinutul în umiditate este în medie de 30 % şi poate să scadă până la 25 % la sfârşitul acestei faze.
 Maturitatea deplină. Planta s-a uscat în întregime şi frunzele s-au brunificat. Bobul îşi
reduce din volum şi se întăreşte. Paiul îşi păstrează o anumită elasticitate. Umiditatea boabelor se reduce
de la 20 % la 15 %. Boabele au culoarea normală, sunt tari, nu pot fi străpunse cu unghia; sunt relativ
elastice, nu se sparg uşor. Trebuie recoltat.
 Supracoacerea. Conţinutul în apă al boabelor este de 15 % sau chiar mai puţin. Bobul este
tare, rigid şi se poate sparge la apăsare puternică. Paiele şi plevele capătă o culoare cenuşie murdară, iar
paiul se rupe uşor. Pierderile sunt mari prin scuturarea boabelor, căderea plantelor şi spicelor, spargerea
boabelor la treierat.

1.4.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


 pentru germinat, seminţele de grâu necesită minimum 1 - 3°C. În perioada de semănat a
grâului de toamnă în România, temperaturile aerului sunt în jur de 14 - 15°C şi grâul răsare
după 8 - 10 zile; înfrăţirea grâului este favorizată de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi
de 8 - 10°C, procesul continuând până când temperaturile scad sub 5°C;
 plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, au o mare rezistenţă la temperaturi scăzute
(până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit
cu strat de zăpadă;
 la reluarea vegetaţiei în primăvară, cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură: la alungirea
paiului grâul cere 14 - 18°C, la înspicat 16 - 18°C, apoi temperaturile pot creşte până la 20°C,
care asigură condiţii bune pentru formarea şi umplerea boabelor.
Cerinţe faţă de umiditate:
 se consideră că în zonele de cultură a grâului trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe
perioada de vegetaţie; coeficientul de transpiraţie este de 350 - 400, reflectând o bună
valorificare a apei de către planta de grâu;

15
 pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50 % apă din masa lor uscată.

!!! În România toamnele sunt frecvent secetoase, germinarea şi răsăritul culturilor de grâu
sunt întârziate şi destul de neuniforme. Precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru
dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii; pierderile de recoltă din cauza
secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, prin toate lucrările solului
trebuie să se urmărească conservarea apei din sol şi favorizarea acumulării apei din
precipitaţii, iar în situaţii extreme trebuie intervenit cu irigaţii.

 în primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele
de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe
timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte a
primăverii. În mai şi iunie, în ţara noastră, intervin uneori perioade secetoase, în care apar
semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este
asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab
productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.

!!! În anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor, favorizată de temperaturile mai mari
de 30°C şi vânturile uscate în timpul umplerii bobului; perioada critică pentru şiştăvire
durează circa 10 zile. Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari
cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei critice.

Cerinţe faţă de sol:


 grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei,
permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5);
 cele mai favorabile pentru grâu sunt kastanoziomurile, cernoziomurile, cernoziomurile
cambice, cernoziomurile argice, preluvosolurile roşcate;
 nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa sau acolo unde apa freatică se
ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor, plantele fiind expuse la asfixiere pe
timpul iernii. Nu sunt potrivite nici solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care
plantele pot suferi de secetă şi nici solurile prea acide sau prea alcaline.

Zonarea culturii grâului în România


În România, pe circa 20 % din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile
pentru grâu, iar pe circa 70 % condiţii favorabile (după Gh. Bîlteanu, 1989). Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 mil.
ha semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.

16
Fig. 7. Zonarea culturii grâului de toamnă în România
(după N. Zamfirescu, 1965)

◙ Zona foarte favorabilă (fig. 7) – Câmpia de Vest, caracterizată prin soluri de tip cernoziom şi
preluvosol roşcat; condiţii climatice foarte favorabile; secetele la semănat şi la formarea boabelor puţin
frecvente; precipitaţii de toamnă şi de primăvară suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga
Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti - Giurgiu - Călăraşi -
Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului, cu secete mai frecvente, toamna, primăvara şi la începutul verii.
În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţii de toamnă
şi de primăvară suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţii mai reduse; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt
expuse la temperaturi scăzute. În anii normali, nu se produc pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.
◙ Zona favorabilă – în vecinătatea zonei foarte favorabile. În vestul ţării – zona este
asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; soluri foarte diferite şi mai puţin
fertile (aluviosoluri, preluvosoluri, luvosoluri, stagnosoluri şi gleiosoluri).
În sud, climă relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent, insuficienţa apei,
toamna, cât şi primăvara şi la începutul verii. În Dobrogea – condiţii de umiditate atmosferică mai
favorabile în vecinătatea litoralului. Solurile din zonă - cernoziomuri, preluvosoluri roşcate, luvosoluri,
rendzine, erodosoluri (spre nordul zonei).
În Transilvania – condiţii climatice favorabile, dar terenuri denivelate. Zona se extinde în
bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bârsei, Făgăraş, Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Siretului) – toamne secetoase
şi pălirea grâului foarte frecvente, condiţii de iernare mai grele. Solurile - cernoziomuri, aluviosoluri,
preluvosoluri, faeoziomuri. Aplicarea unor măsuri ameliorative (irigaţii, amendare, afânări adânci), poate
crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

17
1.4.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Grâul comun (sau „grâul pentru pâine”) (Triticum aestivum L.) – este semănat pe circa 90 %
din suprafaţa mondială cu grâu; are forme de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte
(circa 70 %) este ocupată cu grâu de toamnă. În România, grâul comun de toamnă ocupă 99 % din
suprafaţa totală cu grâu, iar grâul de primăvară se cultivă în zone submontane şi unele depresiuni
intramontane. Cuprinde numeroase varietăţi, soiurile de grâu cultivate în România aparţinând varietăţii
erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu).
Grâul „durum” („grâul pentru paste făinoase” sau „arnăut”) (Triticum durum Desf.) – are
cerinţe mari faţă de căldură, rezistenţă la secetă şi este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de
primăvară. Este cultivat pe circa 8 % din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai
calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicat în proteine şi
gluten, excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens, cu ariste mai lungi decât spicul.
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu „durum” şi este dependentă de importuri pentru acoperirea
consumului intern de paste făinoase.
Tabelul 3
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (2012)
(după Catalogul Oficial al soiurilor de plante cultivate în România, 2013)

Zona de cultivare a grâului Soiuri recomandate


Boema l, Crina, Dor F, Dropia, Faur F, Flamura 85, Glosa, Gruia, Izvor, Alex,
Sudul ţării, irigat
Ciprian, Lovrin 34, Romulus LV, Kuskun Serina, Renesansa, G.K. Elet, Apache
Boema 1, Crina, Dor F, Dropia, Glosa, Izvor, Alex, Lovrin 34, Romulus LV,
Sudul ţării, neirigat Kuskun Serina, G.K. Elet, G.K. Miska, G.K. Petur, Mv Magvas, Mv Palma,
Apache
Şimnic 30, Şimnic 50, Crina, Dor F, Dropia, Glosa, Gruia, Izvor, Ciprian, Lovrin
Oltenia
34, PKB Kristina, Renesansa
Zona piemonturilor sudice Albota, Trivale, Dor F, Glosa, Gruia, Crişana, Apache
Alex, Ciprian, Lovrin 34, Romulus LV, Crişana, Briana, Dor F, Faur F, Glosa,
Vestul ţării Kuskun Serina, PKB Kristina, G.K. Elet, G.K. Kalasz, G.K. Miska, G.K. Petur,
Mv Magvas, Mv Palma, Kraljevica, Apache, Renan, Renesansa
Zona colinară din vest Crişana, Arieşan, Ciprian, Dor F, Glosa, Apache, Cezanne
Apullum, Ardeal 1, Arieşan, Turda 2000, Crişana, Dor F, Dumbrava, Delabrad 2,
Transilvania Faur F, Glosa, Esenţial, Iaşi 2, Kuskun Serina, G.K. Elet, G.K. Kalasz, G.K.
Miska, G.K. Petur, Mv Magvas, Mv Palma, Apache, Renan, Beti P1
Iaşi 2, Ardeal 1, Boema 1, Dor F, Dropia, Faur F, Izvor, Glosa, Gruia, G.K. Elet,
Moldova Centrală şi de Sud
Mv Magvas, Mv Palma
Aniversar, Iaşi 2, Arieşan, Delabrad 2, Dumbrava, Crişana, Turda 2000, Faur F,
Nordul Moldovei
Kuskun Serina, G.K. Elet, G.K. Kalasz, G.K. Petur, Mv Palma, Apache, Beti P1
Mai există în cultură soiurile: Andelka, Andino, Arlequin, Aximut, Bandolero, BC Renata, Felix, Katarina, Ilinca,
Litera, Mihaela, Miranda, G.K. Bani, Mv Kolo, Mv Marsall, Mv Regiment, Mv Toborzo, PKB Rodika, PKB Roxanda, PKB
Vizelika, Pobeda, Putna, Zimbru, Cato, Joseph.

Sortimentul de soiuri de grâu comun cuprinde predominant soiuri româneşti (tab. 3). Pentru grâul
comun de primăvară, există soiul românesc Pădureni (aflat în conservare). Pentru grâul „durum” există în
cultură soiuri de toamnă (Codurum şi Grandur FD – româneşti; Mv Makaroni – soi unguresc; Nefer –
soi francez) şi de primăvară (Salsa – soi francez).

18
În ultimele două decenii, în unele ţări cultivatoare de grâu (Franţa, Belgia ş.a.) a fost introdusă în
producţie sămânţă hibridă de grâu. În condiţii favorabile, hibrizii pot depăşi cu 15 - 20 % producţiile
soiurilor din încrucişarea cărora provin. În România sunt în curs de extindere primii hibrizi de grâu.

1.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează individual (pentru studierea situaţiei culturilor cerealiere pe plan mondial, european
şi naţional) şi în echipe de 2 - 3 persoane (pentru observarea particularităţilor biologice şi ecologice ale
plantelor de grâu). Se acordă atenţie studierii comerţului cu cereale şi strategiilor privind cultivarea şi
valorificarea cerealelor. Vor fi identificate stadiile fenologice şi va fi analizată influenţa factorilor de
mediu asupra dezvoltării plantelor de grâu. Vor fi formulate aprecieri asupra favorabilităţii pentru grâu a
condiţiilor naturale din zonele în care activaţi (sau zonele de domiciliu). Totodată, vor fi alese soiurile de
grâu pentru anumite areale de cultivare.

1.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre culturile cerealiere şi importanţa acestora, ilustrată de suprafeţele
semănate şi producţiile obţinute, care fundamentează strategiile în domeniul agro-alimentar. De asemenea, aţi studiat
aspecte de biologie şi ecologie la grâu şi aţi identificat zonele de favorabilitate pe teritoriul României. În final, aţi
cunoscut recomandările privind soiurile de grâu cultivate în România şi criteriile de alegere a soiurilor.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Comentaţi care sunt cele mai importante cereale în agricultura şi economia mondială şi europeană.
2. Precizaţi care sunt principalii exportatori de grâu şi porumb pe plan mondial şi european.
3. Care sunt fenofazele prin care trece grâul în toamnă şi cum trebuie să arate plantele de grâu la intrarea în iarnă?
4. Care este condiţia ca plantele de grâu să treacă de la etapa vegetativă la etapa generativă?
5. Arătaţi în ce zone de pe teritoriul României se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru cultura grâului.
6. Pentru o exploataţie agricolă situată în Bărăgan, la neirigat, ce soiuri de grâu aţi alege? (alegeţi 5 soiuri).

Cuvinte cheie: Cerealele: suprafeţe, producţii, strategii. Grâul: biologice, ecologice, sortimentul de soiuri.

1.7. Teste de autoevaluare

1. Cerealele originare din climatul temperat şi care se cultivă îndeosebi în Europa sunt:
a. Secară, triticale, orz, ovăz
b. Orez, sorg, mei
c. Grâu, porumb, orez
d. Fonio, mei perlat, ciumiza

19
2. Marii importatori de grâu pe plan mondial sunt:
a. SUA şi Canada
b. Uniunea Europeană şi Argentina
c. Federaţia Rusă şi Ucraina
d. Egipt şi Japonia
3. Specia de grâu cultivată pe suprafeţele cele mai mari este:
a. Triticum durum
b. Triticum polonicum
c. Triticum aestivum
d. Triticum carthlicum
4. Fenofaze (faze de vegetaţie) cuprinse în etapa generativă (reproductivă) la grâu sunt:
a. Înfrăţitul. Dezvoltarea frunzelor. Faza de burduf
b. Înspicatul. Înfloritul. Formarea bobului. Coacerea bobului
c. Formarea bobului. Germinarea. Uscarea plantelor
5. Cele mai favorabile soluri pentru grâu sunt considerate:
a. Luvosolurile
b. Solurile acide
c. Preluvosolurile
d. Cernoziomurile cambice
6. Majoritatea soiurilor de grâu cultivate în România fac parte din varietatea:
a. Milturum – spic roşu, nearistat, bob roşu
b. Erythrospermum – spic alb, aristat, bob roşu
c. Lutescens – spic alb, nearistat, bob roşu
d. Ferrugineum – spic roşu, aristat, bob roşu

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct este oferit din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Comentaţi cu argumente, tendinţele cultivării
cerealelor şi a grâului în România, în contextul situaţiei actuale pe plan mondial şi european”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi site-ul www.fao.org şi identificaţi informaţii recente privind:
- Situaţia culturii cerealelor (suprafeţe, producţii) în lume, Europa, România.
- Situaţia comerţului cu cereale (export, import, tendinţe).
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro şi www.istis.ro şi indentificaţi informaţii privind situaţia
cultivării cerealelor şi a grâului în România şi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi
Înregistrarea Soiurilor (ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de grâu.

20
1.8. Concluzii

Acest capitol a dorit să ilustreze amploarea cultivării şi importanţa cerealelor, în lume, Europa şi
România, semnificaţia acestora pentru economia globală, în cadrul strategiilor pentru asigurarea hranei. În
contextul actual al globalizării, al includerii României în Uniunea Europeană şi în comerţul mondial,
cunoaşterea realităţilor permite o mai bună fundamentare a strategiilor naţionale, corelate cu tendinţele
mondiale. În acest context, grâul este o cereală cu semnificaţie deosebită, iar România se înscrie ca un
cultivator, producător şi exportator important de grâu, ceea ce are consecinţe economice semnificative
pentru economia naţională şi pentru agricultorii români. A fost evidenţiată importanţa cunoaşterii biologiei
şi ecologiei grâului, esenţială pentru reuşita înfiinţării culturilor şi rentabilitatea acestora. În continuare, în
studii vor fi aprofundate aspectele privind tehnologia de cultură a grâului, pe baza celor discutate în acest
capitol.

1.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Tabără V., 2013 – Fitotehnie. Vol. I. Cereale
şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006 – Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., 1974 – Fitotehnie. Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.
3. Ceapoiu N., Hera Cr., Bîlteanu Gh., Negulescu Floare, 1984 – Grâul. Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.

21
UNITATEA DE STUDIU 2

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
LA GRÂUL DE TOAMNĂ

Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Tehnologia de cultură la grâul de toamnă
2.3.1. Rotaţia culturii
2.3.2. Aplicarea îngrăşămintelor
2.3.2.1. Îngrăşămintele minerale
2.3.2.2. Îngrăşămintele organice
2.3.2.3. Aplicarea amendamentelor calcaroase
2.3.3. Lucrările solului
2.3.3.1. Sistemul clasic de lucrări ale solului
2.3.3.2. Sisteme de lucrări minime ale solului
2.3.4. Sămânţa şi semănatul
2.3.5. Lucrările de îngrijire
2.3.5.1. Combaterea buruienilor
2.3.5.2. Combaterea dăunătorilor
2.3.5.3. Combaterea bolilor
2.3.5.4. Prevenirea căderii plantelor
2.3.5.5. Alte lucrări de îngrijire
2.3.6. Recoltarea
2.4. Sarcină de învăţare
2.5. Rezumat
2.6. Teste de autoevaluare
2.7. Concluzii
2.8. Bibliografie recomandată

2.1. Introducere

Acest capitol cuprinde prezentarea, în detaliu, a verigilor din tehnologia de cultivare a grâului de
toamnă, fundamentate pe studierea anterioară a particularităţilor biologice şi ecologice ale plantei şi a
recomandărilor cercetării ştiinţifice pentru cultivarea grâului. S-a ţinut cont de cele mai noi recomandări
ale autorităţilor internaţionale şi naţionale pentru utilizarea îngrăşămintelor şi pesticidelor, în vederea
asigurării eficienţei economice şi diminuării impactului poluant al tehnologiilor agricole asupra calităţii
produselor agricole şi mediului natural.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

22
2.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să cunoaşteţi cerinţele grâului faţă de planta premergătoare pentru a decide cea mai favorabilă
amplasare şi să fundamentaţi regimul de îngrăşare în funcţie de particularităţile de nutriţie şi
condiţiile de cultivare;
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi
de dotarea tehnică a fermei;
- să cunoaşteţi cerinţele şi să decideţi asupra materialului semincer şi parametrilor semănatului
în funcţie de zonă şi condiţiile anului agricol;
- să fundamentaţi intervenţiile tehnologice necesare pentru controlul organismelor dăunătoare
şi irigare, în situaţia concretă a unei exploataţii agricole;
- să identificaţi momentul optim de recoltare a unei culturi de grâu şi să stabiliţi tehnologia
recoltării, pentru urgentarea lucrării şi diminuarea pierderilor.

2.3. Tehnologia de cultură la grâul de toamnă

2.3.1. Rotaţia culturii

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare.


● Plante foarte bune premergătoare pentru grâu: mazăre, fasole, borceag, rapiţă de toamnă, in
pentru ulei, in pentru fibre, cartof timpuriu şi de vară, trifoi, muştar, năut, porumb masă
verde, tutun, coriandru.

● Plante bune premergătoare pentru grâu: soia, sfeclă pentru zahăr, cartof de toamnă, floarea-
soarelui, porumb pentru boabe şi pentru siloz, toate culturile recoltate până la 10 - 15 septembrie,
pentru a rămâne cel puţin 2 săptămâni până la semănatul grâului.

Sortimentul de culturi de câmp din agricultura României s-a restrâns foarte mult şi se limitează,
în principal, la: grâu de toamnă, orz de toamnă şi de primăvară, porumb, floarea-soarelui, cartof, rapiţă,
şi mai puţin soia, sfeclă pentru zahăr, ovăz.
Porumbul pentru boabe – inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza:
- suprafeţelor mari cultivate cu aceste plante (fiecare cu 2 - 3 mil. ha semănate anual);
- zonelor de cultivare ce coincid;
- condiţiilor care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu:
● cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu
potenţialul termic al zonei;

23
● semănatul porumbului în epoca optimă, în teren afânat adânc prin lucrările solului;
● administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale;
● combaterea foarte bună a buruienilor;
● recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

!!! O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb:


- se va evita amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boală comună şi
păgubitoare ambelor culturi; există pericolul transmiterii şi amplificării atacului de fuzarioză
şi al contaminării recoltei cu micotoxine, ceea ce impune lucrări ale solului mai intense după
porumb;
- după porumb rămân pe teren cantităţi importante de resturi vegetale care crează dificultăţi la
semănatul grâului; acestea trebuie cât mai bine mărunţite şi împrăştiate pe teren şi, eventual,
încorporate. Pentru descompunerea mai rapidă a resturilor vegetale este recomandată
administrarea unor doze mai mari de îngrăşăminte cu azot.

!!! Nu se recomandă amplasarea grâului după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente
nutritive (sorg, iarbă de Sudan, mei). Este contraindicat semănatul grâului după: orz, din cauza
bolilor şi dăunătorilor comuni; lucernă sau pajişti semănate, care lăstăresc puternic după
desfiinţare şi lasă solul uscat.

Monocultura de grâu
Este acceptată numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului; nu se va amplasa grâul
după grâu, pe suprafeţele pentru producerea de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli.

!!! Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
- îmburuienarea terenului cu buruieni specifice;
- înmulţirea bolilor (fuzarioză, mălură, tăciune, făinare) şi dăunătorilor (gândac ghebos, ploşniţe,
viermi sârmă, vierme roşu al paiului).
Grâul reacţionează la monocultură prin scăderea recoltelor, care poate fi evitată prin doze sporite
de îngrăşăminte şi intervenţii fitosanitare intense, care se reflectă, însă, în cheltuieli mai mari.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor: se recoltează
timpuriu; lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

24
2.3.2. Aplicarea îngrăşămintelor

 Consumul specific: 23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P2O5, 19 - 37 K2O/1 tonă de boabe + paiele aferente;


 Sistemul radicular al grâului este destul de slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o
putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezervele solului;
 Consumul maxim de elemente nutritive are loc de la alungirea paiului şi până la coacere, în care grâul
trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

2.3.2.1. Îngrăşămintele minerale

Azotul
 La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (fig. 8):
 toamna, înainte de semănat şi concomitent cu semănatul. Pe terenurile agricole bine
cultivate an de an, îngrăşarea de toamnă cu azot nu ar fi necesară. Agricultorii care deţin
echipamentele corespunzătoare, aplică doze moderate de azot concomitent cu semănatul;
 la începutul vegetaţiei în primăvară – este obligatorie administrarea azotului, prin care se
asigură necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi alungirea paiului. Lucrarea poate
începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat, dar neacoperit cu strat de zăpadă;
 în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot;
 o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte sporirea conţinutului
boabelor în azot şi proteină.

Fig. 8. Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de administrare a îngrăşămintelor
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V. Roman, 1995)

 Calcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ, bazat pe formula:


DN = Cs x Rs – Ns – Ngg ± Npr,
în care: DN = doza de azot (kg/ha);
Cs = consumul specific (kg N/tona de boabe);
Rs = recolta scontată (t/ha);

25
Ns = aportul solului în azot, apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile;
Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, apreciat la: 2 kg N/t gunoi administrat grâului; 1 kg
N/t gunoi aplicat plantei premergătoare; 0,5 kg N/t gunoi aplicat plantei antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare: se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru
boabe şi 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după floarea-
soarelui şi porumb (rămân pe teren cantităţi mari de resturi vegetale celulozice).

Tabelul 4
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut
producţii optime economic la grâu (medii pe 5 ani)
(după Cr. Hera, citat de Gh. Bîlteanu, 1989)
Doza de îngrăşământ economic
Specificare
N P2O5
Fundulea (cernoziom cambic) 108 83
Lovrin (cernoziom cambic) 106 92
Turda (cernoziom cambic) 119 84
Podu-Iloaiei (cernoziom cambic) 96 58
Şimnic (preluvosol roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (luvosol) 95 65

 Pentru condiţiile din România, dozele de azot sunt de 50 - 160 kg/ha. Dacă este necesar, după
premergătoarele cu recoltare târzie, se va administra toamna 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg
N/ha) înainte de semănat (sau concomitent cu semănatul). Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la
sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. În anumite situaţii, se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg
N/ha, la alungirea paiului, de dorit sub formă de îngrăşare foliară (tab. 4).

Fosforul:
 Pentru calcularea dozelor de fosfor este recomandată formula:
DP = 15 x Rs – Pgg,
în care: DP = doza de fosfor (kg P2O5/ha);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor: 1,2 kg P2O5/t gunoi, dacă acesta a fost administrat
grâului; 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare.

Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg


P2O5/100 g sol.
 Mărimea dozei de fosfor este de 60 - 120 kg/ha. Fosforul sub formă de superfosfat este
încorporat sub arătură, iar sub formă de îngrăşăminte complexe, se poate administra la patul germinativ
sau concomitent cu semănatul, iar în anumite situaţii la desprimăvărare.

Potasiul:
 este necesar pe solurile insuficient aprovizionate (sub 15 mg K2O accesibil/100 g sol); se pot
aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului
germinativ (sau sub formă de sare potasică, sub arătură).

26
! Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari,
administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră.

2.3.2.2. Îngrăşămintele organice

Gunoiul de grajd semifermentat, mustul de gunoi, gunoiul lichid de la crescătoriile de animale,


nămolurile de epurare, sunt bine valorificate de grâu. Pot fi aplicate direct la grâu sau la planta
premergătoare (porumb, floarea-soarelui), grâul beneficiind de efectul remanent. Dozele recomandate sunt
de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură.

2.3.2.3. Aplicarea amendamentelor calcaroase

 este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75 %;
 prin amendare trebuie să se urmărească neutralizarea a 50 % din aciditatea hidrolitică;
 se recomandă, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (sub formă de piatră de var, dolomit).

2.3.3. Lucrările solului

Grâul cere: un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără
bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale, pentru a permite semănatul în bune condiţii.

2.3.3.1. Sistemul clasic de lucrări ale solului

 după premergătoare timpurii:


 se recomandă o lucrare de dezmiriştit, pentru: mărunţirea resturilor vegetale şi
amestecarea lor cu solul; afânarea superficială a solului pentru a împiedica pierderea apei
prin evaporaţie; distrugerea buruienilor şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea
seminţelor de buruieni şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare;
 solul se ară la 18 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa. Întârzierea arăturii
determină: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat
de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara. Adâncimea arăturii se stabileşte în
câmp, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a
scoate bulgări;
 până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, prin grăpat, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar;

27
 pregătirea patului germinativ – efectuată înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu
combinatorul sau cu grape rotative (sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă).
 după premergătoare târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru zahăr, cartofi de toamnă,
soia): este necesară mărunţirea cât mai bună a resturilor vegetale, concomitent cu recoltatul
sau prin discuit (1 - 2 lucrări);
 arătura se efectuează imediat, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa,
urmărindu-se încorporarea resturilor, fără a scoate bulgări; până la semănat trebuie să
rămână cel puţin 2 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură, să se aşeze;
 arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare ş.a.)
pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.

2.3.3.2. Sisteme de lucrări minime ale solului

Din cauza unor consecinţe negative (costuri ridicate; tasare; deteriorarea structurii şi pierderea
umidităţii solului; accelerarea mineralizării substanţelor organice din sol, inclusiv a humusului ş.a.), în
ultimele decenii au fost dezvoltate diferite sisteme de lucrări ale solului pentru reducerea numărului
lucrărilor. În cultura mare sunt aplicate sisteme diferite ca intensitate, de la sistemul cu arătură, la sistemul
de lucrări superficiale, cu sau fără afânare adâncă, şi până la semănatul direct, în teren nelucrat. La
alegerea sistemului de lucrări se recomandă să se ţină cont de: condiţiile climatice (fig. 9), textura solului,
gradul de îmburuienare ş.a.

Fig. 9. Sistemul de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile de climă


(după O. Christen, 2009)

!!! La grâul semănat după porumb, a fost evidenţiată influenţa pozitivă a mărunţirii resturilor vegetale de
porumb şi a încorporării acestora, asupra conţinutului în micotoxina DON (deoxinivalenol – datorat
atacului de Fusarium), comparativ cu grâul semănat în teren lucrat superficial sau în teren nelucrat.

28
Semănatul direct în teren nelucrat este denumit „no-till”; pentru ca acest sistem să reuşească este
necesar: un sol foarte uniform, cu rezistenţă la compactare, porozitate ridicată, capacitate ridicată
de infiltrare a apei şi drenaj bun pe profil, cu activitate biologică intensă.

Agricultorii care practică sisteme de lucrări minime, însoţesc lucrările superficiale cu afânări
adânci, fără întoarcerea brazdei, efectuate periodic, iar la intervale de 3 - 4 ani, se ară.

!!! Cultivarea grâului cu un minimum de lucrări ale solului este condiţionată de prezenţa
maşinilor agricole specifice. Aceste sisteme sunt practicate actualmente în marile exploataţii
agricole comerciale, iar extinderea lor în exploataţii mai mici este o problemă de viitor, care
depinde de dotarea cu utilaje specifice.

2.3.4. Sămânţa şi semănatul

► Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie:


- să aparţină unui soi zonat;
- să provină din loturi semincere, din categoriile Bază şi generaţiile I (C1) şi II (C2);
- puritatea fizică minimum 98 %, facultatea germinativă minimum 85 %; MMB cât mai mare.

► Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie!


 împotriva agenţilor patogeni:
 pentru agenţii patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei
(mălură comună – Tilletia spp. şi fuzarioză – Fusarium spp.) se recomandă tratamente cu:
tebuconazol (ORIUS 6 PS, 0,5 l/t de sămânţă sau ORIUS 2 WS, 1,5 kg/t; KRIPTO
SUPER 60 FS, 0,5 l/t); difenoconazol + ciproconazol (DIVIDEND STAR 036 FS, 1,0 l/t);
tebuconazol + protioconazol (LAMARDOR 400 FS, 0,150 l/t); procloraz + triticonazol
(KINTO DUO, 1,5 l/t); pentru agenţii patogeni cu spori în interiorul bobului (tăciune
zburător – Ustilago nuda f. sp. tritici, sin. U. tritici), se recomandă carboxină + tiram
(VITAVAX 200 FF, 2,5 l/t de sămânţă);
 pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol (mălură pitică – Tilletia controversa) este
posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, dar aceste tratamente au eficacitate redusă.
La infestări puternice ale solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de
revenirea grâului pe acelaşi teren.
 împotriva dăunătorilor care atacă toamna:
 pe terenurile cu infestare puternică cu dăunători care atacă la începutul vegetaţiei: gândac
ghebos (Zabrus tenebrioides); viermi sârmă (Agriotes spp.); afidele cerealelor (Sitobion
avenae, sin. Macrosiphum avenae; Rhopalosiphum spp.; Metopolophium dirhodum;

29
Schizaphis graminum); musca de Hessa (Mayetiola destructor); musca neagră a cerealelor
(Oscinella frit), este necesară tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide;
 pe terenurile infestate cu mălură, fuzarioză şi gândac ghebos sunt recomandate tratamente
cu teflutrin + difenoconazol (TONIC PLUS, 2,5 l/t); dacă sunt prezenţi şi viermii sârmă se
va trata cu imidacloprid + tebuconazol (YUNTA 246 FS, 2,0 l/t);
 în situaţiile în care se prevede un atac de afidele cerealelor, tratamentul va fi efectuat cu
imidacloprid + tebuconazol (NUPRID MAX AL 222 FS, 2,5 l/t).
► Epoca de semănat: de la semănat şi până la venirea iernii trebuie să rămână 40 - 50 zile în
care să se acumuleze 450 - 500°C, şi în care plantele de grâu să vegeteze normal, astfel ca, la
intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze;
- Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este 1 - 10 octombrie;
- Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei – 25 septembrie - 10 octombrie;
- Pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, este recomandat intervalul
20 septembrie - 5 octombrie.
► Densitatea de semănat: 450 - 600 boabe germinabile/m2 pentru a asigura 500 - 700 spice/m2.
► Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat): este cuprinsă între 200 şi 250 kg/ha.
► Adâncimea de semănat: 4 - 5 cm pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre
grea; 5 - 6 cm pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară.
► Distanţele de semănat: în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 - 15 cm;
 în anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari
(25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
Semănatul în cărări (fig. 10) – metodă de semănat extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului.
Metoda a apărut pentru a facilita efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor din timpul
vegetaţiei (administrarea îngrăşămintelor; combaterea bolilor şi dăunătorilor; erbicidarea), foarte
precis, ca uniformitate de împrăştiere şi până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la
începutul formării boabelor).

Fig. 10. Schemă pentru semănatul în cărări


(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland şi N. Knauer, 1975, citaţi de Gh.V. Roman, 1995)

30
2.3.5. Lucrările de îngrijire

2.3.5.1. Combaterea buruienilor

Pierderile de recoltă din cauza concurenţei buruienilor sunt de 10 - 20 %, dar pot ajunge la 60 -
70 %. Reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora trebuie urmărite prin: rotaţie,
lucrările solului, semănat în epoca şi cu densitatea optime, combatere chimică.

Combaterea buruienile dicotiledonate.


 speciile de buruieni mai frecvente în cultura grâului sunt: muştar sălbatic (Sinapis arvensis),
ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris),
pălămidă (Cirsium arvense), punguliţă (Thlaspi arvense), albăstriţă (Centaurea cyanus),
lobodă (Chenopodium album), rug de mirişte (Rubus caesius); pentru combaterea acestora,
sunt recomandate preparate conţinând acidul 2,4-D (DICOPUR D, 1,0 l/ha; ESTERON
EXTRA 600 EC, 0,8 l/ha);
 în culturile de grâu apar specii dicotiledonate rezistente la 2,4-D: volbură (Convolvulus
arvensis), muşeţel (Matricaria chamomilla, M. inodora), neghină (Agrostemma githago),
susai (Sonchus sp.), turiţă (Galium aparine), mac (Papaver rhoeas), rocoină (Stellaria
media), şopârliţă (Veronica sp.), iarbă puturoasă (Bifora radians), hrişcă urcătoare
(Polygonum sp.), pentru care sunt recomandate: 2,4-D + dicamba (DICOPUR TOP 464 SL,
0,8 - 1,0 l/ha; CEREDIN SUPER 40 SL, 1,0 l/ha); fluroxipir (CERLIT, 0,8 l/ha); clorsulfuron
(RIVAL 75 GD, 15 - 20 g/ha); tribenuron-metil (RIVAL STAR 75 GD, 15 - 20 g/l;
GRANSTAR SUPER 50 SG, 40 g/ha); florasulam + 2,4 D EHE (TURBO FLO, 0,4 - 0,6 l/ha);
clopiralid (LONTREL 300, 0,3 - 0,5 l/ha); florasulam + 2,4 D (MUSTANG, 0,4 - 0,6 l/ha);
bromoxinil + acid 2,4 D (BUCTRIL UNIVERSAL, 1 l/ha);
 erbicidele se aplică primăvara, când grâul este la înfrăţit – până la formarea primului internod;
buruienile au 2 - 4 frunze; temperatura aerului mai mare de 10°C, vreme liniştită, fără vânt,
timp călduros şi luminos. Întârzierea erbicidării poate avea efecte fitotoxice la plantele de
grâu.
 Pentru combaterea buruienilor turiţă (Galium aparine) şi lungurică (Galeopsis tetrahit), se
recomandă fluroxipir (TOMIGAN 250 EC, 0,4 l/ha), asociat cu 2,4 D sau erbicide sulfonilureice.

Combaterea buruienilor monocotiledonate. Iarba vântului (Apera spica venti) şi odosul


(Avena fatua) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede, din Banat,
Transilvania, Bucovina;
 pentru combaterea acestor buruieni se recomandă tratamente cu clorotoluron (TOLUREX 50
SC, 2,0 - 3,0 l/ha), toamna, imediat după semănat sau pinoxaden + clorquintocet-mexil
(AXIAL 050EC, 0,9 l/ha).

31
 pentru iarba vântului se recomandă tratamente cu iodosulfuron metil + amidosulfuron +
mefenpir dietil (SEKATOR PROGRESS OD, 0,150 l/ha), când grâul este la înfrăţit – până la
formarea primului internod, iar buruiana are 2 - 4 frunze şi până la înfrăţit; prin tratament sunt
controlate şi buruienile dicotiledonate anuale şi perene. Pot fi efectuate tratamente cu
fluroxipir (CERLIT, 0,4 l/ha) şi metsulfuron metil (LAREN 60 WP, 10 g/ha), care asigură
combaterea buruienilor dicotiledonate şi a ierbii vântului; tratamentul poate fi aplicat până la
sfârşitul fazei de formare a paiului, eventual concomitent cu un fungicid pentru boli foliare.

2.3.5.2. Combaterea dăunătorilor

 Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) – în cazuri extreme, când în toamnă se constată un


atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu tiametoxam (ACTARA
25 WG, 0,07 - 0,10 kg/ha) sau clorpirifos (PYRINEX 48 EC, 2,5 l/ha), la avertizare; pragul
economic de dăunare (PED) este de 5 % plante atacate;
 În cazul atacului de afide ale cerealelor (Schizaphis graminum, Macrosiphum avenae,
Rhopalosiphum maidis, R. padi, Metopolophium dirhodum) se recomandă preparatele:
tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07 kg/ha); lambda-cihalotrin (KAISO SORBIE 5 WG,
0,150 l/ha); tau-fluvalinat (MAVRIK 2F, 0,2 l/ha); imidacloprid (NUPRID AL 200 SC,
0,275 l/ha);
 Ploşniţele cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) – sunt recomandate tratamente împotriva
adulţilor hibernanţi, la un PED de 7 exemplare/m2 şi după ce peste 80 % din populaţia de
ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea) (a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura
aerului depăşeşte 10°C). Tratamentele împotriva larvelor se efectuează la începutul lunii
iunie, la un PED de 3 larve/m2; se repetă tratamentul, dacă după primul tratament au mai
rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile semincere). Sunt recomandate: deltametrin
(DECIS 25 WG, 0,03 kg/ha; DECIS MEGA 50 EW, 0,150 l/ha); alfa-cipermetrin (FASTAC
10 EC, 0,1 l/ha); lambda-cihalotrin (KARATE ZEON, 0,150 l/ha); dimetoat (NOVADIM
PROGRESS, 3 l/ha); tiacloprid (CALYPSO 480 SC, 0,1 l/ha; BISCAYA, 0,2 l/ha);
tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07 kg/ha).
 Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata) – un dăunător periculos, mai frecvent pe
terenurile argiloase; se recomandă: evitarea monoculturii; recoltarea mai timpurie a lanurilor
atacate, înainte de migrarea dăunătorului în sol; pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se
efectuează tratamente primăvara, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu:
alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha) sau deltametrin (DECIS 2,5 EC, 0,3 l/ha);
 Gândacul bălos al ovăzului (Oulema melanopus, sin. Lema melanopus): adulţii apar când
temperatura trece de 9 - 10°C, din a doua jumătate a lunii aprilie; la un PED de 10 adulţi
hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2, se efectuează tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a

32
larvelor, cu: deltametrin (DECIS MEGA 50 EW, 0,1 l/ha); lambda-cipermetrin (KAISO
SORBIE 5 WG, 0,150 l/ha); tiacloprid (CALYPSO 480 EC, 0,08 l/ha); alfa-cipermetrin
(FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha);
 Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) – tratamente la apariţia adulţilor (sfârşit de mai,
început de iunie) la PED de 3 exemplare/m2, cu aceleaşi preparate recomandate pentru
ploşniţe;
 Șoarecele de câmp (Microtus arvalis Pall.) – se găseşte îndeosebi în arealele înierbate.
Pierderile datorate atacului sunt importante, îndeosebi în zonele cu procent ridicat de păioase
în rotaţie. Pentru combatere este recomandată utilizarea preparatelor: bromadiolon 0,005 %
(BROMAKOL, sub formă de momeli gata preparate, 25 - 50 g momeli/galerie activă;
coumatetralyl 0,0375 % (RACUMIN PASTE, 20 - 40 g); coumatetralyl 0,05 % (K.O. Rat,
20 - 25 g momeli).

2.3.5.3. Combaterea bolilor

 Făinarea (Blumeria graminis f. sp. tritici, sin. Erysiphe graminis f. sp. tritici) – boală cu
transmitere prin sol, manifestată primăvara, în perioada creşterii intense a plantelor de grâu,
atacul fiind favorizat de: densitatea prea mare a lanului; aplicarea unor doze prea mari de
azot; vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată. La atac puternic, se recomandă
tratamente cu: procloraz + propiconazol (BUMPER SUPER 490 EC, 0,8 l/ha); propiconazol
(BUMPER 250 EC, 0,5 l/ha); tebuconazol (MYSTIC 250 EC, 0,5 l/ha). PED: 25 % pete pe
ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25 % pete pe frunza stindard, înainte de înflorit (fig. 11);

Fig. 11. Tratamente cu fungicide şi insecticide la grâul semănat în cărări


(după D. Soltner, 1999)

33
 Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) – are transmitere prin
sol şi prin sămânţă; produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului.
Tratamentele la sămânţă obligatorii, dar parţial eficiente; tratamentele în vegetaţie eficiente,
dar costisitoare;
 Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Gaeumannomyces
graminis var. tritici, sin. Ophiobolus graminis; Helgaria herpotrichoides, sin. Cercosporella
herpotrichoides) – boli transmise prin sol. Se recomandă: distrugerea samulastrei; respectarea
rotaţiei; îngrăşarea echilibrată;
 Septoriozele (Mycosphaerella gramincola, sin. Septoria tritici şi S. nodorum) – se transmit
prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsuri preventive: distrugerea samulastrei şi
a resturilor de plante; respectarea rotaţiei; aplicarea unor doze moderate de azot. Pentru
tratamentele în vegetație, pragul economic de dăunare este de 10 % intensitatea atacului la
înflorit;
 Complexul de boli foliare şi ale spicului (Blumeria graminis, Puccinia spp., Mycosphaerella
graminicola, Fusarium spp.) – sunt recomandate tratamente cu: tebuconazol + triadimenol +
spiroxamina (FALCON 460 EC, 0,6 l/ha); tebuconazol + trifloxistrobin (NATIVO 300 EC,
0,8 - 1,0 l/ha); protioconazol + tebuconazol (PROSARO 250 EC, 0,75 - 0,9 l/ha); fenpropimorf +
epoxiconazol (TANGO SUPER, 0,75 l/ha); tiofanat metil + epoxiconazol (DUETT ULTRA,
0,5 l/ha); fusilazol + carbendazim (ALERT, 0,8 l/ha); clorotalonil (BRAVO 500 SC, 1,5 l/ha).

2.3.5.4. Prevenirea căderii plantelor

Lucrare de îngrijire necesară în culturile de grâu din climatele umede, precum şi acolo unde se
aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot (fig. 12).

Fig. 12. Căderea fiziologică la grâu


(după D. Soltner, 1999)

34
 tratamente preventive, cu substanţe cu efect retardant – produse conţinând clorură de
clorcholină (STABILAN, 1,8 - 2,0 l/ha, în 800 - 1.000 l apă/ha, la tratamentele terestre şi
300 - 400 l/ha, la tratamentele „avio”), când plantele au 20 - 25 cm înălţime, pe vreme
liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit, seara sau dimineaţa.

2.3.5.5. Irigarea

 Lucrarea prezintă interes în majoritatea zonelor de cultură a grâului din România.


 Udările de toamnă sunt cele mai eficiente. Dacă solul este prea uscat şi nu poate fi arat sau
dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă o udare de umezire, cu
400 - 600 m3 apă/ha. Dacă s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se
recomandă o udare de răsărire cu 300 - 500 m3 apă/ha.
 Udările de primăvară – în funcţie de apa acumulată în sol în sezonul rece şi regimul
precipitaţiilor în primăvară se aplică 1 - 3 udări, cu norme de 500 - 600 m3/ha, în fazele:
alungirea paiului (luna aprilie, în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii);
înspicat-înflorit (luna mai); formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare utilizată mai
frecvent este aspersiunea.

2.3.5.6. Alte lucrări de îngrijire

Tăvălugitul semănăturilor după semănat este necesar când s-a semănat în sol afânat şi uscat.
Controlul culturilor – pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau
microdepresionare.
Tăvălugitul la desprimăvărare – este necesar numai în situaţii extreme, când plantele sunt
„descălţate”.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare – este necesar în situaţii extreme, şi are ca scop
afânarea suprafeţei solului şi ruperea crustei, precum şi combaterea buruienilor în curs de răsărire.

2.3.6. Recoltarea

- Momentul – la maturitate deplină, când boabele ajung la 14 - 15 % umiditate – combinele de


recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesară
uscarea.
- Recoltarea începe mai devreme, la umidităţi sub 18 %, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a
limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau vremii nefavorabile); este
necesară uscarea boabelor până la umiditatea de păstrare pentru a evita deprecierea calităţii;

35
recoltarea trebuie încheiată când boabele au ajuns la 13 - 12 % umiditate; mai târziu grâul
trece în faza de supracoacere, se amplifică pierderile prin scuturare şi prin spargerea boabelor
la treierat, lanurile se îmburuienează.
- lanurile de grâu sunt recoltate cu ajutorul combinelor universale (fig. 13).

Fig. 13. Recoltarea grâului


(după O. Christen, 2009)

- În situaţii extreme – lanuri îmburuienate, cu plante maturate neuniform, sau chiar lanuri
căzute ‒, se impune recoltarea divizată (în două faze), prin: secerarea (tăierea) plantelor la
înălţimea de 15 - 20 cm şi lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare; treieratul cu
combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.
- Combinele universale sunt prevăzute cu dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi
împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei. Ulterior, se realizează încorporarea în
sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de
îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor. Paiele tocate pot fi lăsate la
suprafaţa solului, cu rol de mulci, pentru a proteja suprafaţa solului de eroziune şi a limita
pierderea apei prin evaporare.
- În tehnologia de recoltare folosită des la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă.
Trebuie luat în calcul un raport de 1:1 între boabe şi paie. Strângerea paielor şi eliberarea
terenului sunt lucrări importante în cultura tradiţională a grâului; lucrările sunt dificile şi
destul de costisitoare.
- Pentru adunarea paielor lăsate în brazdă după combină sunt folosite: presa de balotat pentru
furaje; maşina pentru balotat cilindrică ş.a. Ulterior, paiele sunt transportate pentru a fi
folosite ca: aşternut sau furaj grosier pentru animale (mai puţin frecvent, în prezent); material
pentru prepararea composturilor; materie primă pentru diferite industrii (de exemplu,
producerea celulozei); drept combustibil.

!!! Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) este interzisă prin
lege şi nu este justificată – se pierde o cantitate mare de materie organică; arderea este acceptată
numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.

36
2.4. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane la studierea condiţiilor pedo-climatice şi socio-economice


într-un areal ales, precum şi a recomandărilor tehnologice, în vederea însuşirii cunoştinţelor specifice şi
elaborarea tehnologiilor de cultivare a grâului de toamnă într-un context dat. Se au în vedere: tipul de sol;
condiţiile climatice; buruienile, bolile şi dăunătorii prezenţi în zonă; dotarea cu maşini şi utilaje agricole;
resursele financiare ale exploataţiei agricole; posibilităţile de valorificare a recoltei.

2.5. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre tehnologia de cultivare a grâului de toamnă, pe baza cunoştinţelor de
biologia şi ecologia grâului, dobândite anterior. Pentru fiecare verigă tehnologică aţi primit informaţii asupra
cerinţelor plantei de grâu, asupra parametrilor de organizare şi efectuare a lucrărilor agricole şi asupra anumitor
restricţii care se impun.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Care sunt efectele negative ale cultivării repetate, timp îndelungat, a grâului după grâu?
2. Care sunt restricţiile care limitează amplasarea culturilor de grâu de toamnă după porumb?
3. Care sunt efectele lucrării de dezmiriştit?
4. Care este adâncimea arăturii la grâu şi cum trebuie stabilită (reglată) aceasta?
5. Care sunt agenţii patogeni şi dăunătorii care impun obligatoriu tratarea seminţelor înainte de semănat?
6. Precizaţi care sunt măsurile preventive pentru reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în
culturile de grâu, şi care sunt măsurile curative?

Cuvinte cheie: Grâul: tehnologia de cultură.

2.6. Teste de autoevaluare

1. Plante foarte bune premergătoare pentru grâul de toamnă sunt:


a. Leguminoasele pentru boabe, rapiţa de toamnă, trifoiul
b. Lucerna şi pajiştile semănate
c. Sorgul, iarba de Sudan şi meiul
d. Porumbul, floarea-soarelui
2. Care este doza de azot calculată corect în următoarea situaţie: Cs = 30 kg N/t boabe; Rs = 5 t
boabe/ha; Ns = sol sărac; Npr = planta premergătoare borceag?
a. 70 kg N/ha
b. 170 kg N/ha
c. 110 kg N/ha
d. 90 kg N/ha

37
3. Sistemele de lucrări minime ale solului au şi unele dezavantaje:
a. Creşte dependenţa de erbicide, se amplifică atacul de boli şi dăunători, se poate reduce
cantitatea de azot furnizată prin mineralizare
b. Cresc costurile pentru lucrările mecanice şi carburanţi
c. Contribuie la pierderea umidităţii din sol şi favorizează levigarea azotului
d. Contribuie la deteriorarea structurii solului
4. Care va fi cantitatea de sămânţă la hectar la grâu dacă: D = 550 b.g./m2; P = 99 %; G = 92 %;
MMB = 41,5 g?
a. 183 kg/ha
b. 268 kg/ha
c. 251 kg/ha
d. 201 kg/ha
5. Cele mai păgubitoare insecte din culturile de grâu, prin diminuarea recoltei şi calităţii acesteia,
sunt:
a. Gândacul bălos al ovăzului
b. Viermele roşu al paiului
c. Viermii sârmă
d. Ploşniţele cerealelor
6. O metodă de gestionare a paielor, practicată încă, este o eroare agronomică gravă (şi contrară
reglementărilor legale):
a. Balotarea paielor, transportul şi utilizarea ca aşternut pentru animale.
b. Tocarea şi împrăştierea pe teren concomitent cu recoltarea.
c. Arderea paielor pe teren.
d. Balotarea paielor, transportul şi utilizarea pentru producerea celulozei.

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei de combatere a
organismelor dăunătoare (buruieni, boli, dăunători) în cultura grâului, în funcţie de condiţiile pedo-
climatice şi socio-economice din zona în care activaţi (sau zona de domiciliu; precizaţi zona)”.

Exerciţii pe internet:
Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.istis.ro şi www.agrobucuresti.ro şi ale companiilor
frunizoare de inputuri pentru agricultură şi colectaţi recomandări pentru tehnologia de cultivare a grâului
de toamnă.

38
2.7. Concluzii

Acest capitol a fost destinat să vă ofere informaţii detaliate asupra măsurilor tehnologice din
cultura grâului de toamnă, bazate pe particularităţile biologice şi ecologice ale plantei, studiate anterior şi
diferenţiate în funcţie de condiţiile concrete din zona de cultivare. S-a avut în vedere importanţa culturii de
grâu din punct de vedere agronomic şi economic, ca o componentă esenţială a asolamentelor de câmp
practicate în prezent şi ca una dintre principalele surse de venituri, prin produse alimentare şi producţie
marfă, pentru agricultorii români.

2.8. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011 –
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006 – Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Bibliografie selectivă

1. Avarvarei I., Davidescu Velicica, Mocanu R. şi colab., 1997 – Agrochimie. Editura „Sitech”,
Timişoara.
2. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologie agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
3. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare. Editura „Ceres”,
Bucureşti.
4. Penescu A., Ciontu C., 2001 – Agrotehnică. Editura „Ceres”, Bucureşti.

39
UNITATEA DE STUDIU 3

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA PORUMB

Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Biologia şi ecologia porumbului
3.3.1. Particularităţi biologice
3.3.2. Cerinţe ecologice
3.3.3. Sistematică. Sortimentul de hibrizi
3.4. Tehnologia de cultură la porumb
3.4.1. Rotaţia culturii
3.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor
3.4.3. Lucrările solului
3.4.4. Sămânţa şi semănatul
3.4.5. Lucrările de îngrijire
3.4.5.1. Combaterea buruienilor
3.4.5.2. Combaterea dăunătorilor
3.4.5.3. Combaterea bolilor
3.4.5.4. Irigarea
3.4.6. Recoltarea
3.4.7. Cultura succesivă
3.5. Sarcină de învăţare
3.6. Rezumat
3.7. Teste de autoevaluare
3.8. Concluzii
3.9. Bibliografie recomandată

3.1. Introducere

În acest capitol este prezentat porumbul, plantă situată pe glob pe locul doi între culturile
agricole, şi respectiv pe primul loc, atât prin suprafaţă cât şi ca producţie totală, în România. După
detalierea particularităţilor biologice ale plantei şi a cerinţelor ecologice, este tratată problema hibrizilor de
porumb, una dintre sursele cele mai importante ale productivităţii ridicate a acestei plante. Pe baza acestor
informaţii este dezvoltată, în continuare, tehnologia de cultivare, de la cerinţele pentru amplasarea (rotaţia)
culturii şi până la înfiinţarea culturilor succesive şi recoltarea.
Timpul necesar pentru parcurgerea unităţii de studiu este de 3 ore.

40
3.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil să:


- să cunoaşteţi aprofundat particularităţile biologice ale plantei de porumb, să caracterizaţi
resursele naturale şi să evaluaţi favorabilitatea unei zone pentru porumb, pentru a fi capabili
să elaboraţi corect tehnologia de cultivare;
- să aprofundaţi problemele producerii hibrizilor, calităţile şi clasificarea acestora, pentru a
fundamenta alegerea hibrizilor, tratamentele la sămânţă şi parametrii semănatului, pentru
zona şi ferma unde activaţi (sau zona de domiciliu);
- să cunoaşteţi cerinţele porumbului faţă de planta premergătoare şi particularităţile de nutriţie,
pentru a decide cea mai bună amplasare a culturii şi planul de fertilizare, în anumite condiţii
concrete;
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile naturale, planta
premergătoare şi dotarea tehnică a fermei;
- să cunoaşteţi problemele pe care le pun buruienile, dăunătorii şi bolile în cultura porumbului,
pentru a elabora o strategie eficientă de control al acestora;
- să vă însuşiţi particularităţile procesului de maturare (coacere) la porumb pentru a decide
asupra momentului şi tehnologiei recoltatului.

3.3. Biologia şi ecologia porumbului

3.3.1. Particularităţi biologice

Sistemul radicular – cuprinde: o singură rădăcină embrionară; 3 - 7 rădăcini secundare


(adventive seminale); 8 - 16 rădăcini adventive propriu-zise sau rădăcini
permanente; 2 - 7 rădăcini adventive aeriene (rădăcini ancoră).
Sistemul radicular al porumbului pătrunde în sol până la 2 - 3 m adâncime
şi 90 - 100 cm lateral.

Tulpina (coceanul) – formată din 8 - 15 (21) internoduri pline cu măduvă, cu 1,5 - 3 m înălţime,
şi rezistentă la cădere şi frângere.

Frunzele ◆ limbul lat-lanceolat, lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu celule buliforme care
la secetă, pierd apă şi limbul foliar se răsuceşte, reducând pierderile de apă prin
transpiraţie. La fiecare nod se găseşte o frunză, iar dispunerea pe tulpină este alternă;

◆ numărul de frunze pe plantă este corelat cu perioada de vegetaţie: sub 13


frunze la hibrizii foarte timpurii (grupa sub 100); peste 19 frunze la hibrizii târzii
şi foarte târzii (grupa peste 400).

41
◆ suprafaţa foliară a lanurilor de porumb este în mod obişnuit de 40.000 - 50.000
m2/ha, iar în condiţii de irigare poate depăşi 50.000 - 60.000 m2/ha.
Floarea şi inflorescenţele – porumbul este o plantă unisexuat monoică:
- inflorescenţa masculă (panicul) – formată din ax central şi 10 - 40 ramificaţii
laterale, pe care se inseră spiculeţele conţinând flori mascule;
- inflorescenţa femelă (ştiulete) – formată din ax îngroşat (ciocălău), cu spiculeţe
(fig. 14). Stigmatele (mătasea) lungi de 10 - 30 cm, cu papile care reţin polenul;

Fig. 14. Inflorescenţa femelă la porumb


(după Berger, 1962, citat de W. Aufhammer, 1998)

- polenul apare cu 3 - 7 zile înaintea maturării ovulelor (fenomenul de protandrie).


La secetă, decalajul creşte la 7 - 12 zile şi un număr mare de plante rămân sterile
sau parţial sterile. Coincidenţa la înflorire a formelor parentale din loturile de
hibridare – o preocupare pentru amelioratori şi cultivatori pentru a obţine
producţii bune de sămânţă;
- polenizarea este alogamă, anemofilă. Ştiuleţii au 15 - 30 cm lungime, 1,5 - 6 cm
grosime şi 50 - 500 g. Înălţimea de inserţie a ştiuleţilor pe tulpini – este specifică
hibridului. Pentru recoltarea mecanizată se cer înălţimi de inserţie ale ştiuleţilor
cât mai uniforme.
Fructul - cariopsă, cu embrionul 10 - 15 % din volumul bobului şi endospermul 80 - 85 %.
MMB = 200 - 400 g; MH = 70 - 80 kg;
- formarea şi coacerea boabelor durează 50 - 60 zile. Viteza pierderii umidităţii din
boabe la maturitate este un obiectiv important urmărit în ameliorarea hibrizilor
(maturare mai timpurie şi recoltare înainte de venirea vremii reci).

3.3.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


 porumbul are cerinţe termice ridicate. Temperatura minimă de germinaţie 8oC (6 - 7oC la unii
hibrizi noi); la 15 - 18oC, porumbul răsare în 8 - 10 zile; temperaturi de -4C distrug planta;

42
între 10 şi 30C sunt temperaturile favorabile pentru creşterea porumbului; la înflorire-fecundare,
22 - 23C asigură condiţii optime.
Cerinţe faţă de umiditate:
 consumul specific este cuprins între 230 şi 440; pentru germinare necesită 30 - 35 % apă
raportat la masa uscată a boabelor; consumul maxim de apă în perioada înaintea înspicării -
începutul coacerii în ceară; 50 - 60 m3/zi/ha, consumul de apă la apariţia paniculului; zonele
în care cad peste 500 mm precipitaţii anuale, din care 250 mm în mai - august, sunt
corespunzătoare pentru porumb.
Cerinţe faţă de sol:
 necesită soluri profunde, fertile, structurate, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu reacţie
neutră, slab acidă sau slab alcalină; cele mai potrivite: aluviosoluri din luncile Dunării şi
râurilor, cernoziomuri, kastanoziomuri, preluvosoluri, eutricambosoluri;
 reacţia optimă a solului pH = 6,5 - 7,5, dar porumbul poate fi cultivat cu rezultate bune până
la pH = 5, respectiv pH = 8;
 nu sunt recomandate solurile subţiri, cu substrat pietros sau nisipos, solurile nisipoase şi nici
solurile argiloase compacte.

Zonarea culturii porumbului în România


Favorabilitatea arealelor de cultură pentru porumb sunt apreciate pe baza potenţialului termic al
zonei – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10°C (unităţi termice utile pentru porumb – UTU);
ca rezultat, au fost stabilite 3 zone de cultură (fig.15):
- Zona I – arealele cu suma unităţilor termice utile (UTU) 1.400 - 1.600°C: Câmpia de Sud,
Dobrogea, sudul Podişului Moldovei, Câmpia de Vest până la sud de Oradea. Predomină
solurile fertile. În Câmpia de Sud, Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei factorul limitativ îl
reprezintă precipitaţiile insuficiente din perioada de vegetaţie. Sunt recomandaţi hibrizii
tardivi în proporţie de 75 - 80 % şi hibrizii mijlocii 20 - 25 %, ca premergători pentru
cerealele păioase de toamnă.
- Zona II – areale cu suma UTU 1.200 - 1.400°C. Cea mai mare parte a Podişului Moldovei, în
partea de nord a Câmpiei de Sud în zona colinară subcarpatică, câmpia din nord-vest (la nord
de Oradea). Sunt recomandaţi hibrizii mijlocii cu o pondere de 50 - 60 %, hibrizii timpurii
până la 30 % şi hibrizii tardivi până la 20 %.
- Zona III – areale cu suma UTU 800 - 1.200°C: zonele submontane ale Carpaţilor Meridionali,
de Curbură şi Orientali, Podişul Transilvaniei, Depresiunea Maramureşului. Sunt recomandaţi
circa 75 % hibrizi timpurii, diferenţa revenind hibrizilor mijlocii.
Pentru a evita ca hibrizii să nu ajungă la maturitate datorită nerealizării sumei UTU, la
zonarea hibrizilor se va lua în calcul o marjă de siguranţă de 100 - 150°C (UTU) faţă de
potenţialul termic al zonei (Gh.V. Roman şi colab., 1994).

43
Fig. 15. Zonarea culturii porumbului pe baza sumei temperaturilor > 10oC (aprilie - octombrie)
(după I. Borcean şi colab., 1997)

3.3.3. Sistematică. Sortimentul de hibrizi

Porumbul face parte din familia Poaceae (Gramineae), subfamilia Panicoideae, specia Zea mays L.,
cu mai multe convarietăţi, dintre care mai importante sunt:
 Zea mays conv. dentiformis Körn. (sin. Zea mays indentata Sturt.) – porumbul dinte de cal; cu
bob lung, prismatic, comprimat lateral, la partea superioară cu o adâncitură de forma mişunei
dintelui de cal. Endosperm dominant amidonos, endosperm cornos doar pe părţile laterale ale
bobului (fig. 16). Foarte productiv, dar bobul conţine mai puţină proteină. Cultivat pe glob pe
circa 70 %; destinat pentru furaj şi materie primă pentru industrializare. Majoritatea hibrizilor
cultivaţi în România aparţin acestei convarietăţi.

Fig. 16. Secţiuni prin boabe de porumb din convarietăţi diferite


a – Z.m. everta; b – Z.m. indurata; c – Z.m. dentiformis; d – Z.m. amylacea
(după Leonard şi Martin, 1968)

 Zea mays conv. indurata Sturt. – porumbul cu bobul sticlos; bob relativ rotund, neted şi
lucios. Endosperm dominant cornos, cel amidonos aflat într-o porţiune restrânsă din zona
centrală a bobului. Mai puţin productiv decât Z.m. dentiformis şi mai puţin extins (12 %); mai
bogat în proteine şi preferat pentru alimentaţia umană (mălai grişat).

44
 Zea mays conv. everta Sturt. – porumbul de floricele (popcorn); boabe mici, rotunjite sau
prevăzute cu rostru, lucioase. Endosperm aproape în totalitate cornos, doar o mică zonă în
jurul embrionului este amidonoasă;
 Zea mays conv. saccharata Sturt. – porumbul zaharat (dulce), recoltat pentru consum la
maturitate în lapte; la maturitate deplină – boabe zbârcite şi endosperm în totalitate cornos;
 Zea mays conv. amylacea Sturt. – porumbul amidonos; boabe rotunde sau prismatice, netede,
cu aspect mat. Endosperm amidonos şi doar în zona superioară are un strat subţire cornos.

Fig. 17. Obţinerea seminţei hibride de porumb


A – polenizare liberă în lanul de porumb pentru consum;
B – obţinerea unei linii consangvinizate; C – obţinerea unui hibrid simplu
(după D. Soltner, 1999)

Hibrizii de porumb rezultă prin încrucişarea liniilor consagvinizate, obţinute la rândul lor, prin
autopolenizare controlată timp de minimum 5 - 7 ani (fig. 17). Hibrizii pot fi: hibrizi simpli (HS) – se
obţin din două linii consangvinizate; hibrizi dubli (HD) – se obţin din doi hibrizi simpli; hibrizi triliniari
(HT) – se obţin dintr-o linie consangvinizată şi un hibrid simplu.

!!! Comparativ cu soiurile de porumb, sporurile de producţie obţinute prin cultivarea hibrizilor sunt de
40 - 50 %, datorate fenomenului de heterozis - vigoarea hibridă. Productivitatea sporită se manifestă
doar în prima generaţie (F1) după hibridare. Ca atare, în fiecare an agricultorii trebuie să procure sămânţă
hibridă.

În funcţie de durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin cerinţele termice), hibrizii sunt grupaţi
în nouă grupe de precocitate FAO. În România, hibrizii sunt clasificaţi în 5 grupe de precocitate (perioada
de vegetaţie între 110 şi 155 de zile) (tab. 5).

45
Tabelul 5
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
(după I. Borcean, citat de P. Pîrşan, 2011)
Grupa de precocitate Clasificarea românească Clasificarea FAO
Hibrizi foarte timpurii sub 100 100 - 199
Hibrizi timpurii 100 - 199 200 - 299
Hibrizi semitimpurii 200 - 299 300 - 399
Hibrizi semitârzii 300 - 399 400 - 499 şi 500 - 599
Hibrizi târzii peste 400 > 600
Lista hibrizilor înscrişi în Catalogul Oficial al Soiurilor de plante cultivate în România (pentru
anul 2013) cuprinde 260 hibrizi, din care: Grupa FAO 100 - 199: 3 hibrizi; Grupa FAO 200 - 299: 45 hibrizi;
Grupa FAO 300 - 399: 71 hibrizi; Grupa FAO 400 - 499: 75 hibrizi; Grupa FAO 500 - 599: 54 hibrizi;
Grupa FAO > 600: 12 hibrizi.

Producătorii agricoli cu suprafeţe mai mari de porumb trebuie să cultive 3 - 4 hibrizi din grupe
de precocitate diferite pentru diminuarea riscurile legate de evoluţia vremii şi pentru eşalonarea recoltării.

3.4. Tehnologia de cultură la porumb

3.4.1. Rotaţia culturii

 Porumbul este puţin pretenţios faţă de planta premergătoare şi poate fi cultivat mai mulţi ani
în monocultură. Încadrarea porumbului într-un asolament de 3 - 5 ani aduce sporuri
importante de recoltă.
 Rezultate foarte bune după leguminoase anuale (mazăre, fasole, soia) şi perene (trifoi,
sparceta); bune premergătoare – cereale păioase, cartof, sfeclă pentru zahăr, in, cânepă,
floarea-soarelui; pe solurile podzolice – rezultate bune după trifoi; rezultate bune şi după
pajiştile care se desţelenesc.
 În zonele mai secetoase şi neirigate, lucerna nu este recomandată ca premergătoare pentru
porumb, datorită consumului mare de apă.

 Porumbul suportă monocultura, dar aceasta nu este recomandată mai mult de 3 - 4 ani,
deoarece apar unele efecte negative şi cresc costurile cu inputurile pentru menţinerea
producţiilor la un nivel ridicat.
 Monocultura determină: reducerea conţinutului în humus, deteriorarea structurii, acidifierea
solului, scăderea conţinutului în azot; creşterea îmburuienării; amplificarea atacului bolilor şi
dăunătorilor.

 Ca premergătoare, porumbul are o serie de deficienţe: cantitate mare de resturi vegetale


rămase pe teren; recoltare târzie; infestarea terenului cu dăunători care atacă şi alte culturi
(gărgăriţa porumbului; viermi sârmă); contaminarea cu agenţi patogeni, cum este Fusarium.

46
3.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – 18 - 28 kg N, 8,6 - 14 kg P2O5 şi 24 - 36 kg K2O pentru 1 tonă boabe şi


producţia secundară aferentă; reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, cu sporuri de
recoltă de: 14 - 16 kg boabe/1 kg N; 4 - 6 kg boabe/1 kg P2O5; 3 - 6 kg boabe/1 kg K2O. Dozele de
îngrăşăminte chimice vor fi stabilite în funcţie de: producţia planificată; consumul specific; fertilitatea
solului; planta premergătoare; precipitaţii.
 Azotul – dozele orientative de azot (tab. 6) trebuie corectate în funcţie de o serie de factori:
Tabelul 6
Doze orientative de îngrăşăminte cu azot pentru fertilizarea porumbului
(după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P. Pîrşan, 2011)
Nivelul producţiei Fertilitatea solului
de boabe scăzută mijlocie ridicată
(t/ha) (IN = 1 - 2) (IN = 2 - 3) (IN = 3 - 4)
5 90 - 120 80 - 110 60 - 100
6 - 10 140 - 240 130 - 220 120 - 200
10 - 15 240 - 320 230 - 290 210 - 260

 în cultură irigată – doze mai mari cu 30 - 90 kg/ha; după leguminoasele perene sau anuale,
doze reduse cu 25 - 40 kg/ha; după floarea-soarelui, sfeclă sau porumb, doze mărite cu 15 -
30 kg/ha; în funcţie de precipitaţiile din sezonul rece, doza mărită sau redusă cu 5 kg N/ha
pentru fiecare 10 mm peste sau sub media multianuală; doza de azot redusă cu 2 kg/ha pentru
tona de gunoi de grajd aplicat la porumb sau 1 kg/tonă gunoi aplicat plantei premergătoare;
 azotul se aplică ½ din doză la pregătirea patului germinativ, şi restul la praşilele mecanice.

 Fosforul – dozele orientative de fosfor (tab. 7) se reduc cu 1 kg/tonă de gunoi de grajd


aplicată porumbului şi cu 0,5 kg/tonă, când gunoiul a fost aplicat plantei premergătoare.
Tabelul 7
Doze orientative de îngrăşăminte cu fosfor pentru fertilizarea porumbului
(după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P. Pîrşan, 2011)
Nivelul producţiei Fertilitatea solului
de boabe slabă mijlocie ridicată
(t/ha) (1 - 2 mg P2O5/100 g sol) (2 - 3 mg P2O5/100 g sol) (5 - 6 mg P2O5/100 g sol)
5 40 - 80 20 - 40 -
6 - 10 70 - 130 40 - 80 25 - 60
10 - 15 110 - 150 80 - 110 60 - 80

 Potasiul – dozele orientative de potasiu (tab. 8), se reduc cu 2,5 kg/tona de gunoi de grajd
administrat direct porumbului şi cu 1 kg/tonă gunoi de grajd administrat plantei premergătoare.
Tabelul 8
Doze orientative de îngrăşăminte cu potasiu pentru fertilizarea porumbului
(după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P. Pîrşan, 2011)
Nivelul producţiei Aprovizionarea solului cu K2O
de boabe slabă mijlocie ridicată
(t/ha) (< 10 mg K2O/100g sol) (10 - 20 mg K2O/100 g sol) (> 20 mg K2O/100 g sol)
5 80 - 120 40 - 60 -
6 - 10 110 - 200 50 - 120 0 - 80
10 - 15 170 - 240 110 - 175 60 - 120

47
 îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu – administrate sub arătura de bază, sau sub formă de
îngrăşăminte complexe, înainte de semănat, patului germinativ sau odată cu semănatul.
 Fertilizarea „starter” – administrarea îngrăşămintelor chimice la semănat, asigură creşterea
viguroasă şi uniformă a plantelor încă de la începutul vegetaţiei. Pe semănătoare se montează
fertilizatoare care plasează îngrăşămintele la 5 - 10 cm lateral de rândul de semănat şi la 5 -
6 cm sub sămânţă.
 Îngrăşămintele organice – efectul fertilizării cu gunoi de grajd la porumb este foarte
puternic. Dozele de gunoi de grajd – 20 - 60 t/ha, în funcţie de tipul de sol, încorporate sub
arătura de bază. Se recomandă completarea fertilizării organice cu fertilizare chimică.

 Zincul – pe solurile cu pH ridicat şi la o fertilizare cu cantităţi mari de fosfor, poate apare


carenţa de zinc; se manifestă prin apariţia unor dungi de culoare deschisă de-a lungul
nervurilor frunzelor, piticirea plantelor, chiar necrozarea frunzelor (după P. Pîrşan, 2011);
preventiv, se recomandă 9 - 12 kg/ha sulfat de zinc, o dată la 4 ani; dacă se manifestă carenţa
de zinc în timpul vegetaţiei, stropiri cu soluţie de sulfat de zinc 0,2 - 0,5 %, din faza de 5 - 6
frunze, la interval de 7 - 10 zile.

 Corectarea reacţiei acide a solului – pe solurile cu pH sub 5,8 şi gradul de saturaţie în baze
mai mic de 75 % se vor aplica amendamente cu calciu o dată la 4 - 5 ani. Amendamentele
contribuie şi la reducerea concentraţiei ionilor mobili de aluminiu în sol.

3.4.3. Lucrările solului

Sistemul clasic de lucrări ale solului: în vară - toamnă, lucrări de dezmiriştit, arat, lucrări de
întreţinere a arăturii, iar în primăvară, pregătirea patului germinativ.

◆ arătura (fig. 18) la 20 - 30 cm adâncime; pe solurile grele se recomandă şi o afânare adâncă la 50 -


70 cm, o dată la 4 ani;

◆ până toamna, arătura se menţine afânată şi curată de buruieni prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri.

◆ în primăvară, terenurile nivelate, fără resturi vegetale, fără buruieni, se pregătesc prin 1 - 2 lucrări cu
combinatorul, la 5 - 8 cm adâncime; terenurile denivelate, cu resturi vegetale neîncorporate,
îmburuienate sau foarte tasate, se pregătesc prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu
colţi. De dorit ca ultima lucrare să fie efectuată cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat
(fig. 19).

48
Fig. 18. Plug reversibil în lucru Fig. 19. Combinator pentru pregătirea patului germinativ
(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005) (după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)

În sistemul de lucrări minime („minimum tillage”) toate lucrările (afânare adâncă, pregătirea
patului germinativ, erbicidat, fertilizat, semănat) se efectuează prin una sau două treceri, reducându-se
tasarea solului, cosumurile de carburanţi şi costurile.

◆ afânarea solului în profunzime poate fi realizată prin lucrări cu cizelul sau cu plugul fără cormană; se
reduce eroziunea, se îmbunătăţesc însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului;

◆ în cazul afânării solului fără întoarcerea brazdei, în primăvară patul germinativ se va pregăti cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi (fig. 20) sau cu grape rotative. Sistemul este practicat de marile
societăţi comerciale care dispun de utilajele specifice şi beneficiază astfel de importante avantaje
economice.

Fig. 20. Grapă cu discuri în lucru


(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)

Sistemul „no-til” presupune semănatul direct în mirişte. Sunt utilizate semănători prevăzute cu
brăzdare disc şi sunt administrate îngrăşăminte starter şi erbicide cu efect total, în preemergenţă.

49
3.4.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – să aparţină unui hibrid zonat, cu puritatea minimum 98 %, germinaţia minimum 90 %


şi „cold-test” ridicat (seminţele au capacitatea de a suporta temperaturi scăzute şi umiditate ridicată în
sol). La valori ale cold-testului > 70 %, răsărirea în câmp va fi corespunzătoare, chiar şi în condiţii mai
puţin prielnice (L.S. Muntean şi colab., 2008, citat de P. Pîrşan, 2011).

!! Tratarea seminţelor împotriva agenţilor patogeni (Fusarium sp., Ustilago sp., Pythium sp.,
Sorasporium holci-sorghi; Penicillium sp., Aspergillus sp.), şi pentru a preveni „clocirea” seminţelor în
sol cu: tiram (FLOWSAN FS, 3 l/t sau SEMNAL 500 FS, 3,5 l/t); fludioxonil + metalaxil-M (MAXIM XL
035 FS, 1 l/t); captan (MERPASSED 48 FS, 2 l/t).
!! Împotriva dăunătorilor care atacă la răsărire (răţişoară – Tanymecus dilatocollis) şi viermi
sârmă – Agriotes sp.), tratarea sămânţelor cu: imidacloprid (GAUCHO 600 FS, 8 l/t; IMIDASEED 70
WS, 0,6 - 0,8 kg/t; PALISADE 600 FS, 0,8 - 0,6 l/t; SENTINEL 70 WS, 0,6 - 0,8 kg/t; NUPRID Al 600
FS, 6 - 10 l/t); fipronil (COSMOS 250 FS, 5 l/t); tiametoxam (CRUISER 350 FS, 6 - 18 l/t).
Epoca de semănat - semănatul va începe când, dimineaţa la ora 8, la 10 cm adâncime în sol,
temperatura este 8C, iar vremea este în curs de încălzire; semănatul
trebuie efectuat în intervalul: 1 - 15 aprilie în stepa din sudul şi sud-estul
ţării; 10 - 20 aprilie în silvostepa din sud; 10 - 25 aprilie în silvostepa din
vest şi din sudul Moldovei; 20 - 30 aprilie în Transilvania, nordul
Moldovei şi dealurile subcarpatice; în cazul hibrizilor cu temperatura
minimă de germinaţie de 6 - 7oC, se poate semăna cu 5 - 6 zile mai
devreme;
- semănatul prea timpuriu determină: „clocirea” seminţelor; reducerea
densităţii; răsărirea întârziată şi neuniformă; plăntuţele au un ritm redus de
creştere; la întârzierea semănatului – există riscul ca solul să se usuce şi să
apară un deficit de apă necesar germinaţiei; fenofazele cu sensibilitate
pentru apă (înflorire-fecundare) sunt deplasate în perioadele cu temperaturi
ridicate şi umiditate scăzută din vară.
Densitatea de semănat – stabilită în funcţie de: hibridul cultivat; fertilitatea solului;
îngrăşămintele aplicate; umiditatea solului la desprimăvărare; regimul
hidric din perioada de vegetaţie (tab. 9).
Distanţa între rânduri – este de 70 cm, şi 80 cm, la irigarea prin brazde.
Adâncimea de semănat – 5 - 8 cm, determinată de umiditatea şi textura solului.
Cantitatea de sămânţă la hectar – 15 - 25 kg/ha, în funcţie de densitatea de semănat şi MMB.
Se va semăna cu 10 - 20 % mai mult faţă de densitatea de
recoltare (mii plante/ha), pentru a compensa pierderile în
cursul răsăririi şi pe parcursul perioadei de vegetaţie.

50
Tabelul 9
Densitatea optimă la porumb (mii plante recoltabile/ha)
(după I. Borcean, 1995, citat de P. Pîrşan, 2011)

Aprovizionarea solului
Aprovizionarea solului cu apă Grupa de precocitate
cu elemente nutritive
la semănat a hibrizilor
medie bună
sub 100 55 60
Precipitaţii sub 500 mm sau 100 - 199 50 55
deficit de apă de peste 800 m3/ha 200 - 299 50 50
pe adâncimea de 1,5 m 300 - 399 45 45
Peste 400 45 45
sub 100 60 65
Precipitaţii peste 500 mm, solul 100 - 199 55 60
aprovizionat la capacitatea de 200 - 299 50 55
câmp 300 - 399 45 50
Peste 400 45 50
sub 100 - 75
100 - 199 - 70
Terenuri irigate sau cu aport
200 - 299 - 65
freatic
300 - 399 - 65
Peste 400 - 60

3.4.5. Lucrările de îngrijire

3.4.5.1. Combaterea buruienilor

Tabelul 10
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, anuale
şi a unor dicotiledonate la cultura porumbului (după N. Şarpe, 1980, citat de P. Pîrşan, 2011)

Dozele (l/ha produs comercial)


Epoca de
Erbicidele în funcţie de conţinutul în humus
aplicare
1-2% 2-3% peste 3 - 4 %
1. DUAL GOLD 960 EC ppi 5 cm 2,0 - 2,5 2,5 - 3,0 2,0 - 3,0
(960 g/l S - metolaclor)
2. FRONTIER FORTE ppi 5 cm 0,8 1,0 1,2
(720 g/l dimetenamid-P)
3. MERLIN DUO preem. 2,25 2,00 2,50
(terbutilazin 375 g/l + postem. 1,8 - 2,0 1,8 - 2,0 1,8 - 2,0
isoxaflutol 37,5 g/l)
4. CAMPUS postem. 0,150 0,150 0,150
(336 g/l topramezon) +
1 l adjuvant

Buruieni dicotiledonate – ştir (Amaranthus retroflexus); teişor (Abutilon theophrasti); traista


ciobanului (Capsella bursa-pastoris); lobodă (Chenopodium album); pălămidă (Cirsium arvense); volbură
(Convolvulus arvensis); muştar sălbatic (Sinapis arvensis); susai (Sonchus sp.); cornaci (Xanthium
strumarium) ş.a.;
Buruieni monocotiledonate – pir târâtor (Elymus repens, sin. Agropyron repens); pir gros
(Cynodon dactylon); meişor (Digitaria sanguinalis); mohor lat (Echinochloa crus-galli); mohor (Setaria sp.);
costrei (Sorghum halepense) ş.a.

51
 Combaterea chimică a buruienilor
 pentru buruienile monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale, sunt recomandate
erbicidele din tabelul 10. Aceste erbicide se încorporează superficial în sol, la pregătirea
patului germinativ. În zonele umede pot fi aplicate şi preemergent, dar în primăverile
secetoase, efectul de combatere poate să fie mult diminuat;
 pentru buruienile dicotiledonate sunt recomandate erbicidele din tabelul 11, aplicate când
plantele de porumb au 4 - 6 frunze;
Tabelul 11
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor dicotiledonate la porumb
(după N. Şarpe, 1980, citat de P. Pîrşan, 2011)
Epoca Doza
Erbicidele
de aplicare (l/ha p.c.)
1. CAMBIO (90 g/l dicamba + 320 g/l bentazon) postem. 2,0 - 2,5
2. BUCTRIL UNIVERSAL (280 g/l bromoxynil f 280 acid 2,4-D) postem. 0,8 - 1,0
3. MUSTANG (6,25 g/l florasulam + 300 g/l acid 2,4-D) postem. 1,0 - 1,25
4. SDMA SUPER 600 Nil (600 g/l acid 2,4-D) postem. 1,0
5. DICOPUR D (600 g/l acid 2,4-D) postem. 1,0 - 1,5
6. BANVEL 480 S (480 g/l dicamba) postem. 0,6
7. DECANO (300 g/l sulcotrione) postem. 1,5

 la infestarea cu costrei şi alte monocotiledonate perene, se recomandă erbicidele din tabelul


12, aplicate când porumbul are 5 - 7 frunze, iar costreiul 15 - 35 cm înălţime. După
erbicidare, 15 - 20 zile nu se vor efectua praşile, pentru a nu întrerupe translocarea erbicidului
spre rizomi.
Tabelul 12
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate perene din cultura porumbului
(după N. Şarpe, 1980, citat de P. Pîrşan, 2011)

Erbicide Epoca de aplicare Doze (l/ha)


1. MISTRAL (40 g/l nicosulfuron) postem. 2,0 - 2,5
2. TITUS 25 DF (250 g/l rumsulfuron) postem. 1,5 - 2,0
3. EQIUP (22,5 g/l foramsulfurom 22,5 g/l isoxadifen-ethil) postem. 2,5

!!! În prezent, se extinde administrarea erbicidelor pe bază de glifosat în preemergenţă la cultura


porumbului (fig. 21) (de exemplu, glifosat ca sare de izopropil amino, Roundup, 3,0 - 4,0 l/ha).

Fig. 21. Erbicidarea la porumb


(după D. Soltner, 1999)

52
 Combaterea buruienilor fără utilizarea erbicidelor:
 dacă după semănat solul formează crustă şi apar buruieni, poate fi necesară o lucrare cu
grapa cu colţi reglabili, la 4 - 6 zile de la semănat, perpendicular pe direcţia rândurilor, cu
colţii grapei orientaţi spre înapoi pentru a nu vătăma germenii de porumb;
 când se văd bine rândurile, se execută prima praşilă mecanică (fig. 22) la 8 - 12 cm
adâncime, cu viteza de 4 - 5 km/oră. Praşila a doua – după 10 - 14 zile, la 7 - 8 cm adâncime,
cu 8 - 10 km/oră. După două săptămâni, poate fi necesară a treia praşilă mecanică, la 5 - 6 cm
adâncime, cu 10 - 12 km/oră;
 după primele două praşile mecanice, pot fi necesare 1 - 2 praşile manuale pe rând.

Fig. 22. Prăşitul porumbului


(după D. Soltner, 1999)

În cazul combaterii combinate, mecanice şi chimice a buruienilor, sunt necesare doar 1 - 2


praşile mecanice şi eventual o praşilă manuală de corecţie pe rând. Sunt situaţii în care după
administrarea erbicidelor nu mai trebuie intervenit cu prăşile, sau sunt necesare doar lucrări de
prăşit „de corecţie” pe vetrele de buruieni.

3.4.5.2. Combaterea dăunătorilor

 Răţişoara (gărgăriţa) porumbului (Tanymecus dilaticollis) – atacă plantele de la răsărire şi


până în faza de 3 - 4 frunze; adultul retează plantele de la colet, la un atac în masă cauzând
compromiterea culturilor. Insecta este foarte păgubitoare din cauza infestării ridicate în
principalele zone agricole (uneori peste 15 - 20 indivizi/m2) şi a faptului că atacă şi alte
culturi agricole: floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr.

 Viermii sârmă (Agriotes spp.) – larvele atacă seminţele în curs de germinare sau plantele abia
răsărite, la care atacă rădăcinile şi coletul; plantele se îngălbenesc şi se usucă. Dăunătorul
atacă şi floarea-soarelui sau cereale păioase, astfel că rotaţia nu rezolvă problema infestării.

 Cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa F.) – larvele rod complet sau parţial rădăcinile. Plantele
pier sau rămân slab dezvoltate şi au o capacitate de producţie scăzută.

53
 Gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.) – mai frecvent în Câmpia Română şi sudul
Moldovei. Adulţii atacă plantele în faza de răsărire, iar larvele se hrănesc cu rădăcinile
plantelor.
Aceşti dăunători se combat prin tratarea seminţelor cu insecticidele prezentate anterior.
 Viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) – larvele
atacă rădăcina. Adulţii se hrănesc cu frunze, apoi cu polen şi mătase; dacă mătasea este
consumată înainte de fecundare, ştiuleţii rămân sterili. După înflorire, adulţii se hrănesc cu
mătasea din vârful ştiuleţilor şi cu boabele în lapte. Combaterea realizată prin: respectarea
rotaţiei culturilor; distrugerea samulastrei de porumb; cultivarea de hibrizi cu sistem radicular
bine dezvoltat, toleranţi la atac. Combaterea chimică practicată împotriva adulţilor când
aceştia atacă mătasea, cu: clorpirifos (PYRINEX 25 CS, 1,5 l/ha); zeta-cipermetrin (FURY 10
EC, 0,2 l/ha); lambda-cihalotrin (KARATE ZEON, 0,25 l/ha); deltametrin (DECIS MEGA 50
EW, 0,25 l/ha) ş.a.

 Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis HB) – larvele rod frunzele şi organele florale ale
inflorescenţei mascule. Paniculele atacate se frâng uşor, apoi larvele perforează tulpina şi
intră în interiorul ei. Combatere realizată prin: tocarea tulpinilor la recoltare; arături adânci;
utilizarea hibrizilor rezistenţi; la atac masiv se vor efectua tratamente chimice (cu cantităţi
mari de insecticide, cu costuri ridicate, efecte poluante considerabile şi relativ puţin eficiente).
Hibridul transgenic MON810 posedă rezistenţă la sfredelitor şi este acceptat în Uniunea
Europeană.

3.4.5.3. Combaterea bolilor

 Controlul bolilor se realizează, în principal, prin tratamente la sămânţă şi prin măsuri


agrotehnice (rotaţie, lucrările solului; cultivarea de hibrizi toleranţi sau rezistenţi).
 În anumite condiţii (rănirea plantelor la lucrările de prăşit, precum şi în anii ploioşi) în lan
apare atac de tăciune comun al porumbului (Ustilago maidys) sau atac de fuzarioză la tulpini
şi ştiuleţi. În cazuri extreme pot fi efectuate tratamente cu fungicide în vegetaţie (parţial
eficiente).

3.4.5.4. Irigarea

Consumul de apă al unei culturi de porumb este de 4.500 - 5.500 m3/ha – circa jumătate asigurat
de apa existentă în sol la desprimăvărare, iar restul prin precipitaţiile din perioada de vegetaţie sau prin
irigare. Perioada critică pentru apă în intervalul - două săptămâni înainte de înspicat - maturitate în lapte.
Se pot aplica până la 3 udări cu norme de 700 m3/ha, prin aspersiune sau pe brazde.

54
3.4.6. Recoltarea

Porumbul poate fi recoltat în boabe sau în ştiuleţi.


 Recoltarea în boabe – efectuată cu combine (fig. 23), la umidităţi de 20 - 25 %. Cocenii pot fi
tocaţi şi împrăştiaţi pe teren, în cazul combinelor cu tocător. După recoltare, boabele de
porumb vor fi uscate până la 14 - 16 % umiditate.
 Recoltarea în ştiuleţi se efectuează la 25 - 30 % umiditate, mecanizat sau manual. Recoltarea
mecanizată – efectuată cu combine care detaşează ştiuleţii de pe tulpini şi îi depănuşează.
Ştiuleţii sunt depozitaţi în pătule.

Fig. 23. Recoltarea mecanizată a porumbului


(după D. Soltner, 1999)

3.4.7. Cultura succesivă a porumbului

Porumbul în cultură succesivă – în Câmpia Română, sudul Moldovei, Dobrogea, o parte din
vestul ţării, numai în condiţii de irigare. Sunt utilizaţi hibrizi foarte timpurii, semănaţi cel mai târziu în
intervalul 1 - 5 iulie, după: orz; soiuri timpurii de grâu; rapiţă; mazăre; borceag; secară boabe sau masă verde.
Se va semăna în teren lucrat superficial cu grapa cu discuri sau se va semăna direct, în teren
nelucrat (fig. 24). Trebuie acordată atenţie combaterii buruienilor şi a samulastrei de orz sau grâu. În
cursul vegetaţiei se aplică udări, prima imediat după semănat. Porumbul va fi recoltat pentru boabe; în anii
cu toamnă timpurie, se poate recolta pentru siloz sau masă verde.

Fig. 24. Semănatul porumbului în teren nelucrat


(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)

55
3.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, fiecare echipă identificând un anumit areal specializat în


cultivarea porumbului şi întocmind o caracterizare pedo-climatică şi socio-economică a acestui areal. Vor
fi studiate particularităţile biologice şi ecologice ale porumbului, care vor fi comparate cu condiţiile din
zona aleasă, pentru a formula concluzii asupra favorabilităţii pentru porumb. Vor fi identificaţi factorii
care pot contribui la obţinerea unor recolte eficiente economic şi factorii care pot limita producţiile. Se va
ţine cont de aceşti factori în elaborarea tehnologiilor de cultivare, încheiate cu recomandări concrete.

3.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre porumb şi importanţa sa alimentară, furajeră, industrială şi agronomică.
În continuare, aţi studiat particularităţile biologice şi cerinţele ecologice ale porumbului, care au fundamentat
tehnologia de cultivare. Aţi fost informaţi asupra problemelor specifice ale materialului biologic - hibrizii de porumb,
care reprezintă un element esenţial în realizarea de recolte mari. Pornind de la aceste particularităţi, v-au fost
prezentate măsurile din tehnologia de cultivare, cu problemele specifice de nutriţie, control al organismelor
dăunătoare, realizarea culturilor succesive şi recoltare.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Care este importanţa practică a fenomenului de protandrie şi a coincidenţei la înflorire la porumb?
2. Precizaţi 4 caracteristici ale frunzelor (aparatului foliar) la porumb, în legătură cu rezistenţa la secetă, durata
perioadei de vegetaţie şi productivitate.
3. Cum se pune problema monoculturii de porumb?
4. Care sunt factorii de care se ţine cont la stabilirea densităţii optime la porumb?
5. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sămânţa folosită la semănat la porumb?
6. Care sunt cauzele pentru care răţişoara porumbului (gărgăriţa) este un dăunător foarte periculos?
7. Care sunt formele de manifestare a atacului sfredelitorului porumbului şi care sunt posibilităţile de combatere?

Cuvinte cheie: Porumbul: biologie; ecologie; tehnologia de cultură (inclusiv cultura succesivă).

3.7. Teste de autoevaluare

1. Zona agricolă în care vă desfăşuraţi activitatea (sau zona de domiciliu) este amplasată în
(precizaţi locaţia):
a. Zona I de cultură a porumbului
b. Zona II de cultură a porumbului
c. Zona III de cultură a porumbului

56
2. Care sunt sporurile de recoltă pentru 1 kg azot administrat ca îngrăşământ chimic la porumb?
a. 7 - 8 kg boabe/ha
b. 18 - 28 kg boabe/ha
c. 14 - 16 kg boabe/ha
d. 3 - 6 kg boabe/ha
3. Pentru o producţie de 5 tone boabe/ha, pe un sol cu fertilitate mijlocie, după floarea-soarelui, în
cultură irigată, cu un regim pluviometric normal, o cultură de porumb trebuie să primească:
a. 40 - 80 kh N/ha
b. 95 - 140 kg N/ha
c. 110 - 160 kg N/ha
d. 65 - 80 kg N/ha
4. Care este succesiunea corectă a lucrărilor solului în sistemul „no-till”:
a. Semănatul direct, concomitent cu îngrăşarea starter. Erbicidare în preemergenţă
b. Afânarea solului în profunzime, afânarea superficială a solului fără întoarcerea brazdei. Semănat
c. Arat, lucrări de întreţinere a arăturii până în toamnă; 1 - 2 lucrări de grăpat în primăvară
5. Care sunt cei mai periculoşi şi mai frecvenţi dăunători care atacă la începutul vegetaţiei la
porumb:
a. Ploşniţele cerealelor
b. Răţişoara porumbului şi viermii sârmă
c. Păianjenul roşu şi molia cenuşie
d. Gândacul din Colorado
6. Recoltarea mecanizată în boabe a culturilor de porumb se efectuează în optim la umidităţi ale
boabelor de:
a. 14 - 16 %
b. peste 25 %
c. între 20 % şi 25 %
d. peste 30 %

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei lucrărilor solului şi
semănatului la porumb (inclusiv alegerea hibrizilor), în funcţie de condiţiile pedo-climatice şi socio-
economice în care activaţi (sau zona de domiciliu, precizaţi zona), în concordanţă cu criteriile de
eficienţă economică”.

Exerciţii pe internet:
Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.istis.ro şi www.agro-bucuresti.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind cultivarea porumbului.

57
3.8. Concluzii

În acest capitol aţi primit informaţii asupra particularităţilor biologice şi ecologice ale plantei de
porumb, care au constituit puncte de plecare pentru fundamentarea tehnologiilor de cultivare. În
prezentarea verigilor tehnologice s-a insistat asupra cerinţelor specifice ale porumbului şi asupra
complexităţii problemelor care apar în aplicarea măsurilor tehnologice, în funcţie de o multitudine de
factori (evoluţia vremii; starea de fertilitate a solului; buruieni, boli, dăunători; contextul economic ş.a.).

3.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011 –
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Bibliografie selectivă

1. Avarvarei I., Davidescu Velicica, Mocanu R., Caramete C. şi colab., 1997 – Agrochimie. Editura
„Sitech”, Timişoara.
2. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologie agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
3. Bîlteanu Gh., 1974 – Fitotehnie. Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.

58
UNITATEA DE STUDIU 4

CULTURI LEGUMINOASE PENTRU BOABE – Generalităţi


TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA SOIA

Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Culturi leguminoase pentru boabe – generalităţi
4.3.1. Sortimentul de culturi leguminoase pentru boabe
4.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia leguminoaselor pe plan mondial şi în România
4.4. Soia
4.4.1. Biologie şi ecologie
4.4.1.1. Particularităţi biologice
4.4.1.2. Cerinţe ecologice
4.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
4.4.2. Tehnologia de cultură la soia
4.4.2.1. Rotaţia culturii
4.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor
4.4.2.3. Lucrările solului
4.4.2.4. Sămânţa şi semănatul
4.4.2.5. Lucrările de îngrijire
4.4.2.6. Recoltarea
4.4.2.7. Cultura succesivă la soia
4.5. Sarcină de învăţare
4.6. Rezumat
4.7. Teste de autoevaluare
4.8. Concluzii
4.9. Bibliografie recomandată

4.1. Introducere

Leguminoasele produc seminţe cu valoarea alimentară şi furajeră excepţională (proteine şi


aminoacizi esenţiali), şi sunt componente importante ale asolamentelor de câmp - foarte bune
premergătoare şi amelioratoare ale fertilităţii solului. O serie de deficienţe - sensibilitatea la factorii de
stres, productivitatea mai scăzută limitează extinderea lor pe suprafeţe mai mari. Dintre leguminoase,
atenţia este concentrată asupra soiei, cultivată pe mai mult de 100 mil. ha pe glob, plantă care furnizează
cea mai mare producţie totală de ulei din lume şi şroturi cu utilizare alimentară şi furajeră excepţională.
Pentru soia sunt prezentate particularităţile biologice şi ecologice, precum şi măsurile tehnologice care
contribuie la producţii mari şi rentabile economic.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

59
4.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să înţelegeţi importanţa alimentară, furajeră şi agronomică a leguminoaselor pentru boabe,
pentru a argumenta necesitatea extinderii lor în cultură;
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor morfologice şi biologice ale soiei şi cerinţele faţă
de climă şi sol pentru a evalua favorabilitatea resurselor naturale din diferite areale;
- să aprofundaţi particularităţile de nutriţie şi cerinţele plantei de soia faţă de pregătirea
terenului, pentru a putea elabora un plan de fertilizare fundamentat şi a decide asupra celei
mai potrivite succesiuni a lucrărilor solului;
- să cunoaşteţi cerinţele soiei faţă de calitatea materialului semincer şi parametrii semănatului
pentru a putea decide într-un anumit context pedoclimatic şi socio-economic;
- să puteţi fundamenta măsurile pentru controlul buruienilor, dăunătorilor şi bolilor prezente în
culturi;
- să stabiliţi momentul optim şi tehnologia recoltării pe baza cunoaşterii particularităţilor
plantei de soia.

4.3. Culturi leguminoase pentru boabe – generalităţi

4.3.1. Sortimentul de leguminoase pentru boabe

Leguminoasele aparţin clasei Dicotiledonatae, ordinul Fabales, familia Fabaceae (sin.


Leguminosae, sin. Papilionaceae), subfamilia Papilionoideae (sau Faboideae), care cuprinde numeroase
specii. Leguminoasele pentru boabe cu importanţă economică pentru zona în care se află România aparţin
genurilor: Pisum, Phaseolus, Glycine, Lens, Cicer, Vicia, Lupinus, Arachis, Vigna.
Leguminoasele se situează după cereale în asigurarea caloriilor şi proteinelor pentru alimentaţia
umană. Seminţele lor conţin de 2 - 4 ori mai multă proteină comparativ cu boabele de cereale.
Simbioza plantei leguminoasă pentru boabe - bacterii fixatoare de azot, are ca rezultat un
excedent de azot - bacteriile furnizează azot culturii gazdă, dar sporesc şi fertilitatea solului prin azotul
rămas în sol după recoltare. Prin includerea leguminoaselor în rotaţii, ele contribuie la aprovizionarea cu
azot a terenurilor agricole şi, implicit, la reducerea dozelor de îngrăşăminte cu azot.

4.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia leguminoaselor pe plan mondial şi


în România

În anul 2012, leguminoasele pentru boabe au fost semănate pe glob pe 191.299 mii ha (tab. 13),
cu creşteri importante faţă de anii 2002 (145.000 mii ha) şi 2007 (170.000 mii ha).

60
Tabelul 13
Suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe, pe specii şi continente (mii ha)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud
şi Centrală
Mazăre 1.053 139 2.116 649 1.928 329 6.214
Fasole 534 5.978 257 6.336 16.026 80 29.211
Soia 31.342 47.701 2.973 1.508 10.452 17 102.993
Linte 1.165 21 88 140 2.531 224 4.169
Năut 103 58 82 540 11.767 653 13.203
Bob 0 147 245 793 993 175 2.353
Lupin 0 38 152 13 0 756 959
Arahide 444 512 11 9.949 10.840 13 21.770
Fasoliţă 8 16 8 10.204 191 0 10.427
TOTAL 34.649 54.610 5.932 30.132 63.728 2.248 191.299

Leguminoasele sunt cultivate cu precădere în Asia şi America Centrală şi de Sud, după care
urmează America de Nord şi Africa. Leguminoasele utilizate direct în alimentaţie (cu excepţia soiei şi
arahidelor) însumează 42.436 mii ha în Asia, 18.675 mii ha în Africa, 6.397 mii ha în America Centrală şi
de Sud, 2.863 mii ha în America de Nord şi 2.948 mii ha în Europa. Soia ocupă mai mult de jumătate din
suprafaţa cu leguminoase şi este în extindere în ultimele decenii.
Producţia mondială de seminţe de leguminoase a fost în anul 2012 de 358.450 mii t, din care
299.530 mii t soia şi arahide (tab. 14). Cele două continente americane produc fiecare circa 26 % din
recolta mondială de seminţe leguminoase, iar peste 90 % din recoltele americane sunt reprezentate de soia.
Tabelul 14
Producţiile totale de leguminoase pentru boabe, pe specii şi continente (mii tone)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America America de Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord Sud şi
Centrală
Mazăre 2.371 174 3.956 546 2.084 427 9.558
Fasole 1.044 5.268 453 4.378 12.042 65 23.250
Soia 87.418 136.291 5.797 1.787 29.593 30 260.916
Linte 1.746 9 103 132 2.027 394 4.411
Năut 188 81 115 581 10.156 513 11.634
Bob 0 174 722 1.119 1.667 350 4.032
Lupin 0 57 223 19 1 807 1.107
Arahide 1.649 1.354 9 9.435 26.143 24 38.614
Fasoliţă 15 23 25 4.635 230 0 4.928
TOTAL 94.431 143.431 11.403 22.632 83.943 2.610 358.450

Comerţul mondial este dominat de soia (93,1 mil. tone în 2010), marii exportatori fiind SUA,
Brazilia şi Argentina; comerţul cu celelalte leguminoase este modest (4,4 mil. tone mazăre; 3,0 mil. tone

61
fasole; 1,9 mil. tone linte; 1,1 mil. tone năut), Canada, SUA şi China fiind exportatorii cei mai importanţi.
Importurile de seminţe leguminoase (în principal, soia), sunt înregistrate în Asia (China, Japonia) şi
Europa (Olanda, Germania, Spania); India şi Brazilia sunt principalii importatori de fasole.

Fig. 25. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu leguminoase pentru boabe (mii ha)
în România în perioada 1935 - 2010 (original)

În România, sortimentul de leguminoase pentru boabe a cuprins circa 10 specii, cu importanţă


economică (mazăre, fasole, soia, năut, linte) sau cultivate pe suprafeţe restrânse (bob, arahide, fasoliţă,
lupinuri). Suprafeţele cu leguminoase pentru boabe au fost (fig. 25): circa 99 mii ha în 1938 (mazăre şi
fasole); 167 mii ha în 1950; 194 mii ha în 1963; 672 mii ha în 1987 (390 mii ha soia, 170 mii ha fasole,
100 mii ha mazăre, 10 mii ha năut, 0,7 mii ha linte); 250 mii ha în anul 1992 (166 mii ha soia, 58 mii ha
fasole, 22 mii ha mazăre); 125 mii ha în 2012 (71 mii ha soia, 28 mii ha mazăre, 24 mii ha fasole).

4.4. Soia

4.4.1. Biologie şi ecologie

4.4.1.1. Particularităţi biologice

Soia are o germinaţie-răsărire epigeică. Cotiledoanele apar la suprafaţa solului în urma creşterii
hipocotilului (fig. 26). Răsărirea are loc în 5 - 10 zile, în funcţie de temperatură şi aprovizionarea cu apă.

Fig. 26. Stadii de germinare şi de creştere a plantulei de soia


(după Dzikowski, 1936, citat de P. Pîrşan, 2011)

62
Rădăcina – sistem radicular pivotant, pătrunde în sol până la 200 cm, marea masă a rădăcinilor
(75 %) dezvoltată până la 30 cm adâncime; pe rădăcini se formează nodozităţi,
urmare a simbiozei cu bacteria Bradyrhizobium japonicum.
Tulpina – erectă, 40 - 150 cm înălţime, acoperită cu perişori, ramificată diferit, funcţie de soi
şi densitate. Distanţa între rânduri influenţează înălţimea de inserţie a primului etaj
de păstăi, formarea ramificaţiilor de la baza plantei şi rezistenţa la cădere.
Frunzele – primele frunze sunt cotiledoanele; la al doilea nod al tulpinii se formează două
frunze adevărate simple, unifoliate. De al treilea nod, frunzele sunt trifoliate,
dispuse altern. Foliole de formă ovală, lanceolată, acoperite cu perişori. La
maturitate, frunzele cad.
Florile – de culoare albă sau violacee, grupate 3 - 9 în raceme axilare sau terminale. Înflorirea
începe de jos pe tulpină şi pe ramificaţii. La soiuri timpurii plantele înfloresc la 38 -
41 zile după semănat, iar la cele semitardive la 55 - 81 zile. Fecundare autogamă; în
condiţii de secetă a solului şi/sau aerului apare fenomenul de avortare a florilor.
Fructul – păstaie, de obicei cu 2 - 3 seminţe; are 2 - 7 cm lungime, 0,5 - 1,5 cm lăţime şi
culori diferite (galbenă, cenuşie, roşcată, brună sau neagră), acoperită cu perişori
argintii sau roşcaţi (funcţie de varietate). Pe o plantă se formează multe păstăi, din
care ajung la maturitate 30 - 60 păstăi. La maturitate avansată păstaia este dehiscentă.
Sămânţa – aproape sferică, galbenă, brună, neagră, cu hilul de aceeaşi culoare sau diferit.
MMB = 100 - 200 g. În condiţii de secetă la formarea păstăilor şi umplerea
boabelor, pot rezulta păstăi seci.

4.4.1.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- -7C temperatura minimă de germinaţie;
- rezistă la -2 ... -3C după răsărire şi până la apariţia frunzelor adevărate, o perioadă scurtă;
- 14C temperatura optimă în perioada creşterii intense;
- 18 - 20C la începutul înfloriri;
- 20 - 22C la fructificare;
- temperaturile peste 30C şi umidităţile scăzute ale solului şi aerului determină avortarea în
masă a florilor.
Cerinţe faţă de umiditate:
- soia are cerinţe ridicate încă de la germinat (120 - 150 % din masa bobului uscat);
- consumul de apă este mai mare la înflorit - formarea păstăilor;
- excesul de umiditate este dăunător în toate fazele de vegetaţie.

63
Cerinţe faţă de sol:
- creşte şi se dezvoltă bine pe soluri cernoziomice, de luncă şi pe preluvosoluri roşcate.
- pe solurile argiloase soia dă producţii mici – crusta împiedică răsărirea şi rădăcinile pătrund
greu în sol;
- solurile nisipoase nu sunt indicate datorită capacităţii reduse de reţinere a apei;
- pH optim între 6,5 şi 7;
- pe solurile acide, amendamentele calcaroase dau sporuri semnificative de recoltă, favorizând
simbiozele fixatoare de azot.

Fig. 27. Zonarea culturii soiei, în funcţie de suma unităţilor termice utile (t > 10oC)
(după S. Dencescu, 1982, citat de M. Axinte, 2006)
I – 1.600 - 1.750oC; II – 1.400 - 1.600oC; III – 1.100 - 1.400oC;
IV – 1.200 - 1.400oC; V – 1.100 - 1.250oC

Zonarea culturii soiei în România (fig. 27)


Zona I – partea de sud a Câmpiei Române şi Dobrogea; resurse termice ridicate (1.600 -
1.750oC); soiuri tardive, semitardive şi semitimpurii, în condiţii de irigare sau pe terenuri cu
aport freatic.
Zona a II-a – Câmpia de Vest, cu 1.400 - 1.600oC, şi cantităţi mai mari de precipitaţii; soia se
cultivă la neirigat. Soiuri semitardive şi semitimpurii.
Zona a III-a – nordul Câmpiei Române şi sudul Moldovei, cu 1.100 - 1.400oC; soia amplasată
pe terenuri irigate sau cu aport freatic. Soiuri semitardive, semitimpurii şi timpurii.
Zona a IV-a – estul Moldovei şi Câmpia de Nord-Vest, cu 1.200 - 1.400oC. Soiuri semitimpurii
şi timpurii, iar spre nord soiuri foarte timpurii.
Zona a V-a – vestul şi sud-vestul Transilvaniei (luncile Mureşului, Târnavelor, Someşului) şi
nord-estul Moldovei, cu 1.100 - 1.200oC. Predomină soiurile timpurii, spre nord soiurile foarte
timpurii, iar spre sud soiurile semitimpurii.

64
4.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Soia aparţine familiei Fabaceae, subfamilia Papilionoideae, genul Glycine L., specia Glycine
max (L.) Merril. (sin. Glycine hispida (Moench) Maxim). În ţara noastră este cultivată subsp. manshurica,
cu: var. communis (perişorii de pe plantă de culoare albă-argintie, păstăi brune deschis, seminţe galbene,
hil galben); var. serotina (perişori albi-argintii, păstăi brune deschis, seminţe galbene, hil negru); var.
latifolia (perişori roşcaţi, păstăi castaniu deschis, seminţe galbene, hil negru).

Soiurile de soia sunt încadrate în următoarele grupe de precocitate (tab. 15):


000 – soiuri foarte timpurii (necesită 1.000 - 1.150oC, temperaturi mai mari de 10oC);
00 – soiuri timpurii (necesită 1.150 - 1.250oC);
0 – soiuri semitimpurii (necesită 1.250 - 1.350oC);
I – soiuri semitardive (necesită 1.350 - 1.450oC);
II – soiuri tardive (necesită peste 1.450oC).

Tabelul 15
Soiurile de soia recomandate pentru cultivare în România
(după Catalogul Oficial al Soiurilor de plante cultivate în România, 2012)
Denumirea Menţinătorul Anul Anul Grupa de
soiului înregistrării reînscrierii precocitate
(radierii)
Balkan Novi Sad (Serbia) 2003 I
Columna INCDA Fundulea 1995 2009 0
Crina F INCDA Fundulea 2011 I
Cristina TD SCDA Turda 2012 00
Daciana INCDA Fundulea 2006 0
Danubiana INCDA Fundulea 1983 2009 I
Darina SCDA Turda 2012 00
Eugen SCDA Turda 2002 00
Felix SCDA Turda 2005 00
Mălina TD SCDA Turda 2012 00
Galina Novi Sad (Serbia) 2011 I
Isidor Euralis Semences 2010
(Franţa)
Neoplanta Novi Sad (Serbia) 2004 0
Oana F INCDA Fundulea 2009 00
Onix SCDA Turda 2002 00
Perla SCDA Turda 1994 2009 0
Proteinka Novi Sad (Serbia) 2002 0
Românesc 99 INCDA Fundulea 1999 2009 00
Triumf INCDA Fundulea 1996 2009 I
Venerra Novi Sad (Serbia) 2004 II
PS 1012; S.C. Procera 2010 I
PS 1020 Agrochemicals
S.R.L. (Romania)
SG Eider S.G. GERESCO 2012 I
Inc. (Canada)
NS Mercury Novi Sad 2011 I
NS Rubin (Serbia) II
NS Trijumf 0

65
4.4.2. Tehnologia de cultură la soia

4.4.2.1. Rotaţia culturii

- soia preferă premergătoarele: cereale păioase (grâu, orz), graminee furajere, prăşitoare
(sfeclă pentru zahăr, cartof, porumb);
- nu sunt recomandate: floarea-soarelui şi rapiţa (boli comune); alte leguminoase anuale sau
perene, întrucât efectul pozitiv asupra fertilităţii solurilor este valorificat mai bine dacă
urmează plante din alte familii botanice;
- soia suportă monocultura, dar aceasta nu este de dorit, deoarece se renunţă la rolul soiei de
plantă amelioratoare a fertilităţii şi de bună premergătoare;
- soiurile timpurii şi semitimpurii de soia – bune premergătoare pentru grâul de toamnă: se
poate renunţa la arătură, înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri; mobilizează formele mai
greu solubile de fosfor; ameliorează însuşirile fizice ale solului; în sol rămân cantităţi mari de
azot (60 - 168 kg/ha). Soia este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor agricole.

4.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru o producţie de 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, soia
consumă: 93 - 104 kg N; 22 - 26 kg P2O5 şi 29 - 44 kg K2O.
Azotul – soia îşi asigură azotul din rezervele solului şi prin azotul fixat biologic cu ajutorul
bacteriei Bradyrhizobium japonicum. Doze reduse (20 - 30 kg/ha), înainte de semănat,
pot fi aplicate pe orice tip de sol; acestea asigură necesarul de azot până când simbioza
devine funcţională.
‒ după 20 - 25 zile de la răsărire (1 - 2 frunze trifoliate) se controlează reuşita
bacterizării: se determină procentul de plante cu nodozităţi şi numărul de nodozităţi
totale şi active (roşii în secţiune) pe plantă, şi se stabileşte doza de azot ce se va aplica
în vegetaţie (tab. 16).

Tabelul 16
Dozele de îngrăşăminte cu azot la soia în funcţie de formarea nodozităţilor
(după I. Picu, 1978, citat de P.Pîrşan, 2011)

Frecvenţa plantelor Doza de azot


Nodozităţi (kg/ha s.a.) Momentul
cu nodozităţi
pe plantă aplicării
(%) irigat neirigat
peste 85 Peste 5 30 - 50 0 - 30 la praşila a II-a
50 - 85 1-5 40 - 60 30 - 60 la praşila I sau II
0 Lipsă 60 - 100 50 - 70 la praşila I sau II

66
Fosforul – determină creşterea numărului de nodozităţi. Soia are o mare capacitate de
solubilizare a fosforului. Îngrăşămintele cu fosfor sunt eficiente pe solurile cu
conţinut mai puţin de 30 ppm fosfor (tab. 17).
Tabelul 17
Dozele medii de îngrăşăminte cu P2O5 (din superfosfat simplu),
optime din punct de vedere economic, aplicabile la cultura soiei
(după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P. Pîrşan, 2011)
Prod. Dozele de P2O5 kg/ha, atunci când PAL este (în ppm P) de:
q/ha 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80
20,0 101 71 49 34 22 14 9 5
22,5 112 82 60 45 33 25 20 16 13 13 13 13 13
25,0 122 92 70 55 43 35 30 26 23 23 23 23 23
27,5 132 102 79 65 53 45 39 35 33 32 34 33 34
30,0 140 110 88 73 61 54 48 44 41 41 43 42 42
32,5 148 118 96 81 70 62 56 52 50 49 51 50 50
35,0 156 126 104 89 77 69 64 60 57 57 58 58 58
37,5 163 132 110 95 84 76 70 67 64 62 60 58 57
40,0 169 138 116 103 90 82 76 73 70 68 66 64 63
42,5 175 145 122 108 97 89 82 79 76 75 72 70 69
45,0 181 150 128 114 103 95 88 85 82 81 78 76 75
47,5 187 156 134 119 108 100 94 91 88 87 84 82 81
50,0 192 161 139 124 113 105 99 96 93 92 89 87 86
Notă: PAL = conţinutul în fosfaţi mobili în stratul arabil al solului (valori corectate)

Potasiul – fertilizarea necesară pe solurile cu sub 120 ppm K şi pentru producţii ridicate (tab. 18);
‒ aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se efectuează sub arătura de bază sau
sub formă de îngrăşăminte complexe la pregătirea patului germinativ.
Tabelul 18
Dozele medii de îngrăşăminte cu K2O (din sarea potasică 40 %),
optime din punct de vedere economic, aplicabile la cultura soiei
(după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P. Pîrşan, 2011)
Prod. Doza de K2O, kg/ha, atunci când KAL, este (în ppm) de:
q/ha 40 60 80 100 120 140 180 220 260
20,0 91 68 49 34 23 13 1
22,5 102 78 59 44 33 24 11 4 3
25,0 111 87 69 54 42 33 20 13 13
27,5 119 96 77 62 51 42 29 22 21
30,0 127 103 85 70 58 49 36 29 29
32,5 134 110 91 77 65 56 43 36 35
35,0 140 117 98 83 72 62 50 42 42
37,5 145 122 103 89 78 69 56 48 42
40,0 150 127 108 94 82 73 60 52 47
42,5 156 133 114 100 88 79 66 58 53
45,0 160 137 118 104 92 83 70 62 57
47,5 165 141 122 109 96 87 75 66 62
50,0 168 145 126 113 100 91 79 70 66
Notă: KAL = conţinutul în potasiu mobil în stratul arabil al solului (valori corectate)
Îngrăşămintele cu microelemente – efectul acestora se manifestă prin creşterea suprafeţei
foliare şi a intensităţii fotosintezei, şi asupra simbiozelor fixatoare de azot.
Fertilizarea foliară cu macro şi microelemente în vegetaţie determină importante
creşteri ale producţiei de boabe, proteine şi lipide.
Aplicarea amendamentelor calcaroase pe solurile acide – aduce sporuri de recoltă şi permite
creşterea arealului de cultură al soiei.

67
4.4.2.3. Lucrările solului

 arătura de bază – imediat după recoltarea plantei premergătoare, precedată sau nu de o


lucrare superficială cu grapa cu discuri. Adâncimea arăturii pe solurile uşoare şi mijlocii
de 20 - 25 cm, iar pe solurile grele de 28 - 30 cm. În sistemul de lucrare fără întoarcerea
brazdei se efectuează o afânare la 30 - 40 cm. După arătură şi până la intrarea în iarnă solul se
menţine curat de buruieni prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri;
 după arătura de toamnă, se va efectua o lucrare cu grapa cu discuri în vederea mărunţirii şi
nivelării solului. Este de dorit ca solul să intre în iarnă cât mai bine pregătit, pentru a reduce
numărul de lucrări din primăvară, care duc la pierderea apei din sol şi tasarea acestuia;
 patul germinativ – nivelat, mărunţit, reavăn, fără resturi vegetale, afânat pe adâncimea de
semănat. Terenurile bine lucrate din toamnă, în primăvară, se pregătesc prin 1 - 2 lucrări cu
combinatorul. Terenurile denivelate, cu resturi vegetale, se lucrează cu grapa cu discuri şi
apoi cu combinatorul.

4.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – să aparţină unui soi zonat, cu puritatea peste 98 %, iar germinaţia peste 80 %.
Tratarea seminţei împotriva bolilor şi dăunătorilor – cu circa două săptămâni înainte de semănat (pentru a
nu diminua eficacitatea tratamentelor bacteriene), cu difenoconazol (DIVIDENT M, 1,7 l/ha).

∙ Tratarea seminţelor cu Nitragin pe substrat de agar se efectuează cu 2 - 4 flacoane pentru


cantitatea de sămânţă pentru un ha, cantitatea de suspensie bacteriană fiind de 1 - 2 litri. Se va
lucra la adăpost de razele solare, astfel încât până la semănat seminţele să rămână umede
pentru a se evita moartea bacteriilor. Se poate practica şi pulverizarea suspensiei bacteriene în
brazdă, concomitent cu semănatul. În cazul biopreparatelor pe suport de turbă, vor fi utilizate
200 - 300 g biopreparat în 1 litru apă, pentru sămânţa folosită la ha.
Epoca de semănat – 7 - 8oC la adâncimea de semănat; prima şi a doua decadă a lunii aprilie în
sudul ţării, decadele a doua şi a treia în celelalte zone. Întâi se vor semăna
soiurile tardive şi semitardive, apoi cele semitimpurii şi timpurii.

Fig. 28. Influenţa densităţii de semănat asupra ramificării plantei la soia


(după D. Soltner, 1999)

68
Densitatea de semănat - 50 - 55 b.g./m2, pentru a se asigura 40 - 45 plante/m2 la culturile
semănate în rânduri rare; 60 - 65 b.g./m2 pentru a se asigura 50 -
55 plante/m2 la culturile semănate în rânduri apropiate (fig. 28).
Cantitatea de sămânţă - 70 şi 100 (120) kg/ha.
Distanţe de semănat - 50 cm echidistant sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm cu 60 - 70 cm
între benzi, pe urma roţilor de tractor; 12,5 - 15 sau 25 cm, pe
terenuri neinfestate cu buruieni perene sau anuale rezistente la
erbicide şi când este asigurată gama de erbicide necesară unei
combateri integrale a buruienilor.
Adâncimea de semănat - 3 - 5 cm, funcţie de textura, umiditatea şi temperatura solului (fig. 29).

Fig. 29. Influenţa adâncimii de semănat asupra răsăririi la soia


(după D. Soltner, 1999)

4.4.2.5. Lucrările de îngrijire

 Combaterea buruienilor
Soia – plantă sensibilă la îmburuienare, în special în prima parte a perioadei de vegetaţie
(circa 20 - 25 zile). Speciile de buruieni mai frecvente sunt cele menţionate la porumb, la care trebuie
adăugată zârna (Solanum nigrum).
 Combaterea buruienilor se poate realiza prin prăşit mecanic, începând cu faza de 1 - 2 frunze
trifoliate, prin 2 - 3 lucrări, ultima înainte de înfloritul soiei; la prima praşilă adâncimea de
lucru de 6 - 8 cm, la următoarele praşile, de 8 - 10 cm. Trebuie evitată denivelarea
terenului între rânduri, care crează dificultăţi la recoltare.
 Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor – lucrare obligatorie în tehnologia soiei.
Tendinţa actuală este de a combate buruienile prin tratamente preemergente şi postemergente
(tab. 19). Aplicarea în vegetaţie are avantajul cunoaşterii spectrului de buruieni prezente; există riscul ca,
datorită unor perioade mai îndelungate de vreme nefavorabilă (ploi şi vânt) să nu se poată interveni în
primele faze de dezvoltare a buruienilor, atunci când gradul de combatere este cel mai mare.
 Combaterea bolilor
 mana (Peronospora manshurica); fuzarioza (Fusarium spp.); arsura bacteriană (Pseudomonas
glycine); putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum); rizoctonioza (Rizoctonia sp.). În câmp,
mana şi arsura bacteriană pot fi combătute cu: mefenoxam + mancozeb (RIDOMIL GOLD
WG, 2,5 kg/ha); EBDC Zn/Mn (VONDOZEB 75 DG, 2 kg/ha).

69
Tabelul 19
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de soia
(prelucrat după N. Şarpe, citat de P. Pârşan, 2011)
Substanţa activă Doza Momentul
Produsul comercial
conţinut (kg, l/ha) aplicării
Buruieni monocotiledonate anuale
ARAMO 50 Tepraloxidim 1,0 l/ha postem.
LEOPARD 50 EC Quizalofop-p-etil 0,7 l/ha postem.
PENDIGAN 330 EC Pendimetalin 330 g/l 4,0 - 5,0 l/ha preem.
Buruieni dicotiledonate anuale
Bentazon 480 g +
BASAGRAN FORTE 2,0 - 2,5 l/ha postem.
Wettol 150 g/l
PENDIGAN 330 EC Pendimetalin 330 g 4,0 - 5,0 l/ha preem.
PLEDGE 50 WP Flumioxazin 50 % 90 g/ha preem.
PULSAR 40 Imazamox 40 g/l 0,75 - 1 l/ha postem.
SURDONE Metribuzin 70 % 0,25 - 0,50 kg/ha preem.
Buruieni monocotiledonate anuale şi perene
AGIL 100 EC Propaquizafop - 100 g 0,8 - 1,5 postem.
FURORE SUPER 75 EW Fenoxaprop-p-etil - 75 g 2,5 postem.
FUSILADE FORTE 150 EC Fluazifop-p-butil - 150 g 8,0 - 1,5 postem.
TARGA SUPER 5 E Quizalofop-p-etil 1,0 l/ha postem.
ELEGANTO 5 EC Quizalofop-p-etil - 50 g 0,75 - 2,0 l/ha postem.
PANTERA 40 EC Quizalofop-p-tefuril 40 g/l 1,5 - 2,0 l/ha postem.

 Combaterea dăunătorilor
 păianjenul roşu (Tetranichus urticae) – produce pagube însemnate în special în anii
secetoşi. Atacul se manifestă prin îngălbenirea frunzelor şi căderea lor prematură.
Păianjenii se găsesc pe partea inferioară a frunzelor înşiraţi de-a lungul nervurilor.
Combaterea se efectuează cu acaricide: hexithiazox (NISSORUN 10 WP, 0,4 kg/ha);
spirodiclofen (ENVIDOR 240 SC, 0,3 l/ha).
 molia păstăilor (Etiella zinckenella) este mai puţin frecventă în culturile de la noi.
 Irigarea
 lucrare importantă la soia, sporurile de producţie prin irigare pot ajunge la 200 % (P. Pîrşan,
2011);
 de regulă, se efectuează udări de la începutul înfloritului, la interval de 8 - 14 zile, până la
coacerea în ceară.

4.4.2.6. Recoltarea

 Trebuie urmărite: inserţia joasă a păstăilor şi dehiscenţa păstăilor; înălţimea de tăiere a


plantelor trebuie să fie cât mai mică (sub 10 cm) şi uniformă, pentru a nu pierde primele două
etaje de păstăi;
 La maturitate frunzele cad, păstăile capătă culoarea specifică soiului, tulpinile se brunifică.
Recoltatul poate începe când umiditatea seminţelor scade sub 15 - 16 %, dar seminţele trebuie
uscate. Când nu există posibilităţi de uscare, recoltarea se efectuează la umidităţi de 11 - 12 %.

70
4.4.2.7. Cultura succesivă la soia

Pe terenurile irigate din sudul ţării şi după premergătoare cu recoltare timpurie (orz, soiuri
timpurii de grâu, borceag) se poate practica cultura succesivă a soiei, semănând soiurile cele mai timpurii
(din grupa 000). Tehnologia de cultivare nu diferă de cultura principală. Este obligatorie administrarea
azotului, 40 - 50 kg/ha, irigarea (o udare de răsărire cu 300 - 400 m3/ha şi 3 - 5 udări în vegetaţie, cu 500 -
600 m3/ha), şi combaterea samulastrei de orz sau grâu.

4.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, pentru analizarea situaţiei actuale a leguminoaselor


pentru boabe şi pentru studierea particularităţilor biologice, ecologice şi tehnologice ale soiei. Se va
acorda atenţie comerţului cu seminţe de leguminoase şi strategiilor privind cultivarea şi valorificarea
recoltei acestora. Vor fi formulate aprecieri asupra influenţei factorilor de mediu asupra dezvoltării plantei
de soia, cu identificarea elementelor care pot contribui la diminuarea impactului factorilor de stres abiotic
şi biotic. Va fi studiată tehnologia de cultivare a soiei şi vor fi formulate recomandări asupra cultivării
soiei într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic.

4.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre culturile de leguminoase pentru boabe şi importanţa acestora, conferită
de calitatea recoltei (conţinuturi ridicate în proteine şi aminoacizi esenţiali) şi semnificaţia agronomică. Aţi fost
informaţi şi asupra deficienţelor - sensibilitatea la factorii de stres. Aţi studiat biologia şi ecologia soiei, şi pe baza
acestor cunoştinţe aţi primit informaţii detaliate asupra tehnologiei de cultivare, inclusiv asupra sortimentului de
soiuri, caracteristicilor şi criteriilor de alegere a acestora.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Care sunt principalele calităţi care recomandă extinderea cultivării leguminoaselor pentru boabe?
2. Cum poate fi caracterizată soia ca o componentă a asolamentelor de câmp, după ce culturi se recomandă a fi
amplasată şi ce restricţii există?
3. Cum se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu azot la soia?
4. Dacă în urma controlului reuşitei bacterizării seminţelor a rezultat că pe rădăcinile a 50 - 85 % din plantele de soia
s-au format 4 nodozităţi, ce doză de azot se va aplica, în condiţii de irigare?
5. Cum se pune problema combaterii buruienilor din culturile de soia şi ce specii sunt deosebit de dăunătoare?
6. Precizaţi recomandările privind tratarea seminţelor de soia cu preparate bacteriene.

Cuvinte cheie: Leguminoase pentru boabe – sortiment de specii; suprafeţe, producţii, strategii; Soia – biologie;
ecologie; tehnologia de cultură.

71
4.7. Teste de autoevaluare

1. Cele mai importante specii de leguminoase pentru boabe pentru agricultura României sunt:
a. Lintea, năutul, bobul
b. Mazărea, fasolea, soia
c. Fasolea, arahidele, lupinul alb
d. Latirul, lupinul albastru, lupinul galben
2. Alegeţi soiurile de soia, în funcţie de potenţialul termic al zonei în care vă desfăşuraţi activitatea:
a. Soiuri din grupa I (Danubiana, Crina F, Triumf)
b. Soiuri din grupa 0 (Columna, Daciana, Perla)
c. Soiuri din grupa 00 (Cristina TD, Eugen, Oana F)
3. Nu este recomandată amplasarea soiei după anumite plante cu care are boli comune:
a. Grâu şi orz de toamnă
b. Hibrizi tardivi de porumb
c. Sorg zaharat cultivat pentru furaj sau pentru bioetanol
d. Floarea-soarelui şi rapiţă
4. Cel mai frecvent dăunător din culturile de soia este:
a. Păianjenul roşu (Tetranycus urticae)
b. Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia segetum)
c. Molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella)
d. Musca de Hessa (Mayetiola destructor)
5. În cultură succesivă, tehnologia de cultivare a soiei diferă de cultura principală prin:
a. Se seamănă numai soiuri tardive şi semitardive
b. Se practică numai în sudul Câmpiei Române, numai în condiţii de irigare
c. Nu este posibilă cultura succesivă a soiei în România
d. Este obligatorie administrarea gunoiului de grajd
6. Anumite particularităţi ale plantei de soia favorizează recoltarea mecanizată cu combina:
a. Inserţia joasă a păstăilor bazale şi dehiscenţa păstăilor.
b. Persistenţa frunzelor la maturitate şi ramificaţiile pornind de la baza tulpinii.
c. Tulpinile se culcă la maturitate şi seminţele se sparg cu uşurinţă.
d. Tulpinile sunt erecte; frunzele se usucă şi cad la maturitate; păstăile sunt greu dehiscente.

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei aplicării
îngrăşămintelor şi a semănatului la soia, în funcţie de condiţiile pedo-climatice şi socio-economice în
care activaţi (sau zona de domiciliu, precizaţi zona), în concordanţă cu criteriile de eficienţă economică”.

72
Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi site-ul www.fao.org şi identificaţi informaţii recente privind:
- Situaţia culturii leguminoaselor pentru boabe (suprafeţe, producţii) în lume, Europa, România.
- Situaţia comerţului cu leguminoase pentru boabe (export, import, cantităţi, tendinţe).
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agrobucuresti.ro, www.istis.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură, cu scopul de a colecta informaţii privind situaţia
cultivării leguminoaselor pentru boabe şi a soiei în România.

4.8. Concluzii

În acest capitol s-a dorit să fie evidenţiată importanţa leguminoaselor pentru boabe prin calitatea
superioară a recoltei de seminţe (utilizările în alimentaţia umană şi în furajare), a întregii mase vegetale (ca
masă verde, fân sau siloz), dar şi prin importanţa agronomică (foarte bune premergătoare şi îmbunătăţirea
fertilităţii terenurilor). Strategiile agricole şi alimentare susţin extinderea leguminoaselor pentru boabe. În
acest context, s-a constatat că soia are o situaţie aparte, beneficiind de anumite caracteristici favorabile,
care înlesnesc tehnologia de cultivare. Au fost prezentate recomandările pentru tehnologia de cultivare,
bazat pe particularităţile biologice şi ecologice discutate anterior, cu accent pe măsurile menite a diminua
efectul factorilor stres (sensibilitate la secetă; cerinţe mari faţă de apă; sensibilitate la boli şi la
îmburuienare; sensibilitate la scuturarea şi la spargerea seminţelor la manipulări mecanice).

4.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011 –
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Băşa A.Gh., Ionescu (Truţa) Alina Maria,
Duşa Elena Mirela, 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante tehnice.
Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Bibliografie selectivă

1. Bîlteanu Gh., 1974 – Fitotehnie. Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.


2. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Agrochimia modernă. Editura „Academiei R.S.R.”, Bucureşti.
3. Dencescu Şt. şi colab., 1982 – Cultura soiei. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Giosan N., Nicolae I., Sin Gh., 1986 – Soia. Editura „Academiei R.S.R.”, Bucureşti.
5. Soltner D., 1990 – Phytotechnie speciale. Les grandes production vegetales. Ediţia XIX. ,,Sciences et
Tehniques Agricoles”, Saint-Gemmes-sur-Loire, Franţa.

73
UNITATEA DE STUDIU 5

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA FASOLE

Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Biologia şi ecologia fasolei
5.3.1. Particularităţi biologice
5.3.2. Cerinţe ecologice
5.3.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
5.4. Tehnologia de cultură la fasole
5.4.1. Rotaţia culturii
5.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor
5.4.3. Lucrările solului
5.4.4. Sămânţa şi semănatul
5.4.5. Lucrările de îngrijire
5.4.6. Recoltarea
5.4.7. Cultura intercalată şi cultura succesivă la fasole
5.5. Sarcină de învăţare
5.5. Rezumat
5.6. Teste de autoevaluare
5.7. Concluzii
5.8. Bibliografie recomandată

5.1. Introducere

Acest capitol se ocupă de fasole, o leguminoasă pentru boabe cu importanţă alimentară


deosebită, conferită de conţinutul ridicat al seminţelor sale în proteine şi aminoacizi esenţiali, dar şi o
componentă importantă a asolamentelor de câmp şi legumicole. Particularităţile biologice şi ecologice ale
fasolei, prezentate în acest capitol, reflectă cerinţe deosebite faţă de condiţiile de cultivare şi sensibilitate
la factorii de stres. Aceste particularităţi impun tehologii de cultivare destul de pretenţioase, dar şi
diferenţiate, inclusiv sub aspectul sortimentului de soiuri, pretabile pentru un sistem de agricultură
gospodăresc, sau pentru cultura mare, în cultură principală, succesivă sau intercalată.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 2 ore.

5.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să cunoaşteţi particularităţile biologice şi cerinţele ecologice ale fasolei, pentru a decide
asupra amplasării culturii şi asupra măsurilor tehnologice;

74
- să fundamentaţi alegerea soiurilor de fasole în funcţie de condiţiile pedo-climatice şi tipul de
cultură;
- să alegeţi cele mai potrivite tip şi tehnologie de cultivare, în funcţie de condiţiile naturale şi
socio-economice (disponibilul de forţă de muncă, resursele financiare), dintr-un anumit areal.

5.3. Biologia şi ecologia fasolei

5.3.1. Particularităţi biologice

 Germinaţia - răsărirea este epigeică la majoritatea speciilor de fasole (şi hipogeică la specia
Ph. multiflorus). Ca urmare, germenii au putere mică de străbatere, ceea ce impune atenţie la efectuarea
lucrărilor solului şi la respectarea adâncimii de semănat.

Rădăcina - plantei de fasole este mai slab dezvoltată; majoritatea rădăcinilor sunt răspândite
în stratul arabil (0 - 25 cm).
Tulpina - la fasolea oloagă sau pitică - creştere determinată, tulpină scundă, de 30 - 50 cm
înălţime, cu port erect şi ramificată. Se pretează pentru cultura mare;
- la formele urcătoare sau volubile - creştere nedeterminată, tulpină lungă, chiar
până la 3 - 6 m, necesitând suporţi de susţinere; nu este potrivită pentru cultura
mare;
- există şi forme intermediare, semivolubile, care pot fi semănate în cultura mare.
Frunzele - după răsărire (apariţia cotiledoanelor la suprafaţa solului), planta formează
frunzele adevărate, primele 2 simple, următoarele trifoliate, cu foliole
cordiforme, şi vârful ascuţit.

Fig. 30. Sămânţă de fasole – aspectul exterior:


(după Gh.V. Roman, 2006)
1 – micropil; 2 – hil; 3 – şalază (dreapta);
structura anatomică: a – cotiledon; b – tegument; c – primordiile primelor două frunze; d – gemulă;
e – punct de prindere a celui de-al doilea cotiledon; f – radiculă; g – cotiledon (stânga)

Florile - au culori diferite (predominant albă), situate la subsuoara frunzelor, în raceme


scurte; fecundarea dominant alogamă, cu cazuri de alogamie; deschiderea florilor
de la bază spre vârful plantei, eşalonată pe 20 zile la fasolea oloagă şi 60 zile la
fasolea urcătoare.

75
Fructul - păstaie, dehiscentă la maturitate.
Sămânţa - culori diferite (predominant albă) şi mărimi variabile (frecvent MMB = 200 - 400 g);
- există seminţe tari, care germinează cu întârziere.

5.3.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- plantă termofilă;
- 8 - 10°C temperatura minimă de germinat;
- în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, răsăre după 10 - 12 zile;
- plăntuţele sunt distruse la -1 ... -2°C, chiar de brume uşoare;
- după răsărire, cotiledoanele degeră uşor;
- optimum termic la înflorire este de 22 - 25oC; la temperaturi mai ridicate, însoţite de secetă
atmosferică, florile rămân nefecundate, se usucă şi cad (avortează).
Cerinţe faţă de umiditate:
- sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales la germinare - răsărire (boabele absorb pentru
germinat 110 - 120 % din masa uscată) şi înflorire - formarea păstăilor şi a boabelor; în
perioadele de secetă planta se ofileşte la amiază; în condiţii extreme, păstăile rămân mici şi
avortează;
- vânturile uscate şi calde sunt foarte dăunătoare; în zonele de stepă a apărut necesitatea
cultivării intercalate a fasolei (prin porumb). Fasolea „oloagă” - mai rezistentă la secetă,
datorită precocităţii (plantele înfloresc şi formează păstăile înainte de secetele din vară) şi
masei vegetale mai reduse. În sudul ţării este necesară irigarea;
- precipitaţiile bogate şi timpul umed sunt dăunătoare: prelungesc perioada de înflorire;
stânjenesc fecundarea; măresc sensibilitatea la boli; depreciază calitatea seminţelor.
Cerinţe faţă de sol:
- cere sol afânat (pentru pătrunderea în adâncime a rădăcinilor); să nu formeze crustă, pentru a
favoriza aerarea şi încălzirea solului şi o răsărire rapidă;
- reacţia optimă este cea neutră (pH = 6 - 7,5), pentru formarea nodozităţilor şi asigurarea unui
regim normal de nutriţie cu azot;
- preferă soluri cu textură mijlocie, fertile: cernoziomuri, preluvosoluri roşcate şi aluviosoluri
fertile.
Zonarea culturii fasolei în România
Zona foarte favorabilă (fig. 31) – Câmpia de Vest (Valea Mureşului, aluviunile fertile ale
Timişului şi văile Crişurilor, Valea Someşului) şi în Transilvania (luncile Mureşului şi
Târnavelor). Condiţii de temperatură şi umiditate favorabile, soluri fertile, cu reacţie şi textură
favorabile, apa freatică nu prea adâncă.

76
Zona favorabilă – cea mai mare parte a terenurilor arabile din Oltenia, Muntenia, Moldova,
Transilvania, cu diferenţe de favorabilitate, legate de fertilitatea solurilor şi precipitaţiile din
iunie şi iulie. Mai favorabile văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului, Depresiunea Jijiei.

Fig. 31. Zonarea culturii fasolei în România


(după O. Berbecel, 1960, citat de Gh.V. Roman, 1995)

5.3.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine americană sau asiatică.
 Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) – specie de origine americană, cea mai
răspândită; cu 4 varietăţi, diferenţiate după forma boabelor (sphaericus, ellipticus, oblongus,
compressus). Cultivată mult în Europa, America de Sud, Africa. Boabele de culori diferite,
dar predomină culoarea albă.
Tabelul 20
Soiurile de fasole de câmp recomandate în România
(prelucrat după T.Robu, 2012)
Soiuri Anul Varietatea Tulpina Perioada de MMB Zone de
înregistrării Tip de creştere vegetaţie (zile) (g) cultură
Avans 1981 ellipticus semivolubil, 79 - 97 280 - 370 Silvostepa
(2009) nedeterminat Munteniei,
Colinele
Olteniei
Delia 2003 ellipticus semivolubil 85 250 Moldova,
semideterminat Banat
Florena 1995 ellipticus x semivolubil, 85 180 - 240 Sud-vestul
compressus semideterminat României,
Transilvania
Lizica 2005 ellipticus semivolubil, 92 220 Sudul
nedeterminat României
Starter 1989 ellipticus x semivolubil, 70 - 90 200 - 280 Sudul şi vestul
compressus semideterminat României
Sortimentul mai include soiurile: Lechinţa şi Prut, ambele înregistrate în anul 2011

77
 Se mai menţionează: Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de Spania) şi Ph.
lunatus L. (fasolea de Lima) (origine americană); Ph. aureus (Roxb.) Piper şi Ph. angularis
(Wild.) W. (fasolea de Azuki) (de origine asiatică).
 În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de soiuri din
România (tab. 20) cuprinde 7 soiuri de creaţie românească.

5.4. Tehnologia de cultură la fasole

5.4.1. Rotaţia culturii

 Premergătoarele cele mai favorabile: cereale păioase (grâu şi orz de toamnă), şi prăşitoare
(porumb, sfeclă pentru zahăr, cartof), recoltate cât mai devreme.
 Nu se recomandă amplasarea după plante cu boli comune (floarea-soarelui, soia, alte
leguminoase), nici cultura repetată a fasolei, din cauza atacului de boli (antracnoză,
bacterioză, rugini, putregai cenuşiu); este necesar un interval de pauză de minimum 3 ani.
 Fasolea – foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi excelentă premergătoare
pentru grâul de toamnă.

5.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru 1 tonă de boabe şi producţia aferentă de tulpini – 60 - 65 kg N, 17 kg


P2O5 şi 45 kg MgO. Cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, din cauza sistemului radicular
slab dezvoltat; reacţionează moderat la îngrăşămintele cu azot, deoarece îşi poate asigura până la 75 % din
necesarul de azot pe cale simbiotică (tab. 21).
Tabelul 21
Dozele de îngrăşăminte cu azot la fasole în funcţie de formarea nodozităţilor
(după Gh. Popa, 1978, citat de T. Robu, 2011)
Număr de nodozităţi Plante cu nodozităţi Azot
pe plantă (%) (kg/ha)
Mai mult de 5 > 80 % 25 - 30
1-5 > 50 % 30 - 40
Lipsă 0 40 - 60

Fosforul - aplicarea obligatorie pe toate tipurile de sol; 30 - 40 kg P2O5/ha pe solurile mijlociu


aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g sol); 40 - 60 kg P2O5/ha pe solurile
slab aprovizionate (< 2 mg P2O5/100 g sol). Îngrăşămintele se administrează înainte
de arătură (sub formă de superfosfat) sau la pregătirea patului germinativ
(îngrăşăminte complexe).

78
Azotul - necesitatea administrării se stabileşte în funcţie de eficienţa fixării simbiotice a
azotului. Pe solurile fertile şi dacă a fost efectuată bacterizarea nu se administrează
îngrăşăminte cu azot înainte de semănat;
- la circa 20 - 25 de zile după răsărit se recomandă controale asupra dezvoltării
nodozităţilor şi activităţii acestora. Ulterior, se aplică 30 - 50 kg N/ha, doza
mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă „bacterizarea” nu a reuşit. Se
administrează concomitent cu prăşitul mecanic, cu echipamentele de fertilizare
montate pe cultivator.
Potasiul - necesar pe solurile cu sub 14 mg K2O/100 g sol; se aplică 40 - 60 kg K2O, epoca de
aplicare fiind similară cu cea a fosforului.
Microelementele - a fost semnalată apariţia simptomelor insuficienţei unor microelemente (bor,
zinc sau molibden). În asemenea situaţii se recomandă îngrăşăminte cu microelemente,
aplicate înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.
Corectarea reacţiei acide - pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie administrarea amendamentelor
calcaroase, deoarece fasolea nu suportă reacţia acidă.

5.4.3. Lucrările solului

 Fasolea are putere redusă de străbatere a germenilor spre suprafaţă şi necesar mare de apă
pentru germinat, care impun o atenţie mai mare la efectuarea lucrărilor solului.
 Dezmiriştit după recoltarea premergătoarei; arătura adâncă (25 - 30 cm), pentru afânarea
profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene; grăpat până în toamnă, pentru
mărunţirea şi nivelarea arăturii şi distrugerea buruienilor. Se evită denivelarea terenului
pentru un semănat uniform şi o dezvoltare uniformă a culturii, care să faciliteze recoltarea
mecanizată.
 În primăvară, imediat după zvântarea solului este necesară o lucrare de grăpat, cu scopul
afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă.
 Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare superficială (6 - 7 cm
adâncime), cu combinatorul. Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, ultima lucrare înainte de
semănat se efectuează cu grapa cu discuri în agregat cu o grapă uşoară.

Va fi evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde apă prin evaporare, se va
semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene scade;
pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.

79
5.4.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – puritatea fizică minimum 98 %, germinaţia totală minimum 80 %. Condiţionată cu


scopul eliminării seminţelor pătate, sparte sau fisurate.
 Tratarea obligatorie a seminţelor împotriva agenţilor patogeni de pe tegumentul seminţei
(Phytium şi Fusarium) cu difenoconazol (DIVIDENT M 030 FS, 1,7 l/t de sămânţă).
 Tratarea cu preparate bacteriene Nitragin-fasole (Rhizobium phaseoli), chiar înainte de
semănat (sau concomitent cu semănatul), conform recomandărilor de la soia.
Epoca de semănat - când se realizează în sol, la adâncimea de semănat, 8 - 10°C şi vremea
în curs de încălzire: 10 - 25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea,
Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi Câmpia
Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.
Densitatea de semănat - 35 - 45 b.g./m2 (pentru a realiza 25 - 35 plante/m2) la neirigat; şi
50 - 55 b.g./m2 (40 - 45 plante/m2) la irigat.
Cantităţile de sămânţă - 80 - 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).
Distanţele între rânduri - în benzi de câte 3 rânduri, la 45 cm şi 70 cm între benzi, sau
echidistant, la 50 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat - 4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm
în solurile uşoare şi ceva mai uscate; 3 - 4 cm adâncime când solul
este reavăn.

5.4.5. Lucrările de îngrijire

 Combaterea buruienilor
Fasolea este sensibilă la îmburuienare la începutul vegetaţiei, dar expusă şi la îmburuienarea
târzie. Necesare măsuri preventive (rotaţie, lucrările solului) şi măsuri curative (de combatere).
 pentru buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate anuale: S-metolaclor
(DUAL GOLD 960 EC, 1,0 - 1,5 l/ha), înainte de semănat, cu încorporare;
 pentru dicotiledonate anuale, în vegetaţie: MCPB-Na (BUTOXONE M40, 2,5 - 3,0 l/ha)
sau bentazon (BASAGRAN FORTE, 2,0 - 2,5 l/ha);
 pe terenurile îmburuienate cu monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv cu costrei din
rizomi, tratamente postemergente cu: quizalofop-p-etil (LEOPARD 5 EC, 0,7 l/ha pentru
monocotile anuale şi 1,5 - 1,75 l/ha pentru costrei). După tratament se suspendă lucrările de
prăşit, pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu
diminua eficacitatea tratamentului. Alte recomandări: propaquizafop (AGIL 100 EC, 0,8 l/ha
pentru monocotile anuale şi 1 - 1,5 l/ha pentru costreiul din rizomi); cletadin (SELECT
SUPER, 0,6 - 1,0 l/ha pentru monocotile anuale şi 1,5 - 2,0 l/ha pentru costreiul din rizomi);

80
 combaterea chimică poate fi completată cu 1 - 2 praşile mecanice şi un prăşit + plivit
manual pe rând (praşile selective), pentru distrugerea buruienilor rezistente la erbicide.
Lucrările de prăşit să fie încheiate până la începutul înfloritului, pentru a nu stânjeni
fecundarea florilor şi legarea fructificaţiilor.
 Combaterea bolilor
 antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum) – boală răspândită, frecventă şi păgubitoare,
transmisă prin miceliile din tegumentul seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren.
Primul tratament efectuat, de regulă, imediat după răsărit, dacă se constată atac în faza de
cotiledoane; tratamentul se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor, cu
captan (CAPTAN 50 WR, 0,25 % sau MERPAN 50 WP, 0,25 %);
 bacterioza (Xanthomonas phaseoli) – boală răspândită şi păgubitoare, transmisă prin
sămânţă şi prin resturile vegetale. Se efectuează 3 tratamente: primul după răsărit şi până
la apariţia frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea
păstăilor, cu oxiclorură de cupru (ALCUPRAL 50 PU, 2,5 kg/ha).
 Combaterea dăunătorilor
 gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) – cel mai periculos dăunător; atacă boabele, în
care roade galerii numeroase. Cu o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în
depozite. În câmp este necesar un tratament cu alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,01 %)
la apariţia în masă a adulţilor. Înainte de depozitare obligatorii tratamente prin fumigaţie,
efectuate în spaţii ermetic închise.
 Irigarea
 lucrare importantă din tehnologia fasolei. În zonele de câmpie din sud, irigarea este o
condiţie pentru a realiza recolte bune. O udare la începutul înfloritului, apoi udările se
repetă (2 - 3 udări) la interval de 10 - 15 zile; prin aspersiune sau pe brazde (Vl. Ionescu-
Şişeşti şi colab., 1982, citat de Gh.V. Roman, 1995).

5.4.6. Recoltarea

 Momentul optim – 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17 % umiditate.
Recoltare dificilă – coacere neuniformă a păstăilor şi boabelor; dehiscenţa păstăilor; plantele
formează tufă joasă; la maturitate portul plantelor este semiculcat; păstăile bazale au inserţia
joasă; boabele se sparg uşor la treierat.

Recoltarea lanurilor de fasole se efectuează de cele mai multe ori divizat:


 în prima fază, se dislocă sau se smulg plantele, mecanic (cu maşini pentru recoltat fasole,
dislocatoare pentru culturile legumicole) sau manual (pe suprafeţe mici);

81
 plantele sunt lăsate 2 - 3 zile pe teren, pentru uscare, în brazdă sau în căpiţe, apoi se treieră cu
combina; la treierat, alimentarea combinei prin montarea ridicătoarelor de brazdă sau manual,
cu furca; necesară reglarea combinei pentru limitarea spargerii boabelor.

5.4.7. Cultura intercalată şi cultura succesivă la fasole

Cultura intercalată (prin porumb):


- sistem tradiţional de cultivare a fasolei: plantele sunt protejate de vânturile uscate şi arşiţa din
vară; se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor; necesită un volum
mai mare de muncă manuală, pentru combaterea buruienilor şi recoltare;
- la porumb este recomandată tehnologia obişnuită; fasolea este considerată o recoltă
suplimentară, şi se seamănă densităţi mai mici decât în cultură pură – 10 - 20 mii cuiburi/ha;
- semănatul porumbului – mecanizat; fasolea poate fi semănată mecanizat (concomitent cu
porumbul, utilizând semănători dotate cu brăzdare speciale) sau manual, în cuiburi (cu 3 -
4 boabe/cuib), când porumbul a început să răsară;
- combaterea buruienilor – realizată prin prăşit mecanic şi prăşit + plivit manual pe rând;
- fasolea este recoltată prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de treieratul la staţionar; se
pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe fasole/ha.
Cultura succesivă a fasolei:
- poate fi practicată în sudul ţării, unde perioada scurtă de vegetaţie a fasolei şi potenţialul
termic al zonei permit ajungerea la maturitate. Se seamănă după orz, soiuri timpurii de grâu
sau unele culturi furajere, obligatoriu în condiţii de irigare;
- mai potrivită cultivarea prin lucrarea superficială a terenului sau semănat în teren nelucrat, cu
semănători speciale; semănatul trebuie efectuat nu mai târziu de 1 - 5 iulie;
- se aplică doze moderate de azot, iar fosforul este asigurat prin efectul remanent;
 Atenţie la combaterea buruienilor monocotiledonate şi a samulastrei de păioase; obligatorie
aplicarea udărilor, în funcţie de evoluţia umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor.

- în anii cu evoluţie normală a vremii, recoltarea până la 10 - 15 octombrie. Pot rezulta


producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală, deoarece în luna septembrie,
temperatura şi umiditatea sunt, uneori, mai favorabile decât în lunile de vară.

5.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, fiecare echipă alegând o zonă pentru amplasarea culturii
de fasole şi întocmind o caracterizare pedo-climatică şi socio-economică a acestei zone. Prin compararea
particularităţilor biologice şi a cerinţelor ecologice ale fasolei cu condiţiile naturale din zona aleasă, vor fi

82
formulate concluzii asupra favorabilităţii acesteia pentru fasole şi asupra tipului de cultură (inclusiv culturi
intercalate şi/sau succesive). Elaborarea tehnologiilor de cultură va ţine cont de toţi aceşti factori, inclusiv
de prezenţa organismelor dăunătoare şi dotarea cu forţă de muncă şi maşini şi utilaje agricole.

5.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre biologia şi ecologia fasolei - una dintre cele mai importante culturi
agricole alimentare - şi aţi primit informaţii şi recomandări asupra soiurilor cultivate în România. În continuare, aţi
studiat tehnologia de cultură a fasolei, fundamentată pe cunoştinţele asimilate anterior. Pentru fiecare verigă
tehnologică aţi primit informaţii asupra cerinţelor plantei, cu detalii asupra parametrilor de organizare şi efectuare,
inclusiv pentru cultura succesivă şi cultura intercalată.

Pentru a rezuma această unitate de învăţare vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Ilustraţi concordanţa între dezvoltarea tulpinii, tipul de creştere şi tipul de cultură la fasole.
2. Precizaţi regiunile de pe teritoriul României care întrunesc condiţii foarte favorabile pentru fasolea de câmp.
3. Menţionaţi cerinţele fasolei faţă de planta premergătoare şi restricţiile la amplasarea culturii.
4. Care sunt pretenţiile fasolei faţă de starea solului la semănat şi adâncimea de semănat, în legătură cu tipul de
germinaţie şi cerinţele faţă de umiditate?
5. Combaterea buruienilor, cea mai importantă lucrare de îngrijire, presupune o strategie completă, care include:
6. Care sunt condiţiile pentru reuşita culturilor succesive de fasole?

Cuvinte cheie: Fasolea – biologie; ecologie; tehnologia de cultură.

5.7. Teste de autoevaluare

1. Cum se stabileşte necesarul de îngrăşăminte cu azot în cultura fasolei:


a. Pe baza consumului specific şi a producţiei prevăzută a se realiza
b. Prin comparaţie cu dozele aplicate în anii anteriori
c. În funcţie de reuşita bacterizării, controlată la circa 20 - 25 de zile după semănat
2. Având în vedere cerinţele termice asemănătoare, epoca de semănat a fasolei coincide cu semănatul:
a. Mazării
b. Porumbului
c. Orezului
d. Ovăzului
3. Două din bolile menţionate mai jos nu sunt specifice fasolei:
a. Bacterioza (Xanthomonas phaseoli)
b. Făinarea (Blumeria (Erysiphe) graminis)
c. Mana (Peronospora manshurica)
d. Antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum)

83
4. Gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) este un dăunător foarte păgubitor care:
a. Are o generaţie şi atacă numai în câmp
b. Are o generaţie şi atacă numai în depozite
c. Are o generaţie în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite
d. Roade şi distruge sistemul radicular al plantelor de fasole
5. Tehnologia recoltatului la fasolea de câmp din sole mari constă în:
a. Recoltarea directă cu combina universală
b. Recoltarea directă, efectuată manual
c. Recoltarea dintr-o singură trecere, cu combina de recoltat fasole
d. Recoltarea în două faze (dislocat sau smuls, apoi treierat)
6. Cultivarea intercalată a fasolei prin porumb are unele dezavantaje:
a. Volum mare de muncă manuală, pentru combaterea buruienilor şi recoltare
b. Se obţin două recolte de pe aceeaşi suprafaţă de teren
c. Fasolea este protejată de vânturile uscate şi de arşiţă
d. Se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect este punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă
din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei lucrărilor de îngrijire şi
recoltării la fasole într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic (zona unde activaţi sau zona de
domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de fasole.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care furnizează inputuri
pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii/recomandări privind cultivarea fasolei.

5.8. Concluzii

Acest capitol a fost destinat să vă ofere informaţii detaliate asupra tehnologiei de cultură a
fasolei, pe baza particularităţilor biologice şi a cerinţelor ecologice ale plantei, în funcţie de condiţiile
concrete de cultivare şi tipul de cultură. S-a ţinut cont de sensibilitatea plantei la factorii de stres
(climatici, de sol, atacul de boli şi dăunători, concurenţa buruienilor), dar şi de necesitatea sporirii
suprafeţelor cultivate cu fasole şi a producţiilor, impuse de cerinţele crescânde, pe piaţa internă şi la
export, de alimente proteice, de calitate superioară.

84
5.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011 –
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006 – Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Băşa A.Gh., Ionescu (Truţa) Alina Maria,
Duşa Elena Mirela, 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., 1974 – Fitotehnie. Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.
3. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Agrochimia modernă. Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.
4. Olaru C., 1982 – Fasolea. „Scrisul Românesc”, Craiova.

85
UNITATEA DE STUDIU 6
CULTURI OLEAGINOASE TIPICE – Generalităţi
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA FLOAREA-SOARELUI

Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Culturi oleaginoase tipice
6.3.1. Sortimentul de oleaginoase
6.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia oleaginoaselor pe plan mondial şi în România
6.4. Floarea-soarelui
6.4.1. Biologie şi ecologie
6.4.1.1. Particularităţi biologice
6.4.1.2. Cerinţe ecologice
6.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de hibrizi
6.4.2. Tehnologia de cultură la floarea-soarelui
6.4.2.1. Rotaţia culturii
6.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor
6.4.2.3. Lucrările solului
6.4.2.4. Sămânţa şi semănatul
6.4.2.5. Lucrările de îngrijire
6.4.2.6. Recoltarea
6.5.Sarcină de învăţare
6.6. Rezumat
6.7. Teste de autoevaluare
6.8. Concluzii
6.9. Bibliografie recomandată

6.1. Introducere

În acest capitol sunt prezentate culturile oleaginoase mai importante - situaţia actuală şi strategia
pe plan mondial şi în România. În acest context, în continuare este prezentată floarea-soarelui - cea mai
importantă plantă oleaginoasă pentru România şi una dintre primele plante oleaginoase alimentare pe glob -,
sub aspectul particularităţilor biologice şi al cerinţelor ecologice. Fundamentat pe aceste cunoştinţe, sunt
tratate pe rând verigile tehnologiei de cultură, care să asigure obţinerea de producţii mari, de calitate
superioară şi rentabile economic.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

86
6.2. Obiective

În finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să aprofundaţi semnificaţia complexă, alimentară, furajeră, industrială şi agronomică a
culturilor oleaginoase pentru a argumenta necesitatea extinderii acestora, în cadrul strategiilor
globale şi naţionale;
- să vă însuşiţi particularităţile biologice ale florii-soarelui, pentru a fundamenta locul acesteia
ca o componentă a asolamentelor de câmp în principalele regiuni agricole ale României;
- să cunoaşteţi cerinţele florii-soarelui faţă de climă şi sol pentru a evalua favorabilitatea
resurselor naturale din diferite areale;
- să fundamentaţi elaborarea măsurilor din tehnologia de cultură a florii-soarelui în funcţie de
contextul pedo-climatic şi socio-economic de cultivare.

6.3. Culturi oleaginoase tipice

6.3.1. Sortimentul de oleaginoase

Cele mai importante specii: fam. Asteraceae (Compositae) - floarea-soarelui (Helianthus annuus
L.) şi şofrănel (Carthamus tinctorius L.); fam. Brassicaceae (Cruciferae) - rapiţă (Brassica napus L.
subsp. napus - rapiţă colza şi Brassica rapa L. subsp. oleifera DC - rapiţă naveta); fam. Linaceae - in
pentru ulei (Linum usitatissimum L.); fam. Cannabaceae - cânepă (Cannabis sativa L.); fam. Pedaliaceae -
susan (Sesamum orientale L., sin S. indicum L.); fam. Fabaceae (Leguminosae) - soia (Glycine max (L.)
Merr.) şi arahide (Arachis hipogaea L.); fam. Euphorbiaceae - ricin (Ricinus communis L.); fam.
Oleaceae - măslin (Olea europea L.); fam. Malvaceae - bumbac (Gossypium spp.); fam. Palmae - palmier
de ulei (Elaeis guineensis Jack.); fam. Aracaceae - cocotier de ulei (Cocos nucifera L.).
Speciile oleaginoase cu importanţă secundară: fam. Brassicaceae - muştar alb (Sinapis alba L.),
camelina (Camelina sativa L.) şi crambe (Crambe abyssinica Hoechst.); fam. Papaveraceae - mac
(Papaver somniferum L.); fam. Cucurbitaceae - dovleac pentru ulei (Cucurbita pepo L.); fam. Lamiaceae -
perilla (Perilla frutescens (L.) Tritt., sin. P. occimoides L.); fam. Euphorbiaceae - tung (Aleurites sp.);
fam. Asteraceae - noog (nigerseed, Guizotia abyssinica (L.f.) Cass.).
Alte uleiuri vegetale provin din: embrioni de porumb, grâu, sorg, orez; seminţele unor fructe
(struguri, citrice ş.a.); seminţele unor plante textile (bumbac, kapok ş.a.); fructe de nucifere (migdal, nuc,
alune de pădure ş.a.); plante stimulente (cacao, tutun); seminţe de legume (tomate).

87
6.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia oleaginoaselor pe plan mondial şi în
România

În tabelele 22 şi 23 sunt prezentate cele mai importante specii oleaginoase, cu semnificaţie


pentru spaţiul european şi pentru România. Pe primul loc se situează rapiţa (34.257,05 mii ha în anul
2012), cultivată pe toate continentele, cu precădere în Asia (14.262,13 mii ha, 41,6 % din suprafaţa
mondială), Europa (8.239,85 mii ha, 24,1 %) şi America de Nord (9.080,46 mii ha, 26,5 %). Floarea-
soarelui, cultivată pe toate continentele, ocupă 25.011,87 mii ha; Europa deţine mai mult de jumătate din
suprafaţă (16.033,33 mii ha, 64,1 %), Asia 4.144,83 mii ha (16,6 %), iar America de Sud şi Centrală,
2.215,61 mii ha (8,9 %). Plantaţiile de măslin ocupă 9.984,91 mii ha, mai mult în Europa (4.695,22 mii ha,
47,0 %), Africa (3.368,02 mii ha, 33,73 %) şi Asia (1.758,64 mii ha, 17,6 %); susanul se cultivă pe
8.051,61 mii ha, mai mult în Asia (4.395,31 mii ha, 54,6 %) şi Africa (3.368,02 mii ha, 41,8 %).
Tabelul 22
Suprafeţele cultivate cu plante oleaginoase, pe specii şi continente (mii ha)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud şi
Centrală
Floarea-soarelui 785,03 2.215,61 16.033,33 1.792,86 4.144,83 40,20 25.011,87
Rapiţă 9.080,46 201,39 8.239,85 111,96 14.262,13 2.361,23 34.257,05
In pentru ulei 522,46 65,47 509,80 153,43 1.060,92 8,30 2.320,39
Şofrănel 67,52 334,33 1,40 32,10 367,32 9,50 812,19
Ricin 0 92,28 0,50 250,02 1.341,51 0 1.686,33
Cânepă pentru 0 2,20 16,35 0 14,50 0 33,06
sămânţă
Susan 0 245,82 0,28 3.399,69 4.395,31 0 8.051,61
Măslin 17,80 108,22 4.695,22 3.368,02 1.758,64 37,00 9.984,91

Tabelul 23
Producţiile totale de la plantele oleaginoase, pe specii şi continente (mii tone)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud şi
Centrală
Floarea-soarelui 1.337,17 3.903,01 24.135,70 1.903,40 5.749,17 47,00 37.075,48
Rapiţă 16.921,73 374,31 22.356,01 202,96 21.928,21 3.429,99 64.813,23
In pentru ulei 653,03 78,65 406,41 166,69 618,56 9,7 1.933,05
Şofrănel 85,11 365,70 0,88 21,75 302,42 4,80 780,06
Ricin 0 38,38 0,48 90,62 1.827,43 0 1.958,33
Cânepă pentru 0 1,45 8,03 0 50,00 0 131,77
sămânţă
Susan 0 172,96 1,43 1.808,86 2.180,38 0 4.167,15
Măslin 145,15 376,43 9.332,75 3.276,72 3.378,79 75,00 16.584,85

Inul pentru ulei se cultivă pe 2.320,39 mii ha, pe toate continentele, mai mult în Asia, Europa şi
America de Nord; ricinul se seamănă pe 1.686,33 mii ha - 1.341,51 mii ha în Asia - 79,6 %, iar şofrănelul
pe 812,19 mii ha - 367,32 mii ha în Asia - 45,2 % şi 67,52 mii ha - 8,3 %, respectiv 334,33 mii ha - 41,1 %,
pe cele două continente americane.
Rapiţa, floarea-soarelui şi măslinul se situează pe primele trei locuri sub aspectul producţiilor
totale (tab. 23) şi sunt urmate, în ordine de: susan, ricin, in pentru ulei, şofrănel şi cânepă.
88
În anul 2009 (tab. 24), producţia totală de uleiuri vegetale a fost de 141,70 mil. tone ulei, la care
culturile oleaginoase specifice regiunii geografice în care este situată România, au contribuit cu aproape
50 %. La producţia totală aportul oleaginoaselor climatelor calde a fost: palmier de ulei - 50,81 mil. tone;
arahide - 5,56 mil. tone; cocotier de ulei - 3,50 mil. tone; bumbac - 4,65 mil. tone; susan - 1,00 mil. tone.
Pentru deceniile următoare (tab. 24) se previzionează creşteri importante ale producţiilor pentru
majoritatea speciilor (soia, palmier, rapiţă, dar şi la floarea-soarelui şi arahide); pentru anul 2050 este
estimată o producţie totală de uleiuri vegetale de 293,2 mil. tone.
Tabelul 24
Producţia mondială de uleiuri vegetale, total şi principalele specii oleaginoase (mil. tone)
(World agriculture: towards 2030/2050; 2006)
Producţia culturilor oleaginoase în echivalent ulei (mil. tone) Producţia de
Specia ulei în anul 2009
1969/1971 1979/1981 1989/1991 1999/2001 2030 2050
(mil. tone)
Soia 8,1 15,9 19,6 30,5 67,9 96,4 35,87
Palmier de ulei 2,6 5,7 13,6 25,6 54,2 77,2 50,81
Rapiţă 2,6 4,4 9,7 15,3 29,8 41,4 21,17
Floarea-soarelui 4,1 5,9 9,2 10,4 17,5 22,4 13,22
Arahide 5,2 5,4 6,8 9,9 16,7 21,4 5,56
Cocotier de ulei 3,4 4,1 5,2 6,5 10,8 12,6 3,50
Bumbac 3,5 4,2 5,4 5,4 7,7 8,9 4,65
Susan 0,9 0,9 1,0 1,3 2,4 3,1 1,00
Alte oleaginoase 4,0 4,3 4,8 5,9 8,5 9,8 5,92
Total 34,2 50,8 74,8 110,9 210,5 293,2 141,70

Fig. 32. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu plante oleaginoase (mii ha) în România,
în perioada anilor 1935 - 2010 (original)

Pe teritoriul românesc, de-a lungul timpului, sortimentul de plante oleaginoase cu importanţă


economică, a fost destul de restrâns şi a cuprins: specii producătoare de uleiuri alimentare (floarea-
soarelui, rapiţă, soia, şofrănel); specii furnizoare de uleiuri destinate utilizărilor nealimentare (in pentru
ulei, ricin); specii cu pondere economică restrânsă (dovleac, nuc, muştar, mac, cânepă) (fig. 32).

89
6.4. Floarea-soarelui

6.4.1. Biologie şi ecologie

6.4.1.1. Particularităţi biologice

Floarea-soarelui – plantă anuală, creştere viguroasă; perioada de vegetaţie 100 - 140 zile.
Rădăcina - pivotantă, bine dezvoltată, ajungând la 200 cm adâncime, şi lateral cu ramificaţii
pe o rază de peste 70 cm; adâncimea rădăcinilor şi dezvoltarea lor depind de:
tipul de sol; aprovizionarea cu elemente nutritive; aerarea şi temperatura solului;
rezerva de apă disponibilă; particularităţile hibrizilor; prezenţa hardpanului. În
sol mai uscat rădăcinile se dezvoltă mai profund, în sol umed, mai la suprafaţă;
- rezistenţa la secetă a florii-soarelui - datorată în primul rând sistemului radicular
puternic dezvoltat, care pătrunde adânc în sol.

Fig. 33. Plantă de floarea-soarelui


(după Gh.V. Roman, 1995)

Tulpina - erectă, groasă, dreaptă, neramificată, cilindrică, striată, aspru păroasă. Înălţimea
tulpinii între 60 şi 220 cm. Diametrul tulpinii la bază este de 2 - 6 (fig. 33).
Frunzele - primele frunze - cotiledoanele. Primele 2 - 3 perechi de frunze adevărate de la
bază sunt dispuse opus pe tulpină, iar începând cu perechea a treia sau a patra,
sunt dispuse altern. Frunzele au între 12 şi 40 cm, în funcţie de condiţiile de
cultură;
- se doreşte crearea de hibrizi cu 25 - 30 frunze, cu limbul mare şi grofat pentru a
creşte indicele suprafeţei foliare la peste 4 şi o suprafaţă activă fotosintetică mai
mare.

90
Inflorescenţa şi florile:
- florile grupate în inflorescenţe calatidiu, înconjurat de înveliş format din frunze
modificate (bractei). Diametrul calatidiului 10 - 40 cm, în funcţie de hibrid şi
condiţiile de cultură;
- pe calatidiu, în alveole dispuse în spirale, se inseră florile. Pe marginea
inflorescenţei - flori ligulate pe 1 - 2 rânduri, asexuate, rar unisexuate femele,
alungite, galbene-pai sau galbene-portocalii, cu rol de atragere a insectelor
polenizatoare;
- flori tubuloase – (600 - 2.500 flori), ocupă restul alveolelor. Sunt separate între
ele prin palei galbene-verzui, care depăşesc în lungime floarea închisă, cu rol
protector al tubului corolei; corola formată din cinci petale, unite, având în
interior şi la bază un inel nectarifer atractiv pentru insecte. Tubul corolei galben
pe partea externă şi galben-portocaliu, roşu-brun, roşu-cenuşiu pe partea
interioară; androceul format din cinci stamine, cu filamente libere, albicioase, cu
anterele unite. Grăunciorii de polen relativ mari, sferici puţin turtiţi;
- înflorirea începe cu florile ligulate şi se continuă cu florile tubuloase. Floarea-
soarelui - plantă alogamă entomofilă, cu fenomenul de protandrie, din care cauză
autopolenizarea se produce doar la circa 10 % din flori. Polenul transportat greu
de vânt, fiind lipicios.
Fructul - achenă (numită „sămânţă”), de culoare albă, cenuşie, neagră, cu dungi albe sau
cenuşii. Fructul alcătuit din pericarp şi sămânţă. Pericarp - format din epiderma
protejată de cuticulă -, hipodermă, stratul carbonogen între suber şi sclerenchim,
parenchim interior. Stratul carbonogen protejează seminţele de atacul moliei
florii-soarelui (Homoeosoma nebulella);
- într-o inflorescenţă de floarea-soarelui se găsesc şi „fructe seci”, datorită
insuficienţei apei în sol (şi posibilităţii dezvoltării pericarpului chiar fără
fecundare). Fructele seci se găsesc mai ales în centrul inflorescenţei.

Fig. 34. Fructul la floarea-soarelui


(după Gh.V. Roman, 2006)
1 – pericarp; 2 – tegumentul seminţei; 3 – sămânţă

91
Sămânţa - învelită într-o membrană concrescută cu endospermul. Cotiledoanele mari,
formate din mai multe straturi de celule; reprezintă rezerva principală de ulei şi
proteine în sămânţă. Între cotiledoane, la baza seminţei se află gemula (fig. 34).

6.4.1.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- 1.600oC - 2.800oC, temperaturi mai mari de 7oC; rezistă la 0 - 4oC în timpul germinaţiei, până
la -2oC în stadiul de cotiledoane, şi până la -6oC ... -8oC, în faza de 1 - 2 perechi de frunze;
brumele târzii, când planta şi-a diferenţiat inflorescenţa, ramifică plantele, formând
numeroase calatidii cu fructe seci (Gh. Bîlteanu, 2001);
- creşte şi se dezvoltă normal la 14 - 16oC până la apariţia inflorescenţelor, la 18 - 20oC în
timpul înfloritului şi 20 - 22oC până la maturitate. La înflorire, temperaturile mai mari de
30oC determină: pierderea vitalităţii polenului; creşterea procentului de fructe seci; reducerea
conţinutului în acid linoleic din ulei;
- temperaturile prea ridicate la umplerea fructelor, determină: creşterea procentului de fructe
seci, reducerea conţinutului în ulei, acid linoleic şi creşterea acidului oleic.
Cerinţe faţă de umiditate:
- consumul specific de apă – 290 - 705. La germinare – 120 - 130 % apă faţă de masa uscată a
seminţei. Faza critică pentru apă - perioada de diferenţiere a organelor florale (diametrul
calatidiului de 1 - 1,5 cm) - înflorire-maturitate;
- floarea-soarelui – considerată o plantă rezistentă la secetă datorită sistemului radicular foarte
dezvoltat şi prezenţei perişorilor pe plantă care reduc transpiraţia;
- excesul de umiditate şi temperaturile scăzute măresc sensibilitatea la boli şi împiedică zborul
polenizatorilor în timpul înfloritului.
Cerinţe faţă de lumină:
- plantă iubitoare de lumină şi cu mare capacitate fotosintetică; fenomenul de heliotropism
atestă cerinţele faţă de lumină şi intensitatea acesteia.
Cerinţe faţă de sol:
- preferă solurile profunde, cu textură lutoasă şi luto-nisipoasă, cu capacitate mare de reţinere a
apei, reacţie slab acidă, neutră sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2); valorifică foarte bine
cernoziomurile, preluvosolurile, aluviosolurile, cu strat arabil profund, fertile, bogate în
humus şi calciu. Nu sunt recomandate solurile nisipoase, cele compacte şi reci, erodate,
pietroase.

92
Zonarea culturii florii-soarelui în România (fig. 35)
Zona 1 – terenurile irigate din Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Câmpia de Vest. Predomină
cernoziomurile profunde, cu textură lutoasă, conţinut ridicat în elemente nutritive, capacitate
ridicată de reţinere a apei. 3.800 - 4.000oC suma temperaturilor ≥ 5oC; 380 - 600 mm precipitaţii,
lumină favorabilă, nota de bonitare 81 - 90 puncte. Factori limitativi: compactarea secundară,
sărăturarea solurilor, excesul de apă în zonele depresionare, arşiţele din perioada înflorit -
umplerea fructelor.
Zona a 2-a – Lunca şi Delta Dunării. Microclimat favorabil pentru floarea-soarelui, aluviosoluri
predominante. Factori limitativi: deficit de precipitaţii, arşiţe în partea a doua a perioadei de
vegetaţie. Note de bonitare 71 - 80 puncte.
Zona a 3-a – Câmpia Română şi Podişul Dobrogei, pe terenuri neirigate. Mijlociu favorabilă
florii-soarelui, 61 - 70 puncte de bonitare; deficit de apă şi preluvisoluri în Câmpia Română.
Zona a 4-a – Câmpia Glăvanu-Burdea (vertosoluri); Câmpia Leu-Rotunda, Câmpia Pleniţa,
Câmpia Blahniţei (cernoziomuri cambice şi preluvosoluri). 3.600 - 4.000oC suma anuală ≥ 5oC,
peste 450 mm precipitaţii, 51 - 60 puncte de bonitare. Factori limitativi: textura grea, eroziunea,
acidifierea, deficitul sau excesul temporar de umiditate.
Zona a 5-a – Câmpia Jijiei, Podişul Bârladului, Câmpia Transilvaniei, aflate la limita inferioară
de favorabilitate pentru floarea-soarelui; 41 - 50 puncte la bonitare, datorită procesului de
eroziune, pe toate tipurile de sol. În Câmpia Jijiei şi Podişul Bârladului - deficit de apă în
perioada de vegetaţie; în Câmpia Transilvaniei - exces temporar de apă, temperaturi mai scăzute
şi pH mai mic.
Zona a 6-a – Podişul Moldovenesc, Piemonturile vestice, Piemontul Getic sudic. Potenţial
natural apreciat la 31 - 40 puncte de bonitare, aproape de nefavorabil. Luvosoluri (brune-luvice,
luvisoluri) şi erodosoluri (erodisoluri), climă umedă şi răcoroasă, exceptând Piemontul Getic
sudic. Factori limitativi: aciditate, aprovizionare slabă a solului cu humus şi elemente nutritive,
eroziune, exces de apă, compactare, care pot fi atenuate prin măsuri corespunzătoare.

Fig. 35. Zonarea culturii florii-soarelui în România


(după Cr. Hera şi colab., 1989, citaţi de Gh.V. Roman, 1995)

93
6.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de hibrizi

Floarea-soarelui face parte din familia Asteraceae (sin. Compositae), genul Helianthus, specia
Helianthus annuus L.. În „Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România” pentru anul
2012, sunt cuprinşi 195 hibrizi, din care 192 hibrizi simpli şi 3 hibrizi trilineari. Dintre aceştia, 37 sunt
obţinuţi în România, iar ceilalţi sunt creaţi de diverse firme (Pioneer, Monsanto, Limagrain etc.).
Zonele de cultură a florii-soarelui oferă o diversitate mare de condiţii şi din această cauză
repartizarea hibrizilor este efectuată separat pe zone diferite. Potenţialul pedo-climatic al Câmpiei
Române, mai ales în condiţii de irigare, este valorificat de majoritatea hibrizilor. În Câmpia de Vest cele
mai bune rezultate se obţin cu hibrizii rezistenţi la Phomopsis şi capacitate ridicată de producţie. Delta şi
Lunca Dunării oferă condiţii bune pentru toţi hibrizii existenţi în cultură. Pe terenurile neirigate din
Câmpia Română şi Podişul Dobrogei se recomandă hibrizii cu perioadă de vegetaţie mai lungă şi rezistenţi
la secetă. Pentru Moldova se recomandă hibrizi rezistenţi la secetă şi care valorifică mai bine solurile mai
puţin fertile.

6.4.2. Tehnologia de cultură la floarea-soarelui

6.4.2.1. Rotaţia culturii

 Floarea-soarelui nu trebuie să urmeze după plante care au agenţi patogeni comuni: soia,
fasole, rapiţă (Sclerotinia sclerotiorum); fasole, soia, lucernă şi căpşuni (Botrytis cinerea); la
aceste boli se impune revenirea pe sola cultivată cu una din aceste plante, numai după un
anumit număr de ani, necesar epuizării în timp a viabilităţii agenţilor patogeni (tab. 25).
Tabelul 25
Influenţa asolamentului asupra atacului ciupercii Sclerotinia sclerotiorum
şi producţiei de floarea-soarelui
(Gh. Sin şi colab. 1987, citaţi de T. Robu, 2012)
Rotaţia Frecvenţa Producţia Diferenţa
atacului de medie pe 4 ani
Sclerotinia (%) (kg/ha) kg/ha %
Floarea-soarelui. 3,0 3.200 Mt. 100
Asolament de 6 ani
Floarea-soarelui - Grâu - Sfeclă - Porumb 12,1 3.000 - 200 -7
Floarea-soarelui - Soia - Grâu - Porumb 16,5 2.790 - 410 -13
Floarea-soarelui - Soia 26,0 2.300 - 900 -28

 Trebuie evitate ca plante premergătoare şi postmergătoare: cânepa şi tutunul care au ca plantă


parazită comună lupoaia (Orobanche sp.); cartoful şi inul pentru fibre, în cazul atacurilor
masive de putregai cenuşiu (Botrytis cinerea).
 Se recomandă evitarea cultivării florii-soarelui după sfecla pentru zahăr, lucernă, sorg, iarbă
de sudan, care, prin consumul ridicat al apei, produc deficite hidrice accentuate în sol.

94
 Premergătoarele posibile pentru floarea-soarelui sunt cerealele păioase, în primul rând grâul
de toamnă, porumbul şi mazărea. Deşi după porumb se obţin producţii mai mari decât după
grâul de toamnă, floarea-soarelui se cultivă mai mult după grâu, deoarece se constată frecvent
o mai puternică îmburuienare în succesiunile de porumb - floarea-soarelui şi sfeclă – porumb -
floarea-soarelui decât după mazăre - grâu - floarea-soarelui (Gh. Sin, 1972).
 La rândul ei, floarea-soarelui este o bună premergătoare pentru grâu, porumb, sfeclă pentru
zahăr şi mazăre sau alte culturi, cu excepţia soiei, fasolei, rapiţei, tutunului şi cânepei.

6.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru o tonă de seminţe şi producţia aferentă, floarea-soarelui extrage din
sol, în medie, cantităţile de azot, fosfor şi potasiu prezentate în tabelul 26.
Tabelul 26
Consumul de azot, fosfor şi potasiu în România (kg/tona de seminţe)
(după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citat de T. Robu, 2012)
Prod.
(t/ha) < 2,5 2,5 - 3,0 3,0 - 3,5 > 3,5
Consum specific
Consum specific de N 35 31 28 25
Consum specific de 2,4 2,3 2,2 2,2
P2O5
Consum specific de 45 41 38 35
K2O

Azotul - la o producţie scontată de 3.500 kg/ha - dozele de azot sunt între 117 kg/ha la
indicele de azot al solului de 1,5 şi 94 kg/ha la IN 4,5 (Cr. Hera şi Z. Borlan,
1980). Îngrăşămintele cu azot se aplică fracţionat, 1/2 din doză la patul germinativ
sau concomitent cu semănatul, restul la prima sau a doua praşilă mecanică.
Fosforul - rol important în dezvoltarea plantelor şi implicat în sinteza şi transportul glucidelor
şi în metabolismul lipidelor. Dozele la o producţie scontată de 3.500 kg/ha - între
146 kg/ha la 15 mg P2O5/100 g sol şi 81 kg/ha la 50 mg P2O5/100 g sol.
Potasiul - element esenţial în sinteza substanţelor proteice, a glucidelor şi lipidelor;
sporeşte rezistenţa la secetă; stimulează fotosinteza; participă în reacţiile
enzimatice de sinteză a amidelor. Dozele de 151 kg K2O/ha la 40 mg K2O/100 g
sol (Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980).
● Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică vara sau toamna sub arătura de bază, sau sub
formă de îngrăşăminte complexe, primăvara devreme.
● Îngrăşămintele complexe NPK, în doze reduse pot fi aplicate odată cu semănatul.
Calciul şi magneziul - cerinţe relativ mari; influenţează sinteza substanţelor pectice, formarea
membranelor celulare, permeabilitatea acestora (calciul); intră în alcătuirea
clorofilei şi acţionează sisteme enzimatice, condiţionând productivitatea
fotosintezei (magneziul). Carenţa de molibden poate fi prevenită prin aplicarea a

95
2 kg/ha molibdat de amoniu la pregătirea patului germinativ sau prin aplicarea
extraradiculară cu soluţie în concentraţie de 0,1 %, la începutul vegetaţiei.
Carenţa de bor se combate cu 1,5 - 4,5 kg/ha bor sub formă de acid boric sau
borax.
Îngrăşămintele organice - 20 - 30 t/ha, aplicate la planta premergătoare sau antepremergătoare
sau ca îngrăşământ de bază, vara sau toamna, prin împrăştiere uniformă şi
încorporarea imediată.

6.4.2.3. Lucrările solului

 arătura contribuie la combaterea agenţilor patogeni prin încorporarea resturilor vegetale,


gazde ale unor ciuperci şi combaterea buruienilor, îndeosebi a celor perene. Realizată cu
plugul, paraplow, cizelul etc., vara sau toamna, după recoltarea premergătoarei, la 20 - 25 cm
adâncime; mai adânc pe terenurile îmburuienate cu specii perene;
 afânarea solului cu cizelul şi paroplow, fără întoarcerea brazdei, asigură producţii
asemănătoare cu terenul arat obişnuit (Gh. Sin şi colab., 1996); afânarea adâncă a solului la
60 - 80 cm adâncime, distanţat la 1 - 2 m, o dată la 4 - 5 ani, vara sau toamna (cu MAS-60 sau
MAS-80);
 lucrările de pregătire a patului germinativ urmăresc nivelarea terenului, distrugerea
buruienilor, crearea unui strat de sol mărunţit, afânat şi reavăn, pe adâncimea de semănat.
Solul trebuie lucrat superficial, cu număr cât mai mic de treceri. Solele fără resturi vegetale şi
nivelate, în primăvară se lucrează cu combinatorul sau cultivatorul pentru cultivaţie totală şi
grapa rotativă; cele arate care prezintă denivelări şi resturi vegetale incomplet încorporate, se
lucrează cu grapa în agregat cu grapa cu colţi.

6.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – sămânţă hibridă F1, minimum 98 % puritate, 85 % germinaţie; MMB cât mai mare.
 Sămânţa se tratează împotriva agenţilor patogeni cu: tiram (SEMNAL 80 PLUS, 2,5 l/t
sămânţă); tiradin (TIRADIN 70 PUS, 3 kg/t sămânţă); carbendazim (BAVISTIN 50 DF, 2 kg/t);
procimidon (LUMILEX 50 PU, l kg/t); tiram + metil tiofanat (TIRAMET 600 SC, 2,5 l/t) -
pentru Sclerotinia sclerotiorum şi Botrytis cinerea; benalaxil (GALBEN 35 SD, 4 kg/t) -
pentru mană (Plasmopara helianthi); benalaxil + mancozeb (GALBEN SUPER SD, 4 kg/t);
fludioxonil + mefenoxam (MAXIM XL 0,35 FS, 5 l/t) - pentru mană şi putregai alb
(Sclerotinia sclerotiorum).
 Contra dăunătorilor: tiametoxam (CRUISER 350 FS, 10 l/t); imidacloprid (NUPRID Al 600
FS, 10 l/t); actapirid (MOSPILAN 70 WP, 12,5 kg/t) - pentru răţişoară (Tanymecus

96
dilaticollis) şi viermi sârmă (Agriotes sp.); fipronil (COSMOS 250 FS, 5 l/t); cipermetrin
(SIGNAL, 2 l/t); teflutrin (TONIC 20 CS, 2,5 l/t) - pentru viermi sârmă.
Epoca de semănat - 7oC, în sol, temperatura minimă de germinaţie; 25 martie - 15 aprilie;
- dacă se seamănă mai devreme - se prelungeşte perioada germinat -
răsărit şi se înregistrează goluri în lan. La întârzierea semănatului, se
usucă straturile superficiale ale solului, germinarea seminţelor se
realizează cu dificultate şi răsărirea întârzie; înfloritul se deplasează
în perioada de secetă din a doua parte a lunii iulie şi scade producţia
(Gh. Bîlteanu, Gh.V. Roman, 1986).
Densitatea plantelor - 40 - 50 mii plante/ha la neirigat şi 45 - 55 mii plante/ha la irigat.
Distanţa dintre rânduri - 70 cm (sau 80 cm în cazul irigării prin brazde).
Cantitatea de sămânţă - (3,5) 4 şi 5,0 (5,5) kg, în funcţie de densitate şi calitatea seminţelor.
Adâncimea de semănat - (4) 5 - (5) 6 cm pe soluri grele şi suficient de umede, 6 - 8 (9) cm pe
solurile uşoare şi mai uscate.

6.4.2.5. Lucrările de îngrijire

 Combaterea buruienilor
 Recomandările privind combaterea chimică a buruienilor din culturile de floarea-soarelui
sunt prezentate în tabelul 27.
Tabelul 27
Principalele erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la floarea-soarelui
(după T. Robu, 2012)
Buruieni Denumirea comercială a Doza Mod de aplicare
combătute erbicidului (subst. activă) (l/ha)
Monocotiledonate şi GOAL 2 E-Rv
1 Preemergent
dicotiledonate (oxifluoxfen 249 g/l)
ppi (3 cm)
DUAL GOLD 960 EC 1,0 - 1,5 l
Preemergent
(S-metolaclor 960 g/l)
Monocotiledonate (după semănat)
anuale şi unele FRONTIER 900 EC
dicotiledonate anuale 1,1 - 1,5 Preemergent
(dimetenamid 900 g/l)
GUARDIAN Preemergent/
1,75 - 2,5
(acetoclor 820 - 860 g/l + antidot) ppi
HARNES Preemergent/
1,7 - 2,2
(acetoclor 900 - 940 g/l) ppi (3 cm)
RACER 25 EC
Dicotiledonate anuale 2,0 - 3,0 Preemergent
(fluorodoridon 250 g/l)
Preemergent
Dicotiledonate şi unele MODOWN 4 F 1,5 - 2,0
(după semănat)
monoctiledonate (bifenox 480 g/l)
1,0 - 1,5 Postemergent
Monocotiledonate 0,8 Postemergent
anuale şi Sorghum AGIL 100 EC Postemergent
halepense din rizomi (propaquizafop 100 g/l) 1,0 - 1,5 Sorghum halepense
din rizomi
FUSILADE SUPER
1,5 - 2,0 Postemergent
(fluazifop-P-butyl 125 g/l)

97
 Combaterea prin praşile. Prima prăşilă mecanică se efectuează imediat ce rândurile de
plante se disting bine şi s-au format primele două frunze, la adâncimea de 6 - 8 cm; a doua
praşilă mecanică, când apar buruienile, la 8 - 10 cm adâncime; praşila a treia mecanizată
devine necesară numai pe terenurile puternic îmburuienate – se execută la 6 - 8 cm
adâncime, după ce se ridică roua de dimineaţă, iar plantele au până la 50 cm înălţime,
pentru a nu fi rupte plantele turgescente şi fragile. Întâi se prăşeşte mecanizat (inclusiv
aplicarea îngrăşămintelor) şi apoi se prăşeşte manual pe rând (dacă este necesar). Zona de
protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la 14 - 15 cm la ultima
praşilă.
 Combaterea lupoaiei (Orobanche cumana)
 se folosesc tratamente chimice; cea mai bună combatere se asigură prin rotaţie
corespunzătoare şi cultivarea de hibrizi cu rezistenţă genetică.
 Combaterea bolilor
Mana (Plasmopara helianthi); putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum); pătarea brună şi
frângerea tulpinilor (Phomopsis helianthi); putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea); putregaiul
cărbunos (Sclerotium bataticola); fomoza (Phoma macdonaldi).
 Rotaţia culturilor este un mijloc important de reducere a atacului de Sclerotinia,
Plasmopara, Sclerotium şi Orobanche, paraziţi ce se transmit preponderent prin sol.
Distrugerea samulastrei de floarea-soarelui contribuie la reducerea atacului de agenţi
patogeni, în special a manei; au fost creaţi hibrizi de floarea-soarelui cu gene de rezistenţă
sau toleranţă genetică la unii agenţi patogeni.
 Pentru combaterea în vegetaţie a agentului patogen Phomopsis helianthi, primul tratament
se aplică la începutul formării butonului inflorescenţei, al doilea cu câteva zile înainte de
înflorire, iar al treilea la circa 7 zile după înflorire, cu carbendazim (PRACTIC, 1,5 l/ha)
sau flutriafol (IMPACT 25, 75 l/ha).
 Pentru putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi cel cenuşiu (Bothrytis cinerea), primul
tratament la diferenţierea calatidiului (diametrul 5 - 8 cm), iar al doilea după terminarea
înfloririi, cu: procimidon (SUMILEX 50 WP, 1 kg/ha), tiofanat metil (TOPSIN 70 PU,
1 kg/ha), carbendazim (BAVISTIN 50 DF, 1 kg/ha).
 Fungicidele sunt compatibile între ele, se pot asocia.
 Combaterea dăunătorilor
Viermi sârmă (Agriotes lineatus); gărgăriţa frunzelor (Tanymecus dilaticollis); viermi albi
(Melolontha melolontha); molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella).
 PED este de 5 larve/m2 la viermii sârmă, 5 adulţi/m2 la gărgăriţa frunzelor şi 0,1 % achene
parazitate de larve, la molia florii-soarelui.
 Tratamente cu insecticide în timpul perioadei de vegetaţie realizate cu tiametoxan
(ACTARA 25 WG, 0,1 kg/ha).

98
 Polenizarea suplimentară
Polenizarea suplimentară a florii-soarelui prin instalarea de stupi cu albine (1,5 - 2,0 stupi/ha)
în apropierea culturilor (sporuri de producţie de 300 - 600 kg achene/ha şi 50 kg miere/ha 
I. Cârnu, Gh.V. Roman, Ana-Maria Roman, 1982).
 Irigarea
2 - 3 udări până la începutul înfloririi, până la formarea şi umplerea seminţelor. Normele de
udare de 500 - 800 m3/ha, la un timp de revenire de 7 - 14 zile la irigarea prin aspersiune, şi
de 1.000 - 1.200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1.000 m3/ha la următoarele (Gh.V. Roman,
2006).

6.4.2.6. Recoltarea

 Momentul optim – maturitatea tehnică, când 80 - 85 % din calatidii au culoarea galbenă-


brună pe partea dorsală, bracteele, stigmatele şi corola florilor şi frunzele de la partea
inferioară a tulpinii s-au uscat şi unele au căzut.
 Recoltarea cu combina direct din lan, începe la 14 - 15 % umiditatea achenelor. Combina
universală se echipează cu dispozitivul de recoltarea integrală a florii-soarelui (RIFS-6 M).
 Grăbirea uscării plantelor prin tratarea cu substanţe desicante – diquat (REGLONE, 4 l/ha),
când 50 % din calatidii sunt galbene, cu începuturi de brunificare pe partea dorsală şi
umiditatea achenelor de 38 - 40 % (N. Gumaniuc şi colab., 1980).
 Pe suprafeţe mici, şi în anumite situaţii extreme, recoltarea manuală poate începe la maturitate
fiziologică şi umiditatea achenelor de 16 - 18 %. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la
uscat pe „paturi” de tulpină, apoi sunt treierate cu combina sau manual pe prelate, la
umiditatea achenelor de 10 - 11 %.

6.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, pentru studierea situaţiei culturilor oleaginoase şi


strategiile în acest domeniu şi a particularităţilor biologice, ecologice şi tehnologice ale florii-soarelui. Se
va continua acordând atenţie cultivării şi valorificării recoltelor de seminţe şi ulei la speciile oleaginoase,
importante pentru spaţiul european, precum şi strategiilor în acest sens. Vor fi desprinse concluzii asupra
factorilor de mediu şi tehnologici care au influenţă asupra dezvoltării plantelor de floarea-soarelui şi
productivităţii acestora. Vor fi analizate în detaliu recomandările asupra tehnologiei de cultivare a florii-
soarelui, pentru a fi formulate aprecieri pentru cultivarea acestei plante în diferite areale agricole din
România.

99
6.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre culturile oleaginoase şi importanţa lor alimentară, furajeră şi agronomică,
primind şi informaţii asupra tendinţelor în acest domeniu. În continuare, aţi studiat biologia şi ecologia florii-soarelui
care impun anumite particularităţi ale tehnologiei de cultivare şi anumite restricţii, pentru a evita impactul negativ
asupra mărimii recoltei şi rentabilităţii economice, al factorilor de stres abiotic şi biotic.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Care sunt cele mai importante culturi oleaginoase în agricultura şi economia europeană şi naţională?
2. Rezistenţa florii-soarelui la secetă se explică prin anumite caractere ale acestei plante:
3. Cerinţele florii-soarelui faţă de aplicarea îngrăşămintelor pot fi caracterizate, pe scurt, astfel:
4. Combaterea buruienilor, cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia florii-soarelui, se realizează prin
următoarele lucrări:
5. Dintre insectele dăunătoare, cele mai mari pagube culturilor de floarea-soarelui produc:
6. Precizaţi care sunt recomandările privind momentul recoltării culturilor de floarea-soarelui.

Cuvinte cheie: Culturile oleaginoase tipice: suprafeţe, producţii, strategii; Floarea-soarelui: biologie, ecologie,
hibrizi, tehnologia de cultură.

6.7. Teste de autoevaluare

1. Dintre culturile oleaginoase, pe primele locuri ca mărime a producţiilor totale de ulei se situează
în lume:
a. Şofrănel, ricin, bumbac
b. In pentru ulei, cânepă pentru ulei, arahide
c. Rapiţă, soia, floarea-soarelui
d. Susan, măslin, cocotier
2. Dependenţa florii-soarelui de polenizarea suplimentară cu albinele este impusă de anumite
caracteristici:
a. Inflorescenţa de tip calatidiu
b. Fenomenul de protandrie şi polenul lipicios, greu transportat de vânt
c. Existenţa în aceeaşi inflorescenţă a florilor ligulate şi a florilor tubuloase
d. Sensibilitatea la secetă
3. O problemă specifică în cultivarea florii-soarelui o reprezintă prezenţa unei plante parazite,
extrem de dăunătoare şi greu de combătut:
a. Sclerotinia sclerotiorum
b. Agriotes spp.
c. Homoeosoma nebulella
d. Orobanche cumana

100
4. Restricţiile privind revenirea florii-soarelui pe acelaşi teren sunt impuse de pericolul amplificării
atacului următoarelor organisme dăunătoare:
a. Numai agenţi patogeni
b. Agenţi patogeni, dăunători, plantă parazită
c. Numai insecte dăunătoare
d. Numai specia de plantă parazită
5. Semănatul florii-soarelui trebuie încadrat în intervalul:
a. 25 martie - 15 aprilie
b. Până la 30 aprilie în zonele de câmpie şi până la 10 mai în zonele colinare
c. 15 - 20 martie
d. Nu există recomandări concrete în acest sens
6. Cele mai favorabile soluri pentru cultivarea florii-soarelui sunt următoarele:
a. Luvosolurile şi erodosolurile
b. Solurile brune-luvice şi luvosolurile
c. Cernoziomurile şi aluviosolurile
d. Preluvosolurile

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei semănatului şi
lucrărilor de îngrijire la floarea-soarelui într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic (zona
unde activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra hibrizilor de floarea-soarelui.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care furnizează inputuri
pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii/recomandări privind cultivarea florii-
soarelui.

6.8. Concluzii

Acest capitol a fost destinat a ilustra importanţa culturilor oleaginoase, semănate pe suprafeţe
mari, prin calitatea recoltei, care le conferă valoarea alimentară, furajeră şi ca materii prime pentru diferite
industrii (inclusiv pentru producerea de energie) şi care explică previziunile de extindere a acestor culturi.
Între oleaginoase, floarea-soarelui – cea mai importantă plantă uleioasă pentru România, ocupă un loc

101
aparte. Prezentarea particularităţilor biologice şi ecologice ale florii-soarelui a permis cunoaşterea plantei
şi fundamentarea tehnologiei de cultivare, cu ilustrarea elementelor de care trebuie să se ţină cont pentru
evitarea sau diminuarea efectelor negative ale factorilor de stres abiotic (secetă, arşiţă, exces de umiditate)
şi biotic (boli, dăunători, buruieni).

6.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Robu T., Borcean I., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2012, Tabără V –
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Muntean L.S., Borcean I., Roman Gh.V., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologie agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A.V., 2012 – Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Vrânceanu Al.V., 2000 – Floarea-soarelui hibridă. Editura „Ceres”, Bucureşti.

102
UNITATEA DE STUDIU 7
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA RAPIŢĂ

Cuprins
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Biologia şi ecologia rapiţei
7.3.1. Particularităţi biologice
7.3.2. Cerinţe ecologice
7.3.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri şi hibrizi
7.4. Tehnologia de cultură la rapiţă
7.4.1. Rotaţia culturii
7.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor
7.4.3. Lucrările solului
7.4.4. Sămânţa şi semănatul
7.4.5. Lucrările de îngrijire
7.4.6. Recoltarea
7.5. Sarcină de învăţare
7.6. Rezumat
7.7. Teste de autoevaluare
7.8. Concluzii
7.9. Bibliografie

7.1. Introducere

Cultura rapiţei cunoaşte în ultimele decenii o extindere rapidă, impusă de interesul pentru
utilizările alimentare ale uleiului, dar mai ales pentru producerea biodieselului. Ca atare, acest capitol
destinat culturii rapiţei se înscrie foarte bine în contextul economic actual, prezentând particularităţile
biologice şi ecologice ale plantei şi dezvoltând, pe această bază, măsurile din tehnologia de cultură.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

7.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să cunoaşteţi particularităţile biologice şi ecologice ale plantei de rapiţă pentru a putea evalua
realist condiţiile naturale din ferma în care lucraţi (sau zona de domiciliu), şi favorabilitatea
amplasării culturii;
- să cunoaşteţi cerinţele rapiţei faţă de planta premergătoare pentru a decide cea mai bună
amplasare a culturii;
- să întocmiţi planul de fertilizare al unei culturi de rapiţă şi să alegeţi cele mai potrivite lucrări
ale solului, în funcţie de condiţiile naturale, planta premergătoare şi dotarea tehnică a fermei;

103
- să decideţi asupra alegerii soiurilor şi hibrizilor, parametrilor semănatului şi tratamentelor la
sămânţă, cunoscând cerinţele rapiţei şi contextul pedoclimatic de cultivare;
- să cunoaşteţi problemele controlului buruienilor, dăunătorilor şi bolilor în cultura rapiţei,
pentru a elabora o strategie eficientă;
- să înţelegeţi specificul procesului de maturare a culturii de rapiţă şi tehnologia recoltării.

7.3. Biologia şi ecologia rapiţei

7.3.1. Particularităţi biologice

Rapiţa – plantă anuală (fig. 36), cu forme de toamnă şi de primăvară. Perioada de vegetaţie de
270 - 300 zile la rapiţa de toamnă şi 110 - 130 zile la rapiţa de primăvară. În ţara noastră este extinsă rapiţa
de toamnă, mai productivă.

Fig. 36. Rapiţa


(după Ch. Besson, 1985, citat de M. Ştefan, 2012)

Rădăcina - pivotantă, fusiformă, puternică, groasă de circa 2 cm, puţin ramificată;


pătrunde în sol până la 70 - 100 cm adâncime; masa principală de rădăcini
este răspândită la 25 - 45 cm. Capacitate redusă de solubilizare a compuşilor
greu solubili din sol, pentru care se amplasează pe soluri cu fertilitate ridicată
şi are nevoie de cantităţi mari de îngrăşăminte.
Tulpina - erectă, ramificată, de 1,2 - 2 m înălţime, în interior plină cu măduvă, glabră,
rezistentă la cădere;
- ramificarea tulpinii este o caracteristică de soi sau hibrid şi influenţată de
condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată.

104
Frunzele - alterne, glabre, formate din 2 - 4 perechi de lobi mărunţi. Frunzele din rozetă
peţiolate, penat-sectate, de culoare albăstruie la rapiţa colza şi verde mai
închis, pubescente, la rapiţa naveta; frunzele din partea de mijloc a tulpinii
lanceolate şi sesile, cele de la vârful tulpinii amplexicaule sau
semiamplexicaule, cu limbul întreg.
Inflorescenţa - racem alungit la rapiţa colza, cu înflorirea de jos în sus; racem corimbiform la
rapiţa naveta, cu înflorire de sus în jos.
Florile - galbene sau galbene-aurii, hermafrodite; înfloritul începe cu racemul principal
şi se continuă cu racemele ramificaţiilor; pe o plantă se găsesc 5 - 10
ramificaţii florale, fiecare cu câte 30 - 50 flori; 150 - 500 flori/plantă;
- polenizarea este obişnuit alogamă, entomofilă, cu frecvente cazuri de
autofecundare.
Fructul - silicvă lungă, de 5 - 10 cm (cu 20 - 30 seminţe), cilindrică, dreaptă sau uşor
curbată, netedă, uşor dehiscentă sau semidehiscentă la maturitate, ceea ce
duce la pierderi de sămânţă prin scuturare în timpul recoltării. Pe o plantă se
pot forma până la 800 silicve.
Seminţele - la rapiţa colza sunt sferice, mici, cu 1,5 - 2,5 mm diametru, culoarea castanie
până la negricioasă, suprafaţa neregulat-alveolară şi gust ierbos, conţinut în
ulei de 45 - 52 %, MMB = 3,5 - 5,6 g, MH = 65 - 68 kg. La rapiţa naveta,
seminţele mai mici (MMB = 3 - 3,5 g), de culoare roşie-brună, MH = 66 - 68 kg,
conţinut mai redus în ulei (28 - 40 %).
Fenofazele ciclului ontogenetic al rapiţei de toamnă sunt prezentate în figura 37.

Fig. 37. Fenofazele dezvoltării rapiţei de toamnă


(după Gh. Bîlteanu, 1993, citat de M. Ştefan, 2012)

În condiţii corespunzătoare de umiditate, răsărirea plantelor de rapiţă are loc în 10 - 15 zile.


Cotiledoanele ies la suprafaţa solului, apoi se formează prima, a doua şi a treia frunză, respectiv rozeta.
La intrarea în iarnă, pentru a înlătura riscul pierderilor datorate temperaturilor scăzute din iarnă,
plantele de rapiţă trebuie să se afle în stadiul de rozetă cu 6 - 10 frunze, cu diametrul la colet de 6 - 10 mm,
pivotul de 15 - 18 cm lungime, iar tulpina mai mult de 3 cm lungime; în aceste condiţii, plantele de rapiţă
pot suporta temperaturi de -18°C până la -20°C.

105
În primăvară, la temperaturi mai mari de 5°C este reluată vegetaţia, prin alungirea internodiilor
bazale. Viteza de creştere a plantelor în această etapă depinde, în principal, de suprafaţa foliară. Iniţierea
florală este dependentă de fotoperioadă, temperatură, vârsta plantei, starea de creştere şi dezvoltarea
plantelor. După fecundare, silicvele au ritm rapid de creştere, iar la circa 80 de zile de la înflorire,
seminţele ajung la maturitate.
La maturitate: plantele de rapiţă pierd frunzele aproape în totalitate; partea terminală a tulpinii şi
ramificaţiile sunt uscate; seminţele capătă culoare roşie-brunie; conţinutul în ulei creşte până când silicva
capătă culoarea galbenă tipică (L. Toniolo, 1981, citat de Gh. Bîlteanu, 1993).

7.3.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- are cerinţe moderate faţă de temperatură şi dă rezultate bune în regiunile cu climă temperată,
cu ierni blânde, veri răcoroase şi umede. Constanta termică 2.100 - 2.500°C (Σt > 0°C), la
formele de toamnă şi 1.500 - 1.800°C la rapiţa de primăvară; 1 - 3°C temperatura minimă de
germinaţie; după răsărire, temperaturile de 8 - 15°C permit dezvoltarea corespunzătoare a
plantelor şi pregătirea acestora pentru temperaturile scăzute din timpul iernii;
- în faza de rozetă (6 - 8 frunze), după perioada de „călire”, soiurile şi hibrizii actuali de toamnă
rezistă peste iarnă până la -12 ... -15 … -18°C, fără strat acoperitor de zăpadă, dacă acestea nu
survin brusc şi nu sunt de lungă durată, şi până la -20 … -25°C, cu strat acoperitor de zăpadă
de circa 10 - 20 cm înălţime. Formele de rapiţă de primăvară rezistă până la -2 ... -3°C
(I. Fazecaş, 1983, citat de D.I. Vârban, 2008);
- la desprimăvărare şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ; rapiţa
colza îşi reia vegetaţia foarte repede (începe alungirea tulpinii), chiar la temperaturi medii
zilnice peste 5°C. Până la înflorire, rapiţa colza solicită temperaturi medii zilnice de 12 -
15°C, iar după înflorire 15 - 20°C. Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară din perioada de
înflorire şi oscilaţiile de temperatură sunt dăunătoare şi afectează grav culturile, determinând
uneori compromiterea acestora.
Cerinţe faţă de umiditate:
- ridicate; coeficientul de transpiraţie 600 - 740; slabă rezistenţă la secetă, în special după
răsărire şi formarea rozetei de frunze, din cauza slabei dezvoltări a sistemului radicular în
această perioadă. Seceta din primăvară este deosebit de păgubitoare, ea împiedicând
dezvoltarea normală a elementelor de productivitate;
- critice faţă de apă sunt perioadele răsărire-formarea rozetei de frunze (august - septembrie)
(pentru ca plantele să se dezvolte normal şi să intre „călite” în iarnă) şi înflorire-fructificare
(când se stabilesc elementele productivităţii). După înflorire, cerinţele faţă de apă se reduc, iar
umiditatea în exces provoacă pierderi de producţie şi deprecierea calităţii;

106
- rezultate bune în zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii; în ţara noastră apar
probleme cu asigurarea umidităţii solului necesară răsăririi plantelor în toamnă, în zonele de
sud şi sud-est. Seceta înainte şi după semănat determină o răsărire dificilă, cu multe goluri,
creştere şi dezvoltare slabă a plantelor de rapiţă.
Cerinţe faţă de lumină:
- rapiţa este plantă de zi lungă, iubitoare de lumină, în special în ultima parte a perioadei de
vegetaţie.
Cerinţe faţă de sol:
- rezultate bune pe solurile profunde, cu textură luto-nisipoasă, permeabile, fertile, cu
capacitate mare de reţinere a apei, reacţie uşor alcalină sau neutră (pH = 6,0 - 7,5) şi forme
accesibile de P, S, K, Ca. Cele mai bune soluri: cernoziomuri, preluvosoluri şi aluviosoluri;
- nu se va cultiva pe solurile cu profil subţire, pe soluri grele, cu exces de umiditate şi nici pe
solurile nisipoase sau pe cele prea acide sau prea alcaline.

Zonarea culturii rapiţei în România (suprapusă cu zona de cultură a orzului de toamnă):


 Zona I (foarte favorabilă) – Câmpiile de Vest şi de Est, Podişul Transilvaniei şi zonele
colinare adăpostite, care asigură condiţii de răsărire şi de iernare a culturii fără pierderi.
 Zona a II-a (favorabilă) – Dobrogea şi Câmpia de Sud (Câmpia Dunării); rapiţa cultivată la
irigat, pentru un răsărit uniform (I. Borcean, 1995; Aglae Mogârzan, 2004, citaţi de M. Ştefan,
2012).

7.3.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri şi hibrizi

Rapiţa aparţine familiei Brassicaceae L. (Cruciferae), genul Brassica, care cuprinde speciile:
 Rapiza colza – rapiţa mare, Brassica napus L. (2n = 38) subsp. napus Metzg (fig. 38), cu
varietăţile biennis – de toamnă, şi respectiv annuua – de primăvară.
 Rapiţa naveta – rapiţa mică, Brassica campestris L. (2n = 20) subsp. oleifera DC. (Brassica
rapa subsp. oleifera DC.) (fig. 39), cu varietăţile autumnalis – de toamnă şi annuua – de
primăvară.

Fig. 38. Rapiţa colza Fig. 39. Rapiţa naveta

107
În cultură este extinsă rapiţa colza (inclusiv în România), cu o perioadă de vegetaţie mai lungă cu
3 - 5 săptămâni decât rapiţa naveta şi este mai productivă. În România se cultivă forme de toamnă şi forme
de primăvară, dar predomină formele de toamnă, mai productive.
Principalele soiuri şi hibrizi de rapiţă colza cultivaţi în ţara noastră sunt înscrise în Catalogul
Oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2012:
 Soiuri de toamnă: Appolon, Artus, Astrada, Bellevue, Bristol, Brutus, Capitol, Contact,
Dexter, Digger, Diana, ITC, Doina, Doublol, Elite, ES Artist, Elvis, Herkules, Manitoba,
Milena, NS Ilia, Olifant, Ontario, PR46W10, PR46W31, Rasmus, Remy, Ricco, Rodeo,
Valesca, Viking, Winner.
 Hibrizi de toamnă: ES Alias, ES Alonso, ES Mercure, ES Neptune, Finnese, Merano,
PR45D01, PR45D03, PR46W14, PR46W15, Rally, Sitro, Tassilo, Triangle, Vectra.
 Soiuri de primăvară: Bolero, Heros, Hunter, Lambada, Maria ITC, Olga, Star.
În ultimii ani s-au extins în cultură, cu rezultate bune, hibrizii de rapiţă, caracterizaţi prin:
productivitate superioară soiurilor cu 5 - 10 % (potenţial peste 3.500 kg/ha); efect heterozis - influenţează
vitalitatea şi pornirea în vegetaţie; ramificare puternică - se obţin densităţi optime cu norme mai mici de
sămânţă; mai multe silicve pe plante şi mai multe seminţe pe silicvă; sistem radicular foarte dezvoltat;
rezistenţă foarte bună la iernare; toleranţă ridicată la secetă şi arşiţă.

7.4. Tehnologia de cultură la rapiţă

7.4.1. Rotaţia culturii

 Cele mai bune premergătoare pentru rapiţă – plantele care se recoltează cât mai timpuriu,
pentru a putea pregăti terenul în cele mai bune condiţii şi a permite acumularea apei necesare
răsăririi; foarte bune premergătoare: cereale păioase de toamnă (grâu, orz), mazăre, cartof
timpuriu, borceag de toamnă, trifoi roşu după prima coasă; bune premergătoare: plantele
furajere.
 Rapiţa de primăvară – semănată şi după culturi recoltate târziu: porumb, sfeclă pentru zahăr,
cartof de toamnă, ş.a.
 Nu se cultivă rapiţă după floarea-soarelui, soia, fasole, tutun şi nici în monocultură, pentru a
preveni atacul de Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb). Se va evita cultivarea rapiţei după
plante cultivate din familia Brassicaceae sau în apropierea unor sole ce urmează să fie
cultivate cu specii de cultură tratate cu erbicide hormonale.
 Poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar la atac de Sclerotinia sclerotiorum, după 6 - 8 ani.
 Rapiţa este foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor (inclusiv pentru grâu şi
orz) – eliberează terenul devreme şi lasă terenul curat de buruieni. În zonele cu regim
pluviometric suficient sau în condiţii de irigare, după rapiţă pot fi înfiinţate succesiv (porumb).

108
7.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru 1 tonă seminţe şi producţia secundară aferentă, rapiţa consumă: 30 -
70 kg N, 25 - 50 kg P2O5, 60 - 100 kg K2O, 20 - 30 kg CaO, 6 - 8 kg MgO şi 42 kg S (D. Soltner, 1986;
Gh. Bîlteanu, 2001, citaţi de M. Ştefan, 2012).
Azotul - pentru producţii de 2.000 - 3.000 kg seminţe/ha, rapiţa trebuie fertilizată cu
doze de 63 - 155 kg N/ha (Z. Borlan, 1983, citat de M. Ştefan, 2012). Aplicarea
azotului din toamnă este absolut necesară deoarece până la intrarea în iarnă,
rapiţa consumă 40 - 60 % din totalul azotului necesar.
Fosforul - asigură o bună înrădăcinare a plantelor şi măreşte rezistenţa la temperaturi
scăzute. Sporul de recoltă prin interacţiunea azot-fosfor uneori se dublează
faţă de sporul asigurat numai de azot. Solurile moderat aprovizionate cu
fosfor primesc 60 - 80 kg P2O5/ha.
Potasiul - are un rol important în adaptarea plantelor de rapiţă la temperaturile din iarnă,
la creşterea rezistenţei acestora la cădere şi boli şi la acumularea lipidelor în
seminţe. Se vor aplica doze de 60 - 80 kg K2O/ha pe solurile slab sau mijlociu
aprovizionate cu potasiu (< 132 ppm K).
Gunoiul de grajd - semifermentat, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha,
aduce importante sporuri economice, iar dozele de îngrăşăminte minerale se
reduc cu 1,5 kg N, 0,75 kg P2O5 şi 2 - 2,5 kg K2O/1 tonă gunoi de grajd;
rapiţa valorifică bine efectul remanent al gunoiului, şi este mai indicat ca
acesta să se aplice plantei premergătoare.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu şi respectiv 1/3 - 1/2 din doza de azot se vor aplica patului
germinativ, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi administrată primăvara timpuriu.
Pentru a satisface şi necesarul de sulf al rapiţei (5 - 10 kg/ha), azotul poate fi aplicat sub formă
de sulfat de amoniu.
Pe solurile cu reacţie acidă se vor aplica amendamente cu calciu pentru corectarea reacţiei, care
are efect pozitiv asupra producţiei de seminţe şi conţinutului acestora în ulei.

7.4.3. Lucrările solului

 După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturile vegetale


(dezmiriştire), se va efectua imediat arătura la adâncimea de 20 - 25 cm, cu plugul în agregat
cu grapa, pentru a permite acumularea apei în sol şi o bună dezvoltare a sistemului radicular;
în anumite situaţii, se poate impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri în agregat cu
grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze după ultima ploaie.

109
 Până la semănat, arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
 Rapiţa are nevoie de sol afânat, suficient de aşezat la nivelul adâncimii de semănat şi afânat
pe adâncimea de 20 - 25 cm; ultima lucrare de pregătire a patului germinativ, se efectuează
cu combinatorul la adâncimea de semănat, perpendicular pe direcţia de semănat. Dacă terenul
este prea afânat, se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a se asigura încorporarea seminţei
la adâncimea optimă.

7.4.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – să provină din recolta aceluiaşi an (deoarece îşi pierde repede capacitatea
germinativă) şi din culturi certificate, să aparţină unor categorii biologice superioare, soiurilor sau
hibrizilor recomandaţi, cu puritatea minimum 97 %, germinaţia minimum 85 %, MMB cât mai mare.
 înainte de semănat se tratează împotriva bolilor cu: furothiocarb + metalaxil + thiobentazol
(RAPKO TZ 46, 6 kg/100 kg sămânţă) sau tiram (TIRADIN 70 PUS, 2,5 kg/t de sămânţă).
Epoca de semănat - epoca de semănat în sudul ţării este intervalul 5 - 15 septembrie, iar
pentru estul, vestul şi nordul ţării, 1 - 10 septembrie;
- la semănat mai devreme: plantele de rapiţă cresc exagerat de mult şi îşi
formează o masă vegetativă bogată până la intrarea în iarnă, zăpezile în
strat gros şi temperaturile scăzute produc dispariţia unui număr mare de
plante sau tulpini florifere prin asfixiere, respectiv degerare. La
semănatul mai târziu: are loc o dezvoltare slabă a plantelor până la
venirea sezonului rece, plantele nu sunt „călite”, în timpul iernii pier
mai uşor sub acţiunea îngheţului, înregistrându-se multe goluri şi
producţii mici;
- diametrul coletului este un factor care determină rezistenţa plantelor la
ger, fiind direct corelat cu nivelul producţiilor (tab. 28);
- rapiţa de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă, imediat
după ce se poate intra pe teren, deoarece rapiţa germinează la 2 - 3°C.

Tabelul 28
Influenţa diametrului coletului la intrarea în iarnă asupra pierderilor de plante în timpul perioadei de iarnă
(V. Tabără, 2005, citat de M. Ştefan, 2012)
Diametrul (mm) la colet Pierderile de plante în timpul iernii
(plante/m2)
8 - 10 7 - 12
6-8 12 - 20
4-6 20 - 30
<4 > 30

110
Densitatea de semănat - pentru condiţiile din ţara noastră, se recomandă o densitate optimă
de semănat de 100 - 150 b.g./m2 pentru a asigura 80 - 110 plante
recoltabile/m2 (Gh. Bîlteanu, 1993, 2001; N. Berea, 1998, citaţi de
M. Ştefan, 2012). La aceste densităţi se asigură o coacere mai
uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor,
micşorând astfel pierderile prin scuturare;
- densitatea de semănat se corelează cu distanţa dintre rânduri, cu
momentul semănatului şi condiţiile de sol (D. Soltner, 1986, citat de
V. Tabără, 2005, tab. 29);
Tabelul 29
Densitatea seminţelor la semănat şi reglajele semănătorii pentru rapiţă în funcţie de germinaţie,
MMB şi distanţa între rânduri
(D. Soltner, 1986, citat de V. Tabără, 2005, citaţi de M. Ştefan, 2012)
Facultatea germinativă (%) MMB (g) Distanţa între rânduri (cm)
80 85 90 95 100 4,0 4,5 5,0 5,5 6,0 15 20 25 30 40 50
60 63 65 71 75 3,0 3,4 3,7 4,1 4,5 11 15 19 23 30 38
65 68 70 76 80 3,2 3,6 4,0 4,4 4,8 12 16 20 24 32 40
70 72 75 81 85 3,4 3,8 4,5 5,0 5,1 13 17 21 26 34 43
75 80 85 90 95 4,8 4,3 4,7 5,2 5,7 14 19 24 29 38 48
80 85 90 95 100 4,0 4,5 5,0 5,5 6,0 15 20 25 30 40 50
96 102 108 115 120 4,8 5,4 6,0 6,6 7,2 18 24 30 36 48 60
112 119 126 133 140 5,6 6,8 7,0 7,7 8,4 21 28 35 42 56 70
128 136 144 152 160 6,4 7,2 8,0 8,8 9,6 24 32 40 48 64 80
144 153 172 171 180 7,2 8,1 9,0 9,9 10,8 27 36 45 54 72 90
160 170 180 190 200 8,0 9,0 10 11 12 30 40 50 60 80 100
Numărul de plante Cantitatea de sămânţă la ha Numărul de seminţe pe 1 m
răsărite/m2 (kg) liniar de rând

- la stabilirea densităţii optime de semănat la rapiţa de toamnă, trebuie


să se aibă în vedere numărul de plante de realizat la recoltare şi
pierderile de plante (din sămânţa pusă în pământ răsar circa 55 - 75 %,
iar din plantele răsărite, 15 - 20 % se pierd pe parcursul perioadei de
vegetaţie);
- la hibrizi, desimea optimă la semănat se alege astfel încât la
recoltare să se realizeze 40 - 70 plante recoltabile/m2;
- la ieşirea din iarnă, se va efectua un control al culturii de rapiţă,
pentru a stabili starea de vegetaţie şi pagubele produse de ger, de
excesul de umiditate ş.a. Dacă în momentul tragerii plantei din
pământ se întâmpină greutate, iar aceasta rezistă, înseamnă că este
sănătoasă şi îşi va relua vegetaţia; în situaţia când la smulgere planta
nu rezistă şi se desprinde uşor de sol, aceasta a fost afectată de ger,
şi nu îşi va mai relua vegetaţia. Pentru cultivarele cu ramificare
viguroasă, dacă la ieşirea din iarnă sunt 20 - 25 plante/m2 cu o
repartiţie uniformă pe teren, cultura nu este compromisă şi poate fi
lăsată în vegetaţie;

111
- Pentru cultivarele cu ramificare redusă este necesar să existe 35 - 40
plante/m2, cu o repartizare uniformă pe teren.
Distanţa între rânduri - 12,5 - 15 cm la cultivarele cu ramificare mai redusă şi 25 cm la cele
cu ramificare puternică. La aceste distanţe, culturile luptă mai bine
cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se
pot recolta mecanizat în condiţii bune.
Cantitatea de sămânţă - 5 - 8 kg/ha, şi 3,5 - 6 kg la hibrizi, când sămânţa este drajată (tab. 30);
- există posibilitatea ca rapiţa să fie cultivată ca plantă prăşitoare (40 -
45 cm între rânduri), caz în care este semănată bob cu bob, cu o
cantitate de sămânţă drajată de 2 kg/ha.
Tabelul 30
Cantitatea de sămânţă folosită la semănatul rapiţei în funcţie de calitatea patului germinativ
(după M. Ştefan, 2012)
Calitatea patului germinativ Cantitatea de seminţe (kg/ha)
Optimă 3-5
Mijlocie 5-6
Slabă 6-8
Semănat târziu 6-8

Adâncimea de semănat - 2 - 3 cm pe solurile mai uscate şi 1 - 2 cm pe solurile mai umede;


- se folosesc semănătorile universale (tip SUP-21, SUP-29),
prevăzute cu grape cu lanţuri.

7.4.5. Lucrările de îngrijire

 Tăvălugitul – obligatoriu după semănat, mai ales dacă solul este uscat; lucrarea se efectuează
pentru a pune seminţele în contact cu solul şi a obţine o răsărire cât mai uniformă.
 Aprecierea stării de vegetaţie – se efectuează primăvara timpuriu când plantele şi-au reluat
vegetaţia. Dacă densitatea culturii este sub 30 de plante/m2 şi neuniformă, cultura se va
întoarce. Când cultura este rară, dar se decide să fie menţinută, se vor majora dozele de
îngrăşăminte pentru a favoriza un număr mare de ramificaţii/plantă, număr mare de silicve şi
de seminţe/plantă.
 Combaterea buruienilor – se poate realiza prin respectarea măsuri agrofitotehnice şi prin
folosirea erbicidelor (tab. 31). Folosirea erbicidelor (combaterea chimică) în cultura rapiţei
este obligatorie, deoarece gramineele şi samulastra de grâu sau orz (ca plante premergătoare)
influenţează negativ producţiile.

112
Tabelul 31
Erbicide, doze şi modul de aplicare al acestora în combaterea buruienilor din cultura rapiţei
(după M. Ştefan, 2012)
Nr. Denumirea comercială a Conţinutul în Doza/ha Buruieni combătute Perioada
crt. erbicidului substanţă activă produs de aplicare
comercial
1 BUTISAN 400 SC Metozaclor 1,5 - 2 l Buruieni monocotiledonate şi Preem. sau
400 g/l (preem.) dicotiledonate anuale Postem. timpuriu
2 - 2,5 l (Amaranthus, Chenopodium, (buruienile până la
(postem. Capsella, Atriplex, Matricaria, 2 frunze)
timpuriu) Anagalis, Galium max. 2
frunze, Echinochloa,
Digitaria)
2 SULTAN 50 SC Metozaclor 1,2 - 1,6 l Buruieni monocotiledonate Preem. sau
500 g/l (preem.) anuale (Echinochloa) şi Postem.
1,6 - 2,1 l dicotiledonate anuale
(postem. (Amaranthus, Chenopodium,
timpuriu) Capsella, Matricaria, Galium)
în faza de 2 - 4 frunze
3 CLIOPHAR 300 SL Clopiralid 0,3 - 0,5 l Buruieni dicotiledonate Postem.
300 g/l (Amaranthus, Chenopodium,
Matricaria, Xanthium,
Solanum, Sonchus,
Polygonum)
4 GALLERA Clopiralid 0,25 - 0,3 l Buruieni dicotiledonate Postem.
267 g/l + anuale şi perene (excepţie
Picloram Galium, Convolvulus şi
67 g/l speciile crucifere)
5 LONTREL 300 Clopiralid 0,3 - 0,5 l Cirsium arvense Postem.
300 g/l
6 ARAMO 50 Tepraloxidim 1l Buruieni monocotiledonate Postem.
50 g/l 1,5 l anuale (Echinochloa, Setaria,
Digitaria, Sorghum halepense
din seminţe) Sorghum
halepense din rizomi
7 SELECT SUPER Cletodim 0,8 l Buruieni monocotiledonate Postem.
120 g/l anuale (Echinochloa, Setaria,
Digitaria, Sorghum halepense
din seminţe)
8 GALLANT Haloxifop-Rmetil 0,5 l Buruieni monocotiledonate Postem.
SUPER 108 g/l 1l anuale (Echinochloa, Setaria,
Sorghum halepense din
seminţe) în faza de 2 - 4
frunze Sorghum halepense
din rizomi
9 PANTERA 40 EC Quizalofop- 0,75 l Buruieni monocotiledonate Postem.
Ptefuril 1,5 l anuale (Echinochloa, Setaria,
40 g/l Sorghum halepense din
seminţe) Sorghum halepense
din rizomi
10 LEOPARD 5 EC Quizalofop-Petil 0,7 l Buruieni monocotiledonate Postem.
40 g/l anuale (Echinochloa, Setaria,
Digitaria, Sorghum
halepense din seminţe)
11 DOMINAROR Glifosat 2-3l Buruieni monocotiledonate şi Postem.
360 g/l dicotiledonate anuale.
Desicant (aplicat înainte de
recoltare, la umiditatea
boabelor de 30 %)
12 GLIFOSAT 360 Glifosat 2-3l Desicant (aplicat înainte de Postem.
360 g/l recoltare, la umiditatea
boabelor de 30 %)
13 ROUNDUP Glifosat din 2-3l Desicant (aplicat înainte de Postem.
sare de izopropil recoltare, la umiditatea
amină 360 g/l boabelor de 30 %)

113
 Combaterea bolilor
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de By); putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea
Pers.); mana (Peronospora brassicae Gaum.); alternarioza (Alternaria brassicae (Berk.) Sacc.);
înnegrirea tulpinilor sau putregaiul uscat (fomoza) (Phoma lingam (Tode) Desm.); făinarea
(Erysiphe communis (Walh.) Link).
 Combaterea se realizează prin măsuri preventive (respectarea rotaţiei, efectuarea lucrărilor
la epoca optimă), prin tratamente la sămânţă înainte de semănat, cât şi prin tratamente în
vegetaţie cu: procloraz (MIRAGE 45 EC, 1 l/ha; SPORTAK 45 EC, 1,33 l/ha);
tebuconazol (ORIUS 25 EW, 1 l/ha); fusilazol (PUNCH C, 0,8 l/ha) ş.a. Împotriva
alternariozei se efectuează 2 tratamente (primul la sfârşitul înfloritului şi următorul după 3
săptămâni) (Beatrice Iacomi, 1998; V. Tabără, 2005);
 Rugina albă a cruciferelor (Albugo candida Pers. et Hooker) se previne prin mijloace
agrotehnice, iar combaterea se realizează cu: mancozeb (DITHANE M45 WP, 0,2 %);
metalaxil + mancozeb (RIDOMIL M72 WP, 0.25 %) (Viorica Iacob, 2002).
 Combaterea dăunătorilor
 Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) – tratamente la sămânţă cu tiametoxan (CRUISER 350
FS, 3,5 l/t), sau imidacloprid (NUPRID AL 600 FS, 6-10 l/t).
 Păduchele cenuşiu (Brevycoryne brassicae) – tratamente pe vegetaţie, când se întâlnesc
peste 15 exemplare/m2, cu tau-fluvalinat (MAVRIK 2 F, 0,2 l/ha) sau deltametrin (DECIS
MEGA 50 EW, 0,15 l/ha) ş.a.
 Gărgăriţa tulpinilor (Ceuthorrhynchus sp.) – tratamente cu: deltametrin (DECIS MEGA 50
EW, 0,15 l/ha); lambda-cipermetrin (KAISO SORBIE 5 WG, 0,2 l/ha); acetamiprid
(MOSPILAN 20 SG, 0,15 kg/ha); cipermetrin + clorpirifos (NURELLE D 50/500 EC,
0,4 l/ha), cu un interval de pauză de 14 - 21 zile între tratamente.
 Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) – se combate cu: afla-cipermetrin
(FASTAC 10 CE, 0,075 l/ha, prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile);
tau-fluvalinat (MAVRIK 2 E, 2,0 l/ha); cipermetrin + clorpirifos (NURELLE D 50/500
EC, 0,4 l/ha); deltametrin (DECIS MEGA 50 EW, 0,15 l/ha); lambda-cihalotrin (LAMDEX 5
EC, 0,2 l/ha) ş.a. Aceste produse se pot folosi în perioada înfloritului rapiţei şi pot fi
utilizate şi pentru combaterea viespii rapiţei (Athalia rosae).
 În combaterea dăunătorilor este indicat să se folosească produse netoxice pentru albine,
deoarece la rapiţă se efectuează polenizare suplimentară cu albine: etrimfos (EKAMET 50
EC, 1 l/ha); thiocydamoxalal (EVISECT, 0,5 kg/ha) sau tiocloprid (CALYPSO 480 SC,
100 ml/ha).
 Polenizarea suplimentară
 Se efectuează prin amplasarea a 2 - 3 familii de albine/ha în apropierea culturilor de rapiţă
(maximum la 1.000 m distanţă); astfel se scurtează perioada de înflorire şi fecundare a
plantelor, se uniformizează maturizarea silicvelor şi se obţin sporuri de producţie de 300 -

114
400 kg seminţe/ha. Înainte de efectuarea oricărui tratament la rapiţă pentru combaterea
dăunătorilor, în special în perioada de înflorire, crescătorii de albine vor fi avertizaţi, prin
respectarea legislaţiei în vigoare.
 Irigarea
 Necesară în zonele secetoase din sudul ţării. Irigarea poate fi necesară pentru pregătirea
solului, îndeosebi a patului germinativ sau după semănat, pentru răsărire, cu o normă de
udare de 350 - 400 m3 apă/ha, pentru a stimula răsărirea plantelor şi formarea rozetei de
frunze până la intrarea în iarnă.
 Primăvara, se aplică două udări: prima la începutul legării primelor silicve, cu 400 - 500 m3
apă/ha, a doua la încheierea înfloritului, cu 500 - 600 m3 apă/ha. Nu se vor administra
udări târzii deoarece va fi favorizată căderea plantelor şi atacul de afide.

7.4.6. Recoltarea

 Recoltarea este mai dificilă decât la alte culturi din cauza sensibilităţii mari la scuturare şi a
neuniformităţii maturizării silicvelor şi seminţelor. Întârzierea recoltării duce la pierderi mari
prin scuturare (silicvele sunt dehiscente), iar la recoltarea prea devreme, conţinutul seminţelor
în ulei este mai scăzut şi umiditatea seminţelor mai mare, ceea ce pune probleme la păstrarea
acestora.
 Recoltarea rapiţei se efectuează mecanizat, într-o singură fază, direct cu combina din lan sau
se efectuează divizat, în două faze.
 Recoltarea direct cu combina este medoda cea mai practicată, mai modernă şi mai răspândită,
solicită însă uscarea seminţelor imediat după recoltare. Recoltarea începe când silicvele au
devenit galbene-liliachii, seminţele au devenit brunii, iar umiditatea lor este în jur de 14 - 16 %.
Lucrarea va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea unui defoliant/desicant: diquat
(REGLONE, 2 - 3 l/ha), metoxuron (PURIVEL, 4 - 5 kg/ha) sau dimethipin (HARVADE,
4 kg/ha); desicarea se efectuează atunci când 30 % din seminţe au culoarea specifică soiului
sau hibridului.
 Lucrarea de recoltare se va executa seara, dimineaţa şi în cursul nopţii, pentru ca pierderile să
fie cât mai mici şi trebuie încheiată înainte ca umiditatea seminţelor să ajungă sub 10 %.
 Dacă nu se aplică defolianţi, recoltarea rapiţei se efectuează divizat, în doua faze: în primă
fază se tăie plantele, iar în a doua fază se treieră cu combina. Tăierea plantelor se va efectua
cu vindroverul sau cu combina fără banda transportoare, la coacerea în pârgă, când silicvele
au culoarea galbenă-liliachie, 20 - 30 % din seminţe au culoarea gri şi o umiditate de 25 - 30 %.
Plantele se taie la înălţimea de 25 cm şi se lasă în brazde suspendate pe mirişte, 6 - 8 zile,
pentru uscarea şi maturizarea seminţelor. Treieratul cu combina se efectuează direct din
brazdă prin tăierea miriştii pe care sunt aşezate plantele, cu combina echipată cu ridicător de
brazdă, când seminţele au umiditatea de 12 - 14 %. Recoltarea în două faze reduce pierderile

115
de sămânţă la minimum, evitându-se scuturarea seminţelor şi prezintă avantajul că sămânţa
obţinută are o puritate mai mare.

7.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, care aleg o anumită zonă de cultivare, pe care o


caracterizează sub aspect pedo-climatic şi socio-economic şi ca favorabilitate pentru rapiţă. În continuare,
vor fi comparate rezultatele studiului cu particularităţile biologice ale plantei de rapiţă şi cerinţele
ecologice, pentru a evalua favorabilitatea zonei pentru rapiţă. În final, vor elabora, în detaliu, tehnologia
de cultură corespunzător contextului ales, cu accent pe intervenţiile care să diminueze impactul factorilor
de stres şi să optimizeze producţiile şi costurile.

7.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre rapiţă, una dintre cele mai importante plante oleaginoase pe glob şi a
doua după floarea-soarelui, pentru România. În acest sens, aţi aprofundat particularităţile biolgice, ecologice şi
tehnologice, ceea ce vă permite şi elaboraţi măsurile tehnologice de cultivare a rapiţei şi să le adaptaţi la
particularităţile zonei în care actualmente activaţi (sau zona de domiciliu).

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Precizaţi care sunt sensibilităţile plantei de rapiţă faţă de factorii climatici şi care fac să fie considerată „o cultură
agricolă riscantă”?
2. Superioritatea hibrizilor de rapiţă comparativ cu soiurile este dată de următoarele caracteristici:
3. Sub aspectul încadrării în asolamentele de câmp, cerinţele rapiţei sunt următoarele:
4. Epoca de semănat a rapiţei de toamnă are recomandări foarte clare, care pot fi rezumate astfel:
5. Spre deosebire de alte culturi agricole semănate toamna, controlul buruienilor din culturile de rapiţă cu erbicide
presupune intervenţii în momente diferite, şi anume:
6. Recoltarea este un moment important din tehnologia rapiţei şi impune anumite măsuri pentru limitarea pierderilor:

Cuvinte cheie: Rapiţa: biologie, ecologie, tehnologia de cultură.

7.7. Teste de autoevaluare

1. O caracteristică importantă a rapiţei este tipul de polenizare/fecundare, care se realizează, în


principal, astfel:
a. Autopolenizare
b. Polenizare alogamă anemofilă
c. Polenizare alogamă entomofilă
d. Planta este indiferentă la tipul de polenizare

116
2. Zonele de cultivare a rapiţei coincid cu zonele de cultivare pentru:
a. Inul pentru fuior
b. Orez
c. Orz de toamnă
d. Sfeclă pentru zahăr
3. Cele mai bune plante premergătoare pentru rapiţa de toamnă sunt:
a. Floarea-soarelui, soia
b. Monocultura de rapiţă
c. Plantele din Familia Brassicaceae
d. Cerealele de toamnă, borceagul de toamnă, cartofii timpurii
4. Dintre diferitele tipuri de îngrăşăminte cu azot, în cultura rapiţei este recomandat cu prioritate:
a. Sulfatul de amoniu
b. Azotatul de amoniu
c. Nitrocalcarul
d. Ureea
5. Epoca de semănat a rapiţei de toamnă este următoarea:
a. 10 - 20 august în sud şi 1 - 10 august în est, vest şi nord
b. 20 - 30 septembrie în sud şi 10 - 20 septembrie în est, vest şi nord
c. 5 - 15 septembrie în sud şi 1 - 10 septembrie în est, vest şi nord
d. 10 - 30 septembrie pentru toate zonele de cultivare
6. Pentru combaterea buruienilor înainte de semănatul rapiţei sunt recomandate erbicidele:
a. Leopard 5 EC şi Select Super
b. Dominator şi Pantera 40 EC
c. Butisan 400 SC şi Sulan 50 SC
d. Cliophar 300 SL şi Lontrel 300

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei amplasării culturii,
lucrărilor de îngrijire şi recoltării la rapiţă într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic (zona
unde activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor şi hibrizilor de rapiţă.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care furnizează inputuri
pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii/recomandări privind cultivarea rapiţei.

117
7.8. Concluzii

Între speciile oleaginoase, rapiţa ocupă un loc aparte în ultimele decenii, prin suprafeţele
cultivate şi domeniile foarte diverse de utilizare a recoltei - alimentaţie, materie primă pentru prelucrări
industriale (lubrifianţi, alte produse), energetic. Dezvoltarea culturii rapiţei în România a fost
spectaculoasă şi, deşi continuă să fie o cultură relativ riscantă, veniturile pe care le aduce cultivatorilor,
comercianţilor şi procesatorilor justifică eforturile în această direcţie. Astfel se justifică abordarea în
aceste studii a culturilor de rapiţă, cu aprofundarea aspectelor de biologie, ecologie şi tehnologie de
cultivare, cu scopul optimizării amplasării în teritoriu şi a aplicării măsurilor tehnologice care să asigure
producţii mari şi constante şi care să fundamenteze rentabilitatea culturii.

7.9. Bibliografie recomandată

1. Buzdugan L., Năstase D., 2013 – Rapiţa de toamnă. Editura „Academiei Române”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Axinte M., Tabără V., Cernea S., 2012 – Fitotehnie.
Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Băşa A.Gh., Ion V., Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Duşa Elena Mirela, 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante
tehnice. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Muntean L.S., Borcean I., Roman Gh.V., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologire agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
3. Bîlteanu Gh., Bârnaure V., 1979 – Fitotehnie. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A.V., 2012 – Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.

118
UNITATEA DE STUDIU 8

CULTURI TEXTILE – Generalităţi


TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA INUL PENTRU FIBRE

Cuprins
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Culturi textile – generalităţi
8.3.1. Sortimentul de culturi textile
8.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia culturilor textile pe plan mondial şi în România
8.4. Inul pentru fibre
8.4.1. Biologie şi ecologie
8.4.1.1. Particularităţi biologice
8.4.1.2. Cerinţe ecologice
8.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
8.4.2. Tehnologia de cultură la inul pentru fibre
8.4.2.1. Rotaţia culturii
8.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor
8.4.2.3. Lucrările solului
8.4.2.4. Sămânţa şi semănatul
8.4.2.5. Lucrările de îngrijire
8.4.2.6. Recoltarea
8.5. Sarcină de învăţare
8.5. Rezumat
8.6. Teste de autoevaluare
8.7. Concluzii
8.8. Bibliografie recomandată

8.1. Introducere

Acest capitol cuprinde informaţii generale asupra culturilor textile, ale căror produse reprezintă
materii prime cu calităţi foarte apreciate pentru diferite prelucrări industriale, îndeosebi pentru ţesături,
confecţii şi care, mai nou, prezintă mare interes în politicile de dezvoltare rurală în spaţiul european, de
sprijinire a micilor producători şi a produselor tradiţionale. În acest scop, sunt incluse date statistice de
care se ţine cont în strategiile în acest domeniu. În continuare, este prezentat inul pentru fibre, cu
particularităţile biologice şi cerinţele ecologice, precum şi măsurile specifice din tehnologia de cultură.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

119
8.2. Obiective

În finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să înţelegeţi importanţa agronomică şi economică a plantelor textile pentru a argumenta
necesitatea şi posibilitatea extinderii acestora în cultură, inclusiv relansarea activităţilor
tradiţionale de cultivare şi procesare a recoltei în mediul rural;
- să cunoaşteţi, în acest scop, particularităţile de calitate a recoltei la plantele textile (inclusiv a
seminţelor acestora), alternativele de procesare şi valorificare a recoltei;
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor biologice ale inului pentru fibre, precum şi a
cerinţelor acestuia faţă de climă şi sol pentru a evalua favorabilitatea resurselor naturale din
diferite areale şi posibilităţile de cultivare pe suprafeţe mai mari;
- să stabiliţi măsurile din tehnologia de cultură a inului pentru fibre în funcţie de condiţiile
pedo-climatice şi socio-economice de cultivare.

8.3. Culturi textile – generalităţi

8.3.1. Sortimentul de culturi textile

După locul din plantă unde se formează fibrele, plantele textile se clasifică astfel: specii la care
fibrele se formează în scoarţa tulpinii (in pentru fibre, cânepă pentru fibre, iuta, ramia, chenaf, teişor ş.a.);
specii la care fibrele se formează în frunze (sisal, cânepă de Manila, in de Noua Zeelandă, iucca, rafie
ş.a.); specii la care fibrele se formează prin transformarea unor celule ale tegumentului seminal (bumbac,
kapok ş.a.).
Dintre speciile de plante care furnizează fibre, cu importanţă economică şi comercială se
menţionează: fam. Linaceae – in (Linum usitatissimum L.); fam. Cannabaceae – cânepă (Cannabis sativa L.);
fam. Malvaceae – bumbac (Gossypium spp. L.); fam. Tiliaceae – iuta (Corchorus capsularis L.); fam.
Agavaceae – sisal (Agave sisalana Perrine.); fam. Urticaceae – ramia (Boehmeria nivea (L.) Gaud.); fam.
Musaceae – cânepă de Manila (abaca, Musa textilis Née.).
Alte specii textile cu importanţă economică: fam. Malvaceae – chenaf (Hibiscus cannabinus L.),
teişor (sau iuta de China, Abutilon theophrasti Medik., sin. Abutilon avicenae Gaertn.); fam. Bombacaceae –
kapok (Ceiba pentandra (L.) Gaertn.); fam. Fabaceae – sun hemp (Crotalaria juncea L.); fam. Palmae –
rafia (Raphia hookeri Mann et Wendl.); fam. Asclepiadaceae – ceara albinei (sau milkweed, Asclepias
syriaca L.); fam. Agavaceae – in de Noua Zeelandă (Phormium tenax J.R. et G.Forst.), iucca (Yucca elata
Engelm.); fam. Aracaceae – coir (Cocos nucifera L.).

120
8.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia culturilor textile pe plan mondial
şi în România

Suprafaţa mondială cultivată cu plante textile depăşeşte 35 mil. ha, din care circa 90,0 %
reprezintă bumbacul, 0,70 % inul pentru fibre, 0,45 % cânepa de Manila, 3,8 % iuta, 1,2 % sisalul.

Tabelul 32
Suprafeţele cultivate cu plante textile, pe specii şi continente (mii ha)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America de America de Sud şi Europa Africa Asia Oceania Total
Nord Centrală
Bumbac 4.329,66 1.607,14 314,10 3.529,98 22.103,09 208,30 32.096,15
In pentru fibre 0 5,53 197,86 10,10 6,52 0 220,02
Iuta 0 1,06 0 5,26 1.723,39 0 1.729,72
Sisal 0 316,17 0 112,48 3,21 0 449,57
Cânepa de Manila 0 26,06 0 1,80 140,44 0 168,30
(abaca)
Ramia 0 0,37 0 0 87,32 0 87,69

Piaţa fibrelor textile este dominată de bumbac (în anul 2012), cu 34.751,45 mii ha şi 26.143,04 mii
tone fibre (tab. 32 şi 33); bumbacul este cultivat pe toate continentele, cu precădere în Asia (22.103,09 mii ha,
sau 68,9 % din suprafaţa mondială şi 17.917,99 mii tone, sau 68,5 % din producţia totală). Se mai cultivă
pe suprafeţe importante în America de Nord (3.941,70 mii ha) şi Africa (1.238,56 mii ha), iar în Europa
bumbacul ocupă suprafețe restrânse, în ţările din sudul continentului (221,53 mii ha).
Speciile textile tradiţionale pentru zona geografică în care se află România – inul şi cânepa –,
ocupă suprafeţe mult mai mici. Inul pentru fibre a fost cultivat în anul 2012 pe 220,02 mii ha, îndeosebi în
Europa (197,86 mii ha, 89,9 %) şi a produs 227,73 mii tone (din care 174,60 mii tone în Europa - 76,7 %).
Cânepa pentru fibre a fost cultivată pe suprafeţe restrânse, îndeosebi în Asia şi Europa.
Tabelul 33
Producţiile totale la plantele textile, pe specii şi continente (mii tone)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America de America de Sud şi Europa Africa Asia Oceania Total
Nord Centrală
Bumbac (lint) 3.412,55 2.370,34 338,07 1.260,07 17.917,99 843,57 26.143,04
In pentru fibre 0 5,18 174,60 8,30 39,65 0 227,73
Iuta 0 1,37 0 7,67 3.575,18 0 3.583,23
Sisal 0 309,78 0 76,65 15,04 0 411,93
Cânepa de Manila 0 36,60 0 0,27 69,12 0 106,00
(abaca)
Ramia 0 0,97 0 0 162,25 0 163,22

Celelalte specii textile cu importanţă economică globală sunt cultivate în Asia, Africa şi America
de Sud şi Centrală, dar lipsesc din sortimentul de culturi din Europa, America de Nord şi Oceania. Iuta a
ocupat 1.729,72 mii ha (1.723,39 mii ha în Asia), sisalul 449,57 mii ha (în Africa, Asia şi în America de
Sud şi Centrală), cânepa de Manila 168,30 mii ha (în Asia), şi ramia 87,69 mii ha (în Asia).
Producerea fibrelor textile este dominată de Asia (24.063,97 mii ha - 69,2 %, şi 21.779,23 mii
tone - 71,1 %); contribuţii importante mai au Africa (3.659,62 mii ha sau 10,5 % şi America de Sud şi

121
Centrală (1.956,33 mii ha - 5,6 %). Zonele tropicale şi subtropicale deţin aproape monopolul în
producerea de fibre vegetale. Ca valoare, aceste zone furnizează peste 90 % din producţia mondială.
Speciile furnizoare de fibre vegetale cu utilizare textilă au fost reprezentate în agricultura
României de in, cânepă şi bumbac (fig. 40). Bumbacul, introdus în cultură şi promovat în perioada
interbelică, a cunoscut apogeul în anii ’50, când a depăşit 100 mii ha (155 mii ha în anii 1953 - 1955), apoi
s-a restrâns şi a fost eliminat din cultură, din cauza resurselor termice insuficiente pe teritoriul României.
Inul şi cânepa pentru fibre, culturi agricole tradiţionale, au ocupat suprafeţe importante până în
anul 1989 (peste 60 mii ha cu in şi peste 50 mii ha cu cânepă), iar apoi s-au restrâns la suprafeţe
neînsemnate. Argumente pentru extinderea în cultură: sunt bine adaptate condiţiilor naturale din România;
există material biologic autohton valoros; tehnologia de cultivare este bine cunoscută; există cerere pentru
fibre textile naturale pe piaţa europeană; reprezintă surse de venituri pentru toţi cei implicaţi în filierele
textile – cultivarea în câmp, procesarea primară a tulpinilor, procesarea în industriile textilă şi a confecţiilor.

Fig. 40. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu plante textile (mii ha) în România în perioada 1935 - 2010
(original)

8.4. Inul pentru fibre

8.4.1. Biologie şi ecologie

8.4.1.1. Particularităţi biologice

Inul este o plantă anuală, cu răsărire epigeică.


Rădăcina - pivotantă, slab dezvoltată, cu ramificaţii subţiri pe o rază de 25 cm, capacitate
redusă de absorbţie a elementelor nutritive (în special fosfor); rădăcina principală
pătrunde până la 100 cm adâncime.

122
Tulpina - erectă, glabră, cilindrică şi fistuloasă la maturitate, 70 - 130 (150) cm înălţime,
neramificată pe o porţiune mare (lungimea tehnică) (fig. 41). Planta de in, smulsă
la maturitatea tehnică, cuprinde: un rest de rădăcină (5 - 9 %), hipocotil (3 - 6 %),
partea neramificată sau lungimea tehnică (70 - 90 %), partea ramificată (2 - 15 %
din masa plantei fără seminţe). Grosimea tulpinilor – între 0,5 şi 3 mm (cea mai
bună 1,3 - 1,7 mm). Tulpinile zvelte (raportul între lungime şi grosime), înalte,
sunt cele mai valoroase;
- tulpina inului pentru fibre, în secţiune transversală prezintă: epiderma – un rând
de celule cu pereţii externi îngroşaţi şi acoperiţi cu strat ceros; scoarţa – 2 - 7
rânduri de celule; cilindrul central – alcătuit din periciclu, fascicule liberiene
primare şi secundare, cambiu şi lemn primar şi secundar (fig. 41); parenchimul
medular. În periciclu se formează fasciculele de fibre textile. Fasciculul fibros
este alcătuit din celule elementare (fibre elementare) care s-au alungit, s-au depus
microfibrile de celuloză. Fibrele elementare au lungimea de 13,0 - 38,5 mm (în
medie, 20 mm) şi grosimea de 15 - 30 (în medie, 20) microni. Ele sunt celule
sclerificate, cu 86 - 90 % celuloză depusă în straturi. Fibrele elementare, în
număr de 10 - 50 într-un fascicul (fibră tehnică), sunt sudate între ele cu lignină,
iar fasciculul de fibre cu periciclul, prin pectină;

Fig. 41. Inul pentru fibre


(după M. Axinte, 2012)

- fasciculele de fibre lungi, constituie „fuiorul” cu luciu mătăsos, moale la pipăit,


fără puzderie aderentă, iar fibrele scurte constituie câlţii care trebuie să fie sub
50 % din masa totală a fibrei. Procentul de fibră este de 20 - 26 % pentru întreaga
plantă.

123
Frunzele - în număr de 8 - 100 (200), îngust-lanceolate, sesile şi cad la maturitate.
Florile - hermafrodite, dispuse în cime, albe sau albastre; polenizarea autogamă.
Fructul - capsulă aproape sferică, cu vârful mucronat, cu 5 - 10 seminţe.
Seminţele - ovale, turtite, cu un rostru la vârf, suprafaţa netedă, lucioasă, brune-închis,
castanii-roşiatice sau brune-verzui, cu celule mucilaginoase în tegumentul
seminal; MMB = 3,0 - 6,5 g; MH = 64 - 70 kg.

8.4.1.2. Cerinţe ecologice

Inului pentru fibre este o plantă de climat răcoros şi umed (plantă higrofilă).
Cerinţe faţă de temperatură:
- 2 - 3°C temperatura minimă de germinare
- la apariţia cotiledoanelor la suprafaţa solului, temperaturile de -1 … -2°C, timp de 1 - 2 zile,
distrug plantele;
- în faza de 2 - 3 perechi de frunze inul rezistă până la -4 ... -7,5°C;
- creşterea intensă a tulpinii decurge normal la 16 - 17°C şi umiditate suficientă;
- la formarea capsulelor şi maturare sunt favorabile temperaturile de 18 - 20°C.
Cerinţe faţă de umiditate:
- consumul specific de apă – 400 - 1.093;
- pentru germinaţie seminţele necesită 120 - 180 % apă din masa lor uscată;
- în cursul vegetaţiei sunt necesari 170 - 250 mm precipitaţii.
- consumul maxim de apă – la îmbobocire-înflorire, iar spre maturitate este necesară o vreme
mai caldă şi însorită.
Cerinţe faţă de lumină:
- plantă de zi lungă; prin semănatul mai timpuriu se obţine o lungime tehnică mai mare la
plante (porţiunea de la cotiledoane la prima ramificare a tulpinii); este considerată plantă
ombrofilă şi nefelofilă (iubitoare de umbră şi rouă).
Cerinţe faţă de sol:
- soluri uniforme cu relief plan, textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă sau lutoasă, profunde,
permeabile, structurate, fertile, cu capacitate mare de înmagazinare a apei, curate de buruieni
(fără zâzanie – Lolium remotum; cuscută – Cuscuta epilinum; odos – Avena fatua; pir – Elymus
(Agropyron) repens); reacţia solului optimă este pH = 6 - 6,8.

Zonarea culturii inului pentru fibre în România

 Cele mai prielnice zone de cultură – depresiunile intra- şi extramontane (Suceava, Rădăuţi,
Ciuc, Gheorghieni, Topliţa, Maramureş, Huedin, Sălaj), şi zonele din vecinătatea Carpaţilor
Meridionali – terenuri favorabile, 220 - 250 mm precipitaţii în perioada de vegetaţie a inului,
iar temperaturile medii nu depăşesc 17°C.

124
Tabelul 34
Soiurile de in pentru fibră din România
(după. M. Axinte, 2012)
Talia plantei Potenţial Conţinut de fibră Rezistenţa la
Nr. Originea Durata vegetaţiei Culoarea MMB
Soiul (lung. tehn.) producţie în tulpini Zonele de cultură
crt. (anul înregistrării) (zile) florilor cădere secetă boli (g)
(cm) (q/ha) (%)
82 - 84
1. Ada Suceava (2000) 104 Albastră 87,92 22,4 R - M 4,8 - 5,2 Toate zonele
(68 - 70)

2. Adria Fundulea (1999) 65 - 73 88 - 112 Albă 75,70 25,1 R - R 5-6 Toate zonele

80 - 91
3. Alin Livada (1999) 102 - 107 Albă 76.07 22,9 R M R 5,0 Toate zonele
(70 - 77)
86 - 92 Albastră
4 Bazil Livada (2000) 103 74,93 23,08 R M M 4,5 - 5,5 Toate zonele
(75 - 77) deschis
Transilvania
5. Codruţa Livada (1995) (68 - 82) 88 - 93 Albă 55 - 97 22,6 - 24,2 R - R 4,6 - 5,2
Câmpia de Vest

6. Cosmin Livada (1999) (86 - 77) 102 - 107 Albastră 82,47 21,9 - 23,3 R M R 4-6 Toate zonele

83 - 88 Albastră
7. Louis Livada (2000) 104 79,89 21,76 R M M 5-6 Toate zonele
(70 - 78) deschis

8. Monica Livada (1998) 95 - 100 94 - 111 Albă 76 21,22 R - M 4,2 - 5,6 Toate zonele

9. Nineta Fundulea (2001) 70 (67) 103 Albă 81,50 21,77 R M S 4-6 Toate zonele favorabile
Muntenia,
10. Paula Livada (2003) Medie Semiprecoce Albastră 81,08 22,93 R R R 4-6 Moldova,
Transilvania
82 - 91
11. Rareş Livada (1999) 102 - 111 Albă 79,42 22,5 - 23,2 R M R 5-6 Toate zonele
(70 - 80)
Miercurea Ciuc 75
12. Şumuleu 100 Albastră 81,00 21,49 R M M 5-6 Toate zonele
(2001) (67)

Au fost introduse în producţie şi soiurile: Cristina, Ferdinand, Luncavăţ, Vasilelin.

125
8.4.1.3. Sortimentul de soiuri

Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L., subsp. usitatissimum Vav. Et Ell.,
convar. elongatum, caracterizată prin tulpini înalte (70 - 120 - 150 cm), cu puţine ramificaţii în partea
superioară, flori mici albe sau albastre, capsule şi seminţe mici (MMB = 3,0 - 6,5 g). Principalele soiuri de
in pentru fibre recomandate pentru cultivare în România sunt prezentate în tabelul 34.

8.4.2. Tehnologie de cultură la inul pentru fibre

8.4.2.1. Rotaţia culturii

 Inul pentru fibre - pretenţios, cele mai bune premergătoare: grâu de toamnă, leguminoase
anuale (mazăre), borceag, precum şi cartof sau sfeclă pentru zahăr, dacă au fost fertilizate
corespunzător şi nu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Bune premergătoare –
orzoaică, porumb. Nu vor fi folosite ca plante premergătoare şi postmergătoare cânepa şi
rapiţa.
 Nu trebuie să revină pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani din cauza „oboselii solului” sau
„alergiei inului faţă de el însuşi” cauzată de: secreţii autotoxice ale rădăcinilor (lineina);
acumularea agenţilor patogeni (septorioză, antracnoză, rugină, fusarioză); acidifierea şi
acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn); consumul unor microelemente (mai ales bor);
înmulţirea buruienilor specifice care elimină în sol secreţii ce inhibă germinaţia inului
(Camelina alyssum, Euphorbia sp.)
 după inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor cu boli comune
(cartof, sfeclă). Grâul de toamnă dă rezultate foarte bune după inul pentru fibre.

8.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru o tonă de substanţă uscată recoltată: 12 kg N, 4,9 kg P2O5, 18 kg


K2O. Foarte pretenţios la fertilizare: perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcină slab dezvoltată şi cu capacitate
redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficient de valorificare a îngrăşămintelor scăzut;
absorbţia intensă a elementelor nutritive timpuriu şi într-un termen scurt.
Azotul - favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică asimilaţia
clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.
Fosforul - atenuează efectul negativ al azotului, scurtează perioada de vegetaţie,
favorizează sporirea numărului de fibre elementare în fascicule şi depunerea
celulozei în pereţii celulelor, influenţează favorabil uniformitatea maturării,
producţia de seminţe şi ulei.

126
Potasiul - favorizează formarea fasciculelor compacte, biosinteza celulozei, rezistenţa
fibrelor.
Dozele de îngrăşăminte chimice - diferenţiate în funcţie de soi, planta premergătoare,
fertilitatea solului şi densitatea culturii. Pe solurile cu fertilitate mijlocie (8 -
10 mg P2O5 şi 12 - 25 mg K2O/100 g sol) se recomandă N32-64, P48-80; pe
solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi 15 mg K2O/100 g sol) se
utilizează N48-80, P64-96, K64-96. După plante leguminoase, dozele de azot se
micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în zonele cu precipitaţii abundente se măresc
cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care au primit amendamente cu 1 - 2 ani înainte,
dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha, şi se adăugă 0,3 - 1,0 kg/ha
bor pentru atenuarea efectului dăunător al calciului asupra calităţii fuiorului.
Microelementele - au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii acesteia (bor, mangan,
zinc).
Gunoiul de grajd - nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece: duce la căderea plantelor de
in „în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; îmburuienează
solul; nu este folosit complet datorită perioadei scurte de vegetaţie; reduce
procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere.

8.4.2.3. Lucrările solului

 Arătură adâncă la 23 - 25 cm după plante premergătoare timpurii şi la 28 - 30 cm după cele


târzii (porumb, cartof, sfeclă); terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, nivelat până la
venirea iernii.
 Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul, fără a pulveriza solul (pericol
de formare a crustei), mărunţindu-l pe adâncimea de semănat, iar sub această adâncime solul
să fie tasat.

8.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – să aparţină unui soi zonat, cu puritatea minimum 99 %, germinaţia minimum 85 %,


MMB cât mai mare, să fie lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă;
 se tratează împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu tiram
(TIRAM, 2,8 kg/1 tonă sămânţă), isofenphos-metil (ISOFENFOS, 0,031 kg/100 kg de sămânţă);
de asemenea, se tratează pe cale uscată contra puricilor inului.
Epoca de semănat - la 4 - 5°C în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, 2 - 3 zile consecutiv, la
orele 7 dimineaţa.

127
Densitatea - 2.400 - 3.000 boabe germinabile/m2 (în funcţie de fertilitatea
solului, epoca de semănat şi rezistenţa soiului la cădere), pentru a
avea la recoltare 1.800 - 2.000 plante/m2.
Distanţa între rânduri - 12,5 - 15 cm; în unele ţări din vestul Europei se seamănă la 6,25 -
7,0 cm, iar în Olanda şi Franţa chiar la 4 cm. Semănatul la 6,25 cm
între rânduri, prezintă avantajul unei repartizări mai uniforme a
plantelor în spaţiu, a unei rezistenţe sporite la cădere şi sporirea
producţiei de fibre.
Adâncimea de semănat - 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele (lutoase) şi mijlocii (nisipo-
lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate.
Cantitatea de sămânţă - 120 - 180 kg/ha.

8.4.2.5. Lucrările de îngrijire

 Combaterea buruienilor
 are creştere lentă în primele faze de vegetaţie şi poate fi invadat de buruieni. Combaterea
buruienilor prin pliviri manuale – costisitoare şi greu de efectuat. Combaterea integrată
include folosirea erbicidelor;
 pentru buruienile monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate: cletodim (SELECT
SUPER, 0,8 - 1,0 l/ha, postemergent); S-metolaclor (DUAL GOLD 960 EC, 1,0 l/ha,
preemergent);
 buruieni dicotiledonate anuale şi perene: clorsulfuron (GLEAN 75 DF, şi RIVAL 75 PU,
10 - 15 g/ha, aplicate în faza de brădişor a inului);
 Avena fatua (odosul) – se combate până la înfrăţire cu fenoxaprop-p-etil (FURORE
SUPER 75 EW, 0,8 - 1,0 l/ha, postemergent);
 costreiul din rizomi (Sorghum halepense): cletodim (SELECT SUPER, 1,5 - 2,0 l %/ha)
sau propaquizafop (AGIL 100 EC, 1,0 - 1,5 l/ha), până când costreiul are 15 - 25 cm
înălţime;
 pentru buruienile dicotiledonate anuale: bentazon (BASAGRAN FORTE, 2,0 l/ha) + 150 g/l
Wettol – muiant, postemergent.
 Combaterea dăunătorilor
 puricii (Aphtona euphorbiae) – în momentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai
mari pagube, se utilizează: dimetoat (NOVADIM PROGRESS EC, 3 kg/ha); alfa-
cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha în 300 - 400 l apă/ha). Tratamentele efectuate după
ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit;
 tripsul inului (Thrips linarius) – atacă în verile secetoase din faza de 30 cm înălţime a
inului până la înflorire; combatere cu alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha).

128
 Combaterea bolilor
 făinarea (Oidium lini); rugina (Melampsora lini); putrezirea plăntuţelor de in (Pythium
debaryanum); antracnoza (Colletotrichum lini); pătarea brună (Phoma linicola); fusarioza
(Fusarium lini); septorioza (Septoria linicola) – se combat prin tratarea seminţelor, iar în
timpul vegetaţiei, la avertizare, cu diferite fungicide.
 Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum) – atacă plantele sub formă de vetre, se poate
combate cu glifosat (ROUND-UP, 075 l/ha) pe vetrele de cuscută, sau plantele atacate se
cosesc şi se ard după ce s-au uscat.
 Irigarea
 necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă;
 se aplică o udare de răsărire cu 200 - 250 m3/ha şi 2 - 3 udări cu 600 - 700 m3/ha, în timpul
creşterii intense, prin aspersiune.

8.4.2.6. Recoltarea

 Recoltarea inului pentru fibre – la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace mecanizate
a plantelor (sau manuală, pe suprafeţe mici).
 Recoltarea mecanizată – realizată cu diferite utilaje: combina LKV-4 T smulge plantele, le
decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt maturate uniform şi suficient uscate,
se renunţă la aparatul de legat şi tulpinile rămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T).
 Se poate recolta şi cu combina TLZV-4, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi sau le
poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-4), când se renunţă la aparatul de legat. Plantele uscate în
brazde pot fi legate în snopi, manual sau cu maşini speciale (PTP-1). Capsulele recoltate se
batozează cu combina universală sau cu maşini speciale, în topitorii.
 Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a efectuat la recoltare),
urmând preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).
 În condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte, poate produce 4.500 - 8.000 kg/ha, din care
70 % tulpini uscate, 10 % seminţe şi 20 % pleavă. În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27 %
fibre, din care 47 - 76 % fuior şi 60 - 24 % câlţi.

8.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, pentru analizarea situaţiei culturilor textile pe plan


mondial, european şi naţional şi pentru studierea particularităţilor morfologice, cerinţelor ecologice şi
tehnologiei de cultivare a inului pentru fibre. Se acordă atenţie centrelor de producere şi comerţ a
culturilor textile pe glob şi în Europa; în acest context, sunt evidenţiate plantele textile importante pentru
spaţiul european, cu perspective de relansare a cultivării acestora. Vor fi formulate aprecieri asupra
cerinţelor inului pentru fibre faţă de factorii de mediu şi vor fi identificate arealele cele mai favorabile de

129
cultivare în România. Vor fi studiate recomandările asupra tehnologiei de cultivare şi vor fi formulate
aprecieri asupra verigilor tehnologice într-un anumit context pedo-climatic.

8.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre culturile textile şi importanţa lor agronomică şi economică, prin
semnificaţia pe care o au în domeniul materialelor textile, confecţiilor, articolelor de îmbrăcăminte, dar şi pentru
iniţierea unor activităţi economice tradiţionale în mediul rural. În continuare, aţi studiat despre biologia, ecologia şi
tehnologia de cultivare a inului pentru fibre, cultură agricolă cu tradiţie în spaţiul european şi în România, şi a cărei
relansare este susţinută prin politicile agricole comunitare.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Care sunt cele mai importante culturi textile şi care au perspective de cultivare în Europa şi România?
2. Cum apreciaţi că poate contribui cultura inului pentru fibre la prosperitatea economică a unor localităţi rurale?
3. Cum pot fi caracterizate succint cerinţele ecologice ale inului pentru fibre şi care sunt zonele cele mai prielnice
pentru cultivare în România?
4. Pretenţiile ridicate faţă de factorii de mediu ale inului pentru fibre sunt datorate următoarelor caracteristici:
5. Sub aspectul parametrilor semănatului, inul pentru fibre se deosebeşte de alte culturi de câmp prin:
6. Dintre buruieni, probleme deosebite în culturile de in pentru fibre pun următoarele specii:

Cuvinte cheie: Culturile textile: suprafeţe, producţii, strategii; Inul pentru fibre: biologie, ecologie, sortiment de
soiuri, tehnologia de cultură.

8.7. Teste de autoevaluare

1. Culturile textile specifice climatului temperat, cultivate în Europa şi România sunt următoarele:
a. Bumbac, iută
b. In, cânepă
c. Chenaf, iuca
d. Ramia, sisal
2. Cei mai priculoşi dăunători ai inului pentru fibre, care atacă la începutul vegetaţiei, sunt:
a. Tripsul inului (Thrips linarius)
b. Buha verzei (Mamestra brassicae)
c. Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides)
d. Puricii (Aphtona euphorbiae)
3. Recoltarea inului pentru fibre se realizează:
a. Cu combina universală, dintr-o singură trecere
b. În două faze, prin tăiere cu vindroverul şi treierarea ulterioară cu combina universală
c. Prin smulgere, decapsulare şi legarea în snopi
d. Cu dislocatorul pentru culturi legumicole

130
4. Cerinţele inului pentru fibre faţă de planta premergătoare se prezintă astfel:
a. Suportă monocultura mai mulţi ani
b. Dă rezultate bune după rapiţă
c. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi leguminoase pentru boabe
d. Se poate cultiva fără restricţii după cânepă
5. Dintre recomandările privind aplicarea îngrăşămintelor, se pot menţiona următoarele:
a. Reacţionează bine la aplicarea gunoiului de grajd
b. Azotul este cel mai important element nutritiv pentru in şi se aplică în doze de peste 100 kg s.a./ha
c. Îmgrăşarea echilibrată NPK este cea mai potrivită pentru inul pentru fibre
d. Aplicarea microelementelor nu este recomandată la inul pentru fibre
6. Pretenţiile inului pentru fibre faţă de pregătirea patului germinativ sunt în legătură cu
caracteristicile:
a. Sămânţă mică, semănat superficial
b. Sensibil la formarea crustei
c. Răsărire epigeică
d. Toate aceste caracteristici sunt corecte

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei semănatului şi a
recoltării la inul pentru fibre într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi site-ul www.fao.org şi identificaţi informaţii recente privind situaţia culturilor textile
(suprafeţe, producţii, tendinţe) în lume, Europa, România.
2. Vizitaţi site-ul www.madr.ro şi indentificaţi informaţii privind situaţia cultivării plantelor
textile în România.
3. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de in pentru fibre.

8.8. Concluzii

Acest capitol a dorit să ilustreze situaţia actuală a cultivării şi valorificării plantelor textile în
lume, Europa şi în România, precum şi perspectivele de dezvoltare. Între culturile textile, inul pentru fibre
este o cultură tradiţională pentru Europa şi pentru România: are condiţii favorabile pentru extindere în
cultură şi este susţinut prin politicile agricole comunitare. În acest scop, detaliile asupra particularităţilor

131
biologice şi ecologice ale acestei specii fundamentează tehnologia de cultivare specifică, care să permită
realizarea de recolte mari, de calitate superioară şi să ofere materii prime pentru iniţierea unor activităţi
tradiţionale rentabile în localităţile rurale.

8.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Robu T., Borcean I., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., Tabără V., 2012 –
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Zamfirescu N., Velican V., Săulescu N., Safta I., Canţăr E., 1965 – Fitotehnie. Vol. II. Editura „Agro-
Silvică”, Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologie agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
3. Bîlteanu Gh., Bârnaure V., 1979 – Fitotehnie. Editura „Ceres”, Bucureşti.

132
UNITATEA DE STUDIU 9

CULTURI RĂDĂCINOASE ŞI TUBERCULIFERE – Generalităţi


TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA CARTOF

Cuprins
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Culturi rădăcinoase şi tuberculifere – generalităţi
9.3.1. Sortimentul de culturi rădăcinoase şi tuberculifere
9.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia plantelor rădăcinoase şi tuberculifere pe
plan mondial şi în România
9.4. Cartoful
9.4.1. Biologie şi ecologie
9.4.1.1. Particularităţi biologice
9.4.1.2. Cerinţe ecologice
9.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
9.4.2. Tehnologia de cultură la cartof
9.4.2.1. Rotaţia culturii
9.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor
9.4.2.3. Lucrările solului
9.4.2.4. Pregătirea materialului de plantat
9.4.2.5. Plantarea cartofului
9.4.2.6. Lucrările de îngrijire
9.4.2.7. Recoltarea
9.5. Sarcină de învăţare
9.5. Rezumat
9.6. Teste de autoevaluare
9.7. Concluzii
9.8. Bibliografie recomandată

9.1. Introducere

În acest capitol se realizează o prezentare a culturilor rădăcinoase şi tuberculifere, care includ


cartoful şi sfecla pentru zahăr – două dintre cele mai importante plante alimentare, îndeosebi pentru
continentul european şi pentru România. Ambele culturi sunt componente de bază ale strategiilor
alimentare la diferite nivele. Se continuă cu particularităţile cartofului, a cărui biologie, ecologie şi
tehnologie de cultivare se diferenţiază net de alte plante agricole; acestea sunt prezentate în detaliu, în
perspectiva realizării unor producţii mari, de calitate şi eficiente economic.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

133
9.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să înţelegeţi importanţa alimentară, furajeră şi agronomică a culturilor tuberculifere şi
rădăcinoase, precum şi particularităţile compoziţiei chimice şi alternativele de procesare şi
valorificare a recoltelor;
- să cunoaşteţi aprofundat particularităţile biologice şi cerinţele cartofului faţă de climă şi sol
pentru a evalua favorabilitatea resurselor naturale din diferite areale şi a decide asupra
amplasării culturilor;
- să fundamentaţi măsurile din tehnologia de cultivare a cartofului în funcţie de condiţiile
naturale, socio-economice şi de valorificare a recoltei.

9.3. Culturi rădăcinoase şi tuberculifere – generalităţi

9.3.1. Sortimentul de culturi rădăcinoase şi tuberculifere

 Din această grupă pot fi menţionate următoarele culturi de câmp: fam. Solanaceae – cartof
(Solanum tuberosum L.); fam. Chenopodiaceae – sfeclă pentru zahăr (Beta vulgaris L. subsp.
vulgaris convar. crasa Alef. var. altissima Döll.); fam. Asteraceae – cicoare (Cichorium
intybus L. subsp. sativum (DC.) Jachen var. sativum); fam. Euphorbiaceae – manioc (sau
cassava, Manihot esculenta Cratz); fam. Convolvulaceae – cartof dulce (sau batat, Ipomoea
batatas (L.) Por.); fam. Dioscoraceae – yam (Dioscorea spp.); fam. Araceae – taro
(Colocasia esculenta (L.) Schott.).
 Din grupă mai fac parte: fam. Asteraceae – topinambur (Helianthus tuberosus L.); fam.
Araceae – tannia (Xanthosoma sagittifolium (L.) Schott.); fam. Marantaceae – maranta (sau
Guineea arrowroot, Maranta arundinacea L.).

9.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii. Strategia plantelor rădăcinoase şi tuberculifere


pe plan mondial şi în România

Tabelul 35
Suprafeţele cultivate cu plante tuberculifere şi rădăcinoase, pe specii şi continente (mii ha)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America America de Sud Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord şi Centrală
Cartof 606,43 991,64 5.982,13 1.932,19 9753,11 45,68 19.321,19
Sfeclă pentru zahăr 497,40 22,65 3.424,63 181,18 758,29 0 4.884,17
Cicoare 0 0 17,14 5,00 0,56 0 23,01
Manioc 0 2.357,07 0 13.379,17 3.973,97 16,70 19.998,55
Cartof dulce 51,24 112,56 4,30 3.459,27 4.180,89 136,76 8.050,00
Yam 0 73,71 0,11 5.129,35 11,13 27,41 5.352,62
Taro 0,16 1,16 0 1.130,76 134,56 48,41 1.316,98

134
Patru specii au importanţă globală: cartof, manioc, cartof dulce şi yam. Cartoful şi sfecla pentru
zahăr s-au extins în cultură îndeosebi în zonele temperate (tab. 35 şi 36).
Plantele producătoare de tuberculi: cartof, topinambur, yam, taro, tannia. Plantele producătoare
de rădăcini: sfeclă pentru zahăr, cicoare, manioc, cartof dulce, sfecla furajeră. Aceste specii acumulează în
tuberculi, rădăcini sau rizomi glucide, în principal sub formă de amidon sau în forme mai simple (de
exemplu, zaharoză).
Tabelul 36
Producţiile totale de la plantele tuberculifere şi rădăcinoase, pe specii şi continente (mii tone)
(FAOSTAT, 2013)
Specia America America de Sud Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord şi Centrală
Cartof 23.757,26 14.929,02 116.580,43 30.980,69 177.612,26 1.841,62 368.374,11
Sfeclă pentru zahăr 32.625,56 1.884,25 188.317,24 9.231,17 37.058,28 0 269.116,51
Cicoare 0 0 824,90 28,47 6,88 0 866,31
Manioc 0 31.138,29 0 146.217,31 77.607,64 201,12 256.529,31
Cartof dulce 1.201,35 1.436,04 57,90 18.459,56 81.119,87 751,66 103.770,64
Yam 0 760,86 1,85 55.020,00 181,69 454,61 57.293,94
Taro 1,59 5,90 0 7.360,19 2.195,04 385,26 9.967,19

În România, prezintă interes cultura cartofului, care a ocupat în perioada anilor 1965 - 2012,
250 - 300 mii ha, iar în 4 ani a depăşit 300 mii ha. Anterior anului 1990 România a fost exportator de
cartofi, iar în ultimele două decenii au crescut importurile de cartofi (deşi în majoritatea anilor, producţia
poate acoperi consumul intern) (fig. 42).
Importanţa sfeclei pentru zahăr a început să crească în România înainte de Al Doilea Război
Mondial, creşterile fiind continue, până la circa 275 mii ha în anul 1989; în perioada care a urmat
suprafeţele s-au restrâns treptat, la 133 mii ha în 1995, 48,4 mii ha în 2000 şi circa 20 mii ha în ultimii ani.

Fig. 42. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu cartof, sfeclă pentru zahăr şi tutun,
în România în perioada anilor 1935 - 2010 (original)

135
Până în anul 1989, România era atât exportator, cât şi importator de zahăr şi produse din zahăr,
în mare măsură datorită zahărului brut din trestie prelucrat de industria românescă, şi apoi exportat ca
produse finite. După anul 1990, pe fondul restrângerii drastice a suprafeţelor cultivate cu sfeclă şi a
producţiei interne de zahăr, România a devenit mare importator de zahăr pentru a acoperi consumul intern.
Cicoarea este o cultură agricolă specifică zonei Braşovului; topinamburul este cultivat izolat,
pentru furajarea animalelor (şi mai rar ca legumă).

9.4. Cartoful

9.4.1. Biologie şi ecologie

9.4.1.1. Particularităţi biologice

Cartoful – plantă anuală cu înmulţire vegetativă prin tuberculi. După plantarea tuberculilor, din
mugurii (colţii) crescuţi din ochii tuberculului se dezvoltă tulpini ierboase supraterestre, iar de pe partea
subterană a acestora se formează rădăcini şi stoloni (fig. 43).
Rădăcinile - plantelor ce se înmulţesc prin tuberculi, iau naştere de pe părţile subterane ale
tulpinilor şi ramifică, alcătuind un sistem radicular fibros, bine dezvoltat.
Majoritatea rădăcinilor - răspândite în stratul arabil şi un număr redus de
rădăcini străbat până la 150 - 200 cm adâncime (fig. 43).

Fig. 43. Partea subterană a cartofului


(după G. Morar, 2012)
1 – rădăcini secundare; 2 – stolon;
3 – rădăcini primare; 4 – tuberculi în formare;
5 – tubercul dezvoltat

Stolonii - ramificaţii (tulpini subterane) ce pornesc din mugurii tulpinali subterani.


Stolonii sunt mai groşi decât rădăcinile, cărnoşi, cilindrici, de lungime
diferită, cu poziţie orizontală; o plantă de cartof produce în medie 6 - 8
stoloni, lungi de 5 - 30 cm. Stolonii lungi nu sunt de dorit, deoarece formează
o aşezare împrăştiată în cuib a tuberculilor.
Tuberculii - formaţiuni tulpinale subterane, ce iau naştere prin îngroşarea părţii terminale
a stolonilor. La început tuberculii sunt nişte protuberanţe mici, care se

136
dezvoltă şi iau forma cartofului matur, caracteristică soiului. La un tubercul se
deosebesc: partea superioară, mai tânără, care poartă mugurele terminal
(regiunea coronară sau apicală) (fig. 44); partea inferioară la baza
tuberculului, mai bătrână, prin care tuberculul se fixează pe stoloni (regiunea
ombilicală sau bazală).

Fig. 44. Morfologia tuberculului de cartof


(după G. Morar, 2012)

- tuberculul are numeroşi ochi, mai deşi în treimea superioară a tuberculului şi


se răresc treptat în partea inferioară. Dispoziţia, forma şi adâncimea ochilor
sunt caractere de soi. Un ochi are în mod obişnuit 3 muguri;
- forma tuberculului – diferă de la un soi la altul şi chiar în cadrul soiului.
Forma tuberculului se modifică mult sub acţiunea condiţiilor de vegetaţie;
- culoarea tuberculilor – caracter de soi. Se pot deosebi tuberculi cu coaja
galbenă şi tuberculi cu coaja roşie; prin expunerea la lumină, coaja se
înverzeşte datorită formării de clorofilă;
- miezul (pulpa) tuberculului – de culoare albă, albă-gălbuie sau galbenă.

Fig. 45. Secţiune transversală prin tuberculul de cartof


(după G. Morar, 1999)

- Anatomia tuberculului de cartof. În secţiune transversală (fig. 45), tuberculul


tânăr de cartof prezintă următoarele zone: epidermă – un strat subţire prezent
la tuberculii tineri, care se exfoliază pe măsură ce se formează periderma;
peridermă (coaja) – alcătuită din: suber, felogen şi feloderma; parenchim
amidonos – gros de 3 - 10 mm, format din celule mari, neregulate, pline de

137
grăunciori de amidon; inel de fascicule vasculare – cu două rânduri de
fascicule liberiene; prenchim medular – mai sărac în amidon decât
parenchimul amidonos.
Tulpina - din mugurii tuberculilor se dezvoltă tulpini ierboase supraterestre, alcătuite
din noduri şi internoduri, purtătoare de frunze şi flori. Tulpina poate fi erectă
sau puţin arcuită, cu 30 - 120 cm înălţime şi ramificată în partea superioară;
dintr-un tuberculul mamă apar, în general, 4 - 8 tulpini, cu portul mai strâns
sau mai răsfirat.
Frunzele - imparipenat-compuse, cu 2 - 5 perechi de foliole, elipsoidale, oval-lanceolate,
sau rotunde.
Florile - grupate în inflorescenţe terminale; polenizarea autogamă, alogamia nefiind
exclusă.
Fructul - (când se formează) bacă rotundă, cărnoasă, de mărimea unei cireşe, verde-
violacee, la maturitate cu luciu argintiu. Miezul cărnos conţine 50 - 100
seminţe mici, ovoidale reniforme, plate, de culoare albă-murdar, cu lungimea
de 2 mm.
Fazele de vegetaţie ale cartofului. La cartof au fost stabilite patru faze de vegetaţie: plantare -
răsărire; răsărire - îmbobocire; îmbobocire - înflorire; înflorire - maturizare (deşi la unele soiuri, înflorirea
şi fructificarea sunt facultative).

9.4.1.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- la 5 - 7oC pornesc mugurii în vegetaţie; 12 - 15oC temperatura optimă pentru răsărire;
temperatura minimă de creştere a vrejilor circa 7oC şi optima 19 - 21oC; 16 - 17oC
temperatura optimă pentru creşterea tuberculilor, iar maxima 29oC;
- suma gradelor de temperatură necesară pe întreaga perioadă de vegetaţie a cartofului - între
1.500oC (la cartoful extratimpuriu) şi 3.000oC (la cartoful pentru consum de toamnă sau
procesare);
- temperaturile scăzute în timpul păstrării cartofului (0 - 2oC) conduc la îndulcirea tuberculilor,
cauzată de hidrolizarea amidonului şi formarea zaharurilor.
Cerinţele faţă de umiditate:
- sunt mari; coeficientul de transpiraţie 167 - 659; pentru o recoltă bună de tuberculi trebuie să
cadă în lunile de vară cel puţin 250 mm precipitaţii;
- cartoful pretinde o umiditate moderată şi permanentă în sol fără ca prin aceasta să se reducă
accesul aerului (Vl. Ionescu-Şişeşti şi colab., 1977). Excesul de umiditate este foarte dăunător
culturii cartofului – lipsa oxigenului din sol opreşte formarea tuberculilor şi duce la moartea
acestora prin asfixiere;

138
- alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele ploioase provoacă puirea tuberculilor şi
încolţirea falsă, cu consecinţe directe asupra calităţii, rezistenţei la păstrare şi aspectului
comercial al tuberculilor.
Cerinţe faţă de lumină:
- lumina influenţează creşterea plantelor şi producţia la cartof.
Cerinţe faţă de sol:
- necesită soluri uşoare, structurate, bine aerate, permeabile, profunde, bogate în elemente
nutritive şi cu capacitate bună de reţinere a apei;
- cele mai potrivite solurile nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase: aluviosoluri, histosoluri
bine desecate, luvisoluri uşoare. Producţii bune se pot obţine şi pe: eutricambosoluri sau
preluvosoluri, cu textură luto-argiloasă, bine lucrate şi fertilizate;
- pH optim pentru cartof 4,5 - 7,5, fără influenţă importantă asupra producţiei de tuberculi.

Zonarea culturii cartofului în România (fig. 46):


 Zona foarte favorabilă – regiunile montane şi submontane; climă umedă şi răcoroasă, 600 -
800 mm precipitaţii anual (340 - 370 mm în lunile de vară), 18 - 19oC temperatura medie a
lunii celei mai calde.
 Zona favorabilă – regiunea dealurilor submontane şi luncile limitrofe zonei foarte
favorabile; 600 - 700 mm precipitaţii anual (270 - 300 mm în lunile de vară), 19 - 20oC
temperatura lunii iulie.
 Zona favorabilă culturii timpurii – regiunile de câmpie şi coline; 400 - 600 mm precipitaţii
anual, 20 - 22oC sau mai mult, temperatura medie a lunii celei mai calde.

Fig. 46. Bazine specializate pentru cultura cartofului (după G. Morar, 2012):
1 – cartof consum toamnă-iarnă; 2 – consum toamnă-iarnă şi industria amidonului;
3 – consum toamnă-iarnă şi posibil cartof timpuriu; 4 – consum toamnă-iarnă (irigat);
5 – consum extratimpuriu, timpuriu şi toamnă (irigat); 6 – consum extratimpuriu şi timpuriu;
7 – zone închise pentru cartof de sămânţă; 8 – unităţi specializate pentru cartof de sămânţă

139
 Prin suprapunerea condiţiilor de climă, cu cele de sol şi cu particularităţile tehnologice pentru un
anumit scop al culturii, au luat naştere bazinele specializate pentru cultura cartofului. Aceste bazine sunt
specializate pe destinaţia producţiei: pentru consum (extratimpuriu, timpuriu şi de vară, de toamnă-iarnă în
condiţii de irigare şi neirigare); pentru procesare; pentru producerea şi înmulţirea cartofului de sămânţă,
şi ocupă practic toate zonele agricole ale ţării (fig. 46).

9.4.1.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Cartoful aparţine familiei Solanaceae, genului Solanum, specia Solanum tuberosum L., cu o
mare diversitate de varietăţi şi forme.
După utilizare, soiurile de cartof se clasifică în:
- soiuri de masă – conţinut mai redus de amidon (până la 17 ), gust plăcut, aspect comercial
de calitate, determinat de forma tuberculilor, adâncimea ochilor, culoarea miezului, şi de
însuşirile interioare: gradul de înnegrire a miezului după fierbere; făinozitatea determinată de
structura amidonului; culoarea şi umiditatea pulpei;
- soiuri pentru procesare – conţinut mai ridicat în amidon (peste 19 ) şi substanţă uscată, cu
pretabilitate la industrializare sub formă de amidon, spirt sau derivate ale acestora (dextrină,
dextroză, cleiuri etc.) sau destinate procesării industriale, sub formă de chips, pommes frittes,
fulgi, extrudate etc.;
- soiuri mixte – pot fi folosite în scop culinar sau pentru industrializare, cu conţinut potrivit de
amidon (17 - 18 ) şi cu calităţi mixte.
După perioada de vegetaţie, soiurile de cartof se clasifică în: timpurii, cu perioada de vegetaţie
85 - 90 de zile; semitimpurii, cu perioada de vegetaţie 90 - 105 de zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie
105 - 120 de zile; târzii, cu perioada de vegetaţie peste 120 de zile.
În sortimentul naţional figurează peste 70 de soiuri autohtone sau străine (tab. 37).
Tabelul 37
Soiuri de cartof cultivate in România
(după Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură din România pentru anul 2012)
Grupa de Ţara de Anul
Denumirea soiului Menţinătorul soiului
maturitate origine înregistrării
ROCLAS BRAŞOV Timpuriu România 1998 ICDCSZ Braşov
AGATA Timpuriu Olanda 1997 Agrico
FRESCO Timpuriu Olanda 1994 Agrico
MINERVA Timpuriu Olanda 1998 Den Hartigh BV
MARIANA Timpuriu Franţa 1998 Germicopa SA
AMICII Semitimpuriu România 2003 SCDC Miercurea Ciuc
KRONSTAD Semitimpuriu România 2003 ICDCSZ Braşov
ZAMOLXIS Semitimpuriu România 2002 ICDCSZ Braşov
ASTRAL N Semitimpuriu România 2001 SCDA Suceava
CLAUDIU Semitimpuriu România 2003 SCDA Suceava
ETERNA Semitimpuriu România 1998 SCDC Miercurea Ciuc
FRUMOASA Semitimpuriu România 1999 SCDC Miercurea Ciuc
MAGIC Semitimpuriu România 2003 SCDA Suceava
NATIV Semitimpuriu România 2000 SCDC Miercurea Ciuc

140
Grupa de Ţara de Anul
Denumirea soiului Menţinătorul soiului
maturitate origine înregistrării
TENTANT Semitimpuriu România 2001 SCDC Miercurea Ciuc
TRIUMF Semitimpuriu România 2002 SCDA Suceava
ATLAS Semitimpuriu Franţa 1999 Germicopa SA
ALMERA Semitimpuriu Olanda 2003 Agrico
AMOROSA Semitimpuriu Olanda 2002 Agrico
ARTEMIS Semitimpuriu Olanda 2003 Agrico
ESCORT Semitimpuriu Olanda 1995 Agrico
IMPALA Semitimpuriu Olanda 1999 Agrico
KONDOR Semitimpuriu Olanda 1995 Agrico
MARANCA Semitimpuriu Olanda 2001 Agrico
OSCAR Semitimpuriu Olanda 1998 Den Hartigh BV
ROMANO Semitimpuriu Olanda 1995 Agrico
ALWARA Semitimpuriu Germania 2003 Saatzucht Fritz Lange KG
KARLENA Semitimpuriu Germania 1999 Norika
MOLLI Semitimpuriu Germania 2001 Norika
PALMA Semitimpuriu Germania 2002 Saatzucht Fritz Lange KG
ARMONIA Semitardiv România 2003 SCDC Tg. Secuiesc
CHRISTIAN Semitardiv România 1999 ICDCSZ Braşov
COVAL Semitardiv România 1999 SCDC Tg. Secuiesc
CUMIDAVA Semitardiv România 1999 ICDCSZ Braşov
RUXANDRA Semitardiv România 1999 ICDCSZ Braşov
HARGHITA Semitardiv România 1999 SCDC Miercurea Ciuc
IOANA Semitardiv România 2003 SCDC Tg. Secuiesc
LOIAL Semitardiv România 2004 SCDA Suceava
LUIZA Semitardiv România 2000 SCDC Tg. Secuiesc
NEMERE Semitardiv România 1999 SCDC Tg. Secuiesc
PRODUCTIV Semitardiv România 2001 SCDC Tg. Secuiesc
REDSEC Semitardiv România 1999 SCDC Tg. Secuiesc
ROBUSTA Semitardiv România 1998 SCDC Miercurea Ciuc
ROZAL Semitardiv România 2003 SCDC Miercurea Ciuc
TÂMPA Semitardiv România 2000 ICDCSZ Braşov
TRANSILVANIA Semitardiv România 2006 ICDCSZ Braşov
PAMINA Semitardiv Franţa 1999 Germicopa SA
COSMOS Semitardiv Olanda 1999 Agrico
PROVENTO Semitardiv Olanda 1996 Agrico
SANTE N Semitardiv Olanda 1994 Agrico
WHITE LADY Semitardiv SUA 2001 University of Verzprem Gerorgikon
MIKEL Tardiv România 2004 SCDC Tg. Secuiesc

9.4.2. Tehnologia de cultură la cartof

9.4.2.1. Rotaţia culturii

 Cele mai bune premergătoare sunt culturile care părăsesc terenul devreme, lasă solul curat de
buruieni şi resturi vegetale şi au un sistem radicular bogat şi profund care contribuie la
afânarea solului: leguminoase anuale şi perene şi cereale care se recoltează relativ devreme.
 Se recomandă să fie amplasat cu prioritate după o leguminoasă perenă, de regulă, trifoi,
având în vedere că zona de cultură a trifoiului, se suprapune cu zonele cele mai favorabile
pentru cartof.

141
 Nu sunt recomandate premergătoarele din familia Solanaceae, datorită bolilor şi dăunătorilor
comuni; în monocultură se poate cultiva cel mult doi ani, după care se acumulează o rezervă
mare de boli şi dăunători specifici şi producţia scade considerabil.
 Cartoful – excelentă premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură, îndeosebi pentru
cereale de toamnă – lasă solul fără resturi vegetale grosiere, curat de buruieni şi într-o stare de
afânare corespunzătoare, care în multe situaţii permite semănatul cerealelor fără arătură.

9.4.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru o tonă de tuberculi: 5,6 - 5,9 kg N; 1,6 - 1,8 kg P2O5; 7,2 - 7,5 kg
K2O; 3,1 - 3,2 kg CaO; 1,6 - 1,8 kg MgO.
Azotul - elementul determinant al dezvoltării foliajului, creşterii tuberculilor şi
producţiei totale, sinteza proteinelor, favorizează ramificarea tulpinilor. Pe
solurile acide se recomandă nitrocalcar şi uree, iar pe solurile neutre,
azotat de amoniu, uree şi sulfat de amoniu.
Fosforul - contribuie la stimularea dezvoltării sistemului radicular, stimulează
numărul de tuberculi la cuib, influenţează creşterea conţinutului de amidon
şi mărimea grăunciorilor, imprimă rezistentă la fierbere şi favorizează
formarea unui periderm mai gros, cu suber elastic, ceea ce imprimă
tuberculilor o rezistenţă mai mare la vătămare.
Potasiul - joacă un rol important în dezvoltarea aparatului foliar, asupra producţiei şi
calităţii tuberculilor, stimulator al fotosintezei, accelerează acumularea
amidonului în tuberculi, are o contribuţie însemnată în sinteza proteinelor,
contribuie la o mai bună rezistenţă a plantelor la boli, la folosirea mai
eficientă a apei, măreşte rezistenţa la vătămări mecanice şi la păstrare.
 Îngrăşămintele simple cu fosfor se pot aplica pe toate tipurile de sol, iar cele cu potasiu care
conţin clor (KCl) sunt recomandate pentru aplicarea din toamnă sau în ferestrele iernii pe sol
îngheţat pentru ca până la plantarea cartofului, ionul de clor să poată fi levigat departe de
rădăcinile plantelor. Îngrăşămintele minerale simple cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sub
arătura de bază, iar azotul primăvara la pregătirea patului germinativ.
Gunoiul de grajd - peste 30 t/ha, încorporat în sol cu arătura adâncă de toamnă, are o
contribuţie însemnată la menţinerea şi îmbunătăţirea însuşirilor fizico-
chimice ale solului, în principal a structurii, a pH-ului şi a fertilităţii.
Rezultate bune pe toate tipurile de sol, îndeosebi pe solurile sărace în
materie organică (soluri nisipoase şi podzoluri – luvisoluri albice). În
zonele cu soluri uşoare se pot folosi îngrăşăminte verzi – lupin alb, muştar
sau rapiţă, în cultură succesivă.

142
Fertilizarea extraradiculară – efectuată cu îngrăşăminte foliare de diferite tipuri (4:1:1; 2:3:1;
1:1:1) sau cu îngrăşăminte care conţin microelemente (Cu, B, Mn, Zn, Fe), aplicate concomitent cu
tratamentele fitosanitare. Cele mai frecvent folosite îngrăşăminte foliare la cartof: FOLIPLANT (F-231,
F-411, F-011:0,5 - 1 %); FOLIFAG (0,5 - 1 %); NUTRILEAF şi CAL MAX (1 %); FOLINSECT;
MULTI-K; ICF 6238 (1 %) (după G. Morar, 2012).
Tabelul 38
Stabilirea dozelor de fertilizare la cartof în funcţie de nivelul producţiei estimate
şi gradul de aprovizionare a solului (ICPC-Braşov, 1987, citat de G. Morar, 2012)
Încadrarea solului după conţinutul Încadrarea solului după Încadrarea solului după
Producţia în N total conţinutul în P2O5 conţinutul în K2O
de (%) (mg/100 g sol) (mg/100 g sol)
tuberculi Slab Mediu Bine Slab Mediu Bine Slab Mediu Bine
estimată 0,10 - 0,15 0,15 - 0,2 0,20 - 0,30 2-4 4-7 peste 8 6-9 9 - 16 peste 16
(t/ha) Doze de N Doze de P2O5 Doze de K2O
(kg s.a./ha) (kg s.a./ha) (kg s.a./ha)
20 60 30 0 30 15 0 100 40 0
30 120 90 60 65 50 35 190 130 90
40 190 160 130 120 105 90 285 225 185
50 275 245 215 170 155 140 375 315 275
60 380 350 320 270 255 240 470 410 370
70 550 520 490 345 330 315 575 515 475
Consumul specific pentru o tonă de tuberculi: 4,4 kg N; 2,1 kg P2O5; 7,4 kg K2O

9.4.2.3. Lucrările solului

 Cartoful are nevoie de soluri afânate şi bine aerate care, într-un regim echilibrat cu apa din
sol, să asigure formarea unui număr mare de tuberculi, cu o creştere continuă. Pe solurile
tasate şi compactate, atât sistemul radicular, cât şi stolonii şi tuberculii se dezvoltă
necorespunzător.
 Arătura adâncă – lucrare obligatorie pe toate tipurile de sol, efectuată la sfârşitul verii sau
toamna, la adâncimea de 28 - 30 cm, cu încorporarea completă a resturilor vegetale şi a
îngrăşămintelor organice.
 De regulă, arătura de toamnă nu se mai prelucrează până la venirea iernii, atât din cauza unei
eventuale tasări cu consecinţe nefaste până la recoltare, cât şi datorită costurilor suplimentare.
 Lucrările de pregătire a terenului primăvara – încep când solul este zvântat; se efectuează
cât mai puţine treceri cu maşinile agricole pe terenul destinat cartofului pentru evitarea tasării
şi formării bulgărilor, care trebuie să devină obiectivul principal al tuturor lucrărilor de
pregătire a patului germinativ:
 solul trebuie să fie într-o stare de umiditate corespunzătoare pentru o plantare fără tasare,
fără bulgări în bilon sau pe bilon, cu un volum de sol suficient pentru acoperirea
tuberculilor şi cu o profunzime de lucru de 15 - 20 cm, necesară unui strat afânat sub
tubercul de 8 - 10 cm pentru pătrunderea rădăcinilor şi dezvoltarea stolonilor;
143
 arătura este prelucrată cu combinatorul sau cultivatorul pentru cultivaţie totală la 15 - 18 cm
adâncime, cu aspectul suprafeţei relativ nivelată, în care biloanele după plantare să aibă cel
puţin 650 - 750 cm2 în secţiune transversală;
 pe solurile ieşite din iarnă, afânate, nivelate, cu umiditate optimă şi corespunzătoare din
punct de vedere al texturii pentru cartof, este suficientă o singură trecere cu combinatorul;
 pe solurile mai compactate, cu conţinut mai ridicat de argilă, tasate peste iarnă, terenul
trebuie lucrat primăvara mai energic, se efectuează două treceri cu cultivatorul sau una cu
grapa cu discuri pentru mărunţirea bulgărilor şi a doua cu combinatorul sau grapa rotativă.

9.4.2.4. Pregătirea materialului de plantare

 Degenerarea cartofului
Soiurile de cartof, prin cultivarea lor an de an îşi pierd progresiv potenţialul iniţial de producţie -
degenerează -, care este un proces ireversibil. Degenerarea cartofului, manifestată prin deprecierea
potenţialului biologic de producţie al plantelor este consecinţa infecţiei cu virusuri şi scăderii vigorii de
creştere datorată vârstei fiziologice necorespunzătoare a tuberculilor de sămânţă.
 Degenerarea virotică – este provocată de virusuri specifice sau nespecifice cartofului.
Transmiterea infecţiei de la o plantă la alta se face prin: intermediul unor specii de afide; prin
contactul direct între plante, prin unelte, insecte sau fungi; de la un organ la altul prin intermediul
sevei; de la un an la altul prin tuberculi, afide sau alte insecte care iernează în stadiul de adult,
prin spori de rezistenţă ai ciupercilor (Cojocaru, 1987, citat de G. Morar, 2012).

Principalele specii de afide care transmit viruşii la cartof: păduchele verde al piersicului (Myzus
persicae Sulz.); păduchele călinului (Aphis frangulae Kalt.); păduchele verigariului (Aphis nasturtii Kalt.);
păduchele dungat al cartofului (Macrosiphum euphorbiae Thom.).
 Pregătirea tuberculilor pentru plantare
Începe odată cu recoltarea loturilor semincere:
 Sortarea materialului de plantare – primăvara, cartoful pentru sămânţă se sortează din nou,
chiar dacă a mai fost condiţionat toamna sau în timpul păstrării. Se separă corpurile străine
(paie, pietre, bulgări de pământ, resturi vegetale), se elimină tuberculii bolnavi, cu colţi filoşi,
se rup şi se elimină colţii lungi, etiolaţi şi tuberculii din alte soiuri (cu altă culoare a cojii).
 Calibrarea materialului de plantare – constă în separarea tuberculilor de sămânţă pe categorii
de mărime (fracţii de calibrare). Calibrarea se efectuează pe două fracţii, după diametrul mic
al tuberculului: fracţia I = 30 - 45 mm (30 - 70 g) şi fracţia a II-a = 45 - 55 mm (70 - 100 g).
Fiecare fracţie de mărime se plantează separat, cu reglajele corespunzătoare la maşinile de
plantat, stabilind desimea optimă de tuberculi la hectar în funcţie de mărimea tuberculilor,
destinaţia culturii (consum, sămânţă).

144
 Încolţirea tuberculilor:
››› pentru culturile de cartof extratimpuriu, timpuriu şi de vară se procedează la încolţirea
tuberculilor înainte de plantare;
››› puşi în condiţii de luminǎ, colţii capătă culoarea specifică soiului (verde, roz, roşu, violet
sau albastru), pubescenţi sau glabri, de diferite forme (consituie caractere pentru
determinarea autenticităţii soiurilor şi pentru identificarea în faza de „tubercul încolţit”);
››› încolţirea cartofului presupune douǎ etape: preîncolţirea şi încoltirea propriu-zisă. Pentru
preîncolţire tuberculii se strâng în grămezi de circa 40 cm înălţime şi se ţin în camere la
întuneric şi la 15 - 18oC şi cu posibilităţi de aerisire. Grămezile se acoperă cu rogojini sau
saci şi se ţin astfel 6 - 10 zile până când apar colţi de culoare albă, de 1 - 2 mm lungime.
Apoi tuberculii se aşează în lădiţe, pe rafturi sau pe podea pentru încolţirea propriu-zisă;
››› în tot timpul încolţirii, temperatura trebuie menţinută în timpul zilei între 12oC şi 18oC, iar
noaptea între 8oC şi 12oC. Aerisirea camerei de încolţire se efectuează zilnic pentru a
elimina dioxidul de carbon. Se stropeşte podeaua cu apă (apa să nu băltească), se stropesc
uşor tuberculii sau se pun vase cu apă. La sfârşitul încolţirii tuberculii trebuie să aibă colţi
scurţi de 1 - 1,5 cm, groşi şi de culoarea caracteristică soiului;
››› în timpul încolţirii se pot elimina tuberculii necorespunzători. Încolţirea înainte de plantare
grăbeşte răsărirea şi tuberizarea cu 15 - 20 de zile, asigură uniformitate în pornirea în
vegetaţie şi măreşte rezistenţa plantelor la condiţiile climatice mai puţin favorabile.
 Secţionarea tuberculilor de sămânţă – se practică la tuberculii mai mari (peste 55 mm
diametru) decât fracţia de sămânţă şi în cazul în care există deficit de sămânţă şi materialul de
plantare nu poate fi asigurat numai din tuberculi de sămânţă de mărime mijlocie. Tuberculii
se secţionează longitudinal pentru a repartiza un număr apoximativ egal de ochi pe ambele
secţiuni, cu circa 2 - 3 săptămâni înainte de plantare. Tuberculii secţionaţi vor trebui aşezaţi
cu mâna pe rigole, în sistemul semimecanizat sau manual de plantare.

9.4.2.5. Plantarea cartofului

 Perioada de plantare:
- între 5 şi 15 martie pe nisipurile din Oltenia pentru cartof extratimpuriu şi timpuriu;
- între 10 şi 25 martie în celelalte bazine specializate pentru acelaşi scop al culturii;
- între 1 şi 20 aprilie, în zona favorabilă din punct de vedere climatic pentru cartoful de consum;
- până la sfârşitul lunii aprilie în zonele mai răcoroase din depresiunile intramontane pentru
cartoful de consum şi cel de sămânţă.
 Densitatea de plantare:
- indicele optim al suprafeţei foliare se realizează la 180 - 200 de mii de tulpini principale la
hectar în cazul cartofului pentru consum şi la 250 - 300 mii tulpini principale la cartoful
pentru sămânţă;

145
- pentru fracţia mare de sămânţă folosită la plantare (tuberculi de 45 - 55 mm), din care va
rezulta un număr mai mare de colţi din fiecare tubercul (5 - 6 colţi), se folosesc densităţi
de plantare de 35 - 40 mii de tuberculi/ha (35 - 40 mii tuberculi/ha x 5 - 6 tulpini = 180 -
200 mii tulpini principale/ha);
- în culturile semincere, se măreşte dirijat numărul de tuberculi plantaţi la 60 - 70 de mii/ha
pentru realizarea a 250 - 300 de mii (400 mii) de tulpini principale/ha, necesare obţinerii
unui coeficient mai mare de înmulţire a cartofului de sămânţă şi de mărime mai mică
(tuberculi mai mulţi la cuib);
- la culturile de cartof extratimpurii şi timpurii, densitatea de plantare este mai mare, de 65 -
75 mii de tuberculi/ha, în condiţii optime de tehnologie.
 Distanţa între rânduri şi metode de plantare:
- maşinile de plantat cartof existente în ţara noastră, sunt echipate cu secţii distanţate la 70 şi
75 cm între rânduri.
Principalele agregate de plantat cartof, folosite în ţara noastră sunt:
 tractor U-650 + maşină de plantat cartof pe 4 rânduri 4 Sa BP 70 (75);
 tractor U-650 + maşină de plantat cartof pe 4 rânduri cu buncăr de alimentare rabatabil 4 SAD-75;
 tractor U-1010 DT + maşina de plantat cartof pe 6 rânduri cu buncăr rabatabil 6 SAD-75;
 tractor L-445 + maşina de plantat cartof pe două rânduri MPC - 2 x 0,17 „SOLANA”;
 tractor de peste 100 CP + maşina de plantat CRAMER sau maşina de plantat GRIMM.

- la culturile de cartof extratimpuriu şi timpuriu şi folosind la plantare tuberculi încolţiţi, se


practică distanţe de 55 - 60 cm între rânduri;
- plantarea se efectuează manual sau semimecanizat prin deschiderea de rigole cu diferite
tipuri de cultivatoare, unde tuberculii se plantează cu mâna, iar acoperirea lor se
efectuează fie cu sapa, fie cu aceleaşi cultivatoare modificate pentru urmele roţilor, la
acoperire;
- se poate planta mecanizat, cu maşina de plantat răsaduri pe care se asamblează
echipamentul de plantat cartofi încolţiţi (EPC-4);
- distanţa dintre rânduri este de 70 cm, iar distanţa dintre tuberculi pe rând poate fi între 19
şi 27 cm.
 Norma de plantare:
- 2.500 - 3.500 kg la hectar;
- în tabelul 39 este prezentat intervalul valorilor normei de plantare în funcţie de mărimea
tuberculilor de sămânţă, cu o anumită masă şi densitatea de plantare aleasă pentru scopul
producţiei.
 Adâncimea de plantare:
- 4 - 8 cm; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă se plantează mai adânc, iar
pe cele cu o textură lutoasă sau luto-argiloasă se plantează mai la suprafaţă.

146
Tabelul 39
Normele de plantare (kg/ha) în funcţie de mărimea şi masa medie a tuberculilor de sămânţă
pentru diferite densităţi (după S. Ianosi, 1995, citat de G. Morar, 2012)
Fracţia sămânţă Necesarul de sămânţă (kg/ha) în funcţie de desimea de plantare
Diametrul Greutatea
63500 58000 533000 49400 44400 40400 37000 33300
tuberculului medie
(21 x 75) (23 x 75) (25 x 75) (27 x 75) (30 x 75) (33 x 75) (36 x 75) (40 x 75)
(mm) (g)
25 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670
30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900
35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230
40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730
45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360
50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160
55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100

9.4.2.6. Lucrările de îngrijire

De la plantare până la răsărirea cartofului trec peste 30 de zile (uneori peste 40 zile). În acest
interval trebuie distruse buruienile şi crusta, refăcute biloanele la dimensiunile corespunzătoare pentru o
bună acoperire a organelor subterane ale cartofului şi aplicate erbicidele. Trecerile prin cultură se vor
efectua cu evitarea tasării excesive a solului, călcarea taluzului biloanelor sau dislocării tuberculilor din
biloane.
 Rebilonarea (sau refacerea biloanelor)
 prima lucrare care se efectuează după plantare, urmărind formarea definitivă a biloanelor
şi combaterea buruienilor în curs de răsărire;
 se intervine mecanic cu o praşilă cu rebilonare, cu cultivatorul echipat cu cuţite săgeată şi
rariţe;
 în fermele moderne, unde fermierii dispun de freze şi modelatoare de bilon, se efectuează
mărunţirea solului pe conturul biloanelor şi printre rânduri, dând forma şi mărimea optimă
şi definitivă bilonului.
 Combaterea buruienilor
 combaterea integrată reprezintă mijlocul cel mai adecvat de control al buruienilor în
cultura cartofului;
 pentru cartof sunt omologate un număr mare de erbicide (tab. 40); în marea lor majoritate,
acestea formează o peliculă la 2 - 3 cm de la suprafaţa solului; aplicate preemergent,
controlează foarte bine buruienile anuale dicotiledonate şi monocotiledonate provenite din
seminţe. Erbicidarea preemergentă se efectuează cât mai aproape de data răsăririi
cartofului pentru a prelungi cât mai mult în timp efectul erbicidului şi a surprinde un
număr cât mai mare de buruieni în fazele de răsărire sau cotiledoane;
 combaterea buruienilor poate fi realizată şi prin 3 - 4 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile
manuale; în cultura cartofului, praşilele mecanice şi manuale conduc la tasarea solului pe
taluzul biloanelor de către roţile tractoarelor, iar organele active şi sapele distrug un mare

147
număr de rădăcini, stoloni şi tuberculi, uneori, la cea mai mică neatenţie, chiar plante
întregi. Prin comparaţie, erbicidele asigură un control eficient al buruienilor şi permit o
mai lejeră organizare a lucrărilor.
Tabelul 40
Combaterea chimică a buruienilor din cultura cartofului
(după G. Morar, 2012)
Denumirea Conţinutul în Doza/ha
Nr. Perioada de
comercială a substanţă produs Testul pentru care a fost avizat
crt. aplicare
erbicidului activă comercial
1. AFALON Linuron 2 - 8 kg Buruieni dicotiledonate şi unele Preem.
47,5 % monocotiledonate anuale
2. SENCOR Metribuzin 0,7 - 1,2 kg Buruieni dicotiledonate anuale şi unele Preem.
70 WP 70 % monocotiledonate
3. HARNESS Acetoclor 1,75 - 2,5 l Buruieni graminee anuale: Setaria, Preem.
900 - 940 g/l Echinochloa, Digitaria sanguinalis
4. DUAL GOLD S-metolaclor 1 - 1,5 l Buruieni monocotiledonate anuale Preem.
960 EC 960 g/l
5. FRONTIER Dimetenamid 1,2 - 1,6 l Buruieni monocotiledonate anuale (Setaria, Preem.
900 EC 900 g/l Echinochloa, Digitaria) şi unele dicotiledonate
6. STOMP 330 CE Pendimetalin 5l Buruieni monocotiledonate şi unele Preem.
330 g/l dicotiledonate anuale
7. RACER 25 EC Fluorocloridon 3-4l Buruieni dicotiledonate anuale Preem.
250 g/l
8. DOMINATOR Glifosat 2l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate Preem.
360 g/l anuale şi perene (când buruienile anuale au (între plantarea şi
3 - 4 frunze, iar speciile perene sunt în faza răsărirea
activă de creştere) cartofului)
9. BASAGRAN Bentazon 1,5 - 2 l Buruieni dicotiledonate anuale Postem.
600 600 g/l (2 - 4 frunze)
10. SELECT SUPER Cletodim 0,8 - 1 l Buruieni graminee anuale Postem.
120 g/l 1,6 - 2 l Sorghum halepense,
2l Elymus (Agropyron) repens
11. TITUS 25 DF Rimsulfuron 40 - 50 g + Buruieni monocotiledonate anuale şi perene Postem.
250 g/kg surfactant şi unele dicotiledonate anuale
12. AGIL 100 EC Propaquizafop 0,7 - 1,0 l Buruieni monocotiledonate anuale Postem.
100 g/l 1,5 l Buruieni monocotiledonate perene
13. FUSILADE Fluazifop-P- 0,8 l Buruieni monocotiledonate anuale (Setaria Postem.
FORTE butil 150 g/l glauca, Setaria viridis, Echinochloa crus-galli)
1l Buruieni monocotiledonate anuale
(Digitaria sanguinalis, Avena fatua)
1,3 - 1,5 l Buruieni monocotiledonate perene (Elymus
(Agropyron repens), până la 10 - 25 cm,
Sorghum halepense, 25 - 35 cm înălţime)
GALLANT Haloxifop-R- 1,5 l Buruieni monocotiledonate anuale şi perene Postem.
14. SUPER metil 100 g/l inclusiv Sorghum halepense din rizomi,
Elymus (Agropyron) repens

 Combaterea bolilor
 mana cartofului (Phytophthora infestans) şi alternarioza (Alternaria porii f. sp. solani);
 celelalte boli se combat selectiv în diferite etape ale proceselor tehnologice de păstrare,
sortare etc. şi nu produc epidemii (tab. 41).
 Combaterea dăunătorilor
 gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) şi afidele în culturile pentru sămânţă
(Myzus sp., Aphis sp., Macrosiphon sp. Etc.);
 alţi dăunători care nu constituie o preocupare cotidiană în culturi: nematozii cu chişti din
genul Globodera; virmii sârmă; cărăbuşul de mai; nematodul tuberculilor Ditylenchus etc.

148
Tabelul 41
Produse chimice omologate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor din cultura cartofului
(după G. Morar, 2012)
Doza
Testul pentru care a fost avizat
Nr. Denumirea Conţinutul (concentraţia)
crt. produsului în substanţă activă Denumirea
Denumirea populară
ştiinţifică
Fungicide
1. ALCUPRAL Cupru 50 % sub formă de Phytophthora infestans Mana cartofului 3 kg/ha
50 PU oxiclorură de cupru
2. CHAMPION Hidroxid de cupru cu 50 % Phytophthora infestans Mana cartofului 3 kg/ha
50 WP cupru metalic
3. FUNGURAN Cupru 50 % sub formă de Phytophthora infestans Mana cartofului 3 kg/ha
OH 50 WP hidroxid de cupru
4. SULFAT DE Sulfat de cupru 98 - 99,5 % Phytophthora infestans Mana cartofului 8 kg/ha
CUPRU cu 25 - 25,3 % cupru metalic
5. DITHANE M-45 Mancozeb 80 % Phytophthora infestans Mana cartofului 2 - 2,5 kg/ha
Rhizoctonia solani Rizoctonioza 0,5 kg/t tuberculi
Alternaria solani Alternarioza
6. MANCOZEB 800 Mancozeb 80 % Phytophthora infestans Mana cartofului 2 kg/ha
7. DEROSAL 50 SC Carbendazim 50 % Fusarium sp. Fuzarioza 0,1 %/0,2 kg/t
cartof depozit.
8. PREVICUR 607 g/l propamocarb din Phytophthora infestans Mana cartofului 3 l/ha
607 SL clorhidrat de propamocarb
9. BRAVO 500 SC Clorotalonil 500 g/l Phytophthora infestans Mana cartofului 1,5 - 2 l/ha
Alternaria solani Alternarioza 1,5 l/ha
10. FOLPAN 50 WP Folpet 50 % Phytophthora infestans Mana cartofului 0,2 % (2 kg/ha)
11. CURZATE SUPER Mancozeb 40 % + Phytophthora infestans Mana cartofului 2,5 - 3 kg/ha
Cimoxanil 4 % Alternaria solani Alternarioza
12. GALBEN M Benalaxil 4 % + Oxiclorura Phytophthora infestans Mana cartofului 2,5 kg/ha
de cupru cu 33% cupru metalic
13. TATTOO C Propamocarb clorhidrat Phytophthora infestans Mana cartofului 2 - 2,5 l/ha
375 g/l + Clorotalonil 375 g/l
Insecticide
1. DURSBAN 48 CE Clorpirifos 480 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 1,5 l/ha
2. PYRINEX 48 EC Clorpirifos 480 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 1,5 l/ha
3 ZOLONE 35 EC Fosalon 35 % Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 2 l/ha
4. COUNTER 5 G Terbufos 5 % Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 20 kg/ha
Aphis sp. Afide 20 kg/ha
Agriotes sp. Viermi sârmă 40 kg/ha
Ditylenchus sp. Nematodul rădăcinilor 40 kg/ha
Globodera sp. Nematodul cu chişti 40 kg/ha
5. FASTAC 10 CE RV Alfa-cipermetrin 100 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,1 l/ha
6. FURY 10 EC Zeta-cipermetrin 10 % Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,075 l/ha
7. DECIS 2,5 EC Deltametrin 25 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,1 %
8. KARATE ZEON Lambda cihalotrin 50 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,2 l/ha
9. ACTARA 25 WG Tiametoxam 25 % Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,4 kg (la sol)
Aphis sp. Afide 60 - 80 g/ha (foliar)
10. CRUISER 350 FS Tiametoxam 350 g/l Leptinotarsa decemlineata, Gândacul din Colorado 150 - 220 ml /ha
Aphis sp. Afide
11. MOSPILAN 70 WP Acetamiprid 70 % Leptinotarsa decemlineata, Gândacul din Colorado 0,2 kg/t tuberculi
Aphis sp. Afide
12. REGENT 200 SC Fipronil 200 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,09 - 0,1 l/ha;
Aphis sp. Afide 0,09 l/ha (sămânţă)
13. CALYPSO 480 SC Tiacloprid 480 g/l Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,08 l/ha
Aphis sp. Afide
14. PROTEUS OD 110 Tiacloprid 100 g/l + Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado 0,4 l/ha
Deltametrin 10g/l
15. PRESTIGE Imidacloprid 140 g/l + Leptinotarsa decemlineata, Gândacul din Colorado 0,8 - 1 l/t
290 FS Pencicuron 150 g/l Aphis sp. Afide (tuberculi
Rhizoctonia solani Rizoctonioza sămânţă)

 Tratamentele de combatere efectuate îndeosebi contra manei şi gândacului din Colorado
asigură integritatea foliajului şi capacitatea sa fotosintetică. Pentru combaterea manei şi a

149
gândacului din Colorado, primele tratamente se efectuează la avertizare, momente care se
stabilesc după metode ştiinţifice la staţiile de prognoză şi avertizare din fiecare judeţ şi se
transmit prin buletinul de avertizare. Strategia de combatere se stabileşte de către fiecare
producător având în vedere mai multe alternative.
 În condiţii normale de apariţie a manei cartofului se efectuează, de regulă, un tratament cu
scop preventiv când se primeşte avertizarea; primul tratament se efectuează cu produse pe
bază de cupru care limitează germinaţia sporilor pe foliaj sau cu produse pe bază de
mancozeb. Pentru menţinerea integrităţii foliajului la cartof până la maturitatea fiziologică
a plantelor (uscarea normală a frunzelor), în ţara noastră se efectuează, de regulă, 6 - 8
tratamente, diferenţiat, după condiţiile climatice (ploile frecvente pot spăla produsele de
contact de pe frunze), după sensibilitatea soiurilor la mană sau după virulenţa raselor
fiziologice de mană şi alternarioză.
 Pentru combaterea gândacului din Colorado se începe cu tratamentul la adulţi la un PED
de un exemplar la 4 plante, urmat de tratamentele pentru combaterea larvelor prin
alternarea produselor, pentru evitarea apariţiei formelor rezistente.
 În tabelul 41 sunt prezentate cele mai folosite produse, cu recomandările de folosinţă
pentru combaterea manei cartofului şi alternariozei, şi pentru combaterea gândacului din
Colorado. Dacă momentul combaterii manei şi gândacului din Colorado coincid, se pot
aplica tratamente combinate (fungicid + insecticid), ţinând seama de compatibilitatea
produselor.
 Irigarea cartofului
 este o cultură foarte pretenţioasă faţă de regimul de apă din sol;
 numărul de udări – diferenţiat în funcţie de zona de cultură: 8 - 10 udări în zona de
câmpie, 5 - 6 udări în zona colinară şi 3 - 4 udări în zonele mai umede din depresiunile
intramontane;
 normele de udare – de 350 - 450 m3 apă/ha.

9.4.2.7. Recoltarea

 Cartoful pentru consum extratimpuriu:


 se recoltează începând din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor nou formaţi a
depăşit 30 g;
 recoltarea – efectuată eşalonat pe măsura livrărilor, evitându-se exfolierea epidermei şi
vătămările, la care tuberculii tineri şi turgescenţi sunt foarte sensibili;
 recoltarea – efectuată manual, prin smulgerea tufelor şi adunatul cartofilor; solurile
nisipoase pe care se cultivă cartoful extratimpuriu, sunt pretabile la recoltarea manuală.

150
 Cartoful pentru consum de vară:
 recoltarea se efectuează pe măsura necesităţilor, manual sau semimecanizat, folosind
maşinile de scos cartof cu bandă transportoare, după care adunatul pe categorii se
efectuează manual;
 deoarece periderma tuberculului nu este suberificată, vătămările şi exfolierile sunt
frecvente, fapt ce impune o livrare rapidă şi sistematică.
 Cartoful pentru sămânţă:
 şi culturile pentru consum puternic atacate de mană se recoltează înainte de maturizarea
fiziologică;
 la un atac puternic de mană, se procedează la întreruperea prematură a vegetaţiei pentru a
preveni infecţia tuberculilor cu spori antrenaţi spre tuberculi; întreruperea vegetaţiei este o
măsură tehnologică clasică şi se efectuează la categoriile biologice Prebază şi Bază, cel
mai târziu după 10 zile de la zborul maxim al afidelor vectoare de virusuri (pe baza
buletinelor de avertizare emise de Staţiile de monitorizare);
 întreruperea vegetaţiei la cartoful de sămânţă are scopul de a împiedica migrarea viruşilor
din posibilele infecţii primare pe frunze spre tuberculii de sămânţă şi transmiterea în acest
fel a virozelor de la un an la altul;
 se procedează la întreruperea vegetaţiei pe cale mecanică cu maşinile MTV-4; la culturile
semincere, întreruperea mecanică a vegetaţiei este urmată de tratament cu: diquat
(REGLONE, 4 - 5 l/ha); dimethipin (HARVADE, 2,5 kg/ha); metoxuron (PURIVEL,
3 kg/ha);
 recoltarea acestor două categorii de culturi se va începe numai după 15 - 20 de zile de la
întreruperea vegetaţiei, timp necesar pentru suberificarea peridermei.
 Cartoful pentru consum de toamnă sau pentru procesare
 în momentul când 2/3 din vreji sunt uscaţi (cu 2 - 3 săptămâni înainte de recoltare), sunt
distruşi cu maşinile MTV-4 vrejii şi buruienile din culturi, pentru a crea condiţiile tehnice
pentru desfăşurarea în ritm continuu a operaţiunilor de recoltare propriu-zisă;
 recoltarea începe când suberificarea completă a tuberculilor asigură o suficientă rezistenţă
a cojii la vătămări mecanice (frecată cu degetul prin apăsare şi împingere nu se exfoliază);
 durata perioadei de recoltare este de 15 - 20 zile; în cazul cartofului pentru consum de
toamnă-iarnă, perioada este 20 august - 20 septembrie;
 nu se recoltează pe vreme ploioasă şi tuberculii nu se lasă pe sol în cazul în care au fost
dislocaţi şi separaţi de sol în vederea adunatului lor manual; înverzirea şi deshidratarea
tuberculilor rămaşi în câmp depreciază calitatea, gustul şi aspectul comercial al producţiei.
 Metode de recoltare
 manual – cu furca sau sapa, pe suprafeţe mici, pe pante sau în grădini mici.
 semimecanizat – cu maşina de scos cartof pe un rând cu rozetă aruncătoare (MSC-1), sau
cu rotoare excentrice (MSCRE-1), ultima prevăzută cu furci care dislocă şi împrăştie

151
tuberculii pe o bandă cu lăţimea de 1,0 - 1,5 m; adunatul în saci sau alte ambalaje se
efectuează manual. Recoltarea semimecanizată trebuie să evite tăierea tuberculilor,
vătămarea şi acoperirea lor cu pământ, prin reglarea corectă a adâncimii de lucru şi a
turaţiei scăzute a rotorului. Presupune folosirea unui număr mare de muncitori pentru
adunatul cartofilor. Recoltarea semimecanizată se poate efectua cu maşinile de scos cartof
pe două rânduri, cu transportoare-scuturătoare (MSC-2).
 mecanizat – se efectuează cu combinele, pe terenuri netasate, cu o textură lutoasă sau
luto-nisipoasă şi cu un conţinut de argilă până la 25 %, fără resturi vegetale sau piatră
provenită din subsol. Operaţiunile încep cu dislocarea pământului cu tuberculi de cartof şi
continuă cu separarea pământului şi a resturilor vegetale, concomitent cu încărcarea
directă în remorca de transport - staţionar din buncărul combinei sau din mers, în remorca
tractată paralel cu combina. Cartoful se transportă direct la centrele de prelucrare, la
depozitele pentru păstrare sau la fabricile prelucrătoare.
Potenţialul biologic al cartofului depăşeşte 100 t/ha, ceea ce înseamnă că mai rămân resurse
suficiente de exploatat în cultura acestei plante.

9.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 studenţi, fiecare echipă efectuând un studiu asupra situaţiei


culturilor rădăcinoase şi tuberculifere, cu scopul înţelegerii importanţei acestor surse de alimente, furaje şi
de venituri pentru agricultori şi localităţile rurale. Va urma analizarea culturii cartofului, component
important al asolamentelor de câmp şi legumicole din România, cu abordarea problemelor specifice de
biologie şi a cerinţelor ecologice, a căror cunoaştere va facilita înţelegerea particularităţilor tehnologiei de
cultură, în funcţie de zona de cultivare şi destinaţia recoltei.

9.6. Rezumat

Colectivităţile umane la diferite nivele (european, naţional, regional, local, familial) se confruntă cu
diverse probleme, printre care asigurarea unei alimentaţii îndestulătoare şi de calitate şi a unor venituri care să
permită un trai decent. O contribuţie importantă la rezolvarea acestor probleme o au culturile de cartof şi sfeclă
pentru zahăr, prin suprafeţele cultivate, locurile de muncă existente din filierele de industrializare şi valorificare a
recoltelor, precum şi prin utilizarea directă în alimentaţie. Cartodul, „a doua pâine” se pretează la cultivarea în sistem
industrial-intensiv (cultură mecanizată integral), dar şi în sistem gospodăresc (tehnologie bazată pe lucrări manuale)
şi reprezintă un aliment de bază pentru familiile din mediul rural şi o sursă de venituri.

152
Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări
recapitulative:
1. Cum apreciaţi situaţia actuală a culturilor rădăcinoase şi tuberculifere în România şi perspectivele acestora?
2. Cum pot fi caracterizate cerinţele cartofului faţă de sol?
3. Ce este degenerarea cartofului, care sunt cauzele şi cum poate fi evitată?
4. Lucrările efectuate la sol după plantarea cartofului sunt următoarele:
5. Care este cel mai păgubitor dăunător al cartofului şi ce include strategia pentru combaterea acestuia?
6. Recoltarea cartofului pentru consum extratimpuriu are anumite particularităţi pe care vă rugăm să le consemnaţi.

Cuvinte cheie: Culturile tuberculifere şi rădăcinoase: suprafeţe, producţii, strategii; Cartoful: biologie, ecologie,
soiuri, tehnologia de cultură.

9.7. Teste de autoevaluare

1. Ce sunt tuberculii de cartof din punct de vedere biologic (botanic):


a. Formaţiuni aeriene pe care se formează frunze şi flori
b. Formaţiuni tulpinale subterane
c. Lăstari care pornesc de la subsuoara frunzelor
d. Muguri dorminzi
2. Temperaturile la care are loc îndulcirea tuberculilor în depozite sunt următoarele:
a. 0 - 2oC
b. 5 - 7oC
c. 16 - 17oC
d. maximum 29oC
3. Zona foarte favorabilă pentru cultura cartofului în România este situată în:
a. Regiunile de câmpie, cu 400 - 600 mm precipitaţii anual şi 20 - 22oC temperatura medie a lunii
celei mai calde
b. Regiunile de coline cu 600 - 800 mm precipitaţii anual şi 25 - 30oC temperatura medie a lunii celei
mai calde
c. Regiunile montane şi submontane, cu 600 - 800 mm precipitaţii anual, 340 - 370 mm precipitaţii în
lunile de vară şi 18 - 19oC temperatura medie a lunii celei mai calde
d. Regiunile de deal submontane şi lunci, cu 600 - 700 mm precipitaţii anual, 270 - 300 mm
precipitaţii în lunile de vară şi 19 - 20oC temperatura medie a lunii celei mai calde
4. Ce conţinut în amidon trebuie să aibă soiurile de cartof de masă:
a. peste 25 %
b. 17 - 18 %
c. peste 19 %
d. până la 25 %

153
5. Care sunt dozele de îngrăşăminte la cartof recomandate pentru un sol bine aprovizionat cu azot,
fosfor şi potasiu, pentru o recoltă de 50 t tuberculi/ha:
a. 60 kg N, 50 kg P2O5, 190 kg K2O
b. 215 kg N, 140 kg P2O5, 275 kg K2O
c. 30 kg N, 15 kg P2O5, 40 kg K2O
d. 520 kg N, 270 kg P2O5, 410 kg K2O

6. Densitatea de plantare la cartoful pentru sămânţă este de:


a. 60 - 70 mii tuberculi/ha, pentru a realiza 250 - 300 mii tulpini principale/ha
b. 80 - 100 mii tuberculi/ha
c. 35 - 40 mii tuberculi/ha, pentru a realiza 180 - 200 mii tulpini principale/ha
d. Nu există recomandări specifice sub aspectul densităţii între diferite tipuri de cultură la cartof

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei pregătirii materialului
de plantat şi plantatului la cartof, într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic (zona unde
activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de cartof.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agro-bucuresti.ro, www.potato.ro (INCDCSZ Braşov)
şi ale firmelor care furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii/
recomandări privind cultivarea cartofului.

9.8. Concluzii

Această unitate de studiu a prezentat situaţia culturilor rădăcinoase şi tuberculifere în lume şi în


România, cu date statistice care fundamentează strategiile agricole şi alimentare în domeniu. Cele două
culturi agricole din această grupă, importante pentru România, sunt cartoful şi sfecla pentru zahăr,
caracteristice, de altfel, în cea mai mare măsură spaţiului european. Cunoaşterea particularităţilor biologice
şi ecologice ale cartofului, detaliate în acest capitol, este absolut necesară pentru elaborarea tehnologiei de
cultivare şi pentru o cât mai eficientă valorificare a recoltelor.

154
9.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Robu T., Borcean I., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2012, Tabără V. –
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Băşa A.Gh., Ionescu (Truţa) Alina Maria,
Duşa Elena Mirela, 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante tehnice.
Editura „ALPHA MDN”, Buzău.
3. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A.V., 2012 – Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Constantinescu Ecaterina şi colab., 1969 – Cartoful. Editura „Agro-Silvică”, Bucureşti.


2. Copony W., 1987 – Fertilizarea cartofului. Revista „Producţia vegetală”, Horticultura, nr. 11.
3. Donescu D., 1996 – Ghid practic de protecţie a cartofului. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Morar G., 1999 – Cultura cartofului. Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca.

155
UNITATEA DE STUDIU 10

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA SFECLA PENTRU ZAHĂR

Cuprins
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Biologie şi ecologie
10.3.1. Particularităţi biologice
10.3.2. Cerinţe ecologice
10.3.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
10.4. Tehnologia de cultură la sfecla pentru zahăr
10.4.1. Rotaţia culturii
10.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor
10.4.3. Lucrările solului
10.4.4. Sămânţa şi semănatul
10.4.5. Lucrările de îngrijire
10.4.6. Recoltarea
10.4.7. Producerea materialului semincer la sfecla pentru zahăr
10.4.7.1. Obţinerea butaşilor
10.4.7.2. Cultura plantelor semincere
10.5. Sarcină de învăţare
10.6. Rezumat
10.7. Teste de autoevaluare
10.8. Concluzii
10.9. Bibliografie recomandată

10.1. Introducere

Acest capitol este destinat prezentării sfeclei pentru zahăr, o cultură agricolă specifică pentru
continentul european, creatoare de locuri de muncă şi eficienţă economică pe întreaga filieră a zahărului,
de la producerea rădăcinilor în câmp şi până la industrializare şi comercializarea produselor finale. O
atenţie aparte este acordată particularităţilor biologice şi cerinţelor ecologice, care ilustrează adaptarea
acestei plante la climatul temperat. Pe această bază sunt dezvoltate recomandările privind tehnologia de
cultivare, inclusiv tehnologia pentru producerea de sămânţă.
Timpul necesar pentru parcurgerea unităţii de studiu este de 3 ore.

10.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să cunoaşteţi particularităţile biologice ale plantei de sfeclă pentru zahăr pentru a putea să
elaboraţi corect tehnologia de cultivare;

156
- să evaluaţi condiţiile naturale din zona unde activaţi (sau zona de domiciliu), prin comparaţie
cu cerinţele sfeclei pentru zahăr şi să identificaţi pe harta zonării ecologice a sfeclei pentru
zahăr amplasamentul acesteia;
- să cunoaşteţi cerinţele sfeclei pentru zahăr faţă de planta premergătoare pentru a decide cea
mai bună amplasare a culturii şi să întocmiţi planul de fertilizare în funcţie de particularităţile
de nutriţie şi reacţia specifică la îngrăşăminte;
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile naturale, planta
premergătoare şi dotarea tehnică a fermei şi să fundamentaţi stabilirea parametrilor
semănatului;
- să elaboraţi strategia de control a buruienilor, dăunătorilor şi bolilor în cultura sfeclei pentru
zahăr;
- să cunoaşteţi particularităţile procesului de maturare la sfecla pentru zahăr pentru a decide
asupra tehnologiei recoltatului.

10.3. Biologie şi ecologie

10.3.1. Particularităţi biologice

Sfecla cultivată este o plantă bienală: în primul an de vegetaţie se formează „corpul sfeclei”, iar
în anul al doilea formează ramurile florifere care fructifică.
Corpul sfeclei - convenţional, „rădăcina”, în medie circa 500 g; este format din (fig. 47):
 Epicotil (capul sau coletul) – partea
superioară care creşte afară din pământ, pe
care, în primul an, se formează rozeta de
frunze, iar în al doilea an tulpinile florifere.
Reprezintă circa 18 % din greutatea corpului
sfeclei şi circa 4 - 8 % din lungime.
 Hipocotil – porţiunea cuprinsă între epicotil
şi rădăcina propriu-zisă. Reprezintă la
soiurile cultivate pentru zahăr 5 - 10 % din
lungimea corpului sfeclei şi circa 28 % din
greutate. Fig. 47. Corpul sfeclei
 Rădăcina propriu-zisă – zona dintre hipocotil pentru zahăr
(după I. Fazecaş, 1979)
şi „coadă”, adică zona unde diametrul scade
sub 1 cm. Reprezintă circa 90 % din lungimea corpului sfeclei şi 55 - 60 %
din greutate. De-a lungul rădăcinii se găsesc două şănţuleţe din care
pornesc rădăcinile laterale subţiri, care pătrund în sol până la 150 - 200 cm,
iar lateral pe o rază de 50 - 60 cm.
157
Rădăcina conţine circa 75 % apă şi 25 % s.u., din care: 17,5 % zaharoză şi
7,5 % substanţe nezaharoase (celuloză, hemiceluloză, substanţe pectice,
substanţe azotate, cenuşă).
Structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate: peridermă formată din suber, felogen şi
feloderm; parenchim – care predomină în masa rădăcinii; fascicule libero-
lemnoase, dispuse pe 8 - 12 inele concentrice.
Frunzele - cotiledoanele sunt primele frunze;
- frunzele adevărate – apar succesiv, frecvent se formează 30 - 40 frunze, dar şi
80 - 90 frunze. Lung peţiolate, cu limbul oval-alungit, cu suprafaţa netedă sau
gofrată, portul erect, semierect sau culcat; soiurile cu frunzele erecte se
pretează la mecanizarea lucrărilor de îngrijire;
- suprafaţa foliară maximă 6.000 - 14.000 cm2; în iulie, indicele foliar 4 - 5 şi în
august 6 - 8;
- ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie; lăstarii principali
au 80 - 200 cm înălţime şi ramificaţi; pe ramificaţii sunt inserate frunze mici,
scurt-peţiolate, cu limb alungit.
Florile - sesile, hermafrodite, pot fi solitare, în cazul formelor monogerme: 10.000 -
20.000 flori/plantă. Polenizarea alogamă, anemofilă şi entomofilă.
Fructul - la soiurile plurigerme fructul – glomerul cu 2 - 5 fructe simple (nucule);
soiurile monogerme au glomerule cu o singură nuculă (fig. 48);
- masa a 1.000 de glomerule – 20 - 30 g la glomerulele plurigerme şi 15 - 20 g
la cele monogerme. MH = 20 - 25 kg/hl.
Sămânţa - masa de 2 - 6 mg şi forma seminţei elipsoidală, rostrată.

Fig. 48. Reprezentare schematică a germinării unei seminţe de sfeclă pentru zahăr:
(după I. Fazecaş, 1979)
A – embrion; B, C, D – faze succesive de germinare;
E – plantulă cu frunzuliţe cotiledonale desfăcute

158
10.3.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- 2.400 - 2.900°C, suma gradelor de temperatură mai mari de 0oC, în primul an de vegetaţie şi
1.800°C în anul al doilea;
- 3 - 4°C temperatura minimă de germinaţie, iar durata de răsărire la această temperatură este
de 20 - 30 zile; la 9 - 10°C seminţele germinează în 9 zile, iar la 15 - 16°C, în 4 - 7 zile;
- la -2°C ... -4°C, cotiledoanele degeră; în faza de 6 - 10 perechi de frunze plantele rezistă până
la -8°C (Gh. Bîlteanu, 1993);
- acumularea zahărului încetează la 5 - 6°C. Sfeclele recoltate îngheaţă la -1°C şi are loc
fenomenul de „invertire a zahărului”.
Cerinţe faţă de umiditate:
- plantă pretenţioasă faţă de umiditate; producţii mari şi stabile se obţin în zonele cu 500 -
600 mm precipitaţii anual; consumul specific de apă 350 - 500;
- secetele din lunile iunie, iulie şi august micşorează recoltele şi înrăutăţesc calităţile
tehnologice de prelucrare prin creşterea conţinutului de azot vătămător.
Cerinţe faţă de lumină:
- plantă de zi lungă, cu foliaj bogat, care valorifică bine energia luminoasă. Durata de strălucire
a soarelui pe perioada de vegetaţie - 850 de ore;
- importante intensitatea luminii şi insolaţia din lunile august-septembrie, când se acumulează
mari cantităţi de zahăr.
Cerinţe faţă de sol:
- foarte pretenţioasă faţă de sol datorită sistemului radicular profund, cu capacitate mare de
respiraţie şi un consum ridicat de elemente nutritive şi apă;
- favorabile solurile cu textura luto-nisipoasă, cu 17 - 20 % argilă, profunde, bine structurate,
cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile pentru apă şi aer, bogate în substanţe
nutritive, cu pânza de apă freatică la 2 - 4 m adâncime şi reacţie slab acidă - slab alcalină
(pH = 6,5 - 8);
- cele mai favorabile: cernoziomuri, aluviuni luto-nisipoase, luvosoluri şi preluvosoluri roşcate.

Zonarea culturii sfeclei pentru zahăr în România (fig. 49):


 Zonă foarte favorabilă – suprafeţe mari în Câmpia sud-estică şi centrală a Transilvaniei, în
câmpia din nord-vestul ţării, câmpia din nordul Moldovei. 630 - 740 mm precipitaţii anual
(360 - 400 mm în perioada de vegetaţie a sfeclei – aprilie - octombrie); 18 - 21°C izoterma
verii; 10 - 30 de zile frecvenţa zilelor cu peste 30°C, favorizând acumularea zahărului în
rădăcini. Predomină: cernoziomuri cambice şi argice, aluviuni bine solificate, mai puţin
luvosoluri şi preluvosoluri roşcate.

159
 Zonă favorabilă – 130 - 150 mii ha, o bună parte în vecinătatea zonei foarte favorabile,
subdivizată în subzonele: Favorabilă 1 şi 2 – Câmpia Dunării, a Dobrogei şi centrul şi sudul
Moldovei. 450 - 350 mm precipitaţii, cu repartizare mai puţin favorabilă. Însuşirile fizice şi
de fertilitate ale solurilor, condiţiile favorabile de lumină şi temperatură specifice câmpiei din
sudul ţării, aplicarea unui regim raţional de irigare – factori care pot recomanda trecerea
acestei zone în cadrul zonei foarte favorabile.

Fig. 49. Zonarea culturii sfeclei pentru zahăr


(după I. Fazecaş, 1979)

10.3.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Sfecla – familia Cheonopodiaceae, genul Beta, specia B. vulgaris L., subsp. vulgaris (sfecla
cultivată): convar. crassa Alef., cu: var. altissima Döll. (sin. saccharifera Alef.), cultivată pentru zahăr;
var. crassa Alef. – soiurile furajere; var. conditiva Alef. şi lutea DC. – formele legumicole.
Soiurile de sfeclă pentru zahăr cultivate, actualmente, la noi sunt prezentate în tabelul 42. În
cultură se găsesc, în prezent, soiuri diploide, triploide şi tetraploide. După numărul de fructe în glomerul,
atât soiurile diploide, cât şi cele poliploide, pot fi monogerme genetic (glomerule cu un singur fruct,
respectiv o singură sămânţă) sau plurigerme (glomerule cu mai multe fructe, respectiv seminţe).

Tabelul 42
Soiurile de sfeclă de zahăr (Beta vulgaris L.) cultivate în România
(după Catalogul Oficial al soiurilor, 2012)
Denumirea Ţara de Denumirea Ţara de
Ploidia Ploidia
soiului origine soiului origine
Akku dipl. Germania Evelina dipl. Germania
Amata dipl. Suedia Georgina dipl. Germania
Andra trip. România Gina dip. Germania
Asteria tripl. Suedia Imperial dipl. Danemarca
Balkal dipl. Danemarca Kasandra trip. Germania
Bartos trip. Olanda Laetitia dipl. Germania
Bârsa dipl. România Lavinia dipl. Germania

160
Denumirea Ţara de Denumirea Ţara de
Ploidia Ploidia
soiului origine soiului origine
Bellini dipl. Danemarca Leila dipl. Germania
Bianca dipl. Germania Lenora dipl. Germania
Buda dipl. Olanda Lukomon trip. Olanda
Casino dipl. Danemarca Merak dipl. Germania
Cercos trip. Olanda Nancy dipl. Danemarca
Cesar dipl. Germania Pingus dipl. Danemarca
Cronos dipl. Suedia Porto trip. Germania
Davis trip. SUA Remos dipl. Germania
Deleita dipl. Suedia Rosita dipl. Suedia
Diamant dipl. Danemarca Safir dipl. România
Eike dipl. Germania Smezana dipl. Germania
Esprit dipl. Germania Ventura-Venera dipl. Danemarca
Evelina dipl. Germania - - -

10.4. Tehnologia de cultură la sfecla pentru zahăr

10.4.1. Rotaţia culturii

 Sfecla pentru zahăr – urmează după culturi care părăsesc terenul devreme, pentru a rămâne
timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. Se pot asigura astfel
acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.
 Cele mai bune premergătoare – cereale de toamnă, leguminoase anuale, cartof.
 Contraindicate: cruciferele şi ovăzul din cauza dăunătorilor comuni (nematode); floarea-
soarelui şi cânepa, din cauza consumului mare de apă şi potasiu; sorgul şi iarba de Sudan,
datorită epuizării solului în apă.
 Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode, sau
după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă, şi numai după 8 ani, în cazul infestării puternice.
 Sfecla – bună premergătoare pentru orz, grâu, porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători
comuni.

10.4.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru o tonă de rădăcini: N – 4,0 - 5,0 kg; P – 1,7 - 2,9 kg; K – 5,8 - 8,2 kg;
Ca – 1,4 - 2,6 kg; Mg – 1,4 - 2,6 kg; Na – 1,4 - 2,6 kg.
Azotul - cel mai important element pentru creşterea plantelor. 1 kg azot asigură un
spor de 52 - 110 kg rădăcini.
Fosforul - favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la creşterea
producţiei de rădăcini, sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2 % (Gh. Bîlteanu,
1974); 1 kg fosfor determină obţinerea a 17 kg zahăr.

161
Potasiul - favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea zahărului în
rădăcini, conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli; sporul de
producţie realizat de 1 kg potasiu este de 25 - 30 kg rădăcini şi 4,5 - 5,5 kg
zahăr.
Microelemente - prevenirea carenţei în bor se realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax
(1,5 - 3,0 kg bor), odată cu fertilizarea de bază.
Gunoiul de grajd - asigură importante sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol;
- gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura de vară sau toamnă;
- pentru 1 tonă gunoi încorporat, dozele de îngrăşăminte se vor diminua cu:
2,5 kg N/ha, 1,5 kg P2O5/ha, şi 2,5 kg K2O /ha, când îngrăşământul organic se
aplică direct sfeclei, şi cu 1,5 kg N/ha, 1,0 kg P2O5/ha şi 1 kg K2O/ha, la
gunoiul aplicat plantei premergătoare.
 Îngrăşămintele verzi – importante în regiunile unde leguminoasele pot fi cultivate în mirişte
sau la irigat.
 Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se efectuează în funcţie de recolta scontată şi
aprovizionarea solului cu elemente fertilizante (tab. 43). Recomandările sunt următoarele: pe
solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate
medie şi slabă, N140-180P80-115K60-110.
Tabelul 43
Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontată (Rs)
şi de gradul de asigurare a solului (după I. Borcean, 2006)
Recolta scontată (Rs) Indicele de azot - IN
(kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125
50000 235 220 208 196 186 177 169 163 157
60000 263 248 235 223 213 204 196 189 184
70000 283 271 258 247 236 228 219 214 208
80000 301 289 276 265 254 245 237 231 225
Rs Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P-AI) la ppmP
(kg/ha) 5 10 20 30 40 50 60 70 80
40000 105 98 90 85 82 80 79 79 78
50000 126 119 111 106 103 101 100 100 99
60000 144 137 129 124 121 119 118 118 117
70000 161 154 146 141 138 136 135 135 134
80000 174 167 159 154 151 149 148 148 147
Rs Asigurarea solului cu potasiu mobil (K-AI) la ppmK
(kg/ha) 40 60 80 100 120 140 160 180 200
40000 141 119 103 90 82 73 68 66 60
50000 161 139 123 110 102 93 88 83 80
60000 177 155 139 126 117 109 104 93 96
70000 190 168 152 138 130 122 116 111 109
80000 199 178 162 149 140 133 127 121 119

162
 Administrarea îngrăşămintelor simple cu fosfor şi potasiu trebuie efectuată odată cu arătura
adâncă, de vară sau de toamnă; îngrăşămintele cu azot se aplică fracţionat, 1/2 din doză la
pregătirea patului germinativ şi restul în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică,
folosind cultivatorul cu fertilizatoare.
 Îngrăşămintele complexe (NPK) (de tipurile 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13) se aplică la
pregătirea patului germinativ.
 Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr sporeşte producţia
de rădăcini (cu până la 29 %). Aceste îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de
combatere a bolilor şi dăunătorilor şi pot fi aplicate în amestec.

10.4.3. Lucrările solului

 După plantele care părăsesc terenul în vară (cereale păioase) – dezmiriştit cu grape cu discuri,
prin care se previne pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea apei din precipitaţii.
 Arătura – se execută la adâncimea de 28 - 30 cm.
 Nivelarea arăturii din toamnă cu diferite utilaje agricole, asigură pregătirea terenului mai
devreme în primăvară, printr-o singură trecere cu combinatorul.
 Pregătirea patului germinativ – pe solurile uşoare cu combinatorul format din grapa cu colţi
rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de „tip croskillet”); pe solurile mai grele
şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul,
care poate afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri; adâncimea de mobilizare a solului nu
trebuie să depăşească 4 cm.
 Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată de adâncimea la care se încorporează
sămânţa şi de gradul de mărunţire a solului (fig. 50). Cele mai bune rezultate se obţin când se
seamănă la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm.

Fig. 50. Influenţa pregătirii terenului asupra încolţirii seminţei de sfeclă pentru zahăr
(după I. Borcean, 2006)
a – teren bine pregătit cu combinatorul; b – teren pregătit necorespunzător cu discul sau cultivatorul

163
10.4.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa – trebuie să provină din loturi semincere certificate, categoria biologică înmulţirea I,
puritatea minimum 99 %, germinaţia minimum 75 %; sămânţă „şlefuită” în cazul soiurilor plurigerme şi
„neşlefuită” la soiurile monogerme. Glomerulele şlefuite sunt de regulă drajate, respectiv acoperite cu un
liant în care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi
calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie.
 Sămânţa se tratează pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp.,
Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis), cu: acetamiprid (MOSPILAN 70WP,
30 kg/tonă sămânţă), iar pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora,
Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, cu: himexazol (TACHIGAREN 70 WP, 6 g/kg)
ş.a.
Epoca de semănat - primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de
încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la 3 - 4°C, iar terenul este
zvântat; semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi
25 martie în zona de nord a ţării.
Densitatea - la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturile neirigate şi 110 -
120 mii plante/ha la culturile irigate;
- în tehnologia clasică se seamănă un număr dublu sau chiar triplu de
seminţe, din cauza capacităţii germinative reduse şi răsăritului dificil.
Distanţele de semănat - pe suprafeţele recoltate mecanizat, sfecla pentru zahăr se seamănă la
distanţe între rânduri de 45 cm, iar pe suprafeţele unde recoltatul se
efectuează semimecanizat se seamănă în benzi, după schema: 45-60-
45-45-45-60-45.
Cantitatea de sămânţă - în funcţie de distanţele de semănat, pe rând (8 - 12 cm), variază la
soiurile monogerme între 5 şi 8 kg/ha, iar la soiurile plurigerme între 8
şi 12,5 kg/ha.
Adâncimea de semănat - 2 - 3 cm la sămânţa monogermă şi 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă.
Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de
adâncime.

10.4.5. Lucrările de îngrijire

 Combaterea chimică a buruienilor:


 pentru combaterea buruienilor se vor folosi erbicide antigramineice asociate cu erbicide
antidicotiledonate (tab. 44);

164
Tabelul 44
Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr
(după I. Borcean, 2006)
Doze de produs
Nr.
Erbicidul comercial Buruieni combătute
crt.
(l/ha sau kg/ha)
Erbicide preemergente
1 Pyramin WP 4-6 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8+3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate
3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6 - 8 + 1 - 1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6 - 8 + 1 - 1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
5 Diizocab 80 CE + Venzar 80 WP* 6 - 8 + 1 - 1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
6 Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3 - 6 + 1 - 1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
7 Eradicane 6 E + Venzar 80 WP* 6 - 8 + 1 - 1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
8 Nortron + Venzar 80 WP* 8 - 10 + 1 - 1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
9 Dual 960 EC 2-3 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
10 TCA 10 - 15 Monocotiledonate
11 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate
12 Duacil 6,5 G 30 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie
1 Fusilade super 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
2 Nabu S 6-8 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
3 Targa 10 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
4 Furore 90 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
5 Gallant 125 EE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
6 Betanal 6 Dicotiledonate anuale
7 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale
8 Lontrel 300** 0,3 - 0,5 Dicotiledonate
9 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale
10 Nortron Super 2,4 - 3 Monocotiledonate şi dicotiledonate
11 Betanal AM-11 6 Dicotiledonate anuale
12 Betanal Tangem 8 (4 + 4) Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
13 Betanal Compact 4,5 (1,5 + 1,5 + 1,5) Dicotiledonate anuale
14 Betanal Progres 4 (2 + 2) Dicotiledonate anuale
15 Focus Ultra 3-4 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
16 Gallant Super 1 - 1,5 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol.
** - În asociaţie cu Fusilade, Gallant, Targa, dacă există Cirsium arvense.

 în solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se folosesc erbicidele:
fluazifop-butil (FUSILADE SUPER, 1,5 - 2 l/ha. Dacă cultura este infestată şi cu Sorghum
halepense, dozele din erbicidele menţionate se măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efec-
tuându-se atunci când plantele de costrei au 15 - 35 cm înălţime;
 combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile.
 Prăşitul
 în tehnologia clasică, prima praşilă mecanică se execută după 8 - 10 zile de la semănat,
deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii,
lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm, la adâncimea de 4 - 6 cm;
 în vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice, începând imediat ce rândurile devin
vizibile şi repetate la intervale de 10 - 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de
îmburuienare; adâncimile de lucru sunt 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a II-a, 10 -
12 cm la praşila a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a; viteza de înaintare a tractorului este
de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două
lucrări;

165
 la prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu
cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar cuţitele
săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale (fig. 51).

Fig. 51. Echiparea cultivatorului pentru prima praşilă cu cuţite-săgeată


şi discuri de protecţie (după Gh. Bîlteanu, V. Bârnaure, 1979)

 Răritul:
 în tehnologiile moderne densităţile dorite se realizează prin semănatul sfeclei la distanţă
definitivă bob cu bob, cu sămânţă din soiuri monogerme genetic, cu indicatori de calitate
superiori, cu condiţia protejării perfecte a culturii împotriva buruienilor, a bolilor şi dăună-
torilor;
 răritul, efectuat manual, este o lucrare din tehnologia clasică, pentru asigurarea densităţii
optime.
 Combaterea bolilor:
 cercosporioza (Cercospora beticola) – apare în lunile iunie-iulie, mai frecvent în zonele şi
în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de irigare; pierderile provocate
pot ajunge la 30 % la producţia de rădăcini şi 40 % la producţia de zahăr. Se efectuează 2 -
3 tratamente cu: diniconazol (SUMI 8, 0,5 l/ha); carbendazim (BAVISTIN 50, 0,3 l/ha);
bitertanol (BAYCOR 300, 2 l/ha) ş.a.;
 făinarea (Erysiphe betae) se combate cu propiconazol (TILT 250 EC, 0,3 l/ha).
 Combaterea dăunătorilor:
 dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus
sp., Chaetocnema tibialis) se combat prin tratamente la sămânţă şi în vegetaţie cu:
clorpirifos (DURSBAN 4 Z, 1,5 l/ha) sau deltametrin (DECIS 2,5 EC, 0,5 l/ha);
 larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetaţie cu:
bifentrin (TALSTAR 10 EC, 0,1 l/ha); afla-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha);
deltametrin (DECIS 2,5 EC, 0,5 l/ha); quinalphos (EKALUX 25 EC, 1,0 l/ha);
esfenvalerat (SUMI ALFA 10 EC, 0,3 l/ha); dimetenamid-P + terbutilazin (SUMICOMBI
30 EC, 0,75 l/ha); clorpirifos (DURSBAN 4 EC, 1,5 l/ha).
 Irigarea:
 în anii normali, la mijlocul lunii iunie, se recomandă o normă de udare de 500 - 600 m3/ha,
revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de textura
solurilor;
166
 se recomandă: în zona de stepă norma de irigaţie de 4.800 - 5.600 m3/ha apă în 6 - 7 udări;
în zona de silvostepă 5 - 6 udări, cu norma de irigare de 3.500 - 4.200 m3/ha; în zona
pădurilor din câmpie, 4 - 5 udări, cu o normă de irigare de 2.400 - 3.000 m3/ha;
 între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali şi
numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.

10.4.6. Recoltarea

 Epoca de recoltare – când sfecla a ajuns la maturitate, rădăcinile au atins greutatea maximă şi
au conţinutul mai ridicat de zahăr. Fenologic – frunzele se împuţinează şi devin de culoare
verde deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. Calendaristic: în jur de 15 - 20
septembrie în zonele din sudul ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.
 Decoletarea – rădăcinile cu greutate mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură
orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil; rădăcinile mai mari de 1 kg
se decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzi şi
efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm (fig. 52).

Fig. 52. Moduri de decoletare (după I. Fazecaş, 1979):


a – decoletarea orizontală; b – decoletarea conică; c – decoletare corespunzătoare;
d, d’ – decoletare necorespunzătoare

 Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat:


 recoltarea mecanizată – în două faze (de exemplu, cu seturile de maşini MDS-3 + MRS-3,
şi BM-6 + KS-6) sau într-o singură fază (de exemplu, cu combinele de recoltat sfeclă
CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine);
La recoltarea în două faze, pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, trebuie
îndeplinite condiţiile: teren perfect nivelat; semănat executat echidistant şi în rânduri
drepte; răsărire explozivă şi fără goluri; distanţa între plante 18 - 22 cm; la prăşit să nu se
scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul
curat de buruieni; culturile cu distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta,
iar cele care au coletul deasupra solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie
oblic; terenul să aibă umiditate normală; lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică
roua.

167
 Recoltarea semimecanizată – dislocarea rădăcinilor se efectuează cu DSP-4, iar extragerea
rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Rădăcinile decoletate şi bine curăţate
de pământ se aşează în grămezi şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.
 Recoltarea manuală – realizată cu furci speciale. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi
se decoletează tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.

În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile zonate în prezent se


pot realiza producţii de peste 50 t/ha rădăcini. Producţia de frunze şi colete reprezintă 38 % din recolta de
rădăcini.

10.4.7. Producerea materialului semincer la sfecla pentru zahăr

10.4.7.1. Obţinerea butaşilor

 Obţinerea butaşilor în cultură de primăvară


 Este asemănătoare culturii industriale în ceea ce priveşte rotaţia, lucrările solului şi
lucrările de îngrijire. Epoca de semănat este aceeaşi ca şi în cultura industrială. Distanţa
între rânduri 45 cm, cu o distribuţie pe rând a glomerulelor la 5 cm, ce corespunde la
440.000 - 450.000 glomerule/ha, ceea ce permite obţinerea a 200.000 butaşi/ha. Cantitatea
de sămânţă 12 - 14 kg/ha la soiurile plurigerme şi 7 - 8 kg/ha la soiurile monogerme.
Adâncimea de semănat 2 - 4 cm. Semănatul efectuat cu semănători pentru semănat în
cuiburi (de tip SPC). Lucrările de întreţinere identice cu cele din cultura industrială.
 Recoltarea butaşilor la maturitatea deplină, exteriorizată prin îngălbenirea frunzelor, cu
excepţia celor din mijlocul rozetei, când butaşii nu mai acumulează substanţă uscată
(mijlocul lunii octombrie în zonele din nordul ţării şi sfârşitul aceleiaşi luni în sudul ţării).
 Recoltarea – semimecanizată cu dislocatorul DSP-4, după care butaşii se sortează,
reţinându-se cei de 100 - 300 g, sănătoşi, neramificaţi, nedeformaţi, care se fasonează
tăind frunzele la circa 2 cm deasupra epicotilului şi a codiţei. Cei mai indicaţi butaşi sunt
cei de 70 - 80 g. Recoltarea mecanizată – realizată cu combina pentru recoltat sfeclă
(CRS-2) la care se suspendă aparatul de decoletare, după ce, în prealabil, s-a efectuat
îndepărtarea frunzelor, cu 2 cm mai sus de epicotil, cu CSU-EI sau cu MTV-4.
 Sortarea butaşilor pe categorii de mărime (80 - 140 g, 150 - 200 g şi peste 200 g) uşurează
lucrările de primăvară, plantarea urmând să se efectueze conform cu greutatea butaşilor,
fapt care contribuie la obţinerea de culturi uniforme.
 Obţinerea butaşilor în cultură de vară
 În sudul ţării este recomandat semănatul de vară, pentru obţinerea butaşilor în cultură
succesivă – se economiseşte timp şi teren, dar este necesară irigarea. Perioada de semănat
10 - 15 iulie.

168
 Samulastra de orz sau grâu şi buruienile mono- şi dicotiledonate se combat cu: S-metolaclor
(DUAL 500, 1,2 - 1,5 l/ha), asociate cu lenacil (VENZAR, 1,2 - 1,6 l/ha). Combaterea
costreiului din rizomi cu: fluazifop-P-butil (FUSILADE W, 0,8 - 1,3 l/ha), asociat cu
fenmedifam + etofumesan (BETANAL AM, 5 kg/ha), asigurând şi combaterea buruienilor
mono- şi dicotiledonate, inclusiv a costreiului (N. Şarpe, 1987).
 Regimul de irigare: o udare cu 800 - 1.200 m3/ha, după recoltarea plantei premergătoare; o
udare de răsărire cu 400 - 500 m3/ha; 3 - 4 udări în perioada de vegetaţie. Ultima udare la
sfârşitul lunii septembrie - început de octombrie.
 Celelalte lucrări sunt similare celor din culturile realizate în ogor propriu.

10.4.7.2. Cultura plantelor semincere

Lucrările solului sunt cele recomandate pentru culturile de câmp.


Fertilizarea cu 20 - 30 t gunoi de grajd + N60P90K40, sau numai cu îngrăşăminte chimice, N100-120
P120-150K50-100.
Plantarea butaşilor – în luna martie, cu densitatea optimă la soiurile plurigerme de 30 - 50 mii
butaşi/ha, 40 - 50 mii butaşi/ha la irigat, şi 60 mii butaşi/ha în cazul butaşilor mici, sub 100 g. Distanţa
dintre rânduri 60 cm. Adâncimea de plantare – astfel ca vârful butaşilor să fie la 2 cm sub nivelul solului.
Lucrarea poate fi efectuată cu maşini de plantat butaşi MPB-4.
Lucrările de îngrijire. Combaterea buruienilor prin 3 - 4 praşile mecanice şi două praşile
manuale pe rând, până la înflorirea plantelor. Prima praşilă la 5 - 7 cm, imediat ce 40 - 50 % din seminceri
au răsărit, următoarele la 10 - 12 cm. Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele ca la
sfecla industrială. În cursul vegetaţiei se efectuează: combaterea gărgăriţei şi a afidelor; cârnitul vârfului
lăstarilor principali, când au înălţimea de 10 - 12 cm; ciupitul vârfului tuturor lăstarilor după fecundare;
polenizarea suplimentară – în faza de înflorire cu ajutorul unor frânghii lungi de 3 - 5 m, sau prin
amplasarea de stupi de albine; irigarea - se pot efectua trei udări (după plantare cu 300 - 400 m3/ha; în
perioada formării lăstarilor cu 400 - 600 m3/ha; la înflorire - formarea seminţelor).
Recoltarea. Maturarea glomerulelor este neuniformă, începând de la bază spre vârf, la început
pe tulpinile principale şi continuă cu ramificaţiile de ordinele I, II etc., iar la maturitatea completă
glomerulele se scutură uşor. Recoltarea se poate realiza mecanizat, direct sau divizat, şi manual.
Recoltarea mecanizată – realizată cu combina la circa 5 zile după aplicarea desicantului diquat
(REGLONE, 5 l/ha în 100 - 150 l apă, împrăştiat cu avionul), când glomerulele de la baza lăstarilor au
culoare castanie, iar seminţele, în secţiune, au aspect făinos. Metoda dă bune rezultate în lanurile cu
coacere uniformă şi curate de buruieni. Recoltarea divizată – constă în tăierea plantelor cu vindroverul şi
treierarea lor după 5 - 10 zile, în funcţie de uscare, cu combina. După treierat seminţele se expun la soare,
se lopătează, şi se curăţă prin vânturare mecanică, până ajung la umiditatea de 14 %.
Producţiile de sămânţă sunt frecvent de 1.800 - 2.500 kg/ha, dar în condiţii bune de cultură
producţia trece de 3.000 kg/ha.

169
Producerea seminţelor prin iernarea butaşilor în câmp. Metoda este studiată încă din anul
1920 în SUA şi apoi în mai multe ţări europene (Danemarca, Anglia, Italia, Bulgaria, Turcia, Ucraina şi
alte ţări cu ierni blânde).

10.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, care vor alege şi vor caracteriza o anumită zonă pentru
cultura sfeclei pentru zahăr. În continuare, vor fi studiate particularităţile biologice şi cerinţele ecologice
ale speciei, care vor fi comparate cu condiţiile din zona identificată. În final, vor fi studiate măsurile din
tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr, şi vor fi formulate recomandări concrete pentru contextul
pedo-climatic şi socio-economic ales.

10.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre sfecla pentru zahăr, principala specie furnizoare de zahăr din agricultura
europeană, şi despre importanţa ei alimentară, agronomică şi economică. Aţi primit informaţii asupra cerinţelor
sfeclei pentru zahăr faţă de condiţiile de cultivare şi aţi studiat biologia şi ecologia acesteia, care impun anumite
particularităţi ale tehnologiei de cultivare şi care influenţează decisiv mărimea recoltei şi rentabilitatea economică a
culturii.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Cum pot fi caracterizate cerinţele sfeclei pentru zahăr faţă de sol?
2. Precizaţi pe scurt cerinţele sfeclei pentru zahăr faţă de planta premergătoare.
3. Particularităţile lucrărilor solului pentru semănatul sfeclei pentru zahăr se referă la:
4. Precizaţi care sunt caracteristicile seminţei drajate la sfecla pentru zahăr.
5. Momentul optim al recoltării rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr poate fi precizat fenologic şi calendaristic astfel:
6. Diferenţele între obţinerea butaşilor în cultură de primăvară şi în cultură de vară sunt următoarele:

Cuvinte cheie: Sfecla pentru zahăr: biologie; ecologie; soiuri; tehnologia de cultură pentru obţinerea rădăcinilor;
tehnologia pentru obţinerea seminţelor.

10.7. Teste de autoevaluare

1. Zona foarte favorabilă pentru sfecla pentru zahăr se situează în:


a. Câmpia Dunării
b. Bărăgan şi Dobrogea
c. Câmpia Transilvaniei şi Câmpia din nordul Moldovei
d. Sudul Olteniei şi Munteniei

170
2. Sporul de producţie pe 1 kg îngrăşăminte cu azot este la sfecla pentru zahăr de:
a. 10 - 20 kg rădăcini
b. 52 - 110 kg rădăcini
c. 2 - 6 kg rădăcini
d. 200 - 300 kg rădăcini
3. Se recomandă ca sfecla pentru zahăr să revină pe acelaşi teren după minimum 6 - 8 ani din
cauza:
a. Îmburuienării terenului
b. Tasării solului
c. Infestării cu nematode
d. Consumului mare de apă
4. Pentru o recoltă de 70 t rădăcini/ha, pe un sol cu IN = 3,5, 60 ppm P-Al şi 160 ppm K-Al, dozele
optime de îngrăşăminte sunt următoarele:
a. 219 kg azot; 135 kg fosfor; 116 kg potasiu
b. 283 kg azot; 161 kg fosfor; 190 kg potasiu
c. 76 kg azot; 90 kg fosfor; 103 kg potasiu
d. 56 kg azot; 48 kg fosfor; 64 kg potasiu
5. Epoca optimă de semănat a sfeclei pentru zahăr se prezintă astfel:
a. până la 15 aprilie în sud şi până la 25 aprilie în nord
b. până la 15 martie în sud şi până la 25 martie în nord
c. între 25 martie şi 15 aprilie
d. toată luna aprilie
6. Cea mai păgubitoare boală care atacă în timpul vegetaţiei la sfecla pentru zahăr şi pentru care
sunt recomandate tratamente în vegetaţie este:
a. Tanymecus spp.
b. Cercospora beticola
c. Bothynoderes punctivendris
d. Penicillium

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei semănatului și
lucrărilor de îngrijire la sfecla pentru zahăr, într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic
(zona unde activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de sfeclă pentru zahăr.

171
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agro-bucuresti.ro, www.incdpcsz.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii/recomandări privind
cultivarea sfeclei pentru zahăr.

10.8. Concluzii

Sfecla pentru zahăr este, în principiu, singura cultură agricolă furnizoare de substanţe dulci
(zahăr) din agricultura europeană. În acest capitol ați primit informaţii asupra particularităţilor biologice şi
ecologice ale acestei culturi, care au fundamentat tehnologia de cultivare. Prezentarea verigilor
tehnologice a permis evidenţierea complexităţii problemelor cu care se confruntă cultivatorii de sfeclă
pentru zahăr, îndeosebi în privinţa pregătirii terenului, asigurării densităţii culturii, controlului
organismelor dăunătoare şi recoltatului. În plus, sistemul producerii de sămânţă aduce particularităţi şi
dificultăţi suplimentare, ceea ce face ca sfecla pentru zahăr să fie o cultură agricolă pretenţioasă şi, ca
atare, să prezinte un interes deosebit pentru pregătirea profesională.

10.9. Bibliografie recomandată

1. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Tabără V., Axinte M., Borcean I., Cernea S., Tabără V.,
2012 – Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Băşa A.Gh., Ionescu (Truţa) Alina Maria,
Duşa Elena Mirela, 2009 – Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante tehnice.
Editura „ALPHA MDN”, Buzău.
3. Soltner D., 1990 – Phytotechnie speciale. Les grandes productions vegetales. Edition XIX. Colection
,,Sciences et Tehniques Agricoles”, Anger, Franţa.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Muntean L.S., Borcean I., Roman Gh.V., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologie agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
3. Bîlteanu Gh., Bârnaure V., Fazecaş I., Ciobanu Fl., Salontai Al., Vasilică C., 1979 – Fitotehnie.
Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.

172
UNITATEA DE STUDIU 11

ALTE CULTURI DE CÂMP


TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA TUTUN ŞI HAMEI

Cuprins
11.1. Introducere
11.2. Obiective
11.3. Tehnologia de cultură la tutun
11.3.1. Suprafeţe, producţii, strategii
11.3.2. Biologie şi ecologie
11.3.2.1. Particularităţi biologice
11.3.2.2. Cerinţe ecologice
11.3.2.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
11.3.3. Tehnologia de cultură
11.3.3.1. Rotaţia culturii
11.3.3.2. Aplicarea îngrăşămintelor
11.3.3.3. Lucrările solului
11.3.3.4. Producerea şi plantarea răsadurilor
11.3.3.5. Lucrările de îngrijire
11.3.3.6. Recoltarea
11.4. Tehnologia de cultură la hamei
11.4.1. Suprafeţe, producţii, strategii
11.4.2. Biologie şi ecologie
11.4.2.1. Particularităţi biologice
11.4.2.2. Cerinţe ecologice
11.4.2.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri
11.4.3. Tehnologia de cultură
11.4.3.1. Amplasarea plantaţiilor şi rotaţia
11.4.3.2. Desfundarea, fertilizarea şi pregătirea terenului înainte de plantare
11.4.3.3. Materialul de plantare şi plantarea hameiului
11.4.3.4. Aplicarea îngrăşămintelor
11.4.3.5. Lucrările de îngrijire
11.4.3.6. Recoltarea şi condiţionarea conurilor
11.5. Sarcină de învăţare
11.6. Rezumat
11.7. Teste de autoevaluare
11.8. Concluzii
11.9. Bibliografie recomandată

11.1. Introducere

Acest capitol este destinat prezentării problemelor specifice la două culturi agricole cu utilizări
industriale şi, parţial, medicinale, practicate pe suprafeţe relativ restrânse, dar surse importante de venituri
pe filierele agro-alimentare în care sunt incluse, şi creatoare de locuri de muncă. Pentru început, este
abordat tutunul, aflat în regres în ultimele decenii, urmare a politicilor de descurajare a fumatului. Sunt
prezentate detalii de biologie şi ecologie, precum şi tehnologia de cultivare, cu particularităţile care îl

173
deosebesc fundamental de alte culturi agricole. În aceeaşi manieră este abordat hameiul, plantă cultivată în
plantaţii perene, cu caracteristici distincte şi utilizarea principală în industria berii.
Timpul necesar pentru parcugerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

11.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unități de studiu veţi fi capabil:


- să înţelegeţi importanţa agronomică şi economică a tutunului şi hameiului, detalii asupra
calităţii recoltei şi alternativele de valorificare şi procesare, pentru a argumenta necesitatea
cultivării acestora;
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale tutunului şi hameiului,
pentru a evalua favorabilitatea resurselor naturale din diferite areale;
- să fundamentaţi măsurile din tehnologia de cultivare a tutunului şi hameiului, într-un anumit
context pedo-climatic şi socio-economic şi în funcţie de destinaţia recoltei.

11.3. Tehnologia de cultură la tutun

11.3.1. Suprafeţe, producţii, strategii

 Tutunul se cultivă pe toate continentele, pentru frunzele sale utilizate, în principal, pentru
obţinerea produselor de fumat (ţigarete, ţigări de foi, tutun pentru prizat, tutun pentru
mestecat).
 Din frunze se poate prepara praful de tutun şi leşia (soluţia), utilizată ca insecticid în
agricultura ecologică. Din frunze se extrage acidul nicotinic (vitamina PP), utilizat în
industria farmaceutică pentru tratamentul unor afecţiuni, precum pelagra; se mai extrage
acidul citric, aflat în proporţie ridicată (10 - 15 %), mai ales la mahorcă (Nicotiana rustica L.).
 Cultura, industrializarea şi comercializarea tutunului oferă locuri de muncă şi surse de
venituri pentru un mare număr de oameni. Există preocupări pentru a reduce efectele nocive
ale fumatului asupra organismului uman prin: obţinerea de tutunuri cu un conţinut redus de
nicotină şi condensat (gudroane); extinderea filtrelor la ţigarete; înlocuirea tutunului din
ţigarete ş.a.
 Cele mai mari suprafeţe cu tutun se cultivă în Asia, iar cea mai mare producţie la unitatea de
suprafaţă se obţine în America de Nord şi America Centrală, urmate de Europa (tab. 45).
 În România, în anii 80, s-au cultivat cu tutun 51.200 ha, cu o producţie medie de 920 kg/ha,
iar în anul 2011 suprafaţa a scăzut la 1.681 ha, cu 1.524 kg/ha (tab. 46). Cele mai mari
suprafeţe cu tutun se întâlnesc în sudul ţării (circa 60 % din suprafaţă), în Moldova se cultivă
circa 20 %, iar în Câmpia de Vest şi Transilvania, circa 20 %.

174
Tabelul 45
Suprafaţa şi producţia medie la tutun pe continente
(după FAOSTAT, 2013)
Anii Suprafaţa (mii ha) Producţia medie (kg/ha)
Specificare 1989 - 1991 2000 2011 1989 - 1991 2000 2011
LUME 4.892 4.215 4.215 1.458 1.651 1.750
Africa 374 379 688 1.153 1.336 997
America de Nord 437 346 146 1.677 2.027 2.080
America de Sud şi Centrală 383 427 577 1.554 1.836 2.063
Asia 3.103 2.771 2.629 1.393 1.595 1.845
Europa 427 287 148 1.628 1.878 1.524

Tabelul 46
Dinamica suprafeţelor şi producţiilor medii la tutun în România
(după FAOSTAT, 2013)
Anii 1934 - 1938 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2011
Specificare
Suprafaţa (ha) 10.500 29.100 21.600 33.600 51.200 16.800 11.300 1.681
Producţia (kg/ha) 780 470 720 670 920 843 965 1.524

11.3.2. Biologie şi ecologie

11.3.2.1. Particularităţi biologice

Rădăcina - pivotantă, groasă, profundă, ajungând până la 150 - 200 cm adâncime.


Tulpina - erectă, înaltă de 75 - 150 (200) cm la Nicotiana tabacum, cilindrică,
glandulos-păroasă, uneori muchiată, simplă sau puţin ramificată la vârf;
- la Nicotiana rustica înălţimea tulpinii de circa 100 cm, ramificată aproape de
la bază.
- proiecţia tulpinii tutunului împreună cu frunzele în plan orizontal formează
sagoma, care poate fi ovală, conică, invers conică, cilindrică.
Frunzele - simple, de formă rotundă, ovală, lat-ovală, oval-alungită, eliptică sau
lanceolată, acuminate, sesile sau scurt peţiolate, glandulos păroase la
Nicotiana tabacum;
- la Nicotiana rustica, frunzele sunt mari, peţiolate, cu limbul ovat, rar ascuţit,
cu baza uneori cordată;
- țesutul frunzelor de tutun – consistent sau afânat, în funcţie de soi, condiţiile
ecologice, poziţia pe tulpină, tehnologia folosită;
- conţinutul frunzelor în nicotină – până la 8 - 15 % la N. rustica şi 0,3 - 5 % la
N. tabacum.
Florile - dispuse în raceme sau panicule terminale;
- corola campanulată sau alungit-tubuloasă;
- culoarea petalelor albă, roză sau roşie la N. tabacum şi verde-gălbuie la
N. rustica.

175
Fructul - capsulă biloculară, alungit-ovoidală la N. tabacum; rotunjită la N. rustica;
- cu 2.000 - 4.000 seminţe.
Sămânţa - mică, ovoidală, subreniformă, puţin turtită, cu hil pronunţat, cu reticulaţii pe
întreaga suprafaţă. MMB = 70 - 110 mg la N. tabacum; 250 - 500 mg la
N. rustica.

11.3.2.2. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:


- temperatura minimă de germinare 12oC (10 - 18oC) la Nicotiana tabacum şi 7 - 8oC la
Nicotiana rustica;
- temperatura optimă de creştere a plantelor 27oC;
- temperaturile de 16 - 17oC înrăutăţesc calitatea tutunului;
- răsadul de tutun bine călit înainte de plantare rezistă la -1oC ... -2oC;
- pe perioada de vegetaţie, tutunul are nevoie de 2.500 - 2.900oC (temperaturi mai mari de
5oC);
- clima rece şi precipitaţiile abundente întârzie vegetaţia şi se formează frunze cu ţesuturi
grosiere, lipsite de aromă, dar bogate în nicotină.
Cerinţe faţă de umiditate:
- consumul specific al tutunului 300 - 500 l apă pentru un kg substanţă uscată;
- în lunile mai, iunie şi iulie sunt necesare 60 - 70 mm precipitaţii, iar lunile august şi
septembrie mai secetoase asigură condiţii bune pentru maturizarea frunzelor, dospirea şi
uscarea lor.
Vânturile:
- provoacă ruperea plantelor, deteriorarea frunzelor şi înrăutăţirea condiţiilor pentru uscarea la
soare a frunzelor;
- vânturile uşoare, care primenesc continuu atmosfera şi o menţin mai uscată, crează condiţii
mai puţin favorabile pentru dezvoltarea agenţilor patogeni.
Cerinţe faţă de lumină:
- lumina influenţează producţia şi calitatea tutunului la toate tipurile de tutun, cu excepţia celui
pentru ţigări de foi, la care este necesară o intensitate luminoasă mai redusă pentru a obţine
frunze fine, subţiri, elastice şi rezistente.
Cerinţe faţă de sol:
- sunt favorabile solurile uşoare şi lutoase, calde, permeabile, cu pH 6,4 - 7,3;
- cerinţe diferite la fiecare tip de tutun:
 soiurile de tip oriental – necesită soluri nisipo-pietroase superficiale, slab fertile -
aluviunile vechi, calde, permeabile, cu expoziţie sudică, bine însorite;

176
 soiurile din tipul semioriental – aluviosoluri, preluvosoluri roşcate, cernoziomuri puternic
levigate, calde, permeabile, cu expoziţie sudică;
 soiurile din tipul Virginia – soluri profunde, uşoare, sărace în substanţe nutritive şi mai
ales humus, cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene;
 soiurile din tipul de mare consum – soluri lutoase, fertile, profunde, calde şi permeabile,
din seria cernoziomurilor şi luvosolurilor;
 soiurile din tipul pentru ţigări de foi – solurile aluviale, luto-nisipoase, profunde, umede,
bogate în substanţe nutritive şi humus.

Zonarea culturii tutunului în România


 Condiţii Foarte favorabile 1 – circa 113.000 ha de teren;
 Condiţii Foarte favorabile 2 – 265.000 ha;
 Condiţii Favorabile – 565.000 ha.
Zonarea soiurilor de tutun s-a realizat în funcţie de cerinţele faţă de sol (tab. 47).

11.3.2.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Tutunul aparţine familiei Solanaceae, genul Nicotiana L., speciile: Nicotiana tabacum L.
(tutunul) şi Nicotiana rustica L. (mahorca). În România se cultivă Nictiana tabacum L., cu soiuri grupate
în tipuri de tutun:
 Tipul oriental: frunze mici (20 - 25 cm la frunzele din etajul mijlociu); precocitate mare (50 -
65 zile, de la plantare la înflorire); ţesutul frunzelor catifelat şi elastic; conţinut în nicotină
scăzut; conţinut în glucide solubile ridicat; aromă şi gust plăcute la fumat. La uscare se
colorează în nuanţe deschise, predominând culorile galben, galben-portocaliu şi roşu deschis.
Capacitatea de producţie mică (1.100 - 1.400 kg frunze uscate la ha), de calitate superioară.
 Tipul semioriental – frunze mai mari (25 - 32 cm la etajul mijlociu), perioadă de vegetaţie
mai lungă (75 - 80 zile de la plantat la înflorit), ţesut foliar elastic, conţinut în nicotină mai
ridicat, conţinut în glucide solubile mai scăzut decât la tipul oriental. Prin uscare frunzele se
colorează roşcat, asigurând ţigarete de calitate mijlocie şi mare consum. Capacitate de
producţie mai ridicată (1.500 - 2.000 kg/ha frunze uscate), are plasticitate ecologică mare.
 Tipul Virginia – frunze mult mai mari (40 - 50 cm la etajul mijlociu,), perioadă de vegetaţie
mijlocie (60 - 85 zile de la plantat la înflorit), conţinut mijlociu de nicotină, conţinut în
albumine scăzut. Prin uscare artificială se obţin frunze galbene, cu aromă fină, gust plăcut.
Asigură producţii mari şi constante de frunze uscate (1.800 - 2.400 kg/ha), are plasticitate
ecologică mare.

177
Tabelul 47
Soiurile de tutun din România
(după M. Axinte, 2012)
Frunza Rezistenţa la: Perioada Producţia
Talia Număr Lungimea Forma Raport % Mană Putrezirea de vegetaţie frunze uscate Zonele de
Tipul Soiul plantei pe (cm) diametral nicotină rădăcinilor plantat (kg/ha) cultură
(cm) plantă recoltare
(zile)
Djebel 123 130 34 - 36 18 - 20 eliptică 0,33 FB B 80 1000 - 1100 Centrul Olteniei,
Valea Jiului
Djebel 252 150 - 160 - 23,3 eliptic-ovală 1,7 0,60 B B 75 - 85 2600 Sudul ţării
Oriental Molovata 155 24,1 eliptic-ovală Tol. 130 2900 Zonele favorabile
Semioriental Ghimpaţi 111 175 32 ovală 1,45 R 83 - 139 3120 Zonele favorabile
Virginia 177 mică - medie mediu eliptică < Virginia R 11,5 3800 În zonele favorabile
180 Virginiei
Virginia Virginia 196 130 19 45 - 50 eliptică 2,0 1,1 FB M 99 - 100 Nisipurile din Oltenia
Burley 194 182 26 69 oval-eliptică R 133 2063 Zonele favorabile
Burley 196 înaltă mare lată, eliptică R 128 2812 Zonele favorabile
Burley foarte lată
Burley 235 160 - 180 17 45 - 50 eliptic- 2 1,2 B M 116 Pe soluri nisipoase
lanceolată
Tennessee 86 170 - 190 27 - 30 - eliptică - 1,54 - 1,85 S - 98 - 131 2200 Câmpia de Vest şi Sud
Mare consum Bărăgan 185 160 - 190 23 - 25 - eliptică - 1,7 R - 79 - 119 4028 Zonele favorabile
acestui tip

Notă. După „Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România pentru anul 2012” (ISTIS)

178
 Tipul Burley – frunze mari, perioadă de vegetaţie lungă (85 - 90 zile de la plantat la înflorit),
conturul plantei conic, capacitate de producţie ridicată (peste 2.000 kg/ha frunze uscate).
Frunza fină, elastică, cu capacitate mare de absorbţie şi reţinere a sosurilor, pretabilă la
obţinerea ţigărilor de foi.
 Tipul de mare consum – soiuri cu frunze mari, perioadă de vegetaţie lungă, conţinut ridicat în
nicotină (1 - 5 %) şi redus în glucide solubile. Produce un tutun de culoare roşie până la
castanie-brună. Capacitatea de producţie mare (1.800 - 2.400 kg/ha frunze uscate). Se obţin
ţigarete de calitate mijlocie şi inferioară.
 Tipul pentru ţigări de foi – frunze mari, elastice, nefragile, potrivite pentru ţigări de foi.
Principalele soiuri de tutun sunt descrise în tabelul 47.

11.3.4. Tehnologia de cultură

11.3.3.1. Rotaţia culturii

 Suportă monocultura mai mulţi ani, fără a se înregistra fenomenul de „oboseală” a solului. În
condiţii de monocultură se favorizează dezvoltarea unor agenţi patogeni, viroze şi dăunători,
care reduc simţitor producţia; în funcţie de tipul de tutun cultivat:
 tipurile oriental, semioriental şi Virginia – ca premergătoare cerealele păioase (grâul);
 soiurile pentru ţigări de foi şi pentru tutun de pipă – după leguminoase pentru boabe;
 soiurile de tutun de mare consum – cereale păioase, leguminoase pentru boabe şi alte
plante.
 Porumbul este mai puţin indicat: părăseşte mai târziu terenul, rămân resturi vegetale, care
împiedică plantarea tutunului.
 Nu se cultivă după: alte solanacee, castraveţi, pepeni, varză, dovleci, fasole, cânepă, floarea-
soarelui, datorită unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte);
 Tutunul – premergătoare corespunzătoare pentru toate culturile (cu excepţia celor cu boli şi
dăunători comuni): eliberează terenul timpuriu, îl lasă curat de buruieni, în stare bună de
fertilitate.

11.3.3.2. Aplicarea îngrășămintelor

Consumul specific – la o producţie de 1.000 kg frunze uscate: 75,5 kg azot, 16,3 kg P2O5,
124,2 kg K2O şi 104 CaO.
Valorifică bine gunoiul de grajd: 20 - 40 t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la tipul de mare
consum şi pentru ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la tipul pentru ţigarete superioare; la tipul oriental nu se aplică.
Gunoiul se aplică direct, împreună cu îngrăşămintele fosfatice şi potasiul.

179
Pot fi folosite îngrăşămintele verzi (trifoi roşu, lupin, secară, fasoliţă etc.) pe soluri nisipoase.
Îngrăşămintele recomandate sunt prezentate în tab. 48.
Tabelul 48
Dozele de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de tutun
(după M. Axinte, 2012)

Fertilitatea solului Doze (kg s.a./ha)


Tipuri de tutun
Indice P2O5 K2O Elemente
Aprovizionare Mare
azot (IN) (ppm) (ppm) Oriental Semioriental Virginia Burley
consum
Foarte slabă -  0,8 - P2O5 70 90 120 160 120
N 40 50 50 120 80
Slabă 2 8,1 - 18,0  66,0 P2O5 60 80 100 140 100
K2O 70 90 120 160 120
N 30 40 40 80 70
Mijlocie 2,1 - 4,0 18,1 - 36,0 66,1 - 132,0 P2O5 50 60 80 100 80
K2O 60 70 100 140 100
N 20 30 20 70 50
Bună 4,1 - 6,0 36,1 - 72,0 132,1 - 200,0 P2O5 40 50 70 80 60
K2O 40 50 70 100 60
P2O5 - - 50 60 -
Foarte bună -  72,1  200,0
K2O - - 50 60 -

Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi cele organice, se încorporează sub arătura de bază, iar
îngrăşămintele cu azot sau cele complexe înainte de plantare.
Îngrăşămintele suplimentare se încorporează la praşilele mecanice: 10 - 15 kg/ha N + 30 - 45 kg
P2O5/ha (la prima praşilă).

11.3.3.3. Lucrările solului

 Arătura – efectuată la 20 - 25 cm. Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului din tipul
Virginia se ară la 28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme, încorporând şi
îngrăşămintele.
 În primăvară, arătura se lucrează cu grapa cât mai timpuriu posibil. Dacă solul s-a tasat peste
iernă se pot efectua afânări la 10 - 12 cm adâncime.

11.3.3.4. Producerea şi plantarea răsadului

Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece: germinează la cel puţin 12°C şi are o mare
sensibilitate la temperaturile joase; are o perioadă de vegetaţie relativ lungă, astfel că tutunul trebuie să fie
însămânţat şi să crească o anumită perioadă de timp în răsadniţe. După ce vremea s-a încălzit şi a trecut
pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, este transplantat în câmp.
 Producerea răsadului
În: răsadniţe încălzite cu gunoi de grajd proaspăt; răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă; sere;
solarii încălzite sau neîncălzite; răsadniţe semicalde; tunele sau brazde reci.

180
Amestecul nutritiv se introduce în strat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri
timp de 8 - 12 zile. În acest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura
ridicându-se la 60°C după 4 - 5 zile; după 8 - 12 zile se stabilizează la circa 40°C, când se poate trece la
semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65 de zile înainte de plantarea tutunului (tab. 49).
Tabelul 49
Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă
(după M. Axinte, 2012)
Perioada de semănat
Zona Răsadniţe Răsadniţe
Tunele
calde semicalde
Sudul ţării 25 februarie - 10 martie 10 - 20 martie 15 - 30 martie
Nordul ţării şi zonele mai reci 1 - 10 martie 10 - 20 martie 20 - 30 martie

Sămânţa – pentru grăbirea răsăririi, sămânţa poate fi preîncolţită (se obţine răsadul „bun de
plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme). Seminţele se ţin în apă călduţă timp de 10 - 12 ore în săculeţi de
pânză, apoi se introduc într-o încăpere la temperatura de 20 - 25oC, timp de 4 - 5 zile, stropindu-se
periodic cu apă călduţă.
În răsadniţele calde se obţin 2.200 - 2.500 fire de răsad/m2, din care 2.000 fire sunt bune de
plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire/m2, iar în cele reci 1.500 fire răsad/m2, bune de plantat
fiind 1.500 şi respectiv, 1.000 de fire/m2. Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 50.
Cantitatea de sămânţă este 0,4 - 0,6 g/m2 în răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m2 în răsadniţe reci şi tunele.

Tabelul 50
Suprafaţa de răsadniţă (m2) pentru 1 ha de tutun
(după M. Axinte, 2012)
Soiul (tipuri) Răsadniţă caldă Solarii şi tunel Brazde reci
Djebel (Oriental) 90 - 100 100 - 110 120 - 130
Molovata (Oriental) 70 - 80 80 - 85 100 - 110
Ghimpaţi (Semioriental) 60 - 65 65 - 70 75 - 80
Virginia (Virginia) 40 - 55 45 - 50 55 - 60
Burley (Burley) 35 - 40 40 - 45 45 - 50
Banat (Mare consum) 35 - 40 40 - 45 45 - 50
Bărăgan (Mare consum) 40 - 45 45 - 50 55 - 60

Semănatul – se efectuează manual prin împrăştiere, după ce sămânţa (mică) de tutun este amestecă
cu nisip uscat (1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă necesară la 6 m2). Plantele răsar în 7 - 9 zile.
Este posibil şi semănatul mecanizat cu sămânţă de tutun drajată sau nedrajată şi obţinerea
răsadului de tutun în sistemul flotant cu casete de polistiren expandant (A. Păunescu şi colab., 2000).
 Îngrijirea răsadului:
 Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe – până la răsărire este necesară o
temperatură de 30 - 32°C. Imediat după răsărire, temperatura se păstrează în limitele 18 -
25°C.

181
 Aerisirea răsadului – în perioada germinării seminţelor, aerisirea se efectuează numai la
orele amiezii, în situaţia când temperatura este prea ridicată, iar pe măsură ce creşte
răsadul, se aeriseşte mai des.
 Udarea răsadului – în perioada semănat - răsărire - înrădăcinare şi în faza de cruciuliţă,
udările vor fi până la trei pe zi, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2. Apa trebuie să aibă 23 - 25°C.
Între fazele de „cruciuliţă” şi „urechiuşe” răsadul nu se udă 2 - 3 zile, pentru a-i conferi
rezistenţă la îmbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza de urechiuşe şi până la
călirea răsadului pentru plantat, udarea se efectuează mai rar.
 Combaterea buruienilor – primul plivit se efectuează când plantele au răsărit şi buruienile
depăşesc ca dimensiune tutunul şi se efectuează după ce s-a udat bine cu apă, astfel încât,
prin smulgerea buruienilor, să nu fie deranjate plantele de tutun. Combaterea buruienilor
se poate efectua şi cu ajutorul erbicidelor: diphenamid (ENIDE 50 WP, 1,5 g/m2, aplicat
concomitent cu semănatul sau cu 1 - 3 zile după semănat, sau DYMID, 0,5 g/m2);
napropamid (DEVRINOL 50 WP, 3 g/25 m2, aplicat cu 7 zile înainte de semănat).
 Răritul răsadului – se efectuează spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi faza de
urechiuşe, atunci când se constată că densitatea răsadurilor este prea mare.
 Terotatul – cu scopul de a dezvolta un număr mai mare de rădăcini laterale de la baza
tulpiniţei, constă din împrăştierea sau cernerea peste răsad a unei cantităţi de mraniţă sau
amestec nutritiv, dezinfectate în prealabil, stratul dintre plante având 0,2 - 0,5 cm grosime.
 Fertilizarea suplimentară – prima fertilizare se efectuează în faza de cruciuliţă, a doua
la 4 - 5 zile după prima, a treia când răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra cu 7 - 10
zile înainte de transplantare în câmp. Se foloseşte o soluţie formată din 10 l apă, 50 g
sulfat de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g superfosfat şi 40 - 80 g sulfat
de potasiu, diluată cu o cantitate egală de apă şi se utilizează 2 l/m2.
 Combaterea bolilor
- căderea răsadului (Rhizoctonia solani şi Pythium sp.); putrezirea neagră a rădăcinilor
(Thieloviopsis basicola); mana tutunului (Peronospora tabacina);
- căderea răsadului se combate cu: tiram (TIURAM 70 PU) sau captan (CAPTADIN 50
PU), în concentraţie de 0,3 %, 30 l soluţie la 100 m2 răsadniţă), repetându-se
tratamentul după 7 zile;
- putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu methyl N (1-butylcarbamoyl) benzimida
(CHINOIN-FUNDAZOL, 2 g/m2, folosind 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă),
tratamentul repetat după 7 zile;
- mana se combate cu tiram (TIURAM 70 PU), captan (CAPTADIN 50 PU); oxiclorură
de cupru (TURDACUPRAL 50 PU), folosind 30 l soluţie pentru 100 m2 răsadniţă.
 Combaterea dăunătorilor – coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului
(Thrips tabaci); combaterea chimică a coropişniţei: se aplică înainte de semănat:
clorpirifos + novaluron (SINTOGRILL 5G, 3 g/m2), distribuit uniform. Coropişniţa se

182
combate şi cu momeli otrăvite. Tripsul este periculos şi deoarece transmite în răsad virusul
care produce boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Se utilizează:
oxydemeton-methyl (METASYTOX 0,1 %); phyrimfos metil (ACTELIC 0,1 %), folosind
30 l emulsie la 100 m2 răsadniţă. Un tratament se efectuează în faza de urechiuşe şi altul
cu 3 - 5 zile înainte de transplantare.
 Călirea răsadului – cu 7 - 10 zile înainte de plantare, răsadul se lasă descoperit ziua şi
noaptea, se udă o dată la două zile, iar cu 3 - 4 zile înainte de plantare nu se mai udă.
Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de brumă sau ploi abundente. O plantă
de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe), lungimea 8 - 12 cm,
respectiv 4 - 6 frunze, când se plantează manual, şi 16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când se
plantează mecanizat.
 Plantarea tutunului
- răsadul de tutun pentru plantare (fig. 53) se aşează în cutii, se acoperă cu o pânză udă şi
este transportat la locul de plantare. Plantatul se efectuează dimineaţă şi după-amiază,
iar dacă este înnorat, se plantează întreaga zi. Plantarea între 1 şi 10 mai a realizat cele
mai mari producţii, iar întârzierea după 25 mai determină scăderi mai mari de
producţie;
- densităţile optime la principalele soiuri, precum şi distanţele între rânduri şi pe rând,
sunt prezentate în tabelul 51 (după N. Aniţia şi colab., 1974);
- terenul destinat plantării se marchează la distanţele stabilite între rânduri şi pe rând,
după care se practică în sol un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă apă. După ce apa
este absorbită, se introduce cu grijă răsadul în pământ la nivelul coletului, astfel ca
rădăcinile să fie repartizate cât mai uniform. Cu plantatorul se strânge pământul lângă
răsad;
- plantarea mecanizată se poate efectua cu maşina de plantat răsad MRP-5 sau cu maşina
„Balthes”, maşina de plantat şi fertilizat tutun MPFT-2 sau maşina de plantat răsaduri
produse în ghivece nutritive MPRPGN.

Fig. 53. Răsad de tutun bun de plantat

183
Tabelul 51
Epoci şi densităţi de plantare la tutun
(după N. Aniţia şi colab., 1974, citaţi de M. Axinte, 2012)

Tipul de Epoca de % din Nr. plante Distanţa (cm) Modul de plantare;


Perioada de plantare
tutun plantare suprafaţă (mii/ha) între rânduri pe rând soiuri
Sudul ţării Estul ţării zone reci Manual
I 20 15.04 - 30.04 25.04 - 5.05 200 - 240 35 - 40 12 - 15 Djebel
Oriental
II 70 1.05 - 15.05 6.05 - 20.05
160 - 200 35 - 40 15 - 18 Molovata
III 10 16.05 - 20.05 21.05 - 30.05
Sud Sudul Moldovei Manual
Semi- I 10 25.04 - 30.04 1.05 - 5.05
oriental II 70 1.05 - 10.05 6.05 - 15.05 80 - 100 50 20 - 25 Ghimpaţi
III 20 11.05 - 15.05 16.05 - 25.05
Sudul ţării Nord-vestul ţării 22 - 28 70 40 - 60 Manual irigat
I 20 20.04 - 5.05 1.05 - 10.05 23 110 40 Mecanizat irigat
Virginia
II 70 6.05 - 15.05 11.05 - 25.05 28 - 29 70 50 Manual neirigat
III 10 16.05 - 25.05 26.05 - 30.05 27 - 28 90 40 Mecanizat neireigat
Centrul şi nord-
Câmpia Română
vestul ţării 31 - 42 70 35 - 45 Manual
Burley I 10 20.04 - 30.04 25.04 - 5.05
II 70 1.05 - 15.05 6.05 - 20.05
31 - 42 105 - 110 40 Mecanizat
III 20 16.05 - 20.05 21.05 - 25.05
Sudul ţării Vestul ţării
38 - 46 60 - 65 35 - 40 Manual
Mare I 10 20.04 - 30.04 25.04 - 30.04
consum II 70 1.05 - 15.05 1.05 - 10.05
22 - 24 100 - 110 40 Mecanizat
III 20 16.05 - 20.05 11.05 - 20.05

184
11.3.3.5. Lucrările de îngrijire

 Completarea golurilor – realizată la 3 - 4 zile de la plantare.


 Combaterea buruienilor:
 prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul erbicidelor, completate cu praşile. Prima
praşilă efectuată la 7 - 8 zile de la plantare, la adâncimea de 6 - 8 cm, pentru afânarea
solului şi distrugerea buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10 - 15 zile.
Praşilele se execută mecanizat, dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi
chiar între rânduri, dacă utilajele ar dăuna frunzelor tutunului.
 combaterea chimică a buruienilor - măsură deosebit de importantă, şi pentru protejarea
frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Se folosesc erbicidele prezentate în
tabelul 52.
Tabelul 52
Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun
(după M. Axinte, 2012)
Denumirea comercială Doza (l, kg/ha)
Modul de aplicare
a erbicidului (s.a.) Humus 0,5 - 2% … 3 - 4,5 %
Balan (18 % benefin) 5,0 - 8,0
Tillam (72 % pebulate) 5,0 - 6,0
Dual 500 (50 % metolaclor) 3,0 - 6,0 Se încorporează cu combinatorul
Stomp 330 EC 4,0 - 5,0 la 3 - 5 cm adâncime.
(33 % pendimetalin)
Devrinol 500 WP Se încorporează la 8 - 10 cm
2,0 - 4,0
(50 % napropamide) adâncime fiind volatil.
Patoran 50 Se încorporează la 4 - 5 cm
2,5 - 4,0
(50 % metobromuron) adâncime la pregătirea terenului
Tobacron (33 % metolaclor + pentru transplantare.
3,0 - 6,0
17 % metobromuron)
Fusilade super Postemergent, când gramineele
1,5 - 3,0
(12,5 % fluazifop-p-butyl) au 3 - 6 frunze.
Nabu EC (sethoxymidim) 0,5 - 2,0
Gallant 125 EC Postemergent, în toate stadiile
1,5 - 2,0
(haloxyfop-ethoxy ethyl) gramineelor.
Targa (quazilofop-ethyl) 1,0 - 3,0 Postemergent, când gramineele
Kusagard 75 SP 1,5 - 3,0 anuale au 2 - 6 frunze, iar cele
(aloxydium sodium) perene 4 - 5 frunze.

 Combaterea bolilor:
 cele mai frecvente boli în cultura tutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii
(Phytophtora nicotiana); mana (Peronospora tabacina); făinarea (Erysiphe
cichoracearum); mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum).
 acestea se combat prin tratarea seminţelor, plantarea la epocă optimă, politul de timpuriu,
şi cu produse chimice: metalaxil + mancozeb (RIDOMIL 72 WP, 0,25 %; RIDOMIL
PLUS COLD 42,5 EP, 3 kg/ha); captan (CAPTADIN 50 PU, 0,2 %); mancozeb
(DITHANE M-45, 0,2 %); oxiclorură de cupru (TURDACUPRAL 50 PV, 0,3 - 0,4 % în
600 l apă/ha - pentru mană); pentru făinare: SULF MUIABIL PU, 0,4 - 0,5 %; dinocap
(KARATHANE EC 0,3 l/ha); sulf (THIOVIT PU, 0,3 - 0,4%). Bacteriozele tutunului -

185
focul sălbatic (Pseudomonas tabaci); pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata);
veștejirea şi ofilirea (Pseudomonas solanacearum), se combat prin dezinfectarea
seminţelor şi amestecului nutritiv, asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor solanacee,
corectarea pH şi utilizarea de mancozeb (DITHANE M-45, 0,3 %). Virozele tutunului –
mozaicul tutunului (Nicotiana virus 1); boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3);
răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4), se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu
malathion (CARBETOX 37 CE, 0,5 % 3 l/ha), acetamiprid (MOSPILAN 20 SP, 0,13 kg/ha),
plantarea în epoca optimă, culturi curate de buruieni, politul timpuriu, îndepărtarea şi
arderea plantelor virozate.
 Combaterea dăunătorilor:
 Tripsul (Thrips tabaci) – atacă plantele pe tot timpul vegetaţiei, iar combaterea se
efectuează prin: respectarea asolamentului şi rotaţiei; distrugerea buruienilor; recoltarea la
timp a frunzelor; combaterea chimică prin 2 - 4 tratamente cu: malathion (CARBETOX 37
EC, 3,5 - 4,0 l/ha); acetamiprid (MOSPILAN 20 SP, 0,15 - 20 kg/ha); alfa-cipermetrin
(FASTAC 10 EC, 1,0 - 1,5 l/ha); deltametrin (DECIS 25 EC, 0,3 - 0,4 l/h). Tratamentele
se repetă la 14 zile, iar la acetamiprid (MOSPILAN) după 21 - 25 zile.
 Combaterea nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp. etc.) – efectuată prin
dezinfecţia amestecului nutritiv. Pentru murgoci (Euxoa segetum) şi viermi sârmă
(Agriotes sp.) se folosesc insecticide granulate la sol. Pentru omizile defoliatoare
(Autographa gamma) şi omida capsulelor (Heliothis obsoleta) tratamente cu insecticide la
10 - 15 zile de la eclozare, mai ales pentru larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi
pentru combaterea tripsului).
 Politul – înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă în condiţii necorespunzătoare de
lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de îngrijire sau murdărite cu pământ din cauza
picăturilor de ploaie. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cu frunze
mici 4 - 5 frunze. Politul se efectuează după a treia praşilă manuală.
 Cârnitul:
 înlăturarea inflorescenţelor împreună cu un număr de frunze, în scopul creşterii producţiei
de frunze şi calităţii acestora. Pe soluri cu fertilitate mai scăzută lucrarea se efectuează de
timpuriu (chiar de la îmbobocire) şi mai „adânc” (cu număr mai mare de frunze), iar pe
soluri cu fertilitate ridicată cârnitul se efectuează mai târziu şi mai „înalt” (cu număr mai
mic de frunze);
 la soiurile cu frunze mari se lăsă pe plantă 15 - 20 frunze, care se maturează mai timpuriu,
cu conţinut mai ridicat de nicotină şi glucide. Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipurile
oriental şi semioriental, se cârnesc mai târziu, la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se
2 - 3 frunze (cârnit înalt); soiurile de tutun din tipurile de mare consum, Virginia şi Burley
se cârnesc timpuriu şi adânc pe terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă, şi se
cârnesc înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate suficientă.

186
 Copilitul (înlăturarea lăstarilor) – lucrare necesară la toate soiurile de tutun la care s-a aplicat
cârnitul, deoarece, în urma cârnitului se dezvoltă copili la subsuoara frunzelor, care produc
frunze mici, de calitate inferioară; trebuie înlăturaţi când au 6 - 10 cm lungime. Operaţiunea
se repetă de 2 - 3 ori. Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu
substanţe inhibitoare de creştere (hidrazidă maleică ş.a.).
 Recepatul – plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea internod de la suprafaţa
solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi copili, dintre care se alege unul
singur, care continuă creşterea plantei şi se obţine o oarecare producţie de frunze.
 Irigarea – pe solurile nisipoase, tutunul se irigă de 6 - 8 ori, în funcţie de precipitaţii; prima
udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce plantele s-au înrădăcinat şi au pornit
în creştere; până la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori, cu norme
de 200 - 300 m3 apă/ha. Pe solurile zonale sau pe aluviuni se udă de 3 - 6 ori, cu norme de
400 - 500 m3 apă/ha.

11.3.3.6. Recoltarea

Momentul recoltării:
- frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică - când au ajuns la dezvoltarea maximă şi
au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor are loc
treptat şi recoltarea este eşalonată, cu o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de
la bază şi a celor din vârful plantei.
- la soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje de frunze (tab.
53). Mai mult de 60 % din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în etajul de mijloc, zona
de vârf asigură 12 % din recoltă, iar zona de la bază 10 % (fig. 54);
Tabelul 53
Repartizarea frunzelor de tutun pe etaje
(după M. Axinte, 2012)
Etajele Număr de frunze pe etaj Recolta/etaj (%)
Frunze de la bază 3-4 10
Frunze de la submijloc 4-5 15
Frunze de mijloc 5-7 35
Frunze de sub vârf 5-6 28
Frunze de vârf 4-5 12
Total 21 - 7 100

- maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază prin: culoarea verde mai deschisă a lor; pierderea
luciului; pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini; căderea perişorilor; răsfrângerea
marginilor limbului; suprafaţa limbului lipicioasă; uneori se produce băşicarea acestuia. La
maturarea tehnică, frunzele se rup cu uşurinţă de pe tulpină;

187
- soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu
mai avansat de maturare, prin care se asigură frunze mai
elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă; recoltarea
soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se efectuează când o
treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de
tip Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa
limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile selecţionate
pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu,
când se observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa
limbului; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de
timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu
fertilitate mai redusă, recoltarea se efectuează înainte de
apariţia pe frunze a petelor de culoare galbenă; pe timp de
secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, iar în anii ploioşi
Fig. 54. Zona de bază (1),
recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau de mijloc (2) şi de vârf (3)
dăunători, recoltarea frunzelor se efectuează chiar înainte de la tutun
(după M. Axinte, 2012)
maturarea tehnică.
Recoltarea – se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua de pe plante, în
mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o recoltare se deprind de pe plantă 2 - 7 frunze. La
soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte două frunze, în timp ce la soiurile de mare consum
recoltarea se efectuează în mai puţine etape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de la baza
plantei; în etapa a doua cele de la mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei.
Recoltarea manuală - se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos,
pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului
câteva ore pentru o uşoară veștejire, apoi se încarcă în coşuri sau
lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de
depozitare. Muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini
speciale (Balthes), frunzele depozitându-se în buncăre speciale.
Recoltarea mecanizată - există maşini care recoltează mecanizat frunzele; în acest caz se lasă
9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai uniform şi pot fi
recoltate la o singură trecere, iar tulpinile sunt tocate şi încorporate
în sol. Grăbirea maturării şi uniformitatea acesteia se pot realiza
tratând plantele cu acid 2-cloro-etil-fosforic (ETHREL, 1.350 -
2.250 g s.a., în 400 - 500 l apă/ha), datorită căruia frunzele se
îngălbenesc după 3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea
mecanizată. Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu
frunze mari (Virginia, Burley, de mare consum).

188
Producţia de frunze de tutun – variabilă, în funcţie de tip şi condiţiile de cultură: soiurile de tip
oriental dau 1.000 - 1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 - 3.000 kg/ha
frunze uscate.

11.4. Tehnologia de cultură la hamei

11.4.1. Suprafeţe, producţii, strategii

Hameiul se cultivă, în principal, pentru inflorescenţele femele (conurile) care constituie materia
primă indispensabilă la fabricarea berii. În conuri se găseşte lupulina – un produs făinos, galben-auriu,
secretat de glandele aflate la baza bracteelor conurilor, care reprezintă 7,9 - 15,7 - 25 % din masa conului
uscat. Lupulina conţine substanţele amare (acizi amari şi răşini), uleiuri volatile şi taninuri, care au rol
hotărâtor în imprimarea unor însuşiri caracteristice berii.
Consumul specific mediu de hamei este sub 100 g conuri uscate pentru un hectolitru de bere (4 -
5 g acizi alfa/hl). La fabricarea berii, hameiul este folosit sub formă de conuri uscate, pulberi, granule
(peleţi) sau extract.
Hameiul este una dintre cele mai eficiente culturi agricole, care poate asigura importante
beneficii la unitatea de suprafaţă.
Tabelul 54
Dinamica suprafeţelor şi producţiilor de hamei pe glob
(după G. Morar, 2012)
Anul Suprafaţa Producţia medie Producţia totală
(ha) de conuri (t/ha) de conuri (tone)
1900 106.758 0,72 77.400
1905 115.000 0,93 106.800
1910 94.761 0,83 78.350
1920 48.312 1,16 56.200
1930 57.788 1,06 61.215
1950 48.136 1,42 68.187
1960 63.936 1,27 81.332
1970 70.666 1,45 102.536
1980 85.380 1,38 118.939
1990 90.680 1,18 107.500
2000 58.836 1,63 95.900
2009 58.192 1,91 111.500
2011 76.444 1,68 128.683

În anul 1990 suprafaţa cu hamei a fost de 90.680 ha şi a scăzut la 58.192 ha în anul 2009, iar
producţiile medii au fost de 1,91 t/ha. În anul 2011, cele mai mari suprafeţe cu hamei s-au cultivat în
Germania (18.600 ha, cu o producţie de 38.068 t), SUA (12.054 ha), China (3.600 ha), Cehia (4.632 ha).

189
În ţara noastră, hameiul s-a cultivat înainte de primul război mondial pe 400 - 500 ha, iar în anul
1950 şi îndeosebi după anul 1972, a început înfiinţarea unor plantaţii moderne, şi suprafeţele au crescut la
2.729 ha. Începând cu anul 1995, cei mai mulţi cultivatori autohtoni au defrişat plantaţiile, iar suprafeţele
cu hamei s-au redus treptat, ajungând la 177 ha în anul 2011.

11.4.2. Biologie şi ecologie

11.4.2.1. Particularităţi biologice

Hameiul – plantă perenă, unisexuat dioică (în cultură se întâlnesc numai plante femele
producătoare de conuri), cu înmulţire vegetativă prin butaşi. Vivacitatea hameiului, de 30 - 50 ani (în
cultură 15 - 20 ani), este asigurată de partea subterană a plantei, organele aeriene fiind regenerate în
fiecare an.
 Organele subterane ale hameiului
 Butucul – tulpina subterană vivace a hameiului, de 25 - 40 cm lungime, 5 - 15 cm grosime.
Partea superioară (capul butucului), globuloasă, neregulată, cu numeroşi muguri, şi pe care
se formează în fiecare an coardele, se află la 10 - 15 cm sub nivelul solului.
 Sistemul radicular adventiv al hameiului – puternic dezvoltat, cu 5 - 10 rădăcini
principale, ramificate abundent, care pornesc din butuc şi ajung la 2 - 4 m adâncime. Din
nodurile subterane ale coardelor şi ale stolonilor pornesc alte rădăcini adventive,
răspândite în stratul superficial al solului (fig. 55).

Fig. 55. Organele subterane ale hameiului


(după Al. Salontai, 1983, citat de G. Morar, 2012):
a – rădăcini principale; b – rădăcini adventive; c – partea subterană a coardelor;
d – butucul; e – stoloni; f – capul butucului

 Stolonii – ramificaţii ce se formează din mugurii de pe butuc sau din partea subterană a
coardei, sunt tulpini subterane, cu poziţie orizontală, care se deosebesc morfologic şi
anatomic de rădăcini, de culoare mai deschisă şi cu o mulţime de muguri.

190
 Organele aeriene ale hameiului – sunt reprezentate de coarde, lăstari laterali (secundari),
frunze şi inflorescenţe şi se regenerează în fiecare an.
 coardele (lăstarii principali) – ramificaţii anuale, volubile, verzi, roşii, violete sau
intermediare, care pornesc din mugurii aflaţi pe capul butucului. Dintre lăstarii porniţi din
butuc, în primăvară, când au înălţimea de 50 - 80 cm, se menţin 2 - 4 lăstari (în funcţie de
vigoarea soiului, numărul de butuci la hectar, modul de conducere pe spalier). Aceştia se
dirijează pe suporţi (sârme, sfori) de care se fixează prin învârtire cu ajutorul perilor
agăţători, situaţi pe coarde; coarda este formată din 25 - 50 internoduri, de 15 - 40 cm
lungime. În primul an de la plantare, coardele ating 4 - 5 m până la 7 - 8 m înălţime, iar în
anii următori ajung la 6 - 12 m.

Fig. 56. Habitusul plantei de hamei


(după V. Rybaček şi colab., 1980, citaţi de G. Morar, 2012)
1 – obconic; 2 – cilindric; 3 – conic

 lăstarii laterali (secundari) – se formează câte doi la fiecare nod al tulpinii, de la


subsuoara frunzelor şi pot ajunge până la 1 - 2 m;
 frunzele – dispuse opus, pe coarda principală şi pe lăstarii laterali, câte două la fiecare nod,
cu limbul lobat şi marginile dinţate. Spre vârful ramificaţiilor se află frunzele simple.
Suprafaţa unei frunze este 40 - 160 cm2, iar a unei plante 67.211 - 104.570 cm2.
 Inflorescenţele mascule şi femele (fig. 57) sunt dispuse pe plante diferite.

Fig. 57. Inflorescenţe şi flori mascule şi femele


(după V. Rybaček şi colab., 1980, citaţi de G. Morar, 2012)

191
Inflorescenţa femelă – ament numit în mod curent con, cu lungimea 20 - 60 cm şi diametrul
10 - 30 mm, compus din peduncul, rahis ondulat şi numeroase bractee ce poartă florile (fig. 58).

Fig. 58. Componentele conului de hamei


(după V. Rybaček şi colab., 1980, citaţi de G. Morar, 2012):
1 – con de hamei; 2 – bractee exterioară; 3 – bractee interioară; 4 – fruct; 5 – rahis

Lungimea şi grosimea rahisului – variabile în funcţie de soi şi de condiţiile de vegetaţie. Fineţea


rahisului şi numărul de ondulaţii (călcâie) sunt importante în aprecierea calităţii conurilor.
Bracteele – componentele cele mai importante ale conului, deoarece ele conţin grăunciorii de
lupulină, cu rol hotărâtor pentru nivelul producţiei şi conţinutului în substanţe amare.
În ţara noastră, hameiul ajunge la maturitatea tehnologică din prima decadă a lunii august - până
în prima decadă a lunii septembrie. La baza bracteelor, îndeosebi pe partea exterioară a acestora şi pe
învelişurile florilor femele, se găsesc numeroşi peri glandulari, care secretă lupulina. Lupulina – grăunciori
făinoşi, de culoare galbenă-aurie, cu miros specific, plăcut, datorită răşinilor, substanţelor amare şi
uleiurilor volatile. Pe măsură ce se formează lupulina, învelişul cupei creşte luând forma unui clopot dublu
(fig. 59).

Fig. 59. Grăuncior de lupulină


(după V. Linke şi A. Rebl, 1958, citaţi de G. Morar, 2012):
a – începutul formării grăunciorului de lupulină; b şi c – grăuncior de lupulină complet format

11.4.2.2. Cerinţe ecologice

Hameiul este planta zonelor umede şi răcoroase.


Cerinţe faţă de temperatură:
- cele mai favorabile sunt zonele cu temperatura medie anuală 7,2 - 8,5C şi temperatura medie
a lunilor de vară 17 - 18C;

192
- pornirea lăstarilor în vegetaţie, primăvara la 4 - 5C; temperaturile favorabile: 13 - 14C în
luna mai şi 16 - 18C în luna iunie;
- în perioada de înflorire şi de formare a conurilor sunt potrivite temperaturile de 17 - 19C;
- pe perioada de iarnă, organele subterane ale hameiului rezistă până la -25C, iar sub un strat
de zăpadă de 10 - 15 cm, chiar la -35C.
Cerinţe faţă de umiditate:
- coeficientul de transpiraţie în jur de 500, deci consumul de apă este ridicat;
- seceta şi temperaturile ridicate în perioada creşterii intense diminuează producţia de conuri;
excesul de umiditate, însoţit de căldură, favorizează atacul de boli, îndeosebi de mană şi
făinare;
- sunt favorabile zonele cu peste 600 mm precipitaţii anual, din care în perioada de vegetaţie
(lunile aprilie - august), 350 - 450 mm;
- după încheierea creşterii conurilor, sunt favorabile zonele însorite, fără precipitaţii, pentru
maturarea lupulinei şi acumularea uleiurilor volatile.
Cerinţe faţă de lumină:
- intensitatea luminii şi durata de iluminare influenţează creşterea plantelor, producţia şi
calitatea conurilor.
Cerinţe faţă de sol:
- plantă perenă, ale cărei organe subterane trăiesc 20 - 25 de ani, hameiul are cerinţe ridicate
faţă de însuşirile solului;
- cele mai potrivite: solurile cu textură mijlocie, lutoase sau luto-nisipoase, profunde, fertile,
bogate în calciu, cu reacţie neutră spre slab alcalină (pH = 6,5 - 8), aerate, cu permeabilitate
bună pentru apă şi capacitate de reţinere a apei mijlocie;
- necorespunzătoare: solurile grele, argiloase, impermeabile, cu regim aerohidric slab, acide şi
reci, cu adâncimea apei freatice mai mică de 2 m.
Zonarea culturii hameiului în România – plantaţiile de hamei au fost încadrate în trei zone de
favorabilitate (tab. 55).
Tabelul 55
Zonele de favorabilitate ale culturii hameiului în România
(după Al. Salontai şi colab., 1983, citaţi de G. Morar, 2012)

Temperatura medie (C) Precipitaţii medii (mm)


anuală în perioada în lunile anuale în perioada
Alţi indicatori
Zona de favorabilitate de vegetaţie de vară de vegetaţie
climatici
(aprilie -
august)
I. Criţ, Saschiz, Acăţari, Durata insolaţiei
Cluj-Napoca, Huedin,  8,5  15,5  18,5 600  375 moderată, frecvenţa
Gherla ceţii şi grindinei redusă
II. Sighişoara, 18,6 - Ceaţa şi grindina au
8,6 - 9,0 15,6 - 16,0  600  375
Dumbrăveni, Sibiu 19,0 frecvenţă mică-mijlocie
III. Simeria, Aiud, Zau Ceaţa şi grindina au
 9,0  16,0  19,0 600 375 - 400
de Câmpie frecvenţă mică-mijlocie

193
11.4.2.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Hameiul face parte din familia Cannabaceae, genul Humulus, specia Humulus lupulus L.
(hameiul european sau hameiul comun). Din acelaşi gen mai fac parte speciile: Humulus japonicus Sieb et
Juk (hameiul japonez) şi Humulus scandens Lour et Merrill (hameiul agăţător). Hameiul cultivat
(Humulus lupulus L. subsp. europeus Ryb (hameiul european)) provine din hameiul spontan (var.
spontanea Ryb). Catalogul Oficial al soiurilor cuprinde următoarele soiuri de hamei: Aroma, Productiv,
Transilvania (România), Brewers, Northern Brewer (Anglia), Huller Bitterer (Germania).

11.4.3. Tehnologia de cultură

11.4.3.1. Amplasarea plantaţiilor şi rotaţia

Amplasarea. La amplasare sunt preferate terenurile mecanizabile, plane sau uşor înclinate,
nivelate, ferite de vânturi puternice, de ceaţă şi grindină frecventă. Trebuie evitate solurile cu textură
argiloasă, slab aerate şi slab drenate, cu apă freatică aproape de suprafaţa solului, şi platourile înalte,
favorabile vânturilor.
Rotaţia. Hameiul se amplasează în afara asolamentului. Recomandate ca premergătoare:
leguminoasele perene sau anuale, iar la desfiinţare, plante care permit distrugerea lăstarilor şi epuizarea
organelor subterane ale hameiului: leguminoase furajere perene (lucernă, ghizdei, trifoi alb) şi amestecul
dintre acestea şi graminee perene, care prin cosiri repetate duc la epuizarea butucului şi drajonilor.
Amenajarea şi sistematizarea terenului. Înainte de instalarea sistemului de susţinere, terenul
este supus unor lucrări de nivelare, terasare, drenare, regularizarea unor cursuri de apă ş.a. Sistematizarea
terenului – delimitarea parcelelor, trasarea drumurilor de exploatare, alegerea şi delimitarea terenului
pentru construcţii. Suprafaţa unei parcele – între 1 şi 10 ha, chiar mai mare pe terenurile plane (cel mai
bine 4 - 5 ha). Drumurile de exploatare. Liniile tehnologice de cules, uscare, climatizare şi depozitare a
hameiului se amplasează cât mai central în cadrul unei ferme de hamei.

Fig. 60. Secţiune prin spalierul metalic


(după Al. Salontai şi colab., 1983, citaţi de G. Morar, 2012)

194
Sistemul de susţinere. Pentru susţinerea coardelor (care au 7 - 12 m înălţime), hameiul are
nevoie de un sistem de susţinere, reprezentat la plantaţiile moderne, de spalier (fig. 60), care trebuie să fie
bine ancorat în sol, elastic, cu deschideri largi pentru a permite executarea mecanizată a lucrărilor.
Înălţimea spalierului de la 2,5 - 4 m (spalier scund) la 5 - 8 m (spalier înalt), funcţie de particularităţile
biologice ale soiurilor, talia coardelor, înălţimea la care se formează conurile pe lăstarii secundari, de setul
de maşini folosit.
Spalierul se compune din: stâlpii de susţinere; ancorele, confecţionate din sârmă sau cablu de
oţel şi fixate în sol prin plăci de beton; reţea de sârme orizontale principale - leagă stâlpii în lung şi în lat,
asigurând verticalitatea stâlpilor şi soliditatea întregului sistem de susţinere; reţea de sisteme orizontale
secundare - se amplasează de-a lungul rândurilor de hamei, între sârmele principale; sârme verticale sau
firele de mase plastice - reprezintă suporţii de sprijin pentru coardele de hamei.

11.4.3.2. Desfundarea, fertilizarea şi pregătirea terenului înainte de plantare

 Desfundarea terenului – efectuată la 50 - 80 cm adâncime, cu plugul de desfundat, vara în


cazul plantărilor de toamnă şi toamna devreme pentru plantările de primăvară.
 Terenul se nivelează cu grapa cu discuri grea, apoi se administrează 50 - 70 t/ha gunoi de
grajd şi 80 - 100 kg/ha fosfor, încorporate prin arătura adâncă la 25 - 30 cm.

11.4.3.3. Materialul de plantare şi plantarea hameiului

 Producerea butaşilor
Butaşii destinaţi plantării se obţin din partea subterană a coardelor, din drajoni sau din lăstari
porniţi din butuc, şi prin culturi de meristeme. Pentru plantare se folosesc numai butaşi înrădăcinaţi timp
de un an în pepinieră, care asigură o prindere mai bună şi o pornire mai viguroasă în vegetaţie a plantelor,
precum şi intrarea pe rod a plantaţiilor încă din primul an de vegetaţie.
Butaşii înrădăcinaţi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aparţină soiurilor omologate sau autorizate, cu potenţial ridicat de productivitate şi de
calitate superioară, înscrise în Catalogul oficial al soiurilor;
 să provină din plantaţii mamă de producţie sau din culturi de meristeme din care se obţin
butaşi liberi de viroze;
 să posede act de certificare care să ateste autenticitatea soiului, valoarea biologică şi starea
fitosanitară conform legislaţiei în vigoare.
Pentru butaşii de hamei au fost stabilite trei categorii biologice: butaşi de hamei categoria
prebază, liberi de viroze, obţinuţi prin culturi de meristeme; butaşi de hamei categoria bază, obţinuţi din
plantaţii mamă certificate; butaşi de hamei categoria certificat, obţinuţi din plantaţii mamă certificate.

195
Butaşii recoltaţi primăvara sau toamna din plantaţiile mamă, prin tăierile la butuc, se fasonează
la minimum 4 - 6 ochi, având 10 - 12 cm lungime şi 1 cm grosime (fig. 61). Se pot obţine 3,5 - 10 mii
butaşi/ha (în medie 1 - 3 butaşi/butuc).
Înrădăcinarea butaşilor se poate realiza prin două procedee:
 Înrădăcinarea în biloane. Butaşii înrădăcinaţi (fig. 62) se scot din biloane toamna, la
încetarea vegetaţiei, folosind un plug special sau cazmaua pe suprafeţe mici, se fasonează şi
se sortează pe categorii în funcţie de dezvoltarea sistemului radicular, obţinându-se circa 60 -
70 mii butaşi înrădăcinaţi/ha buni pentru plantare.
 Înrădăcinarea în pungi de polietilenă (fig. 63) prezintă unele avantaje faţă de metoda
precedentă: realizarea unui număr mai mare de butaşi (200 - 250 mii butaşi/ha), eliminarea
totală sau parţială a plivitului lăstarilor care apar din capul butucului şi prinderea mai bună a
butaşilor la plantarea în câmp. Pentru înrădăcinarea butaşilor se folosesc pungi de polietilenă.

Fig. 61. Butaşi de hamei Fig. 63. Butaş de hamei înrădăcinat


(după V. Rybaček şi colab., Fig. 62. Butaş de hamei înrădăcinat în pungă de polietilenă
1980, citaţi de G. Morar, 2012) în biloane (după V. Rybaček (după V. Rybaček şi colab., 1980,
şi colab., 1980, citaţi de G. Morar, 2012)
1 – nefasonat; 2 – fasonat citaţi de G. Morar, 2011)

 Plantarea
Plantarea butaşilor se poate efectua între 15 octombrie şi 15 noiembrie, sau primăvara între 15
martie şi 15 aprilie; plantarea de toamnă asigură o prindere mai bună a butaşilor, pornirea mai devreme în
vegetaţie a lăstarilor, dezvoltarea mai viguroasă a rădăcinilor şi coardelor şi intrarea pe rod a plantaţiilor
încă din anul doi de vegetaţie.
 Înainte de plantare, terenul se marchează şi se pichetează la distanţe de 3 m între rânduri şi 1 m
între plante pe rând (densitatea 3.333 plante (butuci)/ha). Gropile se execută la adâncimea de
40 - 45 cm şi cu diametrul de 30 cm, cu burghiul acţionat de la priza de putere a tractorului
(fig. 64).
 Butaşii se aşează în gropi cu rădăcinile răsfirate, iar partea superioară a acestora să fie la 10 -
12 cm sub nivelul solului (fig. 65). În jurul butaşului se pune pământ reavăn care se presează
cât mai bine, iar deasupra se tratează cu un fungicid.

196
Fig. 64. Executarea mecanizată Fig. 65. Plantarea butaşilor de hamei
a gropilor pentru plantarea hameiului (după L.S. Muntean, 2008, citat de G. Morar, 2012)
(după L.S. Muntean, 2008, citat de G. Morar, 2012)

 Plantarea hameiului se poate realiza şi în rigole adânci de 40 - 45 cm, efectuate cu piese de


rariţă de mare adâncime sau cu maşina de săpat canale.

11.4.3.4. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru o producţie de 1.000 kg conuri uscate, plus coardele şi frunzele:
90 - 100 kg N, 30 - 40 kg P2O5, 80 - 90 kg K2O şi 130 - 150 kg CaO.
Azotul - influenţează favorabil creşterea lăstarilor şi producţia de conuri.
Fosforul - are un rol însemnat în creşterea şi dezvoltarea echilibrată a plantelor,
influenţând nivelul şi calitatea recoltei de conuri, contracarează efectul
azotului în exces, determină formarea unor conuri mai fine şi mai dense, cu
un număr mai mare de bractee şi mai bogate în lupulină.
Potasiul - influenţează pozitiv producţia şi calitatea conurilor, care au o aromă mai
pronunţată şi o cantitate mai mare de lupulină, contribuie la sporirea
rezistenţei plantelor la secetă şi boli.
Calciul - este consumat în cantităţi foarte mari de hamei şi contribuie la creşterea
rezistenţei la boli şi la îmbunătăţirea calităţii conurilor.
Gunoiul de grajd - 40 - 50 t/ha aplicat singur, o dată la doi ani şi se încorporează în sol prin
arătura de toamnă; este bine valorificat de hamei. La fertilizarea organo-
minerală, se administrează 30 - 40 t/ha la 3 - 4 ani, iar în ceilalţi ani se aplică
îngrăşămintele chimice recomandate.
Îngrăşămintele verzi - se pot folosi mazăre, lupin alb, bob, rapiţă ş.a. Încorporarea în sol se
efectuează toamna înainte de venirea îngheţurilor, prin arătură, când legumi-
noasele au ajuns la începutul formării păstăilor, iar rapiţa este în faza de înflorire.
Îngrăşămintele chimice - 150 - 200 kg/ha pentru fiecare dintre cele trei elemente, într-un raport
N:P:K de 1:1:0,6 - 0,7. Îngrăşămintele simple cu fosfor şi potasiu se
încorporează sub arătura de acoperire a butucilor, iar cele cu azot în întregime

197
primăvara după tăierea la butuc pe solurile grele, iar pe solurile uşoare, 75 %
primăvara şi 25 % înainte de înflorire.
Fertilizarea foliară cu macro şi microelemente - se pot folosi îngrăşămintele foliare F411 şi F231
(în concentraţii de 0,3 - 0,5 % (3 - 5 l/ha în 1.000 - 1.500 l apă) sau alte
produse similare, primul la formarea ramificaţiilor secundare, iar al doilea la
formarea conurilor. Fertilizanţii foliari se pot combina cu tratamentele
fitosanitare.
Pe solurile acide se aplică amendamente cu calciu în doze de 5 - 6 t/ha, o dată la 4 - 5 ani.

11.4.3.5. Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire în primul an de vegetaţie:


 Completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi.
 Întinderea sârmelor sau sforilor verticale câte una la fiecare butuc, iar când lăstarii au atins
înălţimea de 50 - 60 cm se face palisarea (îndrumarea coardelor) în „V” alternativ, cu două
coarde la butuc.
 Combaterea buruienilor prin 3 - 4 praşile mecanice între rânduri cu cultivatorul sau grapa cu
discuri, şi 2 - 3 praşile manuale pe rândurile de hamei.
 Combaterea bolilor şi dăunătorilor cu produsele pesticide folosite în plantaţiile pe rod.
 În primul an de vegetaţie nu se efectuează lucrări de tăiere la butuc.
 După recoltare şi eliberarea terenului se aplică fosforul şi potasiul şi se execută arătura de
toamnă pentru acoperirea butucilor.
Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod:
 Toamna, după adunarea prin grăpare a sârmelor sau sforilor rămase pe sol, se execută
arătura la 20 - 25 cm, cu răsturnarea brazdei pe rândurile de hamei pentru acoperirea
butucilor şi protejarea lor de gerurile din timpul iernii, încorporându-se şi îngrăşămintele
organice, cele cu fosfor şi potasiu.
 Primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie se execută un grăpat, se adună eventualele sârme
rămase în plantaţie, apoi arătura de descoperire a butucilor în situaţia în care tăierea la butuc
se efectuează manual. Când tăierea la butuc urmează să fie efectuată mecanizat se execută o
discuire sau o lucrare cu freza pentru nivelarea terenului.
 Tăierea la butuc – executată cu scopul: menţinerii capului butucului la 10 - 15 cm adâncime
în sol; înlăturării surplusului de lăstari porniţi din capul butucului, a drajonilor şi rădăcinilor
adventive care se dezvoltă în jurul butucului; obţinerii butaşilor necesari pentru înfiinţarea
noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor.
Tăierile – în primele 20 zile de la desprimăvărare (a doua jumătate a lunii martie şi prima
decadă a lunii aprilie) sau toamna (în a doua jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a
lunii noiembrie). Pot fi efectuate manual sau mecanizat cu maşini specifice hameiului.

198
Lucrarea se poate realiza în trei moduri (fig. 66):
Tăierea înaltă – se execută la 4 - 6 ochi ai părţii
subterane a coardelor. Tăierea normală – se
aplică la butucii aflaţi la adâncimea normală, când
se lasă circa 2 cm, cu 2 ochi din partea subterană
a coardelor; este modul de tăiere cel mai frecvent.
Tăierea razantă – se înlătură toată partea
a
subterană a coardelor anuale, în cazul în care
capul butucului se află prea la suprafaţa solului. b
Tăierea mecanizată – se efectuează cu maşini c
speciale tractate sau purtate de tractor şi acţionate
de la priza de putere: cu aparate de tăiere prin
frezare şi cu aparate de tăiere prin forfecare.
 Întinderea sârmelor (sforilor) verticale.
Primăvara, imediat după lucrarea de tăiere la Fig. 66. Tipuri de tăiere la butuc
(după I. Mihaiu, 2004, citat de G. Morar, 2012)
butuc, înainte de răsărirea hameiului, se întind a – tăiere înaltă; b – tăiere normală;
c – tăiere razantă
sârmele verticale sau sforile din material plastic
pe sistemul de susţinere.
Întinderea semimecanizată – efectuată cu platforme speciale montate pe tractor, pe care
lucrează 2 - 5 muncitori.
 Îndrumarea coardelor. După lucrarea de tăiere la butuc, la interval de 2 - 3 săptămâni, din
mugurii de pe butuc apar 5 - 40 lăstari, din care se aleg 2 - 6 cei mai viguroşi, când au
lungimea de 50 - 60 cm şi se dirijează pe sârmele (sforile) verticale, iar restul se elimină.
 Combaterea buruienilor. În tehnologia clasică a hameiului, buruienile sunt distruse în
fiecare an prin 3 - 4 lucrări mecanice între rândurile de plante, efectuate cu cultivatorul
echipat cu trupiţe laterale de plug sau cu polidiscul de hamei care, concomitent cu distrugerea
buruienilor dintre rânduri, realizează bilonarea pe rând şi înăbuşirea buruienilor tinere şi în
curs de răsărire apărute după efectuarea praşilelor manuale. Pe rândurile de hamei se
efectuează 1 - 3 praşile manuale.
Combaterea chimică a buruienilor din hameişti se realizează cu: linuron (AFALON 50 SC,
1 kg/ha), aplicat primăvara după tăierile la butuc; pe vegetaţie, când hameiul are cel puţin 4 -
5 m înălţime şi coardele s-au lignificat la bază, se recomandă: acid 2,4 D (SDMA SUPER,
0,2 l/ha) + fluazifop-p-butil (FUSILADE FORTE, 0,4 l/ha) sau bentazon (BASAGRAN FORTE,
0,6 l/ha + Wettol) + fluazifop-p-butil (FUSILADE FORTE, 0,4 l/ha). O bună combatere a
buruienilor şi lăstarilor bazali porniţi din butuc se asigură glufosinat de amoniu (BASTA CE,
4 - 5 l/ha), aplicat pe rândul de hamei când plantele au peste 4 m înălţime.
 Combaterea bolilor – mana (Pseudoperonospora humuli (Miy. et Tak.) Wilson); făinarea
(Sphaeroteca humuli (DC) Burr.); verticilioza sau ofilirea (Verticillium albo-atrum Reinke et

199
Berth.); înroşirea conurilor sau putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea Pers.); micoze, viroze,
bacterioze. Mai frecvente sunt mana şi făinarea, împotriva cărora se aplică, unul dintre
fungicidele din tabelul 56 (după Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România, 2004), în 1.000 - 2.000 l apă/ha.
 Combaterea dăunătorilor – organelor aeriene: păduchele verde al hameiului (Phorodon
humuli Schrank); păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.); puricele hameiului
(Psylliodes attenuata Koch.); pentru organele subterane: gărgăriţa leguminoaselor
(Othiorrhynchus ligustici L.); viermii sârmă (Agriotes sp.); larvele cărăbuşului de mai
(Melolontha melolontha L.); coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.); omida de pădure a
hameiului (Triodia sylvina L.) – se combat cu insecticide specifice. Păduchele verde al
hameiului se combate la avertizare cu produsele înscrise în tabelul 56, folosind 1.000 - 2.000 l
apă/ha.
Tabelul 56
Produse chimice omologate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor din cultura hameiului
(după G. Morar, 2012)
Nr. Denumirea Conţinutul în Testul pentru care a fost avizat Doza
crt. comercială a substanţă activă Denumirea Denumirea (concentraţia)
produsului ştiinţifică populară
0 1 2 3 4 5
Fungicide
1 FUNGURAN OH Hidroxid de cupru Pseudoperonospora Mana hameiului 0,4 % (în 1000 -
50 WP cu 50 % cupru humuli 2000 l apă/ha)
metalic
2 ANTRACOL 70 Propineb 70 % Pseudoperonospora Mana hameiului 0,2 %
WP humuli
3 DITHANE Mancozeb 80 % Pseudoperonospora Mana hameiului 2 kg/ha
M-45 humuli
4 MYCOGUARD Clorotalonil 50 % Pseudoperonospora Mana hameiului 2 - 4 l/ha
500 SC humuli
5 FOLPAN Folpet 50 % Pseudoperonospora Mana hameiului 0,2 %
50 WP humuli
6 FOLPAN Folpet 80 % Pseudoperonospora Mana hameiului 1,5 kg/ha (0,15 %)
80 WDG humuli
7 ALIETTE Fosetil de aluminiu Pseudoperonospora Mana hameiului 4 kg/ha
80 WG 80 % humuli
8 RIDOMIL GOLD Metalaxil M 2,5 % + Pseudoperonospora Mana hameiului 0,3 %
PLUS 42,5 WP Oxiclorură de cupru humuli
cu 40 % cupru metalic
9 ACROBAT MZ Mancozeb 60 % + Pseudoperonospora Mana hameiului 0,2 %
90/600 WP Dimeto-morf 6 % humuli
10 TOPAS 100 EC Penconazol 100 g/l Sphaerotheca humuli Făinarea hameiului 0,025 %
Insecticide
1 ALPHAGUARD Alfa-cipermetrin Phorodon humuli Păduchele hameiului 0,02 %
10 EC 10 %
2 FASTAC 10 EC Alfa-cipermetrin Phorodon humuli Păduchele hameiului 0,02 %
100 g/l
3 SHERPA 25 EC Cipermetrin 250 g/l Phorodon humuli Păduchele hameiului 0,02 %

11.4.3.6. Recoltarea şi condiţionarea conurilor

 Hameiul este recoltat la maturitatea tehnologică a conurilor, când acestea au conţinutul cel
mai ridicat de lupulină şi de substanţe amare, iar aroma este puternică, specifică. În această fază, conurile
au culoarea verde-gălbuie, bracteele se întăresc, devin elastice şi lipicioase, iar lupulina trece de la

200
culoarea argintie la culoarea galbenă, având un miros plăcut (a doua jumătate a lunii august şi prima
jumătate a lunii septembrie).
Recoltarea hameiului se efectuează manual, semimecanizat sau mecanizat, pe timp frumos,
după ce s-a ridicat roua, când conurile sunt zvântate.
 Recoltarea manuală – desprinderea de pe spalier a capătului superior al sforii (sârmei)
verticale care cade la pământ împreună cu coardele; culegerea conurilor manual, cu un
peduncul de circa 1 cm; adunarea conurilor recoltate în coşuri, cântărirea şi transportul lor la
locul de uscare. După recoltare, coardele se înfăşoară lângă butuc, unde rămân un timp pentru
ca substanţele de rezervă să migreze în butuc; după uscare se taie la 30 - 50 cm înălţime.
 Recoltarea semimecanizată – principala metodă de recoltare, constă în: tăierea manuală sau
mecanizată a coardelor la 1 m înălţime de la sol; desprinderea coardelor de pe sârmele
orizontale ale spalierului; încărcarea coardelor în remorci speciale şi transportul la maşinile
de cules care lucrează staţionar (LCCH-1, LCHH-2, LCCH-4, LCCH-6, Wolf VHE 200,
Maiers etc.). Aceste maşini separă conurile şi frunzele de pe coarde, apoi conurile sunt
separate de frunze şi dirijate printr-o bandă rulantă spre instalaţia de uscare.
 Recoltarea complet mecanizată – realizată cu combine speciale autopropulsate care culeg
conurile direct din plantaţie.
 Uscarea conurilor. La recoltare, conurile de hamei au 75 - 80 % apă, fiind necesară uscarea
până la umiditatea optimă de păstrare, realizată în uscătoare moderne de diferite tipuri. După uscare,
conurile au umiditatea de 6 - 7 % şi se sfărâmă uşor în timpul manipulării, pierzând o mare cantitate de
lupulină. În vederea presării şi ambalării fără pierderi, conurile sunt trecute prin camere de climatizare
unde li se ridică umiditatea la 11 - 13 %. Pentru livrarea la fabricile de bere, conurile uscate se ambalează
în baloturi presate în saci de pânză, în greutate de 50 - 150 kg.
Producţiile de conuri uscate sunt de 1.000 - 1.500 kg/ha la soiurile timpurii şi 2.000 - 3.500 kg/ha
la soiurile mai tardive.

11.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, fiecare echipă alegând un anumit areal într-o regiune
unde este recomandată cultivarea tutunului. În continuare, vor fi studiate particularităţile biologice şi
ecologice ale plantei de tutun, care vor fi comparate cu condiţiile naturale din arealul ales pentru a aprecia
gradul de favorabilitate al acestuia. Pornind de la aceste constatări va fi elaborată tehnologia de cultivare
pentru o plantaţie de tutun dintr-un anumit soi (inclusiv producerea răsadului şi recoltarea), în corelaţie şi
cu contextul socio-economic (disponibilul de forţă de muncă, cerinţele pieţei, rentabilitatea culturii,
dotarea cu maşini şi echipamente specifice). În mod asemănător se va proceda la cultura hameiului, o
plantă agricolă cu totul deosebită de celelalte specii studiate, caracteristică climatului umed şi răcoros din
jumătatea de nord a ţării, eficientă economic, dar mare consumatoare de muncă manuală.

201
11.6. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre culturile de tutun şi de hamei, plante importante pentru domeniile
alimentar, aromatic şi medicinal, cultivate pe suprafeţe relativ mici, în bazine specializate. În continuare, aţi studiat
biologia şi ecologia celor două specii, particularităţile producerii materialului de plantat şi ale plantatului şi aţi
aprofundat celelalte verigi tehnologice, cu deosebire tehnologia recoltatului, de care depinde calitatea producţiei şi
valorificarea superioară a acesteia.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Cum pot fi diferenţiate tipurile de tutun sub aspectul cerinţelor faţă de sol?
2. Caracterizaţi succint tipurile de tutun în privinţa însuşirilor de calitate a recoltei.
3. Care sunt simptomele maturităţii de recoltare a frunzelor la diferitele tipuri de tutun?
4. Comentaţi evoluţia suprafeţelor cultivate cu tutun în ultimele decenii şi încercaţi să precizaţi cauzele şi perspectivele.
5. Ce este lupulina, ce conţine şi care este importanţa ei practică?
6. Precizaţi care sunt recomandările pentru efectuarea tăierilor în plantaţiile de hamei.

Cuvinte cheie: Tutunul, hameiul: biologie, ecologie, soiuri, tehnologia de cultură.

11.6. Teste de autoevaluare

1. Dozele orientative de îngrăşăminte recomandate pentru tutunul Virginia, pe un sol bine


aprovizionat cu elemente nutritive (IN = 4,1 - 6,0); P2O5 = 36,1 - 72,0 ppm; K 2O = 132,1 -
200,0 ppm) sunt următoarele:
a. 20 kg N; 70 kg P2O5; 70 kg K2O
b. 30 kg N; 50 kg P2O5; 60 kg K2O
c. 0 kg N; 60 kg P2O5; 60 kg K2O
d. 20 kg N; 40 kg P2O5; 40 kg K2O
2. Ce se înţelege prin lucrarea de polit?
a. Împrăştierea sau cernerea peste răsad de mraniţă sau amestec nutritiv, pentru a se dezvolta mai
multe rădăcini laterale
b. Înlăturarea inflorescenţelor plantelor de tutun cu scopul de a creşte producţia de frunze şi calitatea
acesteia
c. Înlăturarea lăstarilor formaţi după cârnit
d. Înlăturarea frunzelor de la baza plantelor, care sunt inferioare calitativ
3. Unele dintre cele mai frecvente boli ale tutunului sunt următoarele:
a. Tripsul, nematozii, murgociul
b. Viermii sârmă, omizile defoliatoare
c. Mana, înnegrirea tulpinii, făinarea
d. Coropişniţa, lupoaia, omida capsulelor

202
4. Înfiinţarea plantaţiilor de hamei se realizează prin:
a. Semănat direct în câmp
b. Semănat în răsadniţe şi plantarea ulterioară a răsadurilor în câmp
c. Butaşi înrădăcinaţi proveniţi din plantaţii mamă sau din culturi de meristeme
d. Material recoltat din flora spontană
5. Recomandările privind aplicarea îngrăşămintelor la hamei în vederea obţinerii de producţii mari
şi de calitate sunt următoarele:
a. Numai gunoi de grajd, 20 t/ha
b. Gunoi de grajd, 30 - 40 t/ha, la 3 - 4 ani şi îngrăşăminte chimice în ceilalţi ani
c. Numai îngrăşăminte verzi şi în fiecare an
d. Numai fertilizanţi foliari, cu macro şi microelemente
6. Succesiunea operaţiunilor la recoltarea semimecanizată a hameiului este următoarea:
a. Tăierea manuală (sau mecanică) a coardelor; desprinderea lor de pe sârmele spalierului; încărcarea
coardelor în remorci şi transportarea la maşinile de cules conuri, care lucrează la staţionar
b. Desprinderea de pe spalier a sârmelor (sforilor) verticale; culegerea manuală a conurilor; adunarea
conurilor recoltate în coşuri; transportul la locul de uscare
c. Recoltarea conurilor prin culegerea acestora de pe coarde direct din plantaţie
d. Tăierea mecanică a coardelor cu maşini speciale; desprinderea manuală a conurilor la staţionar

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei producerii
răsadurilor/butaşilor şi înfiinţării unei plantaţii de tutun/hamei (la alegere) în funcţie de condiţiile pedo-
climatice şi socio-economice în care activaţi (sau zona de domiciliu, precizaţi zona)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi site-ul www.fao.org şi identificaţi informaţii recente privind:
- Situaţia cultivării tutunului şi hameiului (suprafeţe, producţii, strategii) în lume, Europa,
România.
- Situaţia comerţului cu tutun şi hamei (export, import, cantităţi, tendinţe).
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care furnizează inputuri
pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind situaţia cultivării tutunului şi
hameiului în România.
3. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de tutun şi hamei.

203
11.7. Concluzii

Acest capitol a dorit să evidenţieze importanţa culturilor de tutun şi de hamei, furnizoarea de


locuri de muncă şi de venituri pe întreaga filieră, de la producerea răsadurilor/butaşilor şi înfiinţarea
plantaţiilor şi până la recoltare, procesare/industrializare şi comercializare. Desigur, aţi reţinut şi
restrângerea suprafeţelor cultivate cu cele două plante şi cauzele acesteia, precum şi eforturile care se fac
pentru diminuarea efectelor negative ale fumatului şi îmbunătăţirea calităţii recoltelor, la produsele pentru
fumat şi la bere. O mare atenţie a fost acordată particularităţilor tehnologiilor de cultură, cu totul deosebite
de alte culturi, mari consumatoare de muncă manuală, inclusiv pentru producerea materialului de plantat şi
recoltare. În continuare, la disciplinele de specialitate care vor fi studiate în continuare (prelucrarea
recoltei, marketing), vor fi abordate teme privind valorificarea recoltelor la aceste două specii.

11.8. Bibliografie recomandată

1. Aniţia N. şi colab., 1974 – Tehnologia culturii tutunului. Editura „Ceres”, Bucureşti.


2. Roman Gh.V., Robu T., Borcean I., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., Tabără V., 2012 –
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Păunescu A. şi colab., 2000 – Lucrări de întreţinere în culturile de tutun. În: „Cereale şi plante
tehnice”, nr. 7.

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Muntean L.S., Borcean I., Roman Gh.V., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., Bârnaure V., 1979 – Fitotehnie. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A.V., 2012 – Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.

204
UNITATEA DE STUDIU 12

CULTURA PLANTELOR FURAJERE


TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA LUCERNĂ

Cuprins
12.1. Introducere
12.2. Obiective
12.3. Culturi furajere
12.3.1. Sortimentul de culturi furajere
12.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, strategii
12.4. Lucerna
12.4.1. Particularităţi biologice şi ecologice
12.4.2. Sistematică. Sortimentul de soiuri
12.4.3. Tehnologia de cultură
12.4.3.1. Rotaţia culturii
12.4.3.2. Aplicarea îngrăşămintelor
12.4.3.3. Lucrările solului
12.4.3.4. Sămânţa şi semănatul
12.4.3.5. Lucrările de îngrijire
12.4.3.6. Recoltarea
12.5. Sarcină de învăţare
12.5. Rezumat
12.6. Teste de autoevaluare
12.7. Concluzii
12.8. Bibliografie recomandată

12.1. Introducere

Acest capitol este destinat culturilor furajere, cu prezentarea informaţiilor privind sortimentul de
plante din această grupă şi situaţia cultivării acestora în lume şi în România. În continuare, este abordată
lucerna, una dintre cele mai importante culturi furajere, prin suprafeţele pe care le ocupă, dar mai ales prin
valoarea excepţională a furajului produs. În acest sens, sunt oferite informaţii detaliate privind
particularităţile biologice şi cerinţele ecologice ale lucernei, precum şi asupra tehnologiei de cultivare, în
funcţie de zona în care este amplasată cultura.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 2 ore.

12.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să cunoaşteţi importanţa culturilor furajere şi răspândirea acestora, precum şi sortimentul de
plante incluse în această grupă, pentru a putea decide asupra speciilor potrivite pentru zona
unde activaţi;

205
- să fundamentaţi alegerea lucernei ca plantă furajeră în funcţie de particularităţile biologice şi
ecologice ale speciei şi condiţiile pedo-climatice dintr-un anumit areal;
- să decideţi asupra celei mai potrivite tehnologii de cultivare a lucernei (amplasare, regim de
îngrăşare, lucrări ale solului, semănat, lucrări de îngrijire, recoltare), funcţie de condiţiile
naturale şi socio-economice (inclusiv solicitările sectorului zootehnic, disponibilul de forţă de
muncă, resursele financiare).

12.3. Culturi furajere

12.3.1. Sortimentul de culturi furajere

Plantele furajere pot fi clasificate în funcţie de familia botanică. Gramineele şi leguminoasele


perene de pajişti constituie principalele componenete ale covorului vegetal al pajiştilor.
 Fam. Poaceae (Gramineae): Agrostis sp. – păiuş; Alopecurus pratensis L. – coada vulpii;
Arrhenatherum elatius (L.) J. şi C. Presl. – ovăzcior; Dactylis glomerata L. – golomăţ; Festuca
arundinacea Schreb. – păiuş înalt; Festuca ovina L. – păiuşul oilor; Festuca pratensis Huds. – păiuş de
livezi; Festuca rubra L. – păiuş roşu; Lolium sp. – raigras; Phleum pratense L. – timoftică; Poa sp. –
firuţă; Trisetum flavescens (L.) Pal. Beauv. – ovăzcior auriu.

A B

Fig. 67. Specii de plante furajere


(după P. Jörgengen, 1930, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
A. Fam. Fabaceae B. Fam. Poaceae
1. Anthyllis vulneraria, 2. Lotus corniculatus, 1. Festuca pratensis, 2. Avena elatior,
3. Medicago sativa, 4. Medicago lupulina, 3. Dactylis glomerata, 4. Lolium italicum,
5. Trifolium pratense, 6. T. repens, 5. Bromus inermis, 6. Lolium perenne,
7. T. hybridum 7. Phleum pratense

206
 Fam. Fabaceae (Leguminosae): Lotus corniculatus L. – ghizdei; Lupinus spec. – lupin;
Medicago lupulina L. – trifoi mărunt; Medicago sativa L. – lucernă; Onobrychis sativa Lam. – sparcetă;
Pisum arvense L. – mazăre furajeră; Trifolium hybridum L. – trifoi hibrid; Trifolium incarnatum L. – trifoi
incarnat; Trifolium pratense L. – trifoi roşu; Trifolium repens L. – trifoi alb; Vicia sp. – măzăriche.
 Specii de graminee perene, cu 30 - 90 % participare la alcătuirea pajiştilor naturale din
România: Festuca pratensis – păiuş de livezi; Festuca arundinacea – păiuş înalt; Lolium perenne – raigras
peren; Phleum pretense – timoftică; Dactylis glomerata – golomăţ; dintre leguminoasele perene, mai
valoroase: Medicago sativa – lucernă albastră; Trifolium pratense – trifoi roşu; Trifolium repens – trifoi
alb; Lotus corniculatus – ghizdei; Onobrychis viciifolia – sparcetă.
 Sub aspect biologic, plantele cu utilizare furajeră pot fi grupate în: graminee anuale (porumb,
orz, ovăz, secară, triticale, grâu, sorg, iarbă de sudan, mei); graminee perene (raigras, golomăţ, paiuş de
livezi, timoftică, obsigă); leguminoase anuale (soia, mazăre, măzăriche, bob, lupin); leguminoase perene
(lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei); tuberculifere şi rădăcinoase (cartof, topinambur, sfeclă pentru zahăr şi
pentru furaj, morcov furajer); bostănoase (pepene furajer, dovleac, dovlecel); alte plante (floarea-soarelui,
rapiţă, varză furajeră, gulie furajeră).

12.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, strategii

 Pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscatului (peste 3.000 mil. ha). Cele mai mari suprafaţe
ocupate de păşuni şi fâneţe permanente se găsesc în Asia (circa 1.079 mil. ha), urmată de America de Sud
(463 mil. ha) şi Europa (circa 180 mil. ha) (tab. 57).
Tabelul 57
Suprafaţa ocupată de păşuni şi fâneţe permanente pe continente
(după FAOSTAT, 2013, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Continentul Suprafaţa
(mii ha)
Africa 911.393,1
America de Sud 463.024,7
America de Nord 263.438,0
Asia 1.079.905,8
Europa 177.809,1
Oceania 372.424,6

 Suprafaţa totală de pajişti din România este de 4,9 mil. ha (din care 3,4 mil. ha păşuni şi
1,5 mil. ha fâneţe), reprezentând circa 21 % din suprafaţa totală a ţării şi 34 % din suprafaţa agricolă.
România se situează pe locul 5 în Europa după Franţa, Anglia, Spania şi Germania, sub acest aspect.
 Furajele se pot obţine de pe pajişti şi din cultura plantelor de nutreţ. Pajiştele se împart în:
pajişti naturale, în care vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan (fără intervenţia omului), denumite şi pajişti
permanente; pajişti temporare (pajişti artificiale, pajişti semănate) sunt pajişti create de om pentru o
durată determinată (1 - 6 ani).

207
 După modul de folosire, pajiştile sunt: păşuni şi fâneţe. Mari suprafeţe de pajişti sunt folosite
mixt, prin păşunat şi prin cosit, în alternanţă, în funcţie de necesarul de furaj.
 Nutreţul verde se obţine de pe pajiştile naturale şi cultivate şi are o valoare nutritivă diferită în
funcţie de compoziţia botanică a pajiştilor şi de faza de vegetaţie. Se poate folosi prin păşunat sau prin
cosire şi administrat ca atare. Cele mai valoroase nutreţuri verzi sub aspect nutritiv se obţin de pe pajiştile
în care predomină plante din familiile Fabaceae (leguminoase) şi Poaceae (graminee). Valoarea nutritivă
medie a acestor nutreţuri este de 0,15 - 0,20 UN (Unitate Nutritivă) şi 20 g PD (Proteină Digestibilă)/1 kg.
 Dintre leguminoasele de nutreţ cultivate, prezintă importanţă în primul rând lucerna, apoi
trifoiul, sparceta, ghizdeiul (ca plante perene) şi mazărea, măzărichea, fasoliţa (ca plante anuale). Valoarea
nutritivă medie a leguminoaselor perene cultivate este de 0,7 UN şi 25 - 30 g PD/kg.
 Leguminoasele anuale (mazăre, măzăriche) sunt cultivate de cele mai multe ori în amestecuri
cu graminee, fiind cunoscute sub denumirea de borceaguri. Borceagul de primăvară este un amestec de
măzăriche cu ovăz sau orz de primăvară, iar cel de toamnă, măzăriche cu secară sau grâu. Valoarea
nutritivă este de 0,16 UN şi 20 g PD/kg.
 Gramineele cultivate, reprezentate în primul rând de cele anuale (porumb, secară, iarbă de
Sudan, orz, ovăz, sorg) şi mai puţin de cele perene (golomăţ, obsigă, ovăzcior, timoftică, firuţă), sunt
consumate bine de către animale începând de primăvara foarte timpuriu. Valoarea nutritivă a gramineelor
cultivate anual este de 0,17 UN şi 10 - 15 g PD/kg, iar a celor perene de 0,20 UN şi 15 g PD/kg. Alte
plante cultivate pentru masă verde sunt: varza furajeră (în special pentru vacile de lapte), floarea-soarelui,
rapiţa.

12.4. Lucerna

12.4.1. Particularităţi biologice şi cerinţe ecologice

Particularităţi biologice
Lucerna – plantă furajeră perenă cultivată în mod normal 4 - 5 ani.
 Rădăcina – pivotantă, profundă, peste jumătate din rădăcini se dezvoltă în stratul 0 - 50 cm, şi
unele ramificaţii până la peste 2 m adâncime. Cu nodozităţi, urmare a simbiozei cu bacteria
Rhizobium meliloti.
 Spre sfârşitul primului an de vegetaţie se formează coletul – porţiune de la baza tulpinii; de pe
mugurii plasaţi pe colet se formează noi lăstari, în fiecare an după cosire. Coletul are
capacitatea de a acumula glucide reducătoare care influenţează creşterea producţiei şi
rezistenţa la ger. Planta formează lăstari ramificaţi, erecţi sau ascendenţi, înalţi de 70 - 100 cm,
glabri sau păroşi.
 Frunzele – formate din trei foliole obovate sau lanceolate, dinţate în treimea superioară;
foliola din mijloc are peţiolul mai lung decât celelalte laterale.

208
 Florile – de culoare violacee, grupate în raceme axilare prelungite.
 Fructul – păstaie polispermă, glabră, răsucită.
 Seminţele – reniforme, de culoare galbenă-verzuie, cu luciu slab.
Cerinţe ecologice
 lucerna prezintă plasticitate ecologică mare şi poate fi cultivată în zone foarte diferite (stepe
secetoase, silvostepă, zone de lunci, pe soluri diferite, dar cu reacţie neutră-slab alcalină);
 lucerna are particularităţile: rezistenţă la secetă şi temperaturi scăzute; valorificare bună a
apei de irigaţie; capacitate mare de regenerare după cosit (3 - 4 cosiri la neirigat şi 4 - 5 cosiri
la irigat);
 temperaturile mai scăzute de -5oC în primăvară pot distruge planta. Lucerna dă producţii
ridicate acolo unde cad 550 - 600 mm precipitaţii anual. Este cunoscută ca o plantă rezistentă
la secetă. Coeficientul de transpiraţie este 700 - 900 în cultură irigată şi 500 - 600 în cultură
neirigată;
 preferă soluri permeabile şi profunde, unde pânza de apă freatică este la mare adâncime,
bogate în humus, bine aprovizionate cu macroelemente. Cele mai favorabile soluri:
cernoziomuri, preluvosoluri, aluviosoluri, cu pH = 6,2 - 7,4. Pe solurile cu pH mai scăzut sau
mai ridicat este stânjenită dezvoltarea rădăcinilor. Amendarea calcică pe solurile acide,
drenarea, diminuarea concentraţiei sărurilor pe solurile sărăturate, constituie factori care
favorizează cultivarea lucernei.

Zonarea culturii lucernei în România

 Zona foarte favorabilă – zona cernoziomurilor din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul şi vestul
Moldovei, centrul Câmpiei Transilvaniei, centrul şi estul Câmpiei Banatului.
 Zona cu favorabilitate medie – zona solurilor aluvionare din luncile râurilor Olt, Mureş, Prut,
Jiu, Siret; zona cernoziomurilor slab sărăturate din nord-estul Câmpiei Bărăganului şi din
Câmpia Banatului; zona preluvosolurilor din nordul Câmpiei Române, centrul Moldovei,
centrul Transilvaniei, Câmpia de Vest.
 Zona cu favorabilitate scăzută – zonele cu soluri brune din Oltenia şi Muntenia, nordul şi
estul Câmpiei Transilvaniei, nord-vestul Câmpiei de Vest.

12.4.2. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Lucerna face parte din familia Fabaceae, subfamilia Papilionoideae, tribul Trifolieae, genul
Medicago, iar specia cultivată la noi în ţară este Medicago sativa L. În prezent, există 15 soiuri în
sortiment, cele mai cunoscute fiind: Alina, Adin, Catinca, Cosmina, Daniela, Dorinela, Magnat, Mădălina,
Mihaela, Roxana, Sandra (create la INCDA Fundulea); Daisy (DLF Trifolium A/S, Danemarca);
PR54V09, PR54V46, PR55V48 (Pioneer-Hi-Bred Services, Austria).

209
12.4.3. Tehnologia de cultură

12.4.3.1. Rotaţia culturii

 În cazul semănatului în vară - toamnă, cele mai bune premergătoare sunt plantele care lasă
terenul liber până la sfârşitul lunii iulie: cereale de toamnă, cartof timpuriu, borceaguri de
toamnă şi de primăvară, rapiţă; în cazul semănatului în primăvară, cultura poate fi înfiinţată
după: cereale de toamnă sau de primăvară; unele prăşitoare.
 Premergătoare contraindicate: sorgul, iarba de Sudan, hibrizii tardivi de porumb.
 În cultura pură, lucerna revine pe acelaşi teren după 4 - 6 ani deoarece apare fenomenul de
„oboseala solului”; în amestec cu graminee lucerna poate reveni pe acelaşi teren după 2 - 3 ani.
 Lucerna – plantă premergătoare bună pentru majoritatea culturilor, prin: creşterea fertilităţii
ca urmare a simbiozei cu bacterii fixatoare de azot; reducerea îmburuienării, a infestării cu
dăunători şi a contaminării cu boli.

12.4.3.2. Aplicarea îngrăşămintelor

Consumul specific – pentru 1 tonă fân: 25 - 35 kg azot, 5 - 8 kg de fosfor, 15 - 20 kg de potasiu,


15 - 22 kg de calciu; în regim neirigat consumul poate creşte cu 50 - 70 %.
 îngrăşămintele cu azot nu sunt prioritare pentru lucernă întrucât aceasta îşi poate asigura o
parte din cantitatea de azot prin simbioza cu bacteriile Rhizobium meliloti (se pot fixa cantităţi
de 100 - 400 kg azot/ha). În plus, prin cantităţile mari de rădăcini pe care le lasă în sol lucerna
îmbogăţeşte solul în forme uşor metabolizabile de elemente nutritive şi contribuie la
îmbunătăţirea structurii solului;
 gunoiul de grajd administrat plantelor premergătoare – 30 - 40 t/ha în cultură neirigată şi 60 -
80 t/ha în cultură irigată , este bine valorificat de către lucernă;
 în cultura lucernei sunt recomandate şi îngrăşămintele: Nutritiv 20:20:20 (N 20 %, P 20 %, K
20 % + microelemente) - 2,5 l/ha; Nutrileaf (N 20 %, P 20 %, K 20 % + Mg) - 2,5 l/ha;
Nitrofoska (N 20 %, P 19 %, K 19 % + Mg, B, Cu, Fe, Mn, Mb, Zn) - 2 - 5 l/ha; Fertitell
(aport de N, P, K + microelemente) - 1,5 - 2,5 l/ha; Biofert (foliar) - 2 - 4 l/ha.

12.4.3.3. Lucrările solului

- arat la 23 - 25 cm adâncime, până la 25 octombrie, pentru lucerna semănată primăvara şi


până la 1 august pentru lucerna semănată la sfârşitul verii;
- nivelarea – vara sau toamna (după o lucrare cu grapa cu discuri), efectuată, de regulă la 3 -
4 ani, cu 2 - 3 săptămâni înainte de pregătirea patului germinativ;

210
- pregătirea patului germinativ – pentru lucerna semănată primăvara se efectuează din
toamnă, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, sau cu combinatorul;
- pentru o răsărire mai bună şi mai uniformă se recomandă tăvălugitul înainte de semănat, de
regulă cu tăvălugul inelar.

12.4.3.4. Sămânţa şi semănatul

 tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse bacteriene şi cu mefenoxam + fludioxonil


(APRON XL 350 ES, 3 - 4 l/t sămânţă), pentru a preveni atacul unor agenţi patogeni la
începutul vegetaţiei;
 pe suprafeţe cu posibilităţi de irigare, este recomandat semănatul la sfârşitul verii - începutul
toamnei, în perioada 25 august - 5 septembrie în zonele de câmpie şi 15 - 25 august în zonele
colinare. În cultură neirigată, semănatul se efectuează imediat după desprimăvărare, în zonele
de câmpie în perioada 1 - 15 martie, iar în zonele colinare, 5 - 25 martie;
 distanţa între rânduri este 12,5 - 15,0 cm; adâncimea de semănat 2 - 3 cm pe solurile luto-
argiloase şi 3 - 4 cm pe cele luto-nisipoase;
 cantitatea de sămânţă este 20 - 25 kg/ha; când lucerna este seamănată în amestec cu
golomăţul, se seamănă 17 - 18 kg/ha lucernă şi 6 - 7 kg/ha golomăţ.

12.4.3.5. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor:
 măsuri preventive: utilizarea de sămânţă lipsită de buruieni, seminţe de cuscută sau alte
resturi vegetale;
 lucrări agrotehnice – respectarea adâncimii de arat şi răsturnarea corespunzătoare a brazdei,
prin care seminţele de buruieni sunt încorporate la adâncimi mai mari, unde posibilitatea
răsăririi lor este scăzută;
 folosirea erbicidelor specifice pentru buruienile dicotiledonate: propizamid (KERB 50 W, 4 -
5 l/ ha) sau quizalofol-p-ethyl (LEOPARD 5 EC, 3 - 4 l/ha), iar pentru costreiul din rizomi,
propaquizafop (AGIL 100 EC, 1,0 - 1,5 l/ha). Pot fi folosite erbicide postemergente: fuazifop-
p-butyl (FUSILADE FORTE); quizalofop-p-ethyl (TARGA SUPER); haloxyfop-r-methyl
ester (GALLANT SUPER, 1 - 1,5 l/ha), când lucerna se află în faza de 2 - 3 lăstari. În cazul
apariţiei speciilor de cuscută (Cuscuta trifolii, Cuscuta campestris, Cuscuta australis,
Cuscuta epithymum, Cuscuta epilinum) este recomandat diquat (REGLONE FORTE, 3 -
7 l/ha), aplicat pe toată suprafaţa, postemergent, când lucerna are 3 - 5 frunze. Lucerna poate
fi dată în consumul animalelor după 45 zile de la tratamentul cu REGLONE.

211
Combaterea bolilor:
 veştejirea fuzariană (Fusarium oxisporum); putregaiul (Phoma medicaginis); pătarea brună a
frunzelor (Pseudopezisa medicaginis); ofilirea bacteriană (Corynebacterium insidosum);
făinarea (Erysiphe pisi ssp. medicaginis);
 în combaterea acestor boli sunt recomandate măsuri preventive şi tehnologice: alegerea unor
terenuri de cultură neinfestate; folosirea la semănat a unor soiuri rezistente la atacul bolilor;
efectuarea la timp a tuturor lucrărilor de întreţinere şi recoltare.
Combaterea dăunătorilor:
 gărgăriţele frunzelor şi rădăcinilor (Sitona ssp.); buburuza lucernei (Subcoccinella 24
punctata); gândacul roşu al lucernei (Phytodecta fornicata); gărgăriţa lucernei (Hypera
variabilis); gărgăriţa rădăcinilor (Otiorrhynchus ligustici);
 pentru combaterea acestui spectru de dăunători poate fi aplicate preparate pe bază de dimetoat
(NOVADIM PROGRESS, 1,5 l/ha).
Irigarea:
 constituie o măsură tehnologică eficientă pentru culturile intensive de lucernă;
 consumul mediu zilnic de apă este de 2,5 - 4 mm pentru coasele 1 şi a II-a, 4 - 6 mm pentru
coasele a III-a şi a IV-a, şi 2 - 3 mm pentru coasa a V-a, ceea ce pledează pentru necesitatea
irigării lucernei;
 în principiu, în primele zile după cosit nu se irigă, existând o perioadă critică pentru aer; ca
urmare, aplicarea udărilor va începe la 7 - 8 zile după cosit.

12.4.3.6. Recoltarea

 În primul an, recoltarea se efectuează între sfârşitul îmbobocirii şi mijlocul fazei de înflorire.
În anii următori recoltarea are loc între sfârşitul îmbobocirii şi începutul înfloririi. Ultima
recoltare din fiecare an, se efectuează cu 35 de zile înaintea primului îngheţ, pentru a se
acumula în plante suficiente glucide care să le confere rezistenţă la iernat.
 În anii normali din punct de vedere al precipitaţiilor, se pot obţine 3 - 4 coase pe an, respectiv
50 tone/ha masă verde, echivalentul a zece tone de fân, iar în condiţii de irigare, numărul de
coase creşte la patru-cinci, cantitatea de masă verde putând ajunge la 80 tone/ha.
 Înălţimea optimă de recoltare a lucernei este de 4 - 6 cm de la sol, iar ultima cosire se
efectuează la 7 - 8 cm; folosirea culturilor de lucernă prin păşunatul direct cu animalele este
mai puţin recomandată, deoarece în perioada de creştere intensă plantele consumate pot
produce fenomenul de meteorizaţie.

212
12.5. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, fiecare echipă studiind cu atenţie situaţia culturilor


furajere şi evaluând potenţialul acestora şi perspectivele. În continuare, după aprofundarea
particularităţilor biologice şi ecologice ale lucernei, va fi ales un anumit areal pentru amplasarea culturii şi
va fi întocmită o caracterizare succintă a acestui areal sub aspect pedo-climatic şi socio-economic. Prin
compararea particularităţilor biologice şi a cerinţelor ecologice cu condiţiile naturale din arealul ales, vor
fi formulate concluzii asupra favorabilităţii acestuia pentru cultura lucernei. În final, în elaborarea
tehnologiilor de cultură se va ţine cont de toţi aceşti factori, inclusiv de specificul creşterii animalelor în
zonă, principalul beneficiar al culturilor de lucernă.

12.6. Rezumat

În acest capitol aţi fost învăţat despre culturile furajere (clasificare, situaţia pe plan mondial şi în
România), apoi aţi abordat particularităţile de biologie şi ecologie ale lucernei, una dintre cele mai importante culturi
furajere. Astfel, aţi observat că lucerna se deosebeşte fundamental de alte culturi agricole ca biologie şi ecologie, şi,
ulterior, aţi înţeles mai bine recomandările privind tehnologia de cultură, pe baza cunoştinţelor asimilate anterior.
Pentru fiecare verigă tehnologică aţi primit informaţii asupra cerinţelor plantei, cu parametrii de organizare şi
efectuare.

Pentru a rezuma această unitate de studiu vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Enumeraţi cele mai importante plante furajere pentru condiţiile din România.
2. Cerinţele lucernei faţă de sol pot fi rezumate astfel:
3. Precizaţi motivele pentru care lucerna este considerată o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
4. Caracterizaţi particularităţile lucernei în privinţa aplicării îngrăşămintelor.
5. Menţionaţi succint care sunt recomandările pentru irigarea lucernei.
6. Precizaţi pe scurt cum se poate realiza combaterea buruienilor în culturile de lucernă.

Cuvinte cheie: Culturile furajere – sortiment, suprafeţe, producţii. Lucerna – biologie; ecologie; tehnologia de cultură.

12.7. Teste de autoevaluare

1. Cele mai bune plante premergătoare pentru lucernă sunt:


a. Hibrizii tardivi de porumb
b. Iarba de Sudan
c. Unele prăşitoare (floarea-soarelui, porumb)
d. Cerealele, borceagul, rapiţa

213
2. Pe suprafeţele cu posibilităţi de irigare, este de dorit semănatul lucernei în perioada:
a. Sfârşitul verii - începutul toamnei
b. La desprimăvărare
c. Între 1 şi 15 martie
d. Între 5 şi 25 martie
3. Buruiana parazită care poate apare în culturile de lucernă în anumite situaţii este:
a. Lupoaia (Orobanche cumana)
b. Cuscuta de trifoi (Cuscuta trifolii)
c. Vâscul (Viscum album)
d. Cuscuta de in (Cuscuta epilinum)
4. Faza recomandată pentru recoltarea lucernei pentru furaj aflată în anul III de vegetaţie este:
a. Între sfârşitul îmbobocirii şi mijlocul fazei de înflorire
b. Între sfârşitul îmbobocirii şi începutul înfloririi
c. Nu există recomandări concrete în acest sens
d. La începutul maturării seminţelor
5. Valorificarea culturilor de lucernă prin păşunat poate avea drept consecinţă negativă:
a. Reducerea calităţii producţiei
b. Fenomenul de meteorizaţie
c. Lăstărirea exagerată a plantelor
d. Scurtarea duratei de exploatare a culturii
6. Cei mai periculoşi dăunători ai culturilor de lucernă sunt:
a. Tanymecus dilaticollis şi Agriotes spp.
b. Eurygaster şi Aelia
c. Sitona şi Subccocinella 24 punctata
d. Microtus arvalis şi Mus musculus

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei înfiinţării culturii şi a
lucrărilor de îngrijire la lucernă într-un anumit context pedo-climatic şi socio-economic (zona unde
activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de lucernă.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.pajisti-grassland.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale
firmelor care furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind
cultivarea lucernei.

214
12.8. Concluzii

Acest capitol a dorit să evidenţieze situaţia culturilor furajere şi a lucernei, în contextul


interesului global pentru dezvoltarea sectorului zootehnic şi a unor produse animale de înaltă calitate. Într-o
lume preocupată de creşterea demografică explozivă şi de grija asigurării hranei, culturile furajere au un
rol esenţial, iar studierea culturilor furajere este o condiţie obligatorie pentru realizarea acestor deziderate.
În studiile ulterioare, vor fi abordate detalii legate de creşterea animalelor, bazat pe asigurarea unei furajări
de calitate.

12.9. Bibliografie recomandată

1. Bărbulescu C., Burcea P., Ioniţă M., Oprin C., 1967 – Producerea şi păstrarea furajelor. Editura
„Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.
2. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra nostra”, Iaşi.
3. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Ionescu Alina-Maria, 2014 – Tehnologia
obţinerii produselor vegetale. Editura „Universitară”, Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Agrochimia modernă. Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.
2. Moga I., Schitea Maria, Mateiaş M., 1996 – Plante furajere. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Penescu A., Ciontu C., 2001 – Agrotehnică. Editura „Ceres”, Bucureşti.

215
UNITATEA DE STUDIU 13

CULTURI LEGUMICOLE

Cuprins
13.1. Introducere
13.2. Obiective
13.3. Culturi legumicole
13.3.1. Importanţa alimentară, terapeutică şi economică
13.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, strategii
13.3.3. Sortimentul de culturi legumicole
13.3.4. Particularităţi de cultură la diferite grupe de legume
13.3.4.1. Legume solano-fructuoase
13.3.4.1.1. Cultura tomatelor
13.3.4.1.2. Cultura ardeiului
13.3.4.2. Legume cucurbitacee. Cultura castraveţilor
13.3.4.3. Legume bulboase. Cultura cepei
13.3.4.4. Legume frunzoase. Cultura verzei
13.4. Sarcină de învăţare
13.5. Rezumat
13.6. Teste de autoevaluare
13.7. Concluzii
13.8. Bibliografie recomandată

13.1. Introducere

Acest capitol se ocupă de culturile legumicole, specii cu o importanţă alimentară deosebită,


conferită de conţinutul ridicat al recoltelor în componenţi biochimici de înaltă valoare biologică.
Particularităţile biologice şi cerinţele ecologice ale speciilor legumicole, prezentate în acest capitol, reflectă
pretenţiile deosebite faţă de condiţiile de cultivare şi sensibilitatea la factorii de stres. Aceste particularităţi
impun tehologii de cultivare deosebite, inclusiv sub aspectul sortimentului de soiuri, producerii răsadului şi
înfiinţării culturilor prin răsad sau semănat direct, cultivarea în spaţii protejate (sere, solarii, tunele) sau în
câmp, în sistem de cultivare gospodăresc, sau în culturi intensive, industriale, în condiţii de chimizare şi
mecanizare a culturii, şi pentru diferite destinaţii (consum proaspăt, conservare, industrializare).
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

13.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil.


- să cunoaşteţi aprofundat situaţia culturilor legumicole pe plan global, european şi naţional,
precum şi particularităţile biologice şi cerinţele ecologice ale acestor specii, pentru a decide
asupra amplasării culturii şi asupra măsurilor tehnologice;
216
- să fundamentaţi alegerea soiurilor de culturi legumicole în funcţie de condiţiile pedo-
climatice şi timpul de cultură;
- să alegeţi cele mai potrivite sisteme şi tehnologii de cultură, în funcţie de condiţiile naturale şi
socio-economice (disponibilul de forţă de muncă, resurse financiare ş.a.).

13.3. Culturi legumicole

13.3.1. Importanţa alimentară, terapeutică şi economică

Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc în hrana omului alte produse, precum
pâinea, carnea, brânzeturile ş.a., contribuind la o mai bună asimilare a acestora. Pentru asigurarea
organismului uman cu vitamine, săruri minerale şi ceilalţi compuşi biochimici, un om adult trebuie să
consume anual aproximativ 200 kg legume.
Legumele conţin 7 - 38 % substanţă uscată, mai mult la legumele din grupa cepei (13,5 % la
praz; 38 % la usturoi), şi mai puţin (4,8 - 5 %) la castraveţi, salată, marula. Glucide în cantităţi mai mari
conţin legumele din grupa cepei şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoi, ceapă, morcov, sfeclă roşie,
hrean ş.a.). Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului circa 5 - 10 % din totalul necesar. Se
remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine (2 - 8 %), ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul,
conopida, spanacul ş.a. Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1 - 0,9 %), mai mult în
seminţele de dovleac, pepeni ş.a. Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună
digestie. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de revent, măcriş, ştevie, spanac, lobodă.
Vitaminele împreună cu sărurile minerale, contribuie la marea valoare alimentară a legumelor,
fiind substanţe absolut necesare pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice din organism. Vitamina
C în cantităţi mari este depozitată în părţile comestibile la ardei, pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac,
conopidă, varză de Bruxelles, gulie. Vitamina A se găseşte în cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac,
varză creaţă, varză roşie, ardei, spanac (până la circa 9 - 10 mg la 100 g substanţă proaspătă). Vitamina E
se găseşte în uleiul vegetal şi în legume ca: fasole, mazăre, soia, salată verde, varză, ţelină, sfeclă, spanac
ş.a. Vitamina K este conţinută în: morcovi, dovleac, spanac, varză, tomate, pătrunjel, ţelină. Vitamina P se
găseşte în aceleaşi legume ca şi vitamina C, iar lipsa ei provoacă fragilitatea vaselor sanguine capilare,
având drept rezultat hemoragii interne. Vitamina PP este conţinută în: fasole uscată, varză, conopidă,
morcovi, tomate, spanac, castraveţi şi are efect vasodilatator.
În produsele legumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P, S),
explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole, care duce la neutralizarea
acidităţii determinată de consumul de alimente bogate în proteine (carne, ouă, pâine).
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf („fitoncide”)
(hrean, ceapă, usturoi, ridichi), având efect bactericid. Sunt şi legume care conţin substanţe cu efect
antibiotic (varză, ceapă, usturoi).

217
Legumele constituie o sursă importantă de materii prime pentru industria conservelor, aceasta
oferind posibilitatea de a se dezvolta întreprinderi mari, integrate, de producere şi industrializare a
legumelor (şi fructelor).
Din punct de vedere socio-economic, importanţa legumelor este conferită şi de faptul că pe
suprafeţe relativ reduse se pot obţine cantităţi mari de produse. Comparativ cu alte culturi: se asigură o
mai bună valorificare a terenului agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi, în
special, a celor succesive; producţiile obţinute sunt mult mai mari comparativ cu alte culturi; se asigură
condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-se caracterul sezonier al muncii în
agricultură; se asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în tot timpul anului.

13.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, strategii

Suprafeţele cu legume au crescut constant pe glob, ajungând la peste 54 mil. ha în anul 2012, din
care, suprafeţele cultivate pentru legume consumate în stare proaspătă au fost de circa 18,5 mil. ha (tab. 58).
Tabelul 58
Situaţia cultivării legumelor la nivel mondial
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)

Anul 2005 2006 2007 2008 2009 2010


Suprafaţa cultivată
(mii ha) 51.715,8 52.375,5 52.302,9 52.648,6 53.329,3 54.593,3
Producţia medie
(kg/ha) 17.331,9 17.751,4 18.368,9 18.871 19.049,3 18.982,4
Producţia totală
(mil. tone) 896,3 929,6 960,7 993,5 1.015,8 1.036,1

Dintre principalele specii, se remarcă suprafaţele ocupate cu tomate (4,4 mil. ha), ceapă uscată
(4 mil. ha), mazăre verde, castraveţi, legume din grupa verzei, cu 2 - 2,2 mil. ha (tab. 59).
Tabelul 59
Suprafeţele cultivate cu principalele specii de legume la nivel mondial (mii ha)
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Specia 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Tomate 4.560,6 4.632,8 4.179,7 4.234,2 4.419,7 4.412,7
Castraveţi cornişon 1.944,0 1.905,8 1.983,4 1.927,7 1.960,3 1.971,5
Usturoi 1.266,2 1.175,2 1.304,1 1.405,6 1.317,5 1.319,3
Fasole verde 1.424,6 1.458,5 1.462,9 1.469,7 1.469,9 1.495,4
Spanac 799,2 823,3 812,4 816,7 821,6 825,2
Mazăre verde 1.857,6 1.887,3 2.002,3 2.047,2 2.117,3 2.150,8
Salată, lăptuci şi cicoare 1.045,3 1.091,1 1.093,8 1.097,6 1.102,7 1.111,4
Conopidă şi broccoli 950,3 1.036,3 1.081,6 1.056,6 1.144,7 1.136,9
Vinete 1.826,5 1.884,0 1.658,7 1.604.9 1.676,3 1.674,0
Ceapă, inclusiv ceapa 216,0 216,8 214,5 215,3 219,1 215,0
eşalotă, verde
Ceapă uscată 3.467,7 3.665,4 3.753,5 3.712,6 3.603,9 4.033,9
Ciuperci şi trufe 16,0 17,2 17,7 18,4 19,5 21,4
Varză şi alte produse din 2.394,0 2.223,3 2.197,9 2.235,6 2.263,1 2.258,6
grupa verzei
Morcov şi păstârnac 1.152,6 1.163,0 1.135,3 1.133,7 1.126,1 1.151,2

218
În Europa, suprafaţa cultivată cu legume este de circa 4,3 mil. ha, din care, cel mai mult ocupă
tomatele (peste 550 mii ha), varza şi alte specii din grupa verzei (peste 400 mii ha) şi ceapa uscată (circa
383 mii ha).
În România, legumicultura reprezintă o ramură a producţiei agricole cu o pondere importantă, cu
implicaţii majore în economia naţională şi în alimentaţia populaţiei, date de: importanţa legumelor în
consumul uman; existenţa unei cereri importante pe pieţele urbane; favorabilitatea climei pentru multe
specii legumicole; fertilitatea naturală ridicată a solurilor; priceperea şi tradiţiile cultivatorilor.
Suprafaţa cultivată cu legume în România este de circa 260 mii ha (tab. 60) şi s-a menţinut
constată în ultimii 6 - 7 ani, iar producţia totală a fost în jur de 4 mil. t. Suprafaţa cultivată pentru legume
proaspete a fost de numai 2.150 ha în anul 2010, faţă de anul 2005, cu 5.000 ha, sub presiunea importului
de legume proaspete.
Tabelul 60
Situaţia cultivării legumelor în România
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Anul 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Suprafaţa cultivată 269.029 278.282 250.095 268.155 266.159 262.257
(ha)
Producţia medie 134.73,8 14.888,9 12.469,1 14.249,2 14.662,0 14.734,1
(kg/ha)
Producţia totală 3.624.855 4.143.300 3.118.457 3.820.990 3.902.411 3.864.117
(tone)

Tabelul 61
Suprafeţele cultivate cu principalele specii de legume în România (ha)
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Specia 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Tomate 46.487 49.967 45.950 51.460 48.954 49.755
Castraveţi cornişon 10.589 15.668 12.590 12.960 13.122 12.614
Usturoi 12.418 13.024 11.431 13.773 13.142 12.803
Fasole verde 10.766 12.716 10.277 11.172 10.852 10.786
Spanac 238 655 382 203 191 211
Mazăre verde 5.342 6.067 4.587 5.663 5.582 5.803
Salată şi lăptuci 347 738 870 214 233 273
Conopidă şi broccoli 1.801 1.722 2.301 2.068 2.477 2.550
Vinete 9.511 11.396 9.701 10.535 9.927 10.311
Ceapă uscată 35.489 33.647 33.935 34.810 35.165 33.766
Varză şi alte produse din 54.675 45.742 46.511 49.220 48.452 47.227
grupa verzei
Morcov şi păstârnac 17.412 19.167 15.988 17.955 17.643 16.360

13.3.3. Sortimentul de culturi legumicole

Plantele legumicole se clasifică după mai multe criterii:


 Clasificarea din punct de vedere botanic grupează speciile de legume în trei clase:
Basidiomycetes (Agaricus şi Pleurotus); Dicotyledonatae (Beta, Spinacia, Phaseolus, Pisum, Vicia,
Daucus, Petroselinum, Apium, Coriandrum, Anethum, Brassica, Cucumis, Cucurbita, Lycopersicum,

219
Capsicum, Solanum, Cichorium); Monocotyledonatae (Allium, Asparagus), cu sute de specii şi zeci de mii
de soiuri (tab. 62).
Tabelul 62
Clasificarea botanică a plantelor legumicole
(după N. Stan, 1992, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Familia botanică Speciile legumicole
Solanaceae Tomate (Lycopersicum esculentum), ardei (Capsicum annuum),
pătlăgele vinete (Solanum melongena), cartof (Solanum tuberosum).
Liliaceae Ceapă comună (Allium cepa), usturoi (Allium sativum), praz (Allium
porrum), sparanghel (Asparagus officinalis).
Brassicaceae Varză albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var. capitata, forma
(Cruciferae) alba), varză roşie (B. oleracea var. capitata, forma rubra), varză
creaţă (B. oleracea var. sabauda), varză de Bruxelles (B. oleracea
var. gemmifera), varză de Pekin (B. pekinensis), varză de frunze
(B. oleracea var. acephala), conopidă (B. oleracea var. botrytis
subvar. cauliflora), broccoli (B. oleracea var. botrytis subvar.
cymosa), gulie (B. oleracea var. gongylodes), ridichi de vară şi de
iarnă (Raphanus sativus convar. niger), creson de grădină (Lepidium
sativus), hrean (Armoracia rusticana).
Apiaceae Morcov (Daucus carota ssp. sativum), pătrunjel pentru rădăcină
(Umbelliferae) (Petroselinum crispum convar. radicosum), pătrunjel pentru frunze
(Petroselinum crispum convar. crispum), păstârnac (Pastinaca
sativa), mărar (Anethum graveolens), leuştean (Levisticum
officinale), ţelină (Apium graveolens), asmăţui (Anthiriscus
cerefolium), fenicul de Florenţa (Foeniculum vulgare, ssp. dolce
convar. azoricum).
Fabaceae Fasole de grădină (Phaseolus vulgaris), mazăre de grădină (Pisum
(Leguminosae, sativum), bob (Vicia faba).
Papilionaceae)
Cucurbitaceae Castravete (Cucumis sativus), dovlecel (Cucurbita pepo convar.
giromontia), dovlecel patison (Cucurbita pepo var. radiata), pepene
galben (Cucumis melo), pepene verde (Citrulus lanatus), dovleac
comestibil (Cucurbita maxima), dovleac pentru plăcintă (Cucurbita
moschata).
Chenopodiaceae Sfeclă roşie (Beta vulgaris var. conditiva), spanac (Spinacia
oleracea), lobodă (Atriplex hortense).
Asteraceae Salată (Lactuca sativa), andive (Cichorium intybus), cicoare de
(Compositae) grădină (Cichorium endivia), anghinare (Cynara scolymus), cardon
(Cynara cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica), tarhon
(Arthemisia dracunculus).
Polygonaceae Revent (Rheum rhabarbarum), măcriş (Rumex acetosa), ştevie
(Rumex patientia).
Malvaceae Bame (Hibiscus esculentus).
Lamiaceae Cimbru (Satureja hortensis), busuioc (Ocimum basilicum).
(Labiatae)
Tetragonaceae Spanac de Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonoides).
(Aizoaceae)
Convolvulaceae Batat sau cartof dulce (Ipomea batatas).
Agaricaceae Ciupercă de culoare albă (Agaricus bisporus, sin. Psalliota
hortensis), ciupercă de culoare crem (Agaricus edulis sin. Psalliota
bispora).
Polyporaceae Burete vânăt (Pleurotus ostreatus), burete roşiatic (Pleurotus
florida).
Strophariaceae Ciupercă cu văl (Stropharia rugosa annulata).
Poaceae Porumb zaharat (Zea mays convar. saccharata).
(Gramineae)

220
 Clasificarea după tehnologiile aplicate îmbină unele elemente comune de ordin botanic şi
referitoare la partea comestibilă, alături de elemente comune de bază ale tehnologiilor aplicate.
Tabelul 63
Clasificarea plantelor legumicole după tehnologia de cultură
(după N. Stan, 2002, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Denumirea grupei Speciile legumicole
Plante legumicole rădăcinoase Morcov, pătrunjel, ţelină pentru rădăcină, sfeclă roşie, păstârnac, ridichi,
scorţonera, nap comestibil, batat.
Plante legumicole pentru tuberculi Cartof timpuriu, cartof de vară.
Plante legumicole din grupa cepei Ceapă comună, usturoi comun, praz, ceapă eşalotă, ceapă de Egipt, ceapă
de iarnă, usturoi de Egipt (rocambole).
Plante legumicole din grupa verzei Varză albă pentru căpăţână, varză roşie, varză creaţă, varză de Bruxelles,
varză de frunze, varză chinezească, conopidă, broccoli, gulie.
Plante legumicole verdeţuri Salată, spanac, lobodă, cicoare de grădină, ţelină pentru peţioluri şi frunze,
sfeclă pentru frunze sau peţioluri, cardon, fenicul de Florenţa, spanac de
Noua Zeelandă.
Plante legumicole pentru păstăi, Mazăre de grădină, fasole de grădină, bob, bame, porumb zaharat.
capsule şi seminţe la maturitate
tehnică
Plante legumicole Solanaceae Tomate, ardei, pătlăgele vinete.
Plante legumicole Cucurbitaceae Castravete, pepene galben, pepene verde, dovlecel comun, dovlecel
patison, dovleac comestibil, dovleac pentru plăcintă.
Plante legumicole aromatice şi Mărar, pătrunjel pentru frunze, cimbru, cimbrişor, asmăţui, busuioc,
condimentare măghiran, creson de grădină.
Plante legumicole perene Sparanghel, revent, hrean, anghinare, măcriş, ştevie, tarhon, leuştean.
Cicoarea pentru forţat Andive.
Ciupercile de cultură comestibile Ciuperci, ciupercă crem-brună, bureţi Pleurotus, ciupercă cu văl.

13.3.4. Particularităţi de cultură la diferite grupe de legume

13.3.4.1. Legume solano-fructuoase

13.3.4.1.1. Cultura tomatelor

 Sortimentul de soiuri. Există în sortiment 26 de soiuri recomandate pentru consumul în stare


proaspătă (Argeş 11, Argeş 20, Buzău 50, Buzău 160, Işalniţa 29, Işalniţa 29, Geo, Galilea ş.a.), 12 soiuri
pentru consumul în stare proaspătă şi industrializare (Buzău 22, Cluj 80, Unibac, Veritabil, Ştefania,
Elisabeta, Heliodor ş.a.), 22 pentru industrializare (Buzău 4, Buzău 47, Pontica, Vitaminia, Moldoveanca
ş.a.) şi 3 pentru seră (Cindel, Euroser, Mercury).
 Zone de cultivare. În România, suprafeţele cele mai mari cultivate cu tomate sunt
concentrate în partea de sud, sud-vest şi sud-est, în preajma marilor oraşe, centrelor industriale. Ponderea
cea mai mare o au judeţele: Dolj, Galaţi, Ilfov, Constanţa, Teleorman, Bihor, Arad, Călăraşi, Timiş,
Brăila. Se cultivă pe soluri cu textură uşoară, permeabile, profunde, afânate, cu conţinut ridicat de
substanţe nutritive şi materie organică, libere de boli şi nematozi, accesibile irigării.
 Tehnologia de cultivare. Tehnologia cultivării tomatelor este diferenţiată în funcţie de
sistemele de cultură practicate. În vederea asigurării producţiei proaspete pe o perioadă cât mai lungă din
an, tomatele se cultivă în câmp (cultură timpurie, de vară şi de toamnă), în sere-solarii (ciclul scurt şi
ciclul lung), în sere (ciclul I şi ciclul II) şi în răsadniţe.

221
a) Cultura tomatelor în câmp
Rotaţia culturii. Se aleg terenuri bine nivelate, cu grad redus de îmburuienare, cu mai mult de
0,7 % humus, cu surse sigure de apă din momentul înfiinţării culturii şi acces uşor la căile de comunicaţii.
Cele mai bune premergătoare sunt mazărea şi fasolea. Premergătoare bune sunt rădăcinoasele,
bulboasele, cucurbitaceele sau cerealele păioase. Tomatelor revin pe aceeaşi solă după 3 - 4 ani.
Aplicarea îngrăşămintelor. Consumul specific: pentru 10 tone de fructe: 30 - 33 kg N; 8,13 kg
P2O5; 34 - 51 kg K2O. Se pot aplica 30 - 40 t/ha gunoi de grajd, încorporate în sol prin arătura adâncă. În
cursul perioadei de vegetaţie se recomandă 2 fertilizări, prima imediat după apariţia primelor fructe, iar a
doua la 15 - 20 de zile după prima.
Azotul are rol important în creşterea şi fructificarea tomatelor. Fosforul este important pentru:
asimilarea azotului; stimularea înfloritului şi fructificării; are efect pozitiv asupra precocităţii şi asupra
sistemului radicular. Potasiul are efect asupra calităţii fructelor (gust şi culoare), rezistenţei la boli. Calciul
are rol deosebit în creşterea sistemului radicular. Magneziul influenţează calitatea fructelor, rezistenţa la
transport şi păstrare. Borul şi manganul au un rol deosebit în creşterea şi fructificarea tomatelor.
Lucrările solului. Pregătirea terenului se efectuează din toamnă. După eliberarea terenului de
resturi vegetale, se aplică îngrăşăminte organice sau chimice simple, cu fosfor şi potasiu, apoi se
efectuează arătura la adâncimea de 28 - 30 cm. Primăvara înainte de plantare are loc prelucrarea terenului
cu grapa cu discuri, grapa cu colţi reglabili sau freza.
Semănatul şi plantatul. Prima etapă este producerea răsadurilor, în sere înmulţitor, sere de
plastic încălzite, răsadniţe calde. Semănatul se efectuează cu 45 - 60 zile înainte de plantare, în mod
obişnuit între 20 februarie şi 1 martie, folosind 250 g sămânţă pentru un ha de cultură. Se seamănă în
rânduri, la 5 cm distanţă şi pe rând la 1,5 - 2 cm. Pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui ha
se vor însămânţa 40 m2, cu 6 - 7 g sămânţă/m2.
La începutul formării primelor două frunze adevărate, după 10 - 15 zile de la răsărire, răsadul se
poate repica în cuburi nutritive sau în pahare de unică folosinţă, care au fost umplute, în prealabil, cu
mraniţă. După repicare, plăntuţele se udă cu stropitoarea, apoi se umbresc timp de 1 - 3 zile şi se aerisesc
mai puţin, pentru a se asigura prinderea. Apa trebuie să fie la temperatura mediului pentru a nu răci
substratul. Pe măsură ce timpul se încălzeşte, udările se fac mai des, cu cantităţi mai mari de apă.
Lucrările de îngrijire a răsadurilor: dirijarea factorilor de vegetaţie; asigurarea luminii necesare;
corelarea temperaturii cu lumina; îngrăşarea fazială cu soluţii de fertilizanţi în concentraţie de 0,4 - 0,5 %;
tratamente contra bolilor şi dăunătorilor. Cu 10 - 12 zile înainte de plantarea în câmp, răsadurile se călesc
printr-o aerisire mai puternică ziua şi noaptea, iar cu câteva ore înainte de scoaterea răsadurilor se udă
abundent. Vârsta răsadurilor este de 45 - 50 zile.
Plantarea în câmp se efectuează când temperatura în sol, la adâncimea de 10 - 15 cm, se
stabilizează la 12°C şi pericolul brumelor târzii a trecut (15 - 25 aprilie în sudul ţării şi 1 - 10 mai în zonele
mai nordice). Pe stratul înălţat, de 104 cm lăţime, se plantează 2 rânduri distanţate la 60 cm, 70 cm sau
80 cm, iar între plante pe rând distanţa este de 25, 30 sau 40 cm, realizând densităţi cuprinse între 40.000
şi 50.000 plante/ha. Plantarea se efectuează manual în mod obişnuit, sau mecanizat cu maşina de plantat

222
răsaduri. Adâncimea de plantare este până la prima frunză adevărată. Răsadul alungit se plantează culcat
în lungul rândului. După plantare, la fiecare plantă se aplică 1 - 2 1 apă pe suprafeţe mai mici, sau pe
rigole, cu norme de 150 - 200 m3/ha, pe suprafeţe mari.
Lucrări de îngrijire. La 3 - 5 zile după plantare se efectuează completarea golurilor, manual, cu
răsad din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial la plantare. Afânarea solului se realizează prin
praşile mecanice şi manuale de 3 - 4 ori, astfel fiind distruse şi buruienile necombătute de erbicide.
Irigarea este corelată cu fazele de creştere şi dezvoltare ale plantelor. După udarea de la plantare,
următoarea udare se efectuează la 4 - 5 zile, a treia după înfloritul primelor inflorescenţe, a patra şi
următoarele la interval de 8 - 10 zile. Normele de udare sunt de 200 - 400 m3/ha. Udările sunt mai dese în
fazele de formare şi creştere a fructelor.

Fig. 68. Schema de cultivare a tomatelor în câmp


(după Ruxandra Ciofu şi colab., 2004, citaţi de Maria Toader şi colab., 2014)

Lucrările de îngrijire cu caracter special, de dirijare a creşterii şi fructificării cuprind: copilitul,


care se efectuează radical (ruperea frunzuliţelor de la subsuoara lăstarilor), lăsându-se doar tulpina
principală; cârnirea tulpinii după 3 - 4 inflorescenţe (ruperea vârfului de creştere a plantei), la 2 frunze
deasupra ultimei inflorescenţe. Susţinerea plantelor se efectuează cu araci sau spaliere.
În cazul pericolului brumelor târzii de primăvară se iau măsuri de protecţie a culturilor prin
realizarea perdelelor de fum rezultate din arderea diferitelor resturi vegetale.
Combaterea buruienilor. Erbicidarea se poate efectua cu napropamide (DEVRINOL 45 F, 3 - 4 l/ha),
aplicat cu 5 - 6 zile înainte de plantare şi încorporat în sol la 6 - 8 cm, odată cu îngrăşămintele chimice sau
cu propaquizafop (AGIL 100 EC, 0,8 l/ha), administrat după aplicarea şi încorporarea în sol a
îngrăşămintelor chimice. Rezultate foarte bune se obţin postemergent cu quizalofop-p-tefuril (PANTERA
40 EC, 0,75 - 2,00 1, în 200 - 300 l apă/ha) în combaterea gramineelor anuale, când acestea au 2 - 4 frunze
şi a celor perene până la 25 - 30 cm înălţime.

223
Combaterea bolilor:
- virusul mozaicului tutunului la tomate (Tobacco mosaic virus in tomato) – pe frunze apar
decolorări difuze verzi, în cazul mozaicului comun şi galbene sau aproape albe în cazul mozaicului
aucuba. Prevenirea atacului se poate realiza prin aplicarea următoarelor măsuri: cultivarea soiurilor şi
hibrizilor cu rezistenţă genetică la acest virus; tratarea seminţelor la temperatura de 80oC, timp de 24 de
ore; folosirea la repicarea răsadului a unui amestec de sol nou în fiecare an ş.a.;
- mana (Phytophthora infestans) se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor, dar
pagubele cele mai mari se înregistrează când boala apare pe fructe. Pentru combatere se pot folosi: fosetil
+ propamocarb (PREVICUR ENERGY, 0,15 %); mancozeb (ACROBAT MZ, 0,2 % sau DITHANE M45,
0,2 %); metalaxyl-M + clorotalonil (FOLIO GOLD, 0,25 %); triadimenol + folpet (SHAVIT F, 0,2 %);
mefenoxam + mancozeb (RIDOMIL GOLD MZ 68, 0,25 %); oxiclorură de cupru (ALCUPRAL, 0,4 -
0,5 %); sulfat de cupru (CUPROXAT FLOW, 0,3 - 0,4 %); hidroxid de cupru (FUNGURAN, 30 - 0,5 %
sau KOCIDE 2000, 0,25 %); captan (MERPAN 50, 0,2 %); folpet (FOLPAN 80, 0,15 %); clorotalonil
(BRAVO 500, 0,2 % sau ODEON 720 SC, 0,15);
- alternarioza (Alternaria solani) – cea mai frecventă formă de atac se constată pe frunzele
bazale sub forma unor pete brune. Infecţiile pe fructe se manifestă prin pete mici, adâncite. Pentru
combatere se pot folosi: FOLIO GOLD, 0,2 %; difenoconazol (SCORE 250, 0,05 %); mancozeb
(DITHANE M45, 0,2 %; FOLPAN 80 WDG, 0,15 %; MERPAN 50, 0,2 %; SHAVIT F, 0,2 %; KOCIDE
2000, 0,25 %);
- pătarea cafenie (Cladosporium fulvum) – se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor.
Cel mai păgubitor atac apare pe fructe, sub forma unui putregai umed şi moale la locul de inserţie a
pedunculului. Se vor aplica tratamente cu: fenhexamid (TELDOR, 0,08 %; FOLIO GOLD, 0,2 %);
trifloxistrobin + captan (FLINT MAX, 0,12 - 0,15 %); pirimetanil (PYRUS 300, 0,15 %; FOLPAN 50 SC,
0,15 %; MERPAN 50, 0,2 %).
Combaterea dăunătorilor – coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) – se combate chimic prin
tratamente la sol cu clorpirifos + novaluron (SINTOGRILL 5 G, 30 kg/ha) sau methiocarb (MESUROL,
30 kg/ha); păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae) – se combate prin tratamente cu: diazinon
(DIAZOL 60 EC, 0,15 %), alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,05 %), acetamiprid (MOSPILAN 20 SP,
0,0125 %), imidacloprid (CONFIDOR, 0,04 %); gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) – se
efectuează tratamente cu fipronil (REGENT, 0,05 %), bensultap (VICTENON 50 WP, 0,05 %),
thiametoxam (ACTARA, 0,05 %), tiacloprid (CALYPSO, 0,05 %); păianjenul roşu comun (Tetranychus
urticae) – pentru combatere se recomandă tratamente cu hexithiazox (NISSORUN 5 EC, 0,08 %).
Tratamentele pentru combaterea dăunătorilor de execută la semnalarea atacului, fiind respectat
timpul de pauză specific fiecărui produs.
Recoltarea tomatelor se efectuează începând cu lunile iunie, iulie, în funcţie de zona de
cultivare, realizându-se eşalonat la 3 - 5 zile. În funcţie de destinaţia producţiei, fructele se recoltează la
diferite grade de maturare.

224
b) Cultura tomatelor în spaţii protejate
Acest fel de cultură se practică în sezonul iarnă - primăvară, în solarii, sere şi răsadniţe, iar în
solarii şi răsadniţe, în sezonul primăvară - vară.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, în solarii se practică:
- ciclul scurt, cu înfiinţarea culturii în perioada 25 martie - 15 aprilie şi desfiinţarea acesteia în
intervalul 15 - 20 iulie;
- ciclul lung, cu înfiinţarea culturii în aceeaşi perioadă ca în ciclul scurt şi desfiinţarea acesteia
în jurul datei de 15 - 20 septembrie.
Epoca optimă de plantare a răsadurilor, în solarii, este când temperatura în sol se menţine timp
de 3 - 4 zile, la circa 10oC.
În toamnă (octombrie) se efectuează: defrişarea culturii anterioare; fertilizarea de bază cu 50 -
80 t/ha gunoi de grajd semidescompus; mobilizarea adâncă, mecanizat, a solului la adâncimea de 28 - 30 cm
sau manual, pe suprafeţe mai mici, cu cazmaua. Deoarece este bine să existe o cultură secundară de salată,
spanac sau ceapă verde, după mobilizarea adâncă, terenul se mărunţeşte, se modelează în straturi înălţate
şi se trece la semănat spanac sau plantat răsaduri de salată sau bulbi de ceapă.
La începutul lunii martie se acoperă solariile cu folie de polietilenă cu grosimea de minimum
0,15 mm. Acoperirea are ca scop grăbirea vegetaţiei culturilor anticipate şi încălzirea solului. Este posibil
ca până la 20 martie să fie recoltate spanacul, ceapa verde sau salata.
Fertilizarea de primăvară se efectuează cu circa 70 kg azot/ha, care se încorporează în sol cu
freza şi se aplică erbicidele: propaquizafop (AGIL 100 EC, 0,8 l/ha) sau napropamide (DEVRINOL, 3 -
4 l/ha, în 450 - 500 l apă/ha, încorporat la adâncimea de 3 - 4 cm).
Plantarea răsadurilor se efectuează manual, în gropi făcute în ziua plantării, pe linia de marcare
a rândurilor şi la distanţe egale între plante pe rând. Plantarea se efectuează cu ajutorul schemelor clasice
de plantare în funcţie de dimensiunile spaţiului protejat.
La plantare, partea superioară a cubului nutritiv trebuie să fie cu 2 - 3 cm sub nivelul solului,
astfel încât acesta să fie bine acoperit şi pământul trebuie tasat corespunzător în jurul răsadului. Imediat
după plantare se udă cu 1,5 litri de apă la cuib.
În vederea plantării se efectuează o dezinfecţie a răsadurilor cu produse insecto-fungicide
specifice, se udă bine cu 24 ore mai devreme de momentul plantării şi se sortează prin eliminarea plantelor
necorespunzătoare. Plantarea se efectuează manual, cu lingură de plantat, deschizându-se gropi în care se
aşează răsadul, coletul rămânând mai sus cu 1 - 2 cm faţă de nivelul solului.
Solul trebuie să fie reavăn, prin efectuarea unei udări de aprovizionare prin aspersiune sau prin
picurare; după plantare răsadurile se udă, în funcţie de ciclul de cultură şi condiţiile climatice.
Lucrări de îngrijire. Solul se afânează periodic prin praşilelor manuale, între răsaduri şi pe rând,
prin care se combat şi buruienile. Intervalul dintre rânduri se poate mulci cu paie de grâu, după 50 - 60 zile
de la plantare, prin aşternerea unui strat gros de 5 - 10 cm de paie pe intervalul pe care se circulă. Mulcirea
se poate executa şi cu folie de polietilenă neagră. Susţinerea plantelor se efectuează pe spaliere de sârmă
sau pe suprafeţe mai mici, cu araci. Copilitul se aplică săptămânal şi se efectuează radical. Frunzele

225
îmbătrânite de la bază se rup şi se îndepărtează. Cârnitul se efectuează după 3 - 5 inflorescenţe pentru
ciclul scurt şi după 7 - 8 inflorescenţe pentru ciclul prelungit. Se aplică tratamente fitosanitare în mod
periodic pentru combaterea bolilor şi a dăunătorilor, asemănător celor în câmp.
Irigarea se aplică în mod obligatoriu. Norma de irigare pentru ciclul scurt este de circa 4.000 m3/ha,
distribuită în 10 - 12 udări, şi de circa 6.000 m3/ha, în ciclul lung, distribuită în 15 - 20 udări.
O atenţie deosebită se acordă aerisirii. Când plantele sunt mici, volumul de aer din solarii este
suficient, la ciclul II, dar mai târziu este necesară ventilarea pentru reducerea temperaturii. La început se
aeriseşte numai în zile însorite.
Completarea golurilor se efectuează în primele două săptămâni de la plantare, cu răsad din
rezerva de răsad, din acelaşi hibrid. Susţinerea plantelor se efectuează cu sfori legate cu un capăt de sârma
spalierului şi cu celălalt de baza tulpinii plantei. Operaţia se execută după 15 - 20 zile de la plantare, când
plantele sunt deja bine înrădăcinate. Pe măsură ce plantele cresc, se palisează prin răsucire pe sfoară.
Defolierea se începe înainte de intrarea în pârgă a fructelor din prima inflorescenţă şi se poate
continua treptat până sub etajul de fructe din care se recoltează. Nu se vor elimina mai mult de 3 frunze pe
săptămână.
Stimularea legării fructelor se poate realiza prin tratarea inflorescenţelor cu Tomafix - 0,03 -
0,05 %, Tomato-set - 0,5 - 1 %, Tostim – 3 % sau 2,4 D în concentraţie de 10 mg/l apă, prin îmbăierea
inflorescenţelor sau pulverizarea acestora cu soluţie. Influenţă pozitivă are şi tratarea plantelor cu Cycocel -
0,1 % la 10 - 15 zile după plantare. În vederea sporirii producţiei timpurii se poate aplica tratamentul cu
Ethrel 250 ppm, prin stropire, când fructele din prima inflorescenţă au diametrul de 2 - 2,5 cm.
Recoltarea. Producţia la tomatele cultivate în spaţii protejate şi irigate prin picurare sau pe
brazde este de 58 - 61 t/ha. În ciclul II, recoltarea începe în ultima decadă a lunii septembrie şi se
prelungeşte până la jumătatea lunii decembrie, realizându-se producţii de 50 - 70 t/ha. În ţările din vestul
Europei se practică pe scară largă cultura tomatelor fără sol, pe vată minerală, cu ajutorul soluţiilor
nutritive, obţinându-se producţii de 40 - 57 kg/m2.
c) Cultura tomatelor prin semănare direct în câmp
În regiunile sudice, tomatele pot fi cultivate prin semănare direct în câmp. Recolta acestor culturi
este folosită mai mult ca materie primă în industria de conserve. În vederea semănatului, seminţele se
tratează, după care se seamănă cu maşina în rânduri la 70 cm, folosindu-se 2 - 3 kg/ha seminţe. Perioada
semănatului se fixează în aşa fel încât răsărirea plantelor să aibă loc după căderea ultimei brume, de regulă
între 1 şi 15 aprilie.
Înainte de semănat, sămânţa se amestecă cu 400 g sămânţă de salată care răsare mai repede şi
permite să se execute praşila oarbă. După răsărire, lucrările de îngrijire a culturii sunt cele obişnuite, fără
arăcit sau palisat, copilit. Se aplică două răriri: prima, când plantele au două frunze adevărate, iar
următoarea când au 5 - 6 frunze, distanţa de rărit fiind de 50 - 60 cm pe rând. Producţia obţinută la
tomatele cultivate prin semănare direct în câmp este destul de mare, însă întotdeauna mai întârziată.

226
Fig. 69. Schema pentru semănatul direct al culturii de tomate în câmp
(după Ruxandra Ciofu şi colab., 2004, citaţi de Maria Toader şi colab., 2014)

13.3.4.1.2. Cultura ardeiului

Sistematică şi hibrizi. Specia Capsicum annuum L. face parte din familia Solanaceae. În
România se cultivă următoarele grupe de ardei:
- C. annuum conv. grossum (ardei gras): fructe mari, dulci, în formă de prismă, trunchi de
piramidă, inimă ş.a.;
- C. annuum conv. rotundum (ardei gogoşar): fructe mari, dulci, rotunde, puternic turtite, cu
suprafaţa mai mult sau mai puţin lobată;
- C. annuum conv. longum (ardei lung): fructe mari, dulci, cu pulpa mai subţire decât formele
anterioare, de formă conică, alungită, uneori aplatizată (în formă de teacă), drepte sau curbate;
- C. annuum conv. chipko (ardei iute): fructe mici, iuţi, cu pulpa subţire, de formă conic-
alungită sau sferică.
Zone de cultivare. Cultura ardeiului în câmp şi solar se găseşte în zonele: Matca-Tecuci,
Adunaţii Copăceni, Vidra, Izbiceni, Băleni-Sârbi, Seleuşi (Arad), Macea Curtici, Brăila. Ardeiul în seră se
cultivă în zonele: Arad, Işalniţa, Popeşti-Leordeni. Ardeiul cultivat în câmp se găseşte mai ales în zonele:
Lunguleţu, Băleni-Sârbi, Brăila, Vidra, Vărăşti, Poiana (Constanţa).
Tehnologia de cultivare. Ardeiul poate fi cultivat în câmp, în solarii şi în sere.
a) Cultivarea ardeiului în câmp
Tehnologia de cultură este asemănătoare pentru ardeiul gras, gogoşar, lung, de boia şi iute.
Rotaţia (Amplasarea culturii). Cele mai potrivite soluri pentru ardei sunt cele mai uşoare,
nisipo-lutoase, aluviale, cu reacţie neutră sau uşor acidă (pH = 6,8). Ardeiul are pretenţii foarte ridicate
faţă de aer, în mod deosebit în sere, în perioada fructificării, când plantele cer aer proaspăt. Este sensibil la
curenţii reci de aer. Foarte bune premergătoare sunt: lucernă, trifoi, mazăre, fasole, rădăcinoase, bulboase

227
şi bostănoase. Înaintea ardeiului primăvara, se pot face culturi anticipate de salată, spanac, ridichi de lună,
ceapă verde ş.a.
Administrarea îngrăşămintelor. Consumul specific pentru o tonă de fructe: 5,3 kg N, 1,4 kg
P2O5 şi 7,0 kg K2O. Reacţionează foarte bine la fertilizarea cu îngrăşăminte organice, aplicate atât la
îngrăşarea de bază, cât şi în cursul perioadei de vegetaţie. În cursul vegetaţiei se pot aplica 2 - 3 fertilizări
cu îngrăşăminte chimice solide şi sub forma îngrăşămintelor foliare (40 kg N/ha, 60 kg P 2O5/ha, 30 kg
K2O/ha) şi 4 - 5 fertilizări, alternând îngrăşămintele minerale (administrate odată cu apa de irigat) cu cele
organice (gunoi de grajd sau mraniţă, 40 - 50 t/ha).
Lucrările solului. Toamna se execută o arătură la 28 - 30 cm adâncime şi terenul se lasă în
brazdă nelucrată peste iarnă. Cu două săptămâni înainte de înfiinţarea culturii, terenul se mobilizează cu
grapa cu discul sau combinatorul, la 10 - 12 cm adâncime. Se fertilizează cu 25 - 40 kg N/ha şi 50 kg
P2O5/ha. Cu două săptămâni înainte de semănat sau plantat, se erbicidează. Se modelează în straturi
înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm.
Semănatul şi plantatul. Ardeiul se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor, în spaţii
încălzite (sere, răsadniţe). Se seamănă întâi ardeiul gras pentru cultura timpurie, în perioada 20 - 25
februarie, urmat de ardeiul gras pentru culturile obişnuite de vară, în perioada 25 februarie - 15 martie şi
apoi ardeiul lung şi gogoşar pentru culturile târzii în perioada 5 - 20 martie. Pentru producerea răsadurilor
necesare plantării unui hectar se folosesc 1,2 - 1,5 kg sămânţă. Se seamănă în rânduri distanţate la 8 - 10 cm
şi la 2 - 3 cm pe rând, rezultând 400 - 500 fire/m2 şi nu se mai repică. Pentru culturile timpurii de ardei
gras se recomandă repicatul în cuburi nutritive de 7 x 7 x 7 cm sau pe strat nutritiv la 7 x 5 cm. Pentru
grăbirea răsăririi, temperatura se menţine la 22 - 25°C ziua şi 18 - 20°C noaptea. Până la plantare se fac
aerisiri şi tratamente fitosanitare la intervale de 5 - 6 zile pentru a preveni căderea răsadurilor.
Vârsta răsadurilor pentru plantare este de 60 - 65 de zile. Cu câteva zile înainte de plantare,
răsadurile se călesc printr-o aerisire mai puternică ziua şi noaptea, iar cu câteva ore înainte de scoaterea
răsadului se udă abundent. Plantarea se începe când în sol se realizează temperaturi de 15°C. Se plantează
mai întâi ardeiul gras timpuriu, în perioada 25 aprilie - 5 mai, apoi ardeiul gras, gogoşar şi lung în perioada
5 - 20 mai. Pe stratul înălţat se plantează două rânduri la 70 cm, la distanţele următoare: la ardeiul gras
15 - 20 cm, densitate 65.000 - 88.000 pl/ha; la ardeiul gogoşar 20 - 25 cm, densitatea cuprinsă între 54.000
şi 65.000 pl/ha; la ardeiul lung 15 cm, densitate 88.000 pl/ha; la ardeiul iute distanţa pe rând este de 10 cm.
Plantarea se poate efectua mecanizat sau manual.
Lucrări de îngrijire. La 4 - 5 zile de la plantare se efectuează completarea golurilor, apoi se
aplică 3 - 4 praşile mecanice între rânduri şi 2 praşile manuale pe rând. La praşilele mecanice se poate
realiza şi un uşor muşuroit. Udarea se efectuează după plantare pentru asigurarea prinderii, apoi nu se mai
udă circa 2 săptămâni pentru a favoriza o înrădăcinare mai profundă. Până la fructificare se udă la interval
de 7 - 10 zile cu norme de 250 - 300 m3/ha. În timpul apariţiei masive a fructelor, se udă mai des, la
intervale de 5 - 6 zile cu norme de 300 - 350 m3/ha. Se evită pe cât posibil udarea în timpul înfloririi
masive. Pe suprafeţe mici se pot efectua copilitul şi cârnitul plantelor, în scopul obţinerii unor fructe mai
mari, mai timpurii sau pentru a asigura ajungerea la maturitatea de consum a unui număr mai mare de fructe.

228
Combaterea buruienilor poate fi efectuată manual, mecanic sau cu ajutorul erbicidelor, cu:
pendimetalin (STOMP AQUA, 4 l/ha, aplicat preemergent, neîncorporat); napropamide (DEVRINOL 45 F,
3 l/ha, aplicat cu 6 - 7 zile înainte de plantare şi încorporat în sol la 3 - 4 cm); S-metolaclor (DUAL 500
EC, 3 l/ha, aplicat cu 6 - 7 zile înainte de plantare). Pentru buruienile monocotiledonate în vegetaţie se pot
aplica: pendimetalin (STOMP 330 EC, 1,5 l/ha, când buruienile au 5 - 6 cm înălţime şi sunt turgescente).
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se foloseşte erbicidul S-metolaclor (DUAL GOLD, 1,2 l/ha).
Combaterea bolilor – pătarea frunzelor şi băşicarea fructelor (Xanthomonas campestris); pătarea
pustulară (Pseudomonas); putrezirea receptaculului şi a seminţelor (Alternaria solani); putregaiul cenuşiu
(Botrytis cynerea); făinarea (Leveillula taurica); verticilioza (Verticilium); ofilirea fusariană (Fusarium
oxysporum). Combaterea se poate efectua prin: cel puţin un an de pauză pentru ca resturile vegetale să
putrezească; dezinfecţia solului cu formalină; folosirea seminţelor tratate; tratamente chimice folosind:
propamocarb + fosetil (PREVICUR 607 SL, 0,15 - 0,25 %); iprovalicarb + oxiclorură de cupru
(MELODY COMPACT 49 WG, 0,2 % - 2 kg/ha în 1.000 l apă); mancozeb (DITHANE M45, 2 kg/ha,
0,2 %); captan (MERPAN 50 WP, 2 kg/ha, 0,2 %); tiofanat metil (TOPSIN 70 PU, 1 kg/ha, 0,1 %).
Combaterea dăunătorilor – coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa); păduchele verde al
solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae); păduchele roşu al solanaceelor (Macrosiphon solani); păianjenul
roşu (Tetraychus urticae); păianjenul lat (Polyphabotarsonemus latus). Pentru prevenirea atacului de
coropişniţă se recomandă încorporarea în sol, la pregătirea terenului pentru plantat, a produselor:
clorpirifos + novaluron (SINTOGRILL 5 G, 30 kg/ha). În cazul apariţiei păduchilor, vectori pentru viroze,
se recomandă tratamente repetate cu: tiacloprid (CALYPSO 480 SC, 0,08 l/ha, 0,033 % pentru 240 l
soluţie/ha); acetamiprid (MOSPILAN 20 SP, 0,06 kg/ha, 0,025 %); lambda-cihalotrin (KARATE, 0,5 l/ha,
0,05 %). Pentru păienjeni se recomandă stropiri cu hexitiazox (NISSORUN, 0,8 l/ha, 0,08 %).
Tratamentele fitosanitare se vor executa cu respectarea timpului de pauză.
Recoltarea. Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de grupă, destinaţia producţiei şi
exigenţele pieţei. Ardeiul gras se recoltează la maturitatea de consum, când are dimensiunile caracteristice
şi culoarea verde, galbenă sau galbenă-verzuie, corespunzătoare soiului. Ardeiul lung se recoltează, de
obicei, la maturitatea fiziologică, atunci când are forma, culoarea şi dimensiunile caracteristice. Ardeiul
gogoşar se recoltează numai la maturitatea fiziologică, când fructele sunt, de obicei, roşu intens-grena.
Ardeiul iute se recoltează verde sau roşu, în funcţie de solicitările pieţei. Ardeiul pentru boia se recoltează
numai la maturitate fiziologică, la supracoacere, când intensitatea culorii roşu este maximă.
Producţia variază între 25 și 40 t/ha - la ardeiul gras, 20 - 30 t/ha - la ardeiul gogoşar sau lung şi
6 - 10 t/ha - la ardeiul iute.

b) Cultura ardeiului în spaţii protejate


Pregătirea solului şi a solariilor se efectuează ca la tomate, iar răsadurile se produc în spaţii
încălzite.
Semănatul – în perioada 1 - 5 februarie în răsadniţe şi 10 - 15 februarie în sere, cu 800 g seminţe
pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui hectar. Repicarea este obligatorie în ghivece nutritive
de 7 x 7 x 7 cm.
229
Plantarea. La plantare, răsadurile vor avea 60 de zile. Plantarea răsadurilor se efectuează atunci
când temperatura solului se menţine pe adâncimea de 10 cm, la 14 - 15°C, de regulă, între 1 şi 10 aprilie.
Schema de plantare, aplicată în toate tipurile de solarii, este: 60 + 40/30 - 35 cm, asigurându-se densităţi
de 60.000 - 65.000 pl/ha.
Lucrările de îngrijire – după plantare, se udă la fiecare plantă, cu 0,5 - 1 1 apă, pentru a nu răci
solul. În timpul vegetaţiei, numărul udărilor poate ajunge la 18 - 20. Se efectuează completarea golurilor
şi se menţine solul afânat prin 4 - 5 praşile. Se poate mulci cu paie sau cu folie de polietilenă.
În primăverile cu nebulozitate mare se recomandă stimularea legării florilor cu produse specifice
(de exemplu, Salex, 1,5 %), prin stropiri la începutul înfloririi plantelor. Aerisirea spaţiilor se efectuează
între orele 10 şi 16. Când temperatura depăşeşte 27°C, se intervine prin aerisiri.
Recoltarea începe în prima decadă a lunii iunie şi se poate prelungi până în prima decadă a lunii
octombrie. Se obţin 35 - 40 t/ha, din care aproximativ jumătate până la 20 iulie.

13.3.4.2. Legume cucurbitaceae. Cultura castraveţilor

Sistematică şi soiuri. Castravetele (Cucumis sativus) face parte din ordinul Cucurbitales, familia
Cucurbitaceae, genul Cucumis. Cele mai populare tipuri de castraveţi sunt castraveţii lungi (folosiţi în
special pentru salate) şi castraveţii cornichon (utilizaţi în special pentru murături), fiecare dintre aceştia
cuprinzând mai multe soiuri. Unele soiuri de castraveţi produc două tipuri de flori: femele şi mascule. La
aceste soiuri este necesar ca florile femele să fie polenizate. Există şi soiuri care produc 100 % numai flori
femele, iar acestea nu au nevoie de polenizare pentru a produce fructe.
În sortimentul actual există 16 soiuri cu fruct de tip cornichon (Codruţ, Cornistar, Crişan,
Mapamond, Nirvana ş.a.) şi 7 soiuri cu fruct lung şi semilung (Akito, Beluga, Joker, Long John, Ritmo,
Rustic, Select ş.a.).
Zone de cultivare. Castravetele poate fi cultivat în toate zonele ţării, cu precădere în zonele de
sud, sud-est, sud-vest şi unde se întâlnesc cele mai bune condiţii: temperatura optimă de creştere şi
dezvoltare de 25 ± 10°C; lumină suficientă pentru a evita o creştere şi o ramificare slabă a plantelor,
alungirea şi îngălbenirea acestora.
Umiditatea solului şi cea atmosferică sunt extrem de importante. Din acest motiv, trebuie evitată
cultivarea în zone în care sunt curenţi de aer, deoarece scade considerabil umiditatea relativă a aerului.
Tehnologia de cultivare. Cultivarea castraveţilor în câmp – pe sol sau pe spaliere.
Rotaţia (Amplasarea culturii). Cultura în câmp se poate realiza prin semănat direct în câmp sau
prin răsad. Se alege un teren plan sau uşor înclinat, cu grad redus de îmburuienare, care conţine peste 1,0 %
humus, cu permeabilitate bună, cu expoziţie sudică, ferit de curenţii de aer, bogat în materie organică, cu
reacţie neutră sau slab acidă, cu textură luto-nisipoasă şi structură glomerulară. Terenul trebuie arat (sau
săpat) din toamnă şi îngrăşat cu gunoi de grajd, 3 - 4 tone/1.000 m2. Bune plante premergătoare sunt
leguminoasele perene (lucernă, trifoi) şi cele anuale (mazăre, fasole, bob), cartoful, varza, ceapa. Cultura
de castraveţi nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă mai devreme de 3 - 4 ani.

230
Administrarea îngrăşămintelor. Consumul specific – pentru fiecare tonă de castraveţi: circa
2,0 kg N, 1,5 kg P2O5, 4,0 kg K2O, 2,0 kg CaO şi 0,5 kg MgO. Fertilizarea de bază se efectuează cu
administrarea a 30 - 40 t/ha gunoi de grajd şi 70 - 100 kg/ha P2O5, 80 - 100 kg/ha K2O, sub formă de
îngrășăminte chimice simple, încorporate prin arătură la 28 - 32 cm adâncime. Primăvara se fertilizează cu
25 - 40 kg N/ha şi 50 kg P2O5/ha, sub formă de îngrășăminte chimice complexe.
Lucrările solului. Terenul se pregăteşte din toamnă prin două discuiri, după care se execută
nivelarea terenului. Primăvara, mobilizarea solului se efectuează la 7 - 8 cm adâncime cu combinatorul.
Cu două săptămâni înainte de semănat sau plantat, se erbicidează. Terenul se modelează în straturi înălţate
cu lăţimea la coronamente de 104 cm.
Semănatul castraveţilor de vară se efectuează la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, după
trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară, când temperatura este de 12°C. Se seamănă în rânduri cu
semănătoarea, la o adâncime de 3 - 4 cm, folosind 4 - 6 kg de sămânţă/ha. Distanţele dintre rânduri şi
plante pe rând depind de soi, modul de susţinere a plantelor şi modul de recoltare.
Lucrări de îngrijire. Completarea golurilor se efectuează în primele zile după răsărirea plantelor.
În cazul densităţilor mai mari se efectuează răritul după 10 - 15 zile de la răsărirea plantelor, asigurându-se
densitatea de 60 - 70 mii plante la ha - în cazul culturii pe spalier şi 140 - 160 mii plante la ha - la soiurile
de tip Cornichon - în cazul culturii pe sol.
Dirijarea creşterii şi fructificării plantelor prin ciupiri repetate se aplică în mod deosebit la
culturile pe spalier şi numai sporadic la cele pe sol. Ciupirea vârfurilor de creştere pentru dirijarea
fructificării se efectuează prima dată după 4 - 5 frunze, iar următoarele două-trei după ce lăstarii au format
6 - 7 frunze.
La culturile pe spalier, ramificaţiile de la bază şi eventual fructele formate pe primii 20 - 25 cm
se îndepărtează, deoarece acestea vor fi de slabă calitate şi vor concura formarea lăstarilor. Până la
înălţimea de 60 - 70 cm de la sol, lăstarii laterali se ciupesc după două-trei frunze.
Celelalte lucrări de îngrijire cuprind: praşile, irigarea şi fertilizarea care se practică în mod
obişnuit, în funcţie de starea de vegetaţie a culturii.
Combaterea bolilor:
- mana (Pseudoperonospora cubensis) – atacul se manifestă pe frunze prin pete gălbui pe
partea superioară, care se acoperă cu un puf cenuşiu-violaceu pe partea inferioară. Combaterea se
realizează cu: azoxystrobin (QUADRIS, 0,75 %); fosetil de aluminiu (ALIETTE, 0,2 %); clorotalonil
(ROVER, 0,2 % sau BRAVO, 0,3 %); metiram (POLYRAM DF, 0,2 %); mancozeb (DITHANE M45,
0,2 %, sau VONDOZEB, 0,2 %); captafol (MYCODIFOL, 0,2 %);
- făinarea (Sfaerotheca fuliginea) – frunzele se acoperă pe ambele feţe cu colonii albe,
prăfoase, circulare care confluează cuprinzând tot limbul, frunzele se îngălbenesc şi cad. Combaterea se
efectuează cu: BRAVO 500 SC, 0,15 %, meptildinocap (KARATHANE GOLD 350 EC, 0,05 %);
miclobutanil (SYSTANE FORTE SL, 0,02 %, 0,3 l/ha);
- pătarea unghiulară (Pseudomonas lachrymans) – petele apar chiar pe frunzele cotiledonale.
Combaterea se poate efectua prin: rotaţia culturii de cel puţin un an, pentru ca resturile vegetale să

231
putrezească; dezinfecţia solului cu formalină; folosirea seminţelor tratate; tratamente chimice cu:
mancozeb (DITHANE M45, 0,2 %); hidroxid de cupru (CHAMPION, 0,3 % sau FUNGURAN, 0,3 %).
Combaterea dăunătorilor:
- pentru atacul de melci se pot folosi: methiocarb (MESUROL 40 - 60 g/100 m2); metaldehida
(OPTIMOL, 250 - 300 g/100 m2);
- păianjenul roşu comun (Tetranycus urticae) – se pot aplica stropiri foliare cu: abamectin
(VERTIMEC 1,8 % EC, 0,08 - 0,1 %); milbemectin (MILBEKNOCK EC, 0,075 %);
- păduchele verde al castraveţilor (Cerosipha gossypi) – se recomandă tratamente cu:
acetamiprid (MOSPILAN 20 SP, 0,03 %); imidacloprid (KOHINOR, 0,075 % sau NUPRID AL 200 SC,
0,05 %).
Recoltarea castraveţilor din culturile de vară se efectuează în funcţie de destinaţia producţiei şi
specificul soiurilor cultivate, având însă în vedere că principalul criteriu de calitate este dimensiunea;
lungimea fructelor la soiurile de tip Cornichon, trebuie să fie de 6 - 9 cm - pentru industrializare şi de 9 -
12 cm - pentru consum proaspăt.

13.3.4.3. Legume bulboase. Cultura cepei

Sistematică şi soiuri. Ceapa comună (Allium cepa L.) face parte din familia Liliaceae, genul
Allium, care conţine numeroase specii utilizate ca legume în alimentaţie: ceapa de Egipt (sin. ceapa
Rocambole – Allium cepa f. proliferum); ceapa eşalotă (sin. ceapa hasme, hagima sau ascalona – Allium
ascalonicum); ceapa de iarnă (sin. ceapa ciorească sau cepşoară – Allium fistulosum); ceapa mărgăritar
(Allium ampeloprasum); ceapa de tuns (Allium schoenomprasum); ceapa chinezească (Allium tuberosum).
Pentru ceapa din arpagic există în sortiment 4 soiuri: Alexandra, Enigma, Filofteia şi Liliana.
Pentru ceapa din sămânţă există un sortiment de 24 de soiuri, dintre care cele mai utilizate sunt: Ancuţa,
Andrada, de Buzău, Delicioasă, Roşie de Arad, Rubiniu. Pentru ceapa de tuns există doar un soi, Mihaela.
Zone de cultivare. Ceapa este o cultură de bază în România şi poate fi cultivată în toate zonele
ţării. Bazinele legumicole cu tradiţie în cultivarea cepei sunt: Işalniţa, Dărăşti, Tibucani, Buzău etc.
Tehnologia de cultivare. Ceapa se pretează la 4 sisteme de cultivare: prin semănat direct în
câmp (ceaclama); prin arpagic; prin răsaduri (ceapa de apă, Kaba); pentru stufat (ceapa verde).
a) Cultura cepei prin semănat direct (ceaclama)
Rotaţia (Amplasarea culturii). Cultura se poate realiza doar pe soluri uşoare, irigate şi
cu fertilitate ridicată. Plantele premergătoare sunt speciile prăşitoare, care lasă terenul curat de
buruieni: legume cucurbitacee sau legume din grupa verzei.
Aplicarea îngrăşămintelor. Fertilizarea de bază se efectuează cu 15 - 25 t/ha mraniţă,
150 - 200 kg/ha sare potasică sau sulfat de potasiu sau numai îngrăşăminte minerale: 250 - 300 kg/ha
superfosfat, 150 - 200 azotat de amoniu şi 150 kg/ha sare potasică sau sulfat de potasiu.
Fertilizarea fazială a cepei influenţează mult mărimea recoltei; se efectuează 1 - 2 tratamente cu
îngrăşăminte complexe.

232
Lucrările solului. Pregătirea terenului se realizează toamna sau primăvara. Arătura se
lasă nemărunţită peste iarnă, dacă se seamănă primăvara. Dacă se înfiinţează cultura din toamnă,
arătura se grăpează cât mai repede, după care se efectuează modelarea în straturi înălţate, cu
lăţimea la coronament de 94 sau 104 cm şi rigole de 46 cm lăţime. Semănatul se realizează după
2 - 3 zile, pentru a lăsa timp solului să se aşeze.
Semănatul. Cultura de primăvară se realizează cât mai devreme posibil, între 1 martie şi
15 aprilie; se semănă 6 - 10 kg sămânţă/ha.
Lucrări de îngrijire. Culturile de toamnă trebuie acoperite cu un strat protector de
zăpadă, pentru care se iau măsuri pentru a nu permite spulberarea zăpezii. Dacă apare crusta
înainte de răsărire se aplică 1 - 2 udări uşoare prin aspersiune, folosind norme de 80 - 120 m3/ha
sau folosind o grapă uşoară pentru spargerea crustei. După răsărirea plantelor, trebuie efectuat
răritul. Firele smulse pot fi comercializate în legături, ca ceapă verde, iar plantele rămase vor
dezvolta un bulb mare. Se va asigura o densitate de 400 - 500 de mii plante/ha.
Combaterea buruienilor. Se efectuează prin 4 - 5 praşile manuale sau mecanice. Se pot
efectua tratamente chimice cu: clopyralid (LONTREL 300 EC, 0,5 %, postemergent); fluoroxypir
(CERLIT EC, 0,6 l/ha, postemergent - ceapa semănată direct în câmp); oxifluorfen (GOAL 4 F,
0,5 l/ha, postemergent - ceapa semănată direct şi ceapa din arpagic); prosulfocarb (BOXER 800
EC, 3,0 - 3,5 l/ha, preemergent).
Combaterea bolilor. Deoarece frunzele de ceapă sunt lucioase din cauza stratului de
pruină, în soluţia de stropit se va adauga un adeziv (de preferat Aracet 0,2 %), pentru ca
tratamentele aplicate împotriva bolilor şi dăunătorilor să aibă o eficienţă maximă.
- mana cepei (Peronospora destructor) – considerată una dintre cele mai răspândite şi
păgubitoare boli care poate afecta culturile de ceapă. Pe lângă măsurile preventive – distrugerea
resturilor vegetale infectate; rotaţie; bulbi sănătoşi utilizaţi la semănat, se pot aplica 3 - 5
tratamente cu: mefenoxam + cupru (RIDOMIL GOLD PLUS, 0,3 %; RIDOMIL GOLD MZ,
0,25 %); dimethomorph + mancozeb (ACROBAT MZ, 0,2 %); cymoxanil + mancozeb +
oxiclorură de cupru (CURZATE MANOX, 0,25 %); fosetil + propamocarb (PREVICUR 607 SL,
0,15 %) + mancozeb (DITHANE M45, 0,2 %); mancozeb (DITHANE M45, 0,2 % sau
SANCOZEB, 0,2 % sau VONDOZEB, 0,2 %); folpet (FOLPAN 50, 0,2 %; FOLPAN 80, 0,15 %);
clorotalonil (BRAVO 500, 0,2 %). Stropirile se repetă la 10 zile, timp de 4 - 8 săptămâni;
- putregaiul alb (Sclerotium cepivorum Berk) şi putregaiul cenuşiu (Botrytis allii Munn)
– primul tratament se recomandă a fi aplicat cu 6 săptămâni înainte de recoltare, iar al doilea 3
săptămâni mai târziu, cu: tiofanat metil (TPSIN 100 EC, 0,05 %) sau fenpropimorf +
epoxiconazol + metrafenona (CAPALO, 0,15 %);

233
- putregaiul bacterian al bulbilor de ceapă (Erwinia carotovora Jones) – pentru a evita
atacul, trebuie respectat asolamentul de 3 - 4 ani, iar la apariţia primelor simptome, plantele
bolnave vor fi îndepărtate din cultură şi distruse prin ardere. Produsul kresoxim-metil (STROBY
DF, 0,15 %) dă rezultate bune dacă tratamentele se aplică preventiv.
Combaterea dăunătorilor:
- musca cepei (Delia antiqua Meig.) – produce pagube însemnate. Pentru limitarea
atacurilor se recomandă: respectarea rotaţiei culturilor; strângerea resturilor vegetale rămase în
câmp după recoltare; efectuarea arăturilor adânci de toamnă; semănarea anticipată de benzi
capcană formate din ceapă. Se pot aplica pentru fiecare generaţie două tratamente (la interval de
10 - 12 zile), în perioada de maximă apariţie a adulţilor, cu formetanate (DICARZOL 50 SP,
0,15 %);
- tripsul comun (Thrips tabaci Lind.) – dăunător specific culturilor de ceapă. Pentru
combatere se recomandă două tratamente la interval de 10 - 12 zile cu: formetanate (DICARZOL
50 SP, 0,15 %); acetamiprid (MOSPILAN 20 EC, 0,03 %).
Recoltarea se realizează la sfârşitul lunii august - începutul lunii septembrie, când
frunzele se îngălbenesc şi se lasă pe o parte. Momentul recoltării coincide cu apariţia primelor
tunici pergamentoase. Lucrarea de recoltat se efectuează manual, semimecanizat cu dislocatorul
sau complet mecanizat, cu maşina de recoltat ceapă MRC 1,2 sau combine speciale.
Producţia poate fi de 20 - 40 t/ha, în funcţie de calitatea lucrărilor efectuate pe perioada
de vegetaţie.

b) Cultura cepei prin arpagic


Este un tip de cultură practicat de micii fermieri. Este un sistem costisitor, cu multe
dezavantaje, cel mai mare fiind perioada lungă de timp până la obţinerea producţiei şi costul
foarte mare cu forţa de muncă. De pe 1 ha arpagic se recoltează material de plantat pentru 10 ha
de cultură pentru bulbi.
Tehnologia de cultivare se realizează în două etape: producerea arpagicului şi
producerea bulbilor.
Producerea de arpagic. Arpagicul este un bulb de 7 - 30 mm, ce se obţine printr-o
cultură specială, cu densitate foarte mare a plantelor, de peste 2 mil. plante/ha.
Rotaţia (Amplasarea culturii). Terenul trebuie să fie bine nivelat, cu pantă continuă, să
aibă o bună adăpostire pentru evitarea efectelor negative ale deflaţiei eoliene. Sunt considerate:
foarte bune premergătoare – fasole, mazăre; bune premergătoare – tomate, ardei, vinete;
contraindicate – vărzoase şi bulboase.
Aplicarea îngrăşămintelor. La înfiinţarea culturii se fertilizează mineral cu 75 kg N/ha,
10 kg P2O5/ha, 100 kg K2O/ha.
234
Lucrările solului. Primăvara cât mai devreme, se mobilizează solul foarte bine prin două
lucrări cu grapa cu discuri, la adâncimea de 10 - 12 cm. Între cele două grăpări, se administrează
circa 200 - 300 kg/ha azotat de amoniu, apoi se relizează lucrarea de modelare a solului în straturi
înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 sau 94 cm.
Semănatul se efectuează în perioada 10 - 20 martie, după schema cu 7 rânduri pe strat,
distanţate la 15 cm, folosind 1 kg sămânţă pentru 100 m2, la adâncimea de 1,5 - 2 cm. Semănătura
se tasează cu tăvălugul şi se erbicidează preemergent cu isoxaflutol + terbutilazin (MERLIN 480 SC,
4 kg/ha).
Lucrări de îngrijire. Asigurarea unui sol fără crustă în momentul răsăririi plantelor, se
efectuează prin administrarea unei udări cu o normă mică de apă sau prin trecerea pe teren cu o
grapă uşoară.
Prăşitul culturii se realizează ori de câte ori este necesar. Pentru a nu scăpa de sub
control buruienile, la început se efectuează un plivit, când apar primele buruieni, mai puţine la
număr, după care, în momentul răsăririi în masă a buruienilor, se efectuează o erbicidare cu
pendimetalin (PENDIGAN 330 EC sau STOMP 330 EC, 6 l/ha).
Irigarea se efectuează cu norme de udare mici, de 200 - 300 m3/ha, doar cât să nu lase
plantele să se usuce în condiţii de secetă. Cantităţile mari de apă fac ca bulbii să se dezvolte prea
mult, declasând astfel arpagicul.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor – musca cepei şi usturoiului, poate să apară în
primele zile mai călduroase. Pentru a combate cu succes acest dăunător, se montează capcane cu
feromoni pentru a urmări momentul zborului adulţilor, pentru a şti cu exactitate momentul
aplicării tratamentelor chimice. Tratamentele chimice sunt similare cu cele ale cepei ceaclama.
Recoltarea se efectuează manual sau mecanic, în luna iulie, când vârful frunzelor este
îngălbenit pe o lungime de 2 - 3 cm. După recoltare, arpagicul se lasă expus la soare 5 - 6 zile
pentru a se usca, apoi se strânge, se condiţionează şi se pune în lădiţe. Păstrarea arpagicului se
efectuează la temperaturi de 1 - 2oC sau la 19 - 20oC. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie
de 50 - 70 %. După sortare se păstrează în spaţii protejate, cu temperaturi mai mari de 3 - 18oC.
Se obţin producţii de 6 - 10 t/ha.
Producerea bulbilor. Bulbii uscaţi de ceapă se obţin din arpagicul din anul anterior.
Toate lucrările următoare sunt similare cu cele de la înfiinţatul culturii prin semănat
direct; cultura se înfiinţează după 1 - 15 aprilie, pentru a preveni temperaturile scăzute ce pot
determina formarea tijelor florifere.
Înfiinţarea culturii se poate efectua manual, folosind 500 - 600 kg/ha arpagic din
categoriile I şi II, cu o densitate de 50 - 70 bulbi/m2 (15 - 20 cm între rânduri şi 10 cm între plante

235
pe rând), sau mecanizat, cu circa 800 - 850 mii plante/ha (4 rânduri pe stratul înălţat, la o distanţă
de 28 cm între ele) şi distanţa între bulbi pe rând de 3,0 - 3,5 cm.
Lucrările de îngrijire – sunt similare cu cele de la ceapa prin semănat direct în câmp.
Recoltarea se efectuează în perioada 1 - 15 august. Producţia este de 15 - 20 t/ha, dar
poate să ajungă până la 30 - 35 t/ha.

13.3.4.4. Legume frunzoase. Cultura verzei

Sistematică şi soiuri. Specia Brassica oleraceae var. capitata f. alba (varza albă) face pare din
familia Brassicaceae (Cruciferae) şi are 30 de soiuri în Catalogul de Soiuri pentru anul 2013, dintre care:
Timpurie de Vidra, de Buzău, de Işalniţa, de Socorod.
Zonele de cultivare. La noi în ţară, varza găseşte condiţii favorabile în toate zonele legumicole,
cu unele diferenţe pentru varza timpurie, la care se obţin recolte mari în zonele cu desprimăvărare mai
timpurie.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia (Amplasarea culturii). Cele mai bune premergătoare pentru varză sunt: cereale,
leguminoase şi cucurbitacee. Varza timpurie, de vară, roşie şi creaţă se cultivă în ogor propriu, iar varza de
toamnă se poate obţine şi în cultură succesivă, după: cartofi; verdeţuri; mazăre păstăi; orz şi grâu, în
zonele de sud ale ţării.
Lucrările solului. Pregătirea terenului se efectuează din toamnă. După eliberarea terenului de
resturi vegetale, se aplică îngrăşăminte organice şi chimice simple, cu fosfor şi potasiu, apoi se efectuează
arătura de bază la adâncimea de 30 - 32 cm. Primăvara înainte de plantare are loc prelucrarea terenului cu
grapa cu discuri şi grapa cu colţi reglabili sau cu freza.
Producerea răsadului şi plantatul. În România, cultura de varză se înfiinţează aproape exclusiv
prin răsad, dar pentru cultura de vară şi toamnă se poate utiliza şi semănatul direct în câmp. Producerea
prealabilă a răsadurilor se efectuează în răsadniţe calde, semicalde, reci sau în brazde în câmp, în funcţie
de destinaţia acestora. Semănatul se realizează în prima decadă a lunii februarie, în rânduri distanţate la 8 -
10 cm şi la 2 - 3 cm/rând. Seminţele se pot seamăna în lădiţe din lemn, care, în prealabil, au fost umplute
cu mraniţă (amestec de pământ – 60 %, nisip – 10 % şi gunoi de grajd fermentat – 30 %). La începutul
formării primelor două frunze adevărate, după 10 - 15 zile de la răsărire, răsadul se poate repica în pahare
de unică folosinţă, care au fost umplute în prealabil cu mraniţă.
Pregătirea răsadurilor. La răsadurile destinate culturilor timpurii se vor luă măsuri de călire.
Răsadurile nerepicate (pentru cultura de vară şi de toamnă) se scot cu grijă, se fasonează şi se mocirlesc.
Epoca de plantare în câmp este în funcţie de destinaţia culturii: varza timpurie se plantează primăvara cât
mai de timpuriu, între 10 şi 25 martie, imediat după zvântarea solului; varza de vară, pentru eşalonarea
producţiei, se plantează la două epoci diferite: între 15 şi 25 aprilie, şi între 1 şi 10 mai; la varza de
toamnă, plantarea se efectuează între 20 iunie şi 5 iulie.

236
Tehnica de plantare. Răsadurile se plantează manual pentru cultura timpurie, manual sau
mecanic pentru culturile de vară şi toamnă. Schema de plantare este următoarea: varza timpurie se
plantează pe teren modelat, în straturi înălţate, 2 rânduri pe strat, la distanţe de 70 x 25 cm; varza de vară
se plantează în aceleaşi condiţii, pe 2 rânduri, la distanţe de 70 x 30 cm, iar cea de toamnă la 70 x 35 - 50 cm.
Pe teren modelat în biloane, răsadurile de varză timpurie se plantează pe partea sudică a bilonului, la 60 x
25 cm, iar cele pentru cultură de toamnă, pe partea nordică, la 70 x 35 - 50 cm, aceasta presupunând
orientarea rândurilor pe direcţia est-vest. Adâncimea de plantare este până la prima frunză normală.
Udarea de prindere se efectuează imediat după plantare, când se aplică 200 m3 apă/ha. Se fertilizează cu
25 - 40 kg N/ha şi 50 kg P2O5/ha.
Prin specializarea soiurilor, în vederea eşalonării producţiei de varză proaspătă, cultura de varză
albă de căpăţână se diferenţiază în trei grupe: cultura verzei timpurii – sunt folosite soiuri cu perioadă de
vegetaţie de 60 - 90 de zile, iar plantarea se realizează primăvara foarte devreme (luna martie); cultura
verzei de vară – sunt folosite soiuri cu perioadă de vegetaţie de 110 - 135 de zile, iar plantarea se
efectuează la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai; cultura verzei de toamnă – sunt folosite soiuri cu
perioadă de vegetaţie de 140 - 175 de zile, cu plantare în perioada 25 iunie - 5 iulie. Mai nou se cultivă şi o
a patra categorie specifică soiurilor destinate păstrării peste iarnă, în stare proaspătă – soiuri cu perioadă
de vegetaţie de 170 - 180 de zile, care se plantează la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai şi se
recoltează târziu (lunile octombrie - noiembrie). În România, varza se cultivă aproape exclusiv prin răsad.
Pentru cultura timpurie şi de vară, în toamnă, terenul se ară adânc, la 28 - 32 cm, încorporându-se
în sol gunoi de grajd şi 2/3 din îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu. În primăvară, când terenul s-a
zvântat, se lucrează cu discul, se erbicidează cu 4 - 6 zile înainte de plantare şi se aplică o anumită
cantitate de îngrăşăminte cu azot (80 - 100 de kg N/ha). Terenul se modelează în straturi înălţate, cu
lăţimea coronamentului de 94 sau 104 cm.
Pentru cultura de toamnă, vara, după recoltarea culturii timpurii premergătoare, se execută o
arătură superficială, la 18 - 20 cm adâncime, se aplică 30 - 40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, după
care terenul se grăpează. În continuare, se aplică aceeaşi tehnologie ca la cultura timpurie şi de vară.
Lucrări de îngrijire. Completarea golurilor – pentru culturile realizate prin răsad, se efectuează
la 4 - 7 zile după plantare, folosind răsad de aceeaşi vârstă şi din acelaşi soi cu cel din cultura înfiinţată.
Răritul – se efectuează la culturile semănate direct şi se realizează o dată sau de două ori (în
funcţie de procentul de răsărire, începând din momentul când plăntuţele au 2 - 3 frunze adevărate). Răritul
definitiv (la distanţe optime) se realizează la 15 - 20 de zile după primul rărit; plantele rezultate (fasonate
şi mocirlite) pot fi folosite în aceeaşi solă pentru completarea golurilor accidentale.
Praşilele – executate mecanic sau manual după fiecare udare sau ploaie mai mare de 10 mm,
începând cu ziua a 10-a de la plantare sau când plantele au răsărit, în cazul culturilor semănate direct în
câmp. Odată cu praşila manuală se efectuează şi o uşoară muşuroire, care se completează pe măsură ce
plantele cresc. Lucrarea se execută mecanizat între rânduri şi manual pe rând.
Aplicarea îngrăşămintelor în timpul vegetaţiei. Se fertilizează de două ori, prima dată la 10 - 15
zile după completarea golurilor sau la cel de-al doilea rărit, iar a doua oară, cu puţin timp înainte de

237
învelirea căpăţânilor, folosind de fiecare dată câte 30 kg N/ha pentru varza timpurie şi varza de vară şi
60 kg N/ha la varza de toamnă. Îngrăşămintele se administrează pe teren reavăn şi se încorporează prin
prăşit. La varza timpurie se aplică 2 - 3 udări, la un interval de 15 - 20 de zile, cu norme de udare de 300 -
350 m3/ha, la cea de vară 4 - 5 udări, iar la cea de toamnă 7 - 8 udări, cu norme de 350 - 400 m3/ha.
Irigarea trebuie intensificată începând din momentul învelirii căpăţânilor, fără ca apa să
băltească. La varza de toamnă, irigatul se întrerupe cu circa 2 săptămâni înainte de recoltare, pentru a evita
crăparea căpăţânilor. În regiunile bogate în precipitaţii, varza de toamnă, în special cultura prin semănare
directă în câmp, poate fi cultivată şi neirigată.
Combaterea buruienilor. Pe lângă praşilele între rânduri şi între plante pe rând, este necesar cu
5 - 6 zile înainte de plantare, să se erbicideze terenul cu S-metolaclor (DUAL GOLD 960 EC, 1,2 l/ha)
pentru toate categoriile de buruieni, cu încorporarea la 6 - 8 cm adâncime.
Combaterea bolilor – hernia rădăcinilor de varză (Plasmodiophora brassicae); putregaiul umed
al cruciferelor (Erwinia carotovora); putregaiul negru (nervaţiunea neagră) al frunzelor de varză
(Xanthomonas campestris); mana cruciferelor (Peronospora brassicae). Pentru combatere, se pot aplica:
mefenoxam + cupru (RIDOMIL GOLD,MZ, 25 g/10 l apă); mancozeb (DITHANE M 45, 20 g/10 l apă);
tiofanat metil (TOPSIN M70 PU, 10 g/10 l apă); triadimenol + folpet (SHAVIT F72, 20 g/10 l apă);
clorotalonil (BRAVO 500 SC, 20 ml/10 l apă).
Combaterea dăunătorilor – păduchele verde (Myzodes persicae); păduchele cenuşiu
(Brevicoryne brassicae); musculiţa albă a verzei (Aleyrodes brassicae); molia verzei (Plutella
maculipennis); fluturele alb al verzei (Pieris brassicae); buha verzei (Mamestra brassicae); limaxul
cenuşiu (Agriolimax agreste).
Combaterea chimică poate fi realizată cu: alfa-cipermetrin (FASTAC 10 CE, - 0,03 %);
deltametrin (DECIS MEGA 50 EC, 0,025 %); tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,02 %); imidacloprin +
deltametrin (CONFIDOR ENERGY, 0,13 %); acetamiprid (MOSPILAN 20 SG, 0,025 %). Deoarece
varza prezintă frunze lucioase şi ceroase, pentru reţinerea soluţiilor de stropit pe plante se recomandă ca
preparatele să fie amestecate cu un adjuvant de lipire (adeziv): Agrocean B sau Agrocean 6.5.5 (extract
din alga de mare Laminaria digitata) care sunt în acelaşi timp fertilizanţi şi stimulatori de creştere.
Combaterea chimică a limacşilor se poate realiza cu: methiocarb (MESUROL 2 RB, 5,0 kg/ha), împrăştiat
pe suprafaţa solului sau încorporat la 2 - 3 cm adâncime.
Recoltarea se realizează manual, cu cuţite mari şi bine ascuţite, tăind coceanul sub căpăţana bine
formată. La soiurile timpurii şi de vară sunt necesare 3 - 4 recoltări eşalonate, pe măsură ce căpăţânile
ajung la stadiul de maturitate de consum; hibrizii de varză au maturarea mai uniformă, fiind posibilă
recoltarea la o trecere, maximum două treceri.
La varză, în funcţie de condiţiile de cultivare aplicate se pot obţine recolte de 35 - 40 t/ha.

238
13.4. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, fiecare echipă precizând un anumit areal pentru


amplasarea unei culturi legumicole (la alegere) şi întocmind o caracterizare succintă a acestui areal sub
aspect pedo-climatic şi socio-economic. Prin compararea particularităţilor biologice şi cerinţelor ecologice
ale culturii legumicole respective cu condiţiile naturale din arealul ales, vor fi formulate concluzii asupra
favorabilităţii acestora pentru cultura legumicolă şi asupra tipului de cultură. Elaborarea tehnologiilor de
cultură va ţine cont de aceşti factori, inclusiv de prezenţa organismelor dăunătoare şi de dotarea cu forţă de
muncă, maşini şi utilaje agricole.

13.5. Rezumat

În acest capitol aţi fost învăţat despre situaţia actuală a culturilor legumicole, unele dintre cele mai
importante culturi agricole alimentare. În continuare, aţi învăţat despre 5 culturi legumicole mai importante (tomate,
ardei, castraveţi, ceapă, varză), cu detalii asupra biologiei şi ecologiei, şi apoi asupra tehnologiei de cultură, pe baza
cunoştinţelor asimilate anterior. Pentru fiecare verigă tehnologică aţi primit informaţii asupra cerinţelor plantelor, cu
parametrii de organizare şi efectuare.

Pentru a rezuma această unitate de învăţare vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Menţionaţi care sunt cele mai importante culturi legumicole solano-fructuoase şi vărzoase.
2. Precizaţi care sunt principalii dăunători din cultura tomatelor.
3. Lucrările de îngrijire la producerea răsadurilor de ardei sunt următoarele:
4. Recomandările privind semănatul castraveţilor în câmp se refera la:
5. Precizaţi 5 diferenţe ale tehnologiilor de cultivare între ceapa ceaclama şi ceapa produsă prin arpagic.
6. Cum se realizează eşalonarea producţiei de varză proaspătă?

Cuvinte cheie: Culturile legumicole – suprafeţe, producţii, strategii. Culturile de tomate, ardei, castraveţi, ceapă,
varză – sortiment de soiuri, zone de cultivare, tehnologia de cultură.

13.6. Teste de autoevaluare

1. Lucrarea de repicat se referă la:


a. Semănatul în cuburi nutritive
b. Transferul răsadurilor tinere în cuburi nutritive sau pahare de unică folosinţă
c. Eliminarea din răsadniţe a plantelor bolnave
d. Ruperea frunzuliţelor de la subsuoara frunzelor
2. Dintre bolile foarte păgubitoare din culturile de tomate fac parte:
a. Putregaiul alb şi putregaiul cenuşiu
b. Pătarea unghiulară şi putregaiul bacterian

239
c. Alternarioza şi pătarea cafenie
d. Putregaiul umed şi putregaiul negru
3. Stimularea legării fructelor la tomate se realizează cu produse specifice:
a. Tomafix, Tostim
b. Agil, Devrinol
c. Alcupral, Ridomil
d. Mospilan, Nissurun
4. Ardeiul iute se recoltează:
a. Numai la maturitatea fiziologică
b. Numai la supracoacere
c. La maturitatea de consum
d. În funcţie de cerinţele pieţei
5. Precizări privind utilizarea capcanelor cu feromoni sunt incluse în unitatea de studiu la o
anumită cultură legumicolă:
a. Cultura cepei prin arpagic
b. Cultura tomatelor în spaţii protejate (solar)
c. Cultura castraveţilor în câmp
d. Cultura verzei de toamnă
6. Cultura succesivă se poate practica la:
a. Ceapa ceaclama
b. Cultura timpurie de tomate
c. Varza de toamnă
d. Cultura castraveţilor în câmp

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei de cultură la ......
(tomate, ardei, castraveţi, ceapă, varză, la alegere) într-un anumit context pedo-climatic şi socio-
economic (zona unde activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de culturi legumicole.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.icdfvidra.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind culturile
legumicole.

240
13.7. Concluzii

Acest capitol a fost destinat să vă ofere informaţii detaliate asupra măsurilor tehnologice de
cultivare a speciilor legumicole, pe baza particularităţilor biologice şi ecologice ale plantelor, în funcţie de
condiţiile concrete de cultivare şi tipul de cultură. S-a ţinut cont de sensibilitatea plantelor la factorii de
stres (climatici, de sol, atacul de boli şi dăunători, concurenţa buruienilor), dar şi de necesitatea sporirii
suprafeţelor cultivate şi a producţiilor, din cauza cerinţelor crescânde de alimente, diversificarea
alimentaţiei, creşterea ponderii în alimentaţie a legumelor consumate în stare proaspătă.

13.8. Bibliografie recomandată

1. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
2. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Ionescu Alina Maria, 2014 – Tehnologia
obţinerii produselor vegetale. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Ciofu Ruxandra şi colab., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Gheorghieş C., Geamăn I., 2003 – Bolile plantelor horticole. Editura „Cris Book Universal”, Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Popescu V., Atanasiu N., 2000 – Legumicultură. Editura „Ceres”, Bucureşti.


2. Stan N., Stan T., 1992 – Legumicultură. Vol. 1. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
3. Voican V., Lăcătuş V., 1998 – Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii. Editura „Ceres”,
Bucureşti.

241
UNITATEA DE STUDIU 14

CULTURI POMICOLE

Cuprins
14.1. Introducere
14.2. Obiective
14.3. Culturi pomicole
14.3.1. Importanţa alimentară şi economică
14.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, strategii
14.3.3. Clasificarea speciilor pomicole. Sortimentul de soiuri
14.3.3.1. Clasificarea speciilor pomicole
14.3.3.2. Sortimentul de soiuri
14.3.4. Ecologia pomilor fructiferi
14.3.4.1. Particularităţi biologice
14.3.4.2. Cerinţe ecologice
14.3.5. Ciclul biologic la pomii fructiferi
14.3.6. Bazine pomicole
14.3.7. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole
14.3.7.1. Producerea materialului săditor pomicol (pepiniera pomicolă)
14.3.7.2. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi
14.3.8. Lucrări de îngrijire în plantaţiile pomicole
14.3.9. Particularităţi la recoltarea fructelor
14.4. Sarcină de învăţare
14.5. Rezumat
14.6. Teste de autoevaluare
14.7. Concluzii
14.8. Bibliografie recomandată

14.1. Introducere

În acest capitol sunt abordate culturile pomicole, a căror semnificaţie alimentară este dată de
conţinutul ridicat al fructelor în componenţi biochimici esenţiali alimentaţiei umane, dar şi de faptul că
reprezintă o sursă importantă de materii prime pentru întreprinderi de procesare foarte diferite, creatoare
de locuri de muncă şi surse de venituri pentru localităţile rurale şi economia naţională. Particularităţile
biologice şi ecologice ale speciilor pomicole prezentate în acest capitol, reflectă cerinţele diverse faţă de
condiţiile de cultivare şi sensibilitatea la factorii de stres. Aceste particularităţi impun tehnologii de
cultivare diferenţiate, sub aspectul alegerii soiurilor, lucrărilor de înfiinţare a plantaţiilor şi de îngrijire a
acestora, potrivite pentru un sistem de cultivare gospodăresc sau pentru cel industrial, precum şi pentru
diferite industrializări, care au cerinţe de calitate specifice.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

242
14.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să deţineţi informaţii asupra importanţei alimentare şi economice a sectorului pomicol,
dezvoltării acestuia la nivel global şi naţional, asupra sortimentului de specii pomicole şi de
soiuri;
- să cunoaşteţi aprofundat particularităţile biologice şi cerinţele ecologice ale speciilor
pomicole, pentru a putea decide asupra amplasării plantaţiilor în anumite regiuni şi asupra
măsurilor tehnologice;
- să fundamentaţi alegerea soiurilor la speciile pomicole în funcţie de condiţiile pedo-climatice
şi posibilităţile de valorificare a recoltelor;
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de cultivare (intensiv, extensiv-tradiţional), în funcţie de
condiţiile naturale şi socio-economice (disponibilul de forţă de muncă, resursele financiare,
valorificarea recoltelor).

14.3. Culturi pomicole

14.3.1. Importanţa alimentară şi economică

Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi şi producţia de fructe prezintă o importanţă deosebită din
punct de vedere alimentar şi economic. Fructele pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt unul din alimentele
cele mai sănătoase. Fructele proaspete trebuie să constituie un component de bază al alimentaţiei raţionale
a omului. Valoarea alimentară a fructelor în stare proaspătă, se datorează componentelor chimice uşor
accesibile organismului uman, la care se adaugă o serie de excitanţi gustativi, olfactivi şi vizuali, care fac
să fie savurate cu plăcere.
Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Compoziţia chimică a fructelor proaspete este
complexă şi variată, fiind o particularitate genetică de specie şi soi. Ele conţin: 2 - 25 % glucide (zaharoză,
glucoză, fructoză); 0,5 - 1,5 % proteine; 0,5 % acizi organici liberi; 0,4 - 1,6 % substanţe pectice; 0,1 %
substanţe tanoide; 0,5 % substanţe minerale (K, Ca, Mn, Fe, Al, S, P, Si, Cl, B); 80 - 85 % apă; 0,8 - 1 %
celuloză; 0,1 - 0,7 % lipide; vitamine, aminoacizi.
 Apa se găseşte în ţesuturile fructelor între limite foarte largi (3 - 5 % la alune; 70 - 80 % la
prune; 80 - 85 % la majoritatea fructelor; 85 - 93 % la căpşune), şi determină starea de frăgezime şi
prospeţime. Fructele cu un conţinut mare de apă (de exemplu, căpşunele) au o capacitate de păstrare mai
mică comparativ cu cele cu conţinut mai redus în apă (mere, gutui).
 Glucidele – conţinuturi maxime de peste 10 % au 12 specii pomicole (afine, agrişe, caise,
castane, cireşe, gutui, mere, nuci, pere, piersici, prune, vişine).

243
Conţinutul în glucide totale creşte în timpul maturării fructelor, iar pe parcursul păstrării, la
multe specii de fructe, conţinutul în glucide totale scade (la piersici de la 9,35 %, la 5,88 %; la căpşune,
cireşe, prune, scăderea este de circa 1 %; la vişine scăderea este nesemnificativă).
Glucoza se găseşte în cantitate mare în fructele coapte: 6,1 % în cireşe; peste 2 % glucide în
afine, căpşune, coacăze, pere şi prune. Conţinutul în fructoză este mai mare în mere (5,9 - 6,1 %), cireşe
(5,5 %), afine (3,3 %), căpşune, coacăze, pere, prune (peste 2 %). Cantităţi mari de zaharoză se află în
caise (5,1 %), mere şi pere (3,5 - 3,6 %), coacăze, prune (peste 2 %), iar cantităţi mici în afine, cireşe,
lămâi, smochine. Conţinutul în celuloză al fructelor este, în general sub 1 % şi este mai mare la mure
(3,5 %), agrişe (3,2 %), coacăze negre (2,5 %).
 Fibrele vegetale (celuloză + substanţe pectice). Dintre fructele bogate în fibre pot fi
menţionate: migdale (15 - 17 %); coacăze roşii (8 %); alune şi coacăze negre (7 %): zmeură, castane, mure
(6 %). Pectina se află în cantităţi mari în endocarp (mere, gutui), în mezocarp (portocale, lămăi) sau în
epicarp (mere) şi este cuprinsă între 0,20 % (vişine) şi 1,27 % la gutui.
Tabelul 64
Conţinutul în zahăr total, amidon şi celuloză al fructelor
(după A. Gherghi şi colab., 1973, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Specia Zahăr total (%) Amidon (%) Celuloză (%)
Afine 6,90 - 11,90 1,5 - 4,2 1,2
Agrişe 3,40 - 8,90 1,0 - 3,9 3,2
Coacăze 4,96 - 6,89 urme 2,5
Căpşune 3,45 - 8,90 0,7 - 1,6 1,2
Cireşe 6,85 - 16,80 2,0 - 5,8 0,4
Caise 6,45 - 14,86 0,20 - 1,9 0,6
Gutui 7,04 - 12,75 1,0 - 2,0 1,8
Mere 6,85 - 16,72 0,6 - 3,2 1,0
Mure 4,60 - 8,20 1,5 - 5,6 3,5
Nuci 1,80 - 3,20 12,0 - 15,0 2,2
Pere 7,24 - 14,96 4,0 - 6,0 1,4
Piersici 4,34 - 12,39 1,0 - 2,1 1,5
Prune 7,25 - 15,95 2,0 - 5,8 0,5
Vişine 5,20 - 13,40 1,0 - 3,8 0,2
Zmeură 4,10 - 7,0 2,0 - 7,2 1,4

 Protidele includ peptidele şi proteinele; cu unele excepţii (alune, nuci, migdale, castane),
fructele conţin cantităţi mici de protide, de 0,42 - 19,85 %. Protidele au o valoare biologică ridicată
datorită conţinutului în aminoacizi esenţiali.
În fructe au fost identificaţi 25 aminoacizi, în raport de proporţia lor existând următoarea
clasificare:
→ fructe foarte bogate în aminoacizi: lămâi, mandarine ş.a.;
→ fructe bogate în aminoacizi: coacăze, cireşe, prune, zmeură ş.a;
→ fructe cu conţinut mediu în aminoacizi: caise, portocale, fragi;
→ fructe cu conţinut redus în aminoacizi: mere.
 Lipidele – se evidenţiază: alune - 61,6 %, nuci - 62,5 %, migdale - 54,1 %; restul fructelor
conţin între 0,1 și 0,15 % (agrişe, caise, piersici), 1 % (mure) şi 1,9 % (castane). Dintre acizii graşi
saturaţi, în cantitate mai mare se găsesc: acid palmitic (alune şi migdale - 3,0 - 3,3 %; nuci - 4,5 %); acid

244
stearic (nucifere - circa 1 %); acid miristic (nuci - 0,7 %). Acizii graşi nesaturaţi esenţiali sunt reprezentaţi
de: acid oleic (50 % în alune, 36 % în migdale, 10 % în nuci); acid linolenic (6 % în nuci); acid linoleic;
acid arahidonic, ş.a.
 Acizii organici – aciditatea unui fruct este rezultatul prezenţei mai multor acizi, precum şi a
sărurilor acestora (malic – mere, pere, caise, cireşe, gutui, piersici, prune, vişine; citric – căpşune, coacăze,
afine, zmeură, lămâi). Gustul acid, uşor acrişor constituie o componentă majoră şi apreciată a calitaţii
organoleptice a fructelor. Aciditatea totală reprezintă cantitatea de acizi prezenţi în fructe.
 Dintre vitamine: provitamina A (caroten) – în general, 0,02 - 0,09 mg/100 g (2,7 mg la caise
şi 3,0 mg la zmeură); vitamina C - 0,5 - 40 mg/100 g material proaspăt (poate ajunge la 150 - 300 mg în
coacăze negre şi agrişe) - cu cât durata de păstrare este mai îndelungată (la mere, pere), cu atât pierderile
de vitamina C sunt mai mari; prelucrarea fructelor determină pierderi de vitamina C.
 Conţinutul în substanţe minerale al fructelor: între 0,28 % (afine) şi 2,50 % (alune). Fructele
sunt deficitare în sulf, fosfor şi calciu, însă sunt bogate în compuşi cu potasiu.

14.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, stategii

În anul 2012, suprafaţa cultivată cu arbori şi arbuşti fructiferi a fost de circa 57 mil. ha, producţia
medie de peste 11 t/ha, iar producţia totală de 637,8 mil. t fructe (FAOSTAT, 2013) (tab. 65). Dintre
pomii fructiferi se remarcă mărul (circa 5 mil. ha), urmat de prun (circa 2,5 mil. ha) şi de păr (peste
1,6 mil. ha). Pentru arbuştii fructiferi, se evidenţiază căpşunul, cu circa 250 mii ha (tab. 66).
Tabelul 65
Situaţia cultivării pomilor fructiferi şi a arbuştilor fructiferi la nivel mondial
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Anul Suprafaţa cultivată Producţia medie Total producţie
(mii ha) (kg/ha) (mil. tone)
2006 53.867,9 10.349,4 557,5
2007 55.615,1 10.169,1 565,5
2008 54.791,8 10.718,8 587,3
2009 55.603,7 10.803,9 600,7
2010 55.856,2 10.901,7 608,9
2011 57.072,4 11.176,4 637,8

Tabelul 66
Suprafaţa cultivată cu pomi şi arbuşti fructiferi la nivel mondial (mii ha)
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Specie 2006 2007 2008 2009 2010 2011
Măr 4.721,2 4.814,0 4.621,8 4.734,7 4.748,4 4.766,7
Cais 470,6 479,2 486,1 474,2 481,6 485,7
Coacăze negre 69,5 68,5 75,7 73,1 75,2 81,0
Cireşe 359,1 365,4 350,6 367,7 370,6 380,6
Piersici şi nectarini 1.465,4 1.495,0 1.507,1 1.519,4 1.543,12 1.570,5
Păr 1.604,0 1.579,5 1.574,1 1.567,8 1.559,0 1.614,0
Prun 2.348,3 2.422,4 2.482,5 2.484,3 2.435,4 2.495,5
Căpşun 264,6 265,4 248,4 246,1 228,0 244,2
Zmeură 99,9 102,4 92,6 92,2 99,9 100,5
Gutui 61,6 64,3 66,0 67,6 68,9 70697

245
Consumul de fructe proaspete mediu mondial este cuprins între 67 şi 73 kg/cap locuitor/an.
Pentru ţările dezvoltate (UE, SUA, Australia), unde există interes pentru o hrană sănătoasă, consumul
anual de fructe proaspete este de peste 100 kg, comparativ cu continentul african unde consumul este de
60 - 62 kg (tab. 67).

Tabelul 67
Situaţia consumului de fructe proaspete (kg/cap locuitor/an)
(după FAOSTAT, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Specificare 2005 2006 2007 2008 2009
Mondial 67 69 69,9 72,1 72,9
Europa (total) 91,4 94,3 92,4 93,6 91,7
UE 106,9 108,4 103,3 105,1 103,3
SUA 103,9 106,8 106,7 109 107,5
Asia 54,9 56,9 58,9 61,7 63,8
Oceania 110,3 100,7 107,4 107,2 105,6
Africa 61,2 61,9 61,3 61,7 62,3

În Uniunea Europenă, suprafaţa cultivată cu pomi şi arbuşti fructiferi a scăzut din anul 2006,
când erau înregistrate peste 8,4 mil. ha, până la 7,5 mil. ha în anul 2012.
Clima şi solul României oferă condiţii favorabile culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, care
sunt răspândiţi, în funcţie de cerinţele lor biologice, pe întreg teritoriul ţării, din câmpie până la altitudini
de peste 800 - 1.000 m. Patrimoniul pomicol, constituit din livezi şi pepiniere, însuma în anii ’80, 290 mii ha
(2 % din suprafaţa agricolă), iar în prezent, patrimoniul pomicol s-a diminuat mult, la 155,6 mii ha (livezi
pe rod) în anul 2012, iar producţia de fructe a fost de 1.475,3 mii t (producţie totală din livezi + grădini
familiale). Principalele specii pomicole cultivate în România sunt: prunul, mărul, cireşul şi vişinul.

Tabelul 68
Suprafaţa cultivată şi producţia totală la pomii fructiferi în România
(sursa MADR, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Specificare 2007 2008 2009 2010 2011
Suprafaţă 206 207 205 198,6 155,6
(mii ha)
Producţie totală 1.085,8 1.179,2 1.323 1.419,6 1.475,3

Tabelul 69
Suprafaţa cultivată cu pomi şi arbuşti fructiferi în România
(sursa MADR, 2012, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Cultura Specificare 2007 2008 2009 2010 2011
Măr Suprafaţa (mii ha) 61,3 57,9 56,4 56 56
Producţie totală (mii t) 475,4 459,0 517,5 552,9 600,9
Prun Suprafaţa (mii ha) 83,8 80,8 65,8 69 78
Producţie totală (mii t) 372,6 475,3 533,7 624,9 550,2
Alte specii pomicole Suprafaţa (mii ha) 60,9 68,3 82,8 73,6 21,6
Producţie totală (mii t) 237,8 244,9 271,8 241,8 324,2

246
14.3.3. Clasificarea speciilor pomicole. Sortimentul de soiuri

14.3.3.1. Clasificarea speciilor pomicole

 Principalele specii pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae, cu


subfamiliile: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoidea. Acestea cuprind peste jumătate dintre speciile fructifere
prezente în cultură în România.
Tabelul 70
Clasificarea botanică a speciilor pomicole din ţara noastră
(după M. Popescu şi colab., 1982, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Ordinul Familia Subfamilia Genul Specia
- domestica Borkh
- sylvestris Mill.
- praecox Borkh
Malus - paradisiaca (L) Medik.
- baccata (L) Borkh
- prunifolia Borkh.
- coronaria Mill.
Pomoideae - communis L.
- pyraster
- ussuriensis Maxim.
Pyrus
- nivalis Jacq.
- serotina Red.
- elaeagrifolia Pall.
Cydonia - oblonga Mill.
Mespilus - germanica Mill.
- domestica L.
- insititia Jusl.
Prunus
- cerasifera Ehrh.
- spinosa L.
Rosaceae - vulgaris Lam.
- sibirica L.
Armeniaca
- mume Sieb.
Rosales
- mandshurica Skhvortz
Prunoideae
- vulgaris Mill.
Persica
- davidiana Karr.
- communis L.
Amygdalus
- nana L.
- avium L.
- vulgaris Mill.
Cerasus
- mahaleb Mill.
- fruticosa Pall.
- vesca L.
- moschata Duch.
Fragaria - virginiana Duch.
- chiloensis Duch.
Rosoideae
- ananassa Duch.
- idaeus vulgatus Arrh.
Rubus - idaeus strigosus (Michx.) Focke
- fruticosus
- rubrum L.
Ribes - nigrum L.
Saxifragaceae Ribesoideae - aureum Pursh.
- reclinata Mill.
Grossularia
- hirtela Spach.
- regia L.
Juglandales Junglandaceae - Juglans
- nigra L.
- sativa Mill.
Fagaceae - Castanea - dentata Borkh.
- pumilla Mill.
Fagales - avellana L.
- colurna L.
Betulaceae - Corylus
- maxima Lill.
- pontica Koh.
Moraceae - Ficus - carica L.

247
 Speciile pomicole se clasifică după habitus, astfel:
 pomi propriu-zişi – au trunchi şi coroană formată din ax şi ramificaţii de ordinele 1, 2 şi 3
(ramuri de schelet sau şarpante; ramuri de semischelet sau subșarpante; ramuri de garnisire
cu muguri vegetativi şi de rod) (măr, păr, prun, piersic, cireş ş.a.);
 arbustoizi – au două-trei trunchiuri, coroana neuniformă, cu simetria mai mult sau mai
puţin evidenţiată; manifestarea fenomenului de polaritate descreşte în intensitate (vişin
arbustoid, tipuri de nuc, alun, gutui arbustoid);
 arbuşti fructiferi – se caracterizează printr-un habitus redus, de 1 - 1,5 m, sub formă de
tufă, cu lăstari în jurul coletului (plantaţii de coacăz negru, coacăz roşu, agriş, afin);
 semiarbuşti – specii care prezintă o durată scurtă de viaţă a tulpinilor (zmeur şi mur);
 plante semiierboase – se caracterizează prin formarea de tulpini secundare numite stoloni,
care se ramifică din tulpina scurtă, verticală, în contact cu solul (căpşun şi frag).
 În funcţie de particularităţile biologice şi tehnologice, speciile pomicole pot fi clasificate astfel:
 Pomacee: specii din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae (măr, păr, gutui, moşmon,
sorb), cu rezistenţă la ger şi durată de viaţă lungă, care formează fructe false (denumitea -
poamă).
 Drupacee: specii din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae (prun, cais, piersic, cireş,
vişin, migdal), ceva mai puţin rezistente la ger, prezente în zone mai calde ale ţării, pe coline
şi la câmpie; excepţie fac unele soiuri de prun, cireş, vişin, care urcă la altitudini mai mari.
Fructul - drupă, alcătuit din mezocarp cărnos şi zemos şi endocarp dur (sâmbure), care
cuprinde sămânţa.
 Nucifere: nuc (familia Juglandaceae), castan şi alun (Fagaceae) - specii care formează fructe
uscate. Puţin rezistente la geruri mari şi pretenţioase faţă de căldură, mai ales nucul, castanul
şi alunul turcesc.
 Bacifere: coacăz roşu şi agriş (Saxifragaceae), zmeur, mur şi căpşun (Rosaceae). Fructele
acestor specii sunt: bace false la coacăz şi agriş; polidrupe la zmeur şi mur; receptacul
îngroşat la căpşun.
 Specii subtropicale: smochin, citrice, kiwi ş.a. Aceste specii au însuşiri diferite de ale
plantelor din climatul temperat şi sunt puţin răspândite în cultură în ţara noastră.

14.3.3.2. Sortimentul de soiuri

Se exemplifică la:
Cultura mărului. Mărul face parte din genul Malus, specia Malus domestica. În Catalogul
Oficial al Soiurilor din România, în anul 2013, pentru măr, există 60 de soiuri locale şi străine, care provin
în marea lor majoritate din mărul sălbatic, precum şi din mărul pitic care creşte în Caucaz şi sud-estul
Europei. Exemple de soiuri: Ancuţa, Jonathan, Delicios Auriu, Ardelean, Delicios de Voineşti, Frumos de
Voineşti, Iris, Real, Remar, Mutsu, Prima, Remus, Wagner ş.a.

248
Soiurile se împart în trei tipuri, în funcţie de timpul de coacere a fructelor produse:
- soiuri de vară – se coc între 15 iulie și 10 august. Fructele sunt foarte uşor perisabile şi pot fi
păstrate circa o săptămână (Aromat de vară, Precoce de Ardeal, Romus 1, 3, 4, 5);
- soiuri de toamnă – fructele se recoltează între 25 august și 10 septembrie şi pot fi păstrate în
condiţii optime circa trei luni (Prima, Frumos de Voineşti);
- soiuri de iarnă – fructele se recoltează după 20 septembrie şi pot fi păstrate în condiţii optime
4 - 7 luni, chiar şi mai mult (Delicios Auriu, Goldenspur, Delicios roşu, Delicios de Voineşti,
Ionagold, Wagener premiat, Idared, Mutsu).
Cultura părului. Părul aparţine genului Pirus, specia Pyrus communis, la care lista oficială
cuprinde 44 soiuri.
După comportarea în procesele de polenizare şi fecundare acestea se clasifică în:
- soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori;
- soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca;
- soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne d’Arc;
- soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Passe Crassane;
- combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x Republica, Bella di Giugno x
Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă Giffard x Curé, Williams x Williams roşu.
După epoca de înflorire se deosebesc:
- soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno ş.a.;
- soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard, Republica;
- soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa ş.a.;
- soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc.
Cultura prunului. Prunul face parte din genul Prunus din care, pentru pomicultură prezintă
interes:
- Prunus domestica L. – prunul vânăt european (soiurile Tuleu gras, Vânăt românesc, Anna Späth).
- P. insititia Jusl. – goldanul sau scolduşul (soiurile Renclod, Mirabele; portaltoiul de Saint
Julien).
- P. cerasifera Ehrh. – corcoduşul. Este folosit ca polenizator, portaltoi sau chiar pentru fructe.
- P. spinosa L. – porumbarul. Local poate prezenta interes ca portaltoi.
Catalogul Oficial al Soiurilor din România prezintă 34 de soiuri de prun, cele mai cunoscute:
- Vânăt românesc, concentrat masiv în zona de vest a ţării şi în centrul şi nordul Transilvaniei;
- Gras românesc, reprezentativ pentru judeţele Prahova, Buzău şi Argeş;
- Tuleu gras şi Agen, cantonate cu precădere în judeţele Argeş, Vâlcea, Olt;
- Anna Späth, găsit în special în livezile mari;
- Vânăt de Italia, în judeţele cu climat mai cald (Olt, Caraş-Severin,Timişoara, Satu-Mare,
Arad).

249
14.3.4. Ecologia pomilor fructiferi

14.3.4.1. Particularităţi biologice

Pomii şi arbuştii fructiferi – sunt compuşi din organe subterane (rădăcina, situată în sol) şi
aeriene (trunchi, coroană).
 Rădăcina este formată din: rădăcini embrionare; rădăcini adventive; rădăcini de schelet
(pivotul sau rădăcina embrionară, pe care se inseră rădăcini de ordinele I, II, III); rădăcini de garnisire;
rădăcini absorbante.
 Tulpina este compusă din:
- trunchi – porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a coroanei (partea de tulpină
neramificată). Înălţimea trunchiului depinde de tipul de livadă, şi poate fi: scurt – 40 - 60 cm;
mijlociu – 60 - 100 cm; înalt – 100 - 120 cm. La pomii tineri, trunchiul are scoarţa netedă, iar
la pomii maturi scoarţa devine aspră, se exfoliază şi poartă numele de ritidom. Culoarea şi
modul de exfoliere ale ritidomului sunt diferite de la specie la specie şi de la soi la soi şi
constituie caractere de identificare;
- coroană – formată din axul pomului şi totalitatea ramurilor, cu vârste diferite. Axul pomului -
prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se încheie cu ultima creştere anuală numită
săgeată. Ramurile din coroană pot fi grupate după morfologia şi biologia lor:
 ramuri de schelet – formează scheletul pomului şi au durată cât durata pomului. În funcţie
de prezenţa axului, există coroane cu ax (piramidale, îngust piramidale, fusiforme) şi fără
ax (globuloase, plângătoare). Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc de
ordinul I sau şarpante (braţe); ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri
de ordinul II sau subşarpante; ramurile care apar din lăstari crescuţi pe ramuri formate în
anul respectiv, se numesc ramuri anticipate. Alte tipuri de ramuri sunt: ramuri de
prelungire; ramuri laterale; ramuri concurente (la formarea scheletului asemenea ramuri
se înlătură); ramuri lacome (se formează în faza de bătrâneţe a pomilor, au ritm rapid de
creştere şi pot fi folosite la reîntinerirea pomului).
 ramuri de semischelet – fac legătura între ramurile de schelet şi ramurile de rod. Ele se
întineresc periodic prin tăierile de rodire şi reîntinerire.
 ramuri anuale - de schelet – se formează de obicei din mugurii situaţi în prima treime a
ramurilor de schelet; de garnisire – se formează din mugurii vegetativi şi micşti. Durata de
viaţă a acestor ramuri este de un an. Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de
semischelet sau schelet. Sunt formaţiuni cu durată de viaţă cuprinsă între 1 şi 18 ani.
Prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor.
 Mugurii sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere şi fructificare. Muguri
vegetativi – generează întotdeauna lăstari. Pe lăstari, mugurii în formare se numesc ochi. În funcţie de
condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau floriferi. În fiecare primăvară din

250
mugurii vegetativi cresc noi formaţiuni numite lăstari, care pot fi: lăstari de prelungire sau terminali;
lăstari laterali; lăstari concurenţi; lăstari anticipaţi; lăstarii lacomi. Muguri floriferi – sunt de obicei mai
mari decât cei vegetativi. Prezintă diametrul mare la mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la
piersic şi cais, sau 2 - 3 flori la prun, migdal, sau mai multe flori la cireş, vişin. Muguri micşti – cei care
generează o rozetă de frunze şi o inflorescenţă (la măr, păr) sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau
lăstar cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu inflorescenţe (zmeur, coacăz).
 Frunza. Speciile pomicole prezintă în general frunze simple, excepţie făcând zmeur, mur,
căpşun, nuc, ce prezintă frunze compuse. Limbul are diferite forme, constituind împreună cu marginea,
vârful, baza şi modul de pubescenţă element de identificare a soiurilor.
 Speciile pomicole prezintă două perioade de vegetaţie activă, separate de o perioadă de
repaus. În prima perioadă are loc formarea mugurilor vegetativi şi floriferi ce rămân în repaus pe durata
iernii, după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi înfloresc, apoi leagă fructe ce ajung la
maturitate şi sunt recoltate.

14.3.4.2. Cerinţe ecologice

Amplasarea
Terenurile trebuie să întrunească, ca valori normale: temperatura medie anuală peste 7ºC;
amplitudinea termică în intervalul decembrie - februarie sub 20ºC; precipitaţii în perioada de vegetaţie mai
- iulie peste 200 mm (în condiţii de cultură neirigată).
Cerinţe faţă de sol
Grosimea solului. Pentru o creştere normală a sistemului radicular speciile pomicole preferă
solurile profunde, cu grosimea de 1 - 2 m. Nucul şi părul altoite pe portaltoi sălbatic cer soluri profunde,
cu grosime de până la 3 m; mărul altoit pe sălbatic, prunul şi caisul altoite pe mirobolan au nevoie de
soluri cu grosime până la 2 m; mărul altoit pe portaltoi vegetativi şi vişinul se dezvoltă bine pe soluri cu
grosime până la 1 - 2 m; arbuştii fructiferi pot fi cultivaţi pe soluri mai subţiri, de 0,6 - 1 m.
Textura solului. Sunt favorabile solurile lutoase, luto-argiloase, nisipo-lutoase şi chiar cele
nisipoase. Nu corespund cerinţelor speciilor pomicole terenurile mlăştinoase, sărăturoase, pietroase şi cele
calcaroase cu un conţinut de peste 8 - 10 % calcar activ. Conţinutul în argilă al solului, unde se pot
dezvolta normal rădăcinile speciilor pomicole, variază în funcţie de specie: la prun 40 %, la măr 20 - 40 %,
la păr 25 - 30 %. Aceste soluri necesită aplicarea frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipuri este
obligatorie irigarea culturilor.
Reacţia solului. Mărul are un domeniu optim al reacţie solului, în intervalul pH de 5,7 - 7,6;
prunul 6,2 - 8,2; cireşul 6,2 - 8,2; vişinul 6,2 - 8,2; caisul 6,2 - 8,3; piersicul 6,8 - 8,3; afinul 4,3 - 5,8.
Conţinutul în humus. Pomii se dezvoltă echilibrat în soluri cu un conţinut în humus de 2 - 3 %.
Adâncimea apei freatice. Limitele optime sunt: arbuşti fructiferi 0,8 - 1,0 m; gutui 1,0 - 1,5 m;
măr şi prun 1,5 - 2,0 m; păr şi piersic 2,0 - 2,5 m; cais 2,5 m; nuc 3,0 m.

251
Relieful terenului. Sunt excluse de la înfiinţarea plantaţiilor terenurile cu panta mai mare de 25 %,
versanţii expuşi proceselor de eroziune şi alunecărilor de teren, zonele expuse vânturilor dominante,
vârfurile de deal şi văile înguste.
Sunt recomandate terenurile plane sau uşor înclinate (cu panta de 3 - 5 %), deoarece pe astfel de
terenuri se poate folosi toată gama de maşini şi utilaje necesare unei tehnologii moderne. În zonele
favorabile pentru cultura pomilor multe terenuri au pante mai mari, 6 - 12 %, care pot să fie plantate dacă
sunt uniforme. Pe versanţii cu pante de 15 - 20 % trebuie efectuate lucrări de amenajare a acestora
(terasare cu terase continue sau individuale), şi să nu prezinte probleme de stabilitate.
Expoziţia terenului se alege în funcţie de cerinţele speciei cultivate faţă de temperatură. În zonele
dealurilor înalte, unde clima este răcoroasă, cele mai bune terenuri sunt cele cu expoziţie sudică, sud-estică
sau sud-vestică. Cu cât altitudinea este mai mare se vor evita expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-
estice, mai ales pentru soiurile care ajung mai târziu la maturitate. Pe terenurile cu expoziţii mai puţin
favorabile se cultivă arbuşti fructiferi care au cerinţe mai reduse faţă de temperatură şi lumină.
Altitudinea. Speciile şi soiurile se comportă diferit faţă de acest factor. La altitudini mai mari
coacerea fructelor are loc mai târziu, acestea sunt mai puţin colorate şi sunt fade.

14.3.5. Ciclul biologic la pomii fructiferi

 Ciclul ontogenetic al speciilor pomicole este împărţit în şase perioade de vârstă:


1. Perioada embrionară – începe la fecundarea ovulelor şi se încheie odată cu germinarea.
2. Perioada juvenilă  (de tinereţe sau de creştere). Începe cu germinarea seminţelor (alungirea
rădăcinii) sau cu pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se
încheie odată cu apariţia primelor flori şi fructe.
3. Începutul rodirii – este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până la obţinerea
recoltelor maxime, an de an. În livezile clasice, perioada se extinde pe 6 până la 10 ani, iar în
cele intensive şi superintensive pe mai puţin, în funcţie de particularităţile speciilor.
4. Perioada de mare producţie – cea mai importantă din punct de vedere economic. Începe
odată cu apariţia recoltelor mari şi regulate, care se menţin aproximativ la acelaşi nivel timp
îndelungat: în livezile clasice la pomacee 20 - 25 de ani, iar la drupacee 10 - 15 ani; în livezile
intensive şi superintensive 8 - 10 ani.
5. Diminuarea rodirii – perioada de vârstă care urmează rodirii depline, se instalează odată cu
micşorarea an de an a recoltelor de fructe şi se încheie odată cu încetarea completă a rodirii.
6. Perioada de bătrâneţe – se caracterizează prin lipsa rodului şi prin uscarea accentuată şi
progresivă a ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la vârfuri către bază şi cuprinde
aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează accentuat şi continuu.
 Alternanţa (periodicitatea)de rodire a pomilor – succesiunea unui an cu recoltă abundentă cu
altul fără rod sau cu o producţie foarte mică, datorită faptului că pomul nu reuşeşte să diferenţieze muguri

252
de rod în fiecare an sau nu dispune de substanţele de rezervă necesare pentru a asigura dezvoltarea acestor
muguri până la înflorit şi legatul fructelor.
Fenomenul alternanţei de rodire se manifestă în diferite forme: toţi pomii unui soi rodesc excesiv
într-un an şi nu fructifică deloc în anul următor; după 1 - 2 ani cu recoltă abundentă urmează un an cu
recoltă mică; în cadrul aceluiaşi soi şi al aceleiaşi parcele, unii pomi rodesc într-un an, iar alţii în anul
următor. Plantaţia dă fructe în fiecare an, dar nu pe aceiaşi pomi. Datorită faptului că unii pomi din
plantaţie, rămânând supraîncărcaţi cu fructe, nu pot diferenţia muguri de rod, în timp ce alţi pomi, având
încărcătura optimă, diferenţiază normal. De aceea, tăierile de fructificare trebuie să se aplice diferenţiat, în
funcţie de starea fiecărui pom şi de încărcătura lui cu muguri de rod. Această particularitate se are în
vedere la aplicarea tăierilor de fructificare.
Când pomii intră în alternanţă de rodire ei pot fi readuşi în anul următor la o fructificare normală,
cu ajutorul tăierilor, aplicate diferenţiat. În anul când pomii nu au muguri de rod se aplică o tăiere
moderată, pentru ca lăstarii să fie potrivit de numeroşi şi de viguroşi. În acest caz, ei vor forma muguri de
rod aproape de nivelul optim. În anul când pomii nu au rod datorită nediferenţierii mugurilor sau a
degerării lor totale (la migdal, cais, piersic) este contraindicată reducerea taliei pomilor şi întinerirea
puternică a semischeletului, deoarece se vor forma lăstari prea viguroşi, care diferenţiază mugurii în
proporţie redusă şi deci se întârzie restabilirea fructificării normale.

14.3.6. Bazine pomicole

Cultura mărului. Mărul este principala specie pomicolă care se poate cultiva în toate zonele din
România, de la câmpie până în zona deluroasă. Zonele foarte favorabile sunt: Subcarpaţii Meridionali,
nord-vestul ţării, nordul Moldovei, nordul şi nord-vestul Transilvaniei; favorabile: Câmpia Română,
Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei.
Cultura părului. Specie de regiuni temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu
temperaturi medii anuale de 9,5 - 11ºC. Unele soiuri (Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc,
Favorita lui Clapp ş.a.) se pot cultiva în zone cu temperaturi medii anuale de 8 - 8,5ºC. Temperatura medie
în perioada de vegetaţie (aprilie - septembrie) trebuie să fie de 16 - 19ºC. Pragul biologic al părului este de
7,5 - 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC.
Cultura prunului. Arealul de răspândire a prunului în ţara noastră este foarte larg, datorită
condiţiilor climatice favorabile şi plasticităţi ecologice deosebite. Această specie a cunoscut în România
cea mai largă răspândire în zona dealurilor subcarpatice, ocupând suprafeţe de teren aproape improprii
altor culturi agricole şi constituind o sursa importantă de existenţă a populaţiei din zonele respective.
Specia este cantonată cu precădere în judeţele din regiunea subcarpatică meridională (Vâlcea,
Argeş, Prahova, Buzău, Dâmboviţa) şi în cele de vest (Caraş-Severin, Hunedoara, Mehedinţi, Arad, Bihor,
Cluj). Principalele judeţe producătoare de prun sunt: Vâlcea, Argeş, Olt, Prahova, Caraş-Severin, Buzău,
Arad, Timiş, Cluj, Mureş, Hunedoara, Gorj, Bihor, Vrancea, Dâmboviţa).

253
14.3.7. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole

14.3.7.1. Producerea materialului săditor pomicol (pepinierea pomicolă)

Pepiniera pomicolă este o exploataţie horticolă specializată în producerea materialului săditor


pentru speciile fructifere, amplasată în zone cu temperatura medie din perioada de vegetaţie de 17 - 20°C,
temperatura minimă din perioada de repaus de maximum -26°C, fără brume şi îngheţuri târzii, cantitatea
de precipitaţii 550 - 700 mm, în special în perioada mai - iulie. Terenul să fie plan sau uşor înclinat (3 - 5 %)
cu posibilităţi de irigare, cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, solurile cu textură lutoasă sau
luto-nisipoasă, profunde, structurate, fertile, cu bună permeabilitate pentru apă şi aer, cu reacţie neutră sau
uşor acidă (pH = 6,5 - 7), cu apa freatică sub 1,5 - 2,0 m adâncime.
Pepiniera cuprinde următoarele sectoare:
 Sectorul de înmulţire a portaltoilor, cu: şcoala de puieţi sau de seminţe; şcoala de marcote.
 Sectorul de înmulţire şi formare a pomilor (şcoala de pomi), cu: câmpul I (câmp de altoire);

câmpul II (câmp de creştere a altoiului); câmpul III (câmp de formare a pomilor - când pomii
se livrează cu coroana formată).
Producerea portaltoilor. În pomicultură se utilizează portaltoi generativi (înmultiţi prin sămânţă)
şi portaltoi care se înmulţesc pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire, drajoni etc.).
Portaltoii înmuţiţi prin seminţe şi sâmburi provin din pomii cultivaţi special în sectorul de plante
mamă seminceri, iar cei obţinuţi din soiurile locale sunt denumiţi portaltoi „franc”. Portaltoii din seminţe
şi sâmburi se produc în şcoala de puieţi. Scosul puieţilor se efectuează în a doua jumătate a lunii
octombrie.
Principala metoda de producere a portaltoilor vegetativi este marcotajul prin muşuroire. Pentru
plantare se folosesc marcotele cele mai viguroase însă bine înrădăcinate. Recoltarea marcotelor înrădăcinate
se efectuează la sfârşitul lunii octombrie sau începutul lunii noiembrie.
Pomii altoiţi se produc astfel: în câmpul I se face plantarea şi altoirea pomilor, iar în câmpul II are
loc creşterea altoilor şi eventual formarea primelor ramuri ale viitoarei coroane a pomilor. Pentru plantare se
folosesc puieţii portaltoi obţinuţi din sămânţă şi marcote înrădăcinate. Plantarea se efectuează toamna sau
primăvara.
Altoirea este înmulţirea vegetativă ce constă în îmbinarea unei plante pe rădăcini proprii -
portaltoi - cu o porţiune de plantă sau mugure numit - altoi - care, în urma suprapunerii secţiunilor -
îmbinării şi legării lor, concresc şi formează un singur individ, pomul altoit. Se cunosc trei sisteme de
altoire: cu mugure detaşat; cu ramură detaşată; prin alipire.
Ramurile altoi sunt lăstari lemnificaţi, cu diametrul de 6 - 8 mm, recoltate în ziua altoirii, iar
dacă sunt aduse din altă parte, cu cel mult 2 - 3 zile înainte. La aceste ramuri, se elimină fiecare frunză cu
o porţiune din peţiol. Aceste condiţii sunt îndeplinite începând cu a doua jumătate a lunii iulie şi până la
10 - 25 septembrie.

254
Fig. 70. Altoire cu mugure detaşat
(după R.J. Garner, 2003, citat de Maria Toader şi colab., 2014)

Fig. 71. Altoire cu ramură detaşată


(după R.J. Garner, 2003, citat de Maria Toader şi colab., 2014)

Fig. 72. Altoire prin alipire


(după Britannica Online Enciclopedy, 2006, citat de Maria Toader şi colab., 2014)

255
Fig. 73. Altoirea pomilor în pepiniere
(după www.statiuneabaneasa.ro, 2013, citat de Maria Toader şi colab., 2014)

14.3.7.2. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Pichetatul terenului se efectuează în vederea marcării locului de plantare al fiecărui pom. Cea
mai folosită este marcarea prin ţăruş, la distanţele stabilite. Pe terenuri cu pante mici sau în pante terasate
se recomandă: pichetatul în dreptunghi la care între rânduri distanţa este mai mare, iar pe rând distanţele
sunt mai mici; în pătrat la care distanţele sunt egale atât pe rând cât şi între rânduri. În cazul terenurilor
uşor accidentate sau cu o pantă mică, pichetarea se efectuează în paralelogram ca şi cel în dreptunghi, doar
unghiurile opuse sunt egale două câte două, sau în chinconz respectiv în triunghi echilateral.
Săpatul gropilor, repichetatul şi umplerea parţial a gropilor cu pământ şi gunoi de grajd.
Prima dintre aceste lucrări trebuie efectuată cu mult timp înainte de plantare, uneori chiar cu 1 - 2 luni,
acolo unde terenul nu se desfundă. Mărimea gropilor este de la 30 x 30 x 30 cm în teren desfundat şi până
la 60 x 60 x 40 cm în teren nedesfundat.
Plantarea pomilor. Epoca cea mai potrivită pentru plantare este toamna (octombrie -
noiembrie), deoarece asigură refacerea sistemului radicular şi pornirea în vegetaţie primăvara mai
timpuriu; se poate planta şi primăvara devreme (martie - aprilie). Pomul trebuie plantat la adâncimea la
care a crescut în pepinieră, respectiv cu punctul de altoire la nivelul solului. Pe măsură ce se aşează
pământ peste rădăcinile pomului, trebuie efectuată o călcare energică, în jurul pomului, pentru a se tasa
solul şi a nu rămâne goluri de aer. Materialul săditor suportă două operaţii premergătoare lucrării:
fasonarea – constă în eliminarea rădăcinilor vătămate, reîmprospătarea prin scurtarea vârfurilor la cele
lungi; mocirlirea – se realizează prin introducerea sistemului radicular într-un amestec de consistenţa
smântânii, realizat din pământ (de preferinţă galben), bălegar proaspăt de bovină şi apă.

256
14.3.8. Lucrări de îngrijire în plantaţiile pomicole

 Tăierea pomilor – totalitatea intervenţiilor ce se fac asupra trunchiului, axului tulpinii,


ramurilor, mugurilor şi lăstarilor, în vederea proiectării, formării şi întreţinerii coroanei, precum şi a
realizării unui raport favorabil între procesele de creştere şi de fructificare. Tăierea ramurilor se efectuează
cât mai aproape de bază, evitând rănirea scoarţei. Tăierea se efectuează, în principal, în perioada
repausului vegetativ (tăierea „în uscat” sau de iarnă). Tăierile efectuate primăvara târziu, după umflarea
mugurilor, deşi sunt urmate de o cicatrizare mai bună a rănilor, nu pot fi recomandate, decât în cazuri
speciale.
În funcţie de vârstă şi de gradul de dezvoltare ale pomului pot fi:
- tăieri de formare – se aplică la pomii tineri (1 - 5 ani), de la plantare până la intrarea pe rod.
Scopul acestor tăieri este de a forma coroane simetrice, care se obţin, de obicei, în 3 - 4 ani de
la plantare, prin diverse operaţii de modificare a poziţiei de creştere a ramurilor şi lăstarilor
(aplecare, arcuire etc.), prin tăieri propriu-zise, prin scurtări sau suprimări de ramuri;
- tăierile de menţinere. Există: tăieri ce au scop rărirea şi fructificarea, pentru echilibrarea
proceselor de creştere şi rodire pe tot parcursul vieţii pomului; tăierea de rărire şi fructificare -
se execută în funcţie de vârsta pomului, prezenţa sau absenţa rodului sau a creşterilor,
particularităţile de creştere şi rodire pe care le prezintă combinaţia soi-portaltoi; tăieri de
regenerare – sunt necesare pentru pomii fructiferi bătrâni şi au ca scop prelungirea perioadei
de rodire; tăieri de corecţie – aplicate pomilor care au fost netăiaţi sau celor care au fost tăiaţi
greşit de-a lungul timpului; tăieri în verde – se aplică unor pomi fructiferi, precum cireş şi
piersic. Tăierile sunt însoţite şi de alte activităţi de îngrijire a pomilor: săpat, văruit şi stropit.

Tabelul 71
Perioada de executare a tăierilor la pomii fructiferi
(după N. Cepoiu, 1999, citat de Maria Toader şi colab., 2014)
Lucrarea Perioada de Parametrii Tipul
executare lucrării plantaţiei
Tăieri de formare a Martie - aprilie Potrivit formelor de Plantaţii tinere de pomi şi
coroanelor sau a tufelor coroană arbuşti fructiferi
Tăieri de întreţinere şi Noiembrie - aprilie Se normează Măr, păr, gutui, nuc şi castan
fructificare (inclusiv Noiembrie - martie încărcătura cu muguri Arbuşti şi alun
eliminarea drajonilor) Martie - aprilie de rod a pomilor şi Vişin, cireş, piersic, migdal şi
arbuştilor fructiferi cais
Operaţii în verde Iunie - iulie Luminarea şi aerisirea Plantaţii de pomi şi arbuşti
(inclusiv eliminarea coroanei fructiferi tinere şi pe rod.
drajonilor)

 Sisteme de coroană pentru livezi intensive:


- Palmeta etajată (regulată) cu braţe oblice.
- Palmeta neetajată (neregulată) cu braţe oblice.
- Palmeta simplă.
- Fusul-tufă (Spindelbusch).
- Vasul întârziat aplatizat (piramidă întreruptă aplatizată).

257
 Sisteme de coroană pentru livezi superintensive:
- Fusul subţire.
- Gardul belgian.
 Combaterea buruienilor. În livezile tinere de 2 - 3 ani se recomandă alternarea erbicidărilor
cu praşile manuale, în vederea epuizării speciilor de buruieni perene. Erbicidarea totală a suprafeţei se
efectuează pe terenurile predispuse eroziunii în scopul reducerii numărului de lucrări mecanice şi pe
terenurile plane cu capacitatea de înmulţire vegetativă pronunţată a buruienilor. Stropirea locală în benzi
(fâşii) este mai eficientă din punct de vedere economic şi ecologic.
În plantaţiile superintensive pe rod, combaterea buruienilor se realizează prin folosirea
erbicidelor preemergente, cum ar fi glifosat (ROUND-UP EVOLUTION, 8 - 10 kg/ha).
În cazul în care apar vetre de buruieni perene rezistente la erbicidele preemergente se vor aplica
erbicide postemergente de tip: glifosat (GLIFOGAN, 3 - 4 l/ha); glufosinat de amoniu (BASTA 14 SL, 5 l/ha);
paraquat (GRAMOXONE, 3 l/ha). Erbicidarea se execută pe o fâşie lată de 1 - 2 m, în funcţie de vârsta
pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.
Pentru combaterea integrată a buruienilor mono şi dicotiledonate anuale şi perene, în plantaţiile
de prun, se pot utiliza: glifosat (ROUND-UP SL, 2,0 - 4,0 l/ha; GLYFOGAN 480 SL, 4,0 - 5,0 l/ha).
Căderea soluţiei pe lemnul mai bătrân de 3 ani nu dăunează pomilor. Tratamentele nu se recomandă a fi
aplicate pe timp cu vânt şi fără folosirea vizierei de protecţie, iar la tăierile anuale ramurile până la
înălţimea de 60 cm trebuie să fie înlăturate.
 Combaterea bolilor. În cultura mărului bolile mai frecvente sunt:
- făinarea (Podosphaera leucotricha) – se manifestă pe muguri, frunze, inflorescenţe, lăstari
şi fructe. Prevenirea şi combaterea făinării mărului se realizează prin măsuri agrotehnice
(tăierea şi distrugerea prin ardere a tuturor lăstarilor atacaţi; arături de toamnă ş.a.) şi prin
tratamente; când în lunile mai - iunie nu sunt condiţii favorabile înmulţirii făinării sunt
suficiente 3 - 4 tratamente, iar când condiţiile favorabile înmulţirii făinării au intervenit în
lunile martie - septembrie sunt necesare 10 - 12 tratamente în cazul soiurilor sensibile. Se
recomandă: Sulf muiabil, 0,7 %; sulf (KUMULUS DF, 0,3 %; MICROTHIOL SPECIAL,
0,3 %); propiconazol (Bumper 250 EC, 0,03 %).
- focul bacterian (Erwinia amylovora) – poate ataca toate organele aeriene ale plantelor.
Boala apare numai pe fructele verzi şi cu totul ocazional pot să apară leziuni şi după
recoltare. La pomii mai sensibili la această boală, infecţia poate coborî de la inflorescenţe,
lăstari sau fructe la ramurile mai vechi, şarpante sau trunchi producând leziuni, ulcere sau
exsudări. Se impun măsuri ca: folosirea materialului de înmulţire sănătos: distrugerea prin
ardere a întregului material infectat; tăierile obişnuite ale pomilor se vor efectua în
perioada de repaus. În livezile contaminate, obligatoriu se vor executa: dezinfectarea
instrumentelor folosite (clorură de var 3 %, formalină 4 %, hipoclorit de sodiu 10 %);
tratamente chimice preventive cu: zeamă bordeleză 0,5 %; hidroxid de cupru

258
(CHAMPION 50 WP sau FUNGURAN sau ALCUPRAL 50 PU, 0,2 - 0,3 %); distrugerea
insectelor vectoare este o măsură importantă în prevenirea bolii;
- monilioza (Monilinia fructigena) – se manifestă pe flori, frunze, lăstari, ramuri şi fructe.
Pentru prevenirea şi combaterea atacului de monilioză sunt necesare o serie de măsuri de
igienă culturală, precum şi tratamente, aplicate la avertizare;
- rapănul (Venturia inaequalis) – este răspândită în toate bazinele pomicole unde sunt
plantaţii de măr. Boala se manifestă pe frunze, pe peduncul, pe sepale, pe fructe şi mai rar
pe lăstari. Rapănul se combate prin măsuri preventive, agrotehnice şi chimice. Pentru
distrugerea rezervei biologice o importanţă deosebită au arăturile de toamnă pentru
încorporarea frunzelor căzute pe sol, precum şi adunarea tuturor fructelor şi tăierea
lăstarilor atacaţi de rapăn şi înlăturarea acestora din livadă. Se recomandă aplicarea a 4 -
18 tratamente chimice preventive, în cazul soiurilor sensibile, la avertizare, din care 1 - 2
preflorale şi 3 - 16 postflorale. În anii cu puţine precipitaţii, pagubele se pot preveni prin
3 - 5 tratamente, aplicate la avertizare. Ideală este extinderea în cultură a soiurilor
rezistente la rapăn. Pentru combatere se poate aplica unul dintre preparatele: captan
(MERPAN 50, 0,25 %); mancozeb (DITHANE M 45, 0,2 %); folpet (FOLPAN 50 WP,
0,2 %); metiram (POLYRAM DF, 0,25 %).
- prunul este o specie pomicolă atacată de numeroase boli: vărsatul prunului sau sharka
(Plumpox, Prunus virus 7 sin. Annulus pruni); piticirea prunului (Prundwarf); pătarea
inelară necrotică (Prunus ring spot); declinul prunului (Plum decline); mozaicul liniar
(Plum pseudopox); pătarea roşie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum); monilioza
(Monilinia laxa); hurlupii (Taphina pruni); ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum
beijerinckii);
- în cazul virozelor se recomandă atenţie deosebită altoilor de la plantele mamă sănătoase,
în prealabil testate. Pepinierele trebuie amplasate în zone în care virusurile sunt absente
pentru a furniza doar pomi absolut sănătoşi, liberi de virus (Virus free). Pomii afectaţi de
aceste boli vor fi distruşi, iar în timpul perioadelor de vegetaţie se vor aplica tratamente
chimice pentru combaterea insectelor purtătoare (afide, cicade, albine). Soiurile sensibile
la virusuri sunt: Vânăt Românesc, Vânăt de Bistriţa, Vânăt de Italia, Columbia etc., iar mai
rezistente s-au dovedit: Anna Späth, Renclode ş.a.;
- în cazul bacteriozelor şi a ciupercilor se recomandă: tăierea şi arderea ramurilor atacate cu
scopul de a distruge miceliul de rezistenţă; strângerea şi distrugerea fructelor bolnave;
aplicarea unor tratamente chimice cu produsele: ZEAMĂ BORDELEZĂ, 3,0 %, sau
mancozeb (DITHANE M45, 0,20 %), aplicate la căderea frunzelor şi la începutul
perioadei de vegetaţie; mancozeb (MANCOZEB, 0,3 %) la dezmugurire, scuturarea
petalelor şi apoi încă două tratamente la interval de 10 - 20 de zile; tebuconazol
(FOLICUR SOLO 250, 0,075 - 0,1 %), în fenofaza de buton roz şi respectiv scuturarea
petalelor.

259
 Combaterea dăunătorilor:
- Viermele merelor (Cydia pomonella) – larvele atacă fructele: primar, când fructele sunt
roase superficial şi secundar, când fructele prezintă galerii cu excremente şi rosături în
jurul orificiului de penetrare. Se recomandă măsuri agrotehnice (arătura adâncă de toamnă;
tăieri de întreţinere; adunarea fructelor viermănoase căzute şi distrugerea lor) şi măsuri
chimice: în general, 1 - 2 tratamente pentru generaţia I, în perioada mai - iunie şi 2 - 3
tratamente pentru generaţia a II-a, aplicate în iulie - august. Pot fi folosite procedee
biologice în combaterea viermelui merelor: preparate biotice pe bază de Bacillus
thuringiensis (Thuringin); viespi oofage (Trichogramma embryophagum); feromoni
sexuali, pentru stabilirea momentelor optime în avertizarea tratamentelor fitosanitare şi
chiar şi pentru combatere;
- gărgăriţa florilor de măr (Anthonomus pomorum) – adulţi se hrănesc cu mugurii vegetativi
şi florali, producând sterilitatea florilor; larvele distrug organele interne ale florilor. Se
recomandă măsuri de igienă culturală (tăierea ramurilor uscate, răzuirea scoarţei la pomii
bătrâni ş.a.), iar în perioada apariţiei adulţilor, scuturarea pomilor dimineaţa (când
gândacii sunt amorţiţi) şi distrugerea gândacilor adunaţi. În perioada de hrănire a adulţilor
se vor efectua tratamente chimice cu: deltametrin (DECIS 2,5 EC, 0,03 %); esfenvalerat
(SUMI-ALPHA 2,5 EC, 0,04 %); alfa-cipermetrin (FASTAC, 0,02 %);
- păduchele verde al mărului (Aphis pomi) – frunzele se răsucesc, se îngălbenesc şi se usucă.
Păduchele acoperă adesea organele atacate cu aşa-zisa „roua de miere” (excrementele
dulci) pe care se dezvoltă diferite ciuperci saprofite (fumagină – Capnodium salicinum).
Se efectuează tratamente la pornirea pomilor în vegetaţie şi mai multe în perioada de
vegetaţie, cu produse de tipul: clorpirifos (RELDAN 40 EC, 0,15 %), gama-cihalotrin
(VANTEX, 0,2 %), imidacloprid (PALISADE 600 FS, 0,2 %);
- puricele melifer al mărului (Psylla mali) – în urma înţepăturilor provocate de larve şi
adulţi, lăstarii se răsucesc, frunzele se deformează, rămân mici şi capătă un aspect clorotic,
iar butonii florali avortează, se usucă şi rămân atârnaţi pe pom. În urma atacului, datorită
excrementelor dulci ale insectei, se instalează diferite ciuperci saprofite (de exemplu,
Capnodium salicinum). Prin aplicarea tratamentelor pentru ceilalţi dăunători se poate
preveni şi combate atacul de pureci;
- viespea merelor (Hoplocampa testudinea) – pagubele sunt datorate galeriilor de larve în
fructe. Fructele rămân mici, pipernicite şi cad. Prin arătura adâncă de toamnă se
diminuează mult rezerva biologică a dăunătorului. În perioada căderii fructelor cu larve, se
vor strânge zilnic fructele şi se vor distruge. Cele mai bune rezultate se obţin prin
tratamente chimice, la avertizare cu formetanate (DICARZOL 50 SP, 0,25 %). În livezile
de măr este frecvent întâlnită viespea perelor (Hopolocampa brevis), pentru care pot fi
aplicate diferite tratamente cu: tiacloprid (CALYPSO 480 SC, 0,02 %); lambda-cihalotrin
(KAISO SORBIE 5 EG, 0,02 %); kresoxim-metil (STROBY DF, 0,013 %); piraclostrobin +

260
ditianon (MACCANI, 0,15 %) + îngraşăminte foliare. Perioda optimă de tratament: 10 -
15 % petale scuturate.
- dăunători periculoşi ai culturilor de prun sunt: viespea seminţelor de prun (Eurotoma
schreineri); viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta); viermele prunelor
(Laspeyresia funebrana); păduchele din San Josè (Quadraspidiotus perniciosus); acarianul
roşu al pomilor (Panonychus ulmi). Se recomandă folosirea de material săditor neinfestat
şi verificat, tăierea şi arderea lăstarilor atacaţi. Tratamentele chimice se efectuează cu:
clorpirifos + deltametrin (PYRINEX 48 EC, 0,2 %); methomyl (LANNATE 25 WP, 0,2 %);
alfa-cipermetrin (FASTAC 10 CE RV, 0,02 %); tau-fluvalinat (MAVRIK 2 F, 0,05 %);
fenvalerat (SUMICIDIN 20 EC, 0,04 %); cipermetrin + clorpirifos (NURELLE D 50/500,
0,075 %); teflubenzuron (NOMOLT 15 SC, 0,05 %).
 Irigarea. În plantaţiile pomicole pot fi necesare, în anumite situaţii, intervenţii prin irigare -
obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în
regiunile moderat umede (550 - 650 mm anual), dacă din acestea cel puţin 200 - 250 mm nu cad în lunile
mai, iunie şi iulie. În aceste situaţii se vor aplica 3 - 4 udări cu 20 - 30 1 apă la fiecare pom sau 3 - 4 udări
cu 350 - 450 m3/ha pentru ca apa să ajungă la 20 - 60 cm, respectiv în zona de creştere a majorităţii
rădăcinilor absorbante şi să asigure 60 - 80 % din capacitatea de câmp.

 Înierbarea solului cu culturi perene (specii de graminee şi leguminoase) poate fi aplicată pe


terenurile în pantă, supuse eroziunii. Înierbarea totală se efectuează pe pantele cu înclinaţie de peste 15 -
17 %. Menţinerea intervalelor dintre rânduri în stare înţelenită se permite 5 - 7 ani, apoi se ară şi se
seamănă intervalele care au fost întreţinute ca ogor negru. Ierburile perene se cosesc sistematic, masa
verde fiind lăsată pe loc în calitate de mulci.
 Întreţinerea solului în fâşiile de sub pomi constituie una dintre cele mai dificile probleme de
ordin tehnologic, deoarece pe fâşiile cu lăţimea de 0,8 - 1,0 m de-a lungul rândului de pomi sunt
răspândite majoritatea rădăcinilor şi există riscul leziunilor mecanice ale trunchiurilor. Se poate aplica
lucrarea: mecanică a solului (1 - 2 ani); biologică (înierbarea pentru o perioadă scurtă de timp de 1 - 2 ani,
ori acoperirea suprafeţei solului cu diferite materiale de mulcire); limitat chimică (tratarea cu erbicide în
caz de necesitate în diversă îmbinare, aplicând strict doar metoda de bandă). Ca materiale pentru mulcire
pot fi utilizate: peliculă de polietilenă, paie vechi, gunoi de grajd, rumeguş şi alte materiale, iar pentru
înierbare, semănatul păiuşului de livadă (4 - 6 kg/ha).

14.3.9. Particularităţi la recoltarea fuctelor

Cultura mărului. Productivitatea mărului este destul de ridicată. Se pot obţine producţii de
minimum 10 - 15 t/ha. Soiurile de vară se recoltează cu 3 - 4 zile înainte de maturitatea de consum;
soiurile de toamnă şi de iarnă se recoltează în septembrie - octombrie, când seminţele încep să se
brunifice. Fructele se păstrează în depozite cu posibilitatea de dirijare a factorilor de temperatură de 0 -
3oC şi umiditate de 80 - 95 %, cu aerisire corespunzătoare.

261
Cultura părului. Producţia medie variază în limite largi, de la 7 - 8 t/ha până la 30 - 35 t/ha.
Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element determinant pentru calitatea
viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se
recoltează „mai în pârgă” adică cu 8 - 12 zile înainte de maturitatea de consum.
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie recoltarea, fructele
devin sensibile la manipulări şi transport. Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de
vară se pot păstra în condiţii frigorifice 10 - 15 zile, iar cele de toamnă 30 - 40 zile. La temperaturi de
-1ºC ... +1ºC durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150 - 200 zile.
Cultura prunului. Sortimentul variat de soiuri de prun în cultură, permite extinderea perioadei
de recoltare, comercializare şi consumare a fructelor până la 90 - 100 zile; calendaristic, de la a doua
decadă a lunii iulie până la sfârşitul lunii octombrie. Recoltarea fructelor în stare proaspătă este necesară
cu cel puţin 7 - 10 zile înainte de maturitatea lor de consum. Fructele destinate pentru uscare trebuie să
conţină nu mai puţin de 17 % de substanţă uscată.
Fructele de prun recoltate prea devreme nu-şi continuă coacerea în depozit, îşi pierd prospeţimea,
gustul, se zbârcesc, rămân acre. La întârzierea recoltării se pierde mult în cantitate şi poate avea urmări
negative asupra dezvoltării mugurilor de rod (diferenţierii lor) pentru recolta viitoare.
În funcţie de direcţia de consum şi forma coroanei, în livadă se alege modul de recoltare a
prunelor. Recoltarea manuală fruct cu fruct se aplică numai la pomii soiurilor de prun cu producţia
destinată consumului în stare proaspătă şi pentru păstrare. Culesul manual al fructelor din părţile de sus ale
coroanei se efectuează cu ajutorul scărilor şi a altor suporturi, fără scări.
Transportarea prunelor la centrele de comercializare se va efectua cu autocamioane izoterme,
unde fructele pot fi păstrate la temperatura de 20°C timp de 4 - 5 zile, iar la temperatura de 8°C timp de
13 - 14 zile. Soiurile de prune cu maturitatea de toamnă, pot fi păstrate un timp mai îndelungat, dar
necesită sortarea pe parcursul recoltării şi păstrării.

14.4. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane, care vor studia importanţa culturilor pomicole şi situaţia
actuală pe plan mondial şi naţional. Totodată, fiecare echipă va alege o anumită specie pomicolă şi un
anumit areal pentru amplasarea plantaţiei pomicole şi va întocmi o caracterizare a acestui areal sub aspect
pedo-climatic şi socio-economic; prin compararea particularităţilor biologice şi a cerinţelor ecologice ale
speciilor alese cu condiţiile naturale din arealul delimitat, vor fi formulate concluzii asupra favorabilităţii
acestuia şi asupra tipului de cultură (intensiv, superintensiv, clasic). Elaborarea tehnologiilor de cultură va
ţine cont de toţi aceşti factori, inclusiv de specificul zonei, relief, prezenţa organismelor dăunătoare,
asigurarea forţei de muncă, posibilităţile de valorificare a recoltelor (în stare proaspătă; păstrate pentru
consum ulterior; pentru industrializare).

262
14.5. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre culturile pomicole, cu informaţii concrete asupra sortimentului de culturi,
răspândirea plantaţiilor, suprafeţe, calitatea recoltei. De asemenea, aţi primit informaţii privind biologia şi ecologia
culturilor pomicole şi aţi învăţat despre tehnologia de cultivare a acestora (cu accent pe culturile de măr, păr, prun).
Pentru fiecare verigă tehnologică aţi primit informaţii asupra cerinţelor plantei, cu parametrii de organizare şi
efectuare. O atenţie aparte a fost direcţionată către specificul înfiinţării plantaţiilor (cu deosebire, producerea
materialului de plantat şi plantatul propriu-zis), lucrările de îngrijire (tăieri, combaterea organismelor dăunătoare) şi
particularităţile recoltatului.

Pentru a rezuma această unitate de învăţare vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Menţionaţi speciile pomicole din grupa drupaceelor şi câteva caracteristici mai importante ale acestora.
2. Precizaţi succint, care sunt organele componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi şi rolul fiecăruia.
3. Cerinţele faţă de sol ale speciilor pomicole se prezintă astfel:
4. Ce se înţelege prin alternanţa (periodicitatea) de rodire a pomilor, cum se manifestă şi cum poate fi prevenită (sau
atenuată)?
5. Prezentaţi pe scurt recomandările privint plantarea pomilor.
6. Descrieţi simptomele atacului de focul bacterian la măr (Erwinia amylovora), condiţiile care favorizează atacul şi
măsurile de prevenire şi combatere.

Cuvinte cheie: Culturile pomicole: importanţă; răspândire, suprafeţe, producţii, strategii; tehnologia de cultură.

14.6. Teste de autoevaluare

1. Grupa arbuştilor fructiferi cuprinde următoarele specii:


a. Căpşun, fragi
b. Zmeur, mur
c. Coacăz, agriş, afin
d. Alun, vişin arbustoid
2. Dintre soiurile de măr de vară fac parte:
a. Delicios Auriu, Ionagold, Wagner premiat
b. Aromat de vară, Precoce de Ardeal, Romus 1
c. Frumos de Voineşti, Prima
d. Delicios Roşu, Idared, Ionagold
3. Precizaţi care sunt cele mai favorabile expoziţii ale terenului pentru plantaţiile pomicole:
a. Sudică, sud-estică, sud-vestică
b. Nordică, nord-vestică
c. Nordică, nord-estică
d. Nord-vestică, nord-estică

263
4. Dintre dăunătorii mărului, pagube grave produce atacul de:
a. Viespea neagră (Hoplocampa minuta)
b. Viespea seminţelor (Eurotoma schreineri)
c. Făinarea (Podoshaera leucoricha)
d. Gărgăriţa florilor (Anthonomus pomorum)
5. Recoltarea manuală fruct cu fruct se aplică la prun:
a. Numai la soiurile cu producţia destinată consumului proaspăt şi pentru păstrare
b. La producţia destinată industrializării sub formă de dulceţuri, compot ş.a.
c. La producţia destinată procesării pentru obţinerea de băuturi alcoolice
d. La producţia destinată procesării pentru obţinerea de sucuri de fructe
6. Înierbarea terenului în plantaţiile pomicole este recomandată în anumite situaţii:
a. În plantaţiile superintensive şi intensive
b. Pe terenurile plane, cu apa freatică la mare adâncime
c. Pe pantele cu înclinaţie de peste 15 - 17 %
d. Pe pantele cu înclinaţie de 1 - 3 %

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei înfiinţarea unei
plantaţii pomicole (la măr, păr sau prun), într-un anumit context pedo-climatic şi socio-ecomnomic (zona
unde activaţi sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de specii pomicole.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.icdp.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind cultivarea
speciilor pomicole.

14.7. Concluzii

Acest capitol a fost destinat să vă ofere informaţii detaliate asupra situaţiei culturilor pomicole în
lume, Europa şi România. De asemenea, aţi fost informat asupra măsurilor tehnologice de cultivare a
speciilor pomicole, pe baza particularităţilor ecosistemului pomicol, cu detalii privind producerea
materialului săditor pomicol şi înfiinţarea plantaţiilor. S-a ţinut cont de sensibilitatea plantelor la factorii
de stres abiotic (climatici, de sol) şi biotic (agenţi patogeni, dăunători), precum şi de particularităţile

264
soiurilor şi destinaţia recoltelor, pe fondul necesităţii sporirii suprafeţelor cultivate şi a producţiilor, pentru
a răspunde cerinţelor crescânde pentru consumul de fructe proaspete şi produse din fructe.

14.8. Bibliografie recomandată

1. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
2. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Ionescu Alina-Maria, 2014 – Tehnologia
obţinerii produselor vegetale. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Cepoiu N., Păun C., Spiţă V., 2005 – Pomicultură practică. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Gheorghieş C., Geamăn I., 2003 – Bolile plantelor horticole. Editura „Cris Book Universal”,
Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Popescu M. şi colab., 1982 – Pomicultură generală şi specială. Editura „Didactică şi Pedagogică”,


Craiova.
2. Stănică F., Branişte N., 2011 – Ghid pentru pomicultori. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Stănică F. şi colab. – Înmulţirea plantelor horticole lemnoase. Editura „Ceres”, Bucureşti.

265
UNITATEA DE STUDIU 15

CULTURI VITICOLE

Cuprins
15.1. Introducere
15.2. Obiective
15.3. Culturi viticole
15.3.1. Importanţa alimentară şi economică
15.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, strategii
15.3.3. Clasificarea soiurilor
15.3.4. Ecosistemul viticol
15.3.4.1. Particularităţi biologice
15.3.4.2. Cerinţe ecologice
15.3.5. Ciclul biologic la viţa-de-vie
15.3.6. Podgoriile României
15.3.7. Înfiinţarea plantaţiilor viticole
15.3.7.1. Înmulţirea viţei-de-vie
15.3.7.2. Aplicarea îngrăşămintelor şi lucrările solului
15.3.7.3. Plantarea viţei-de-vie
15.3.8. Lucrări de îngrijire la viţa-de-vie
15.3.8.1. Lucrările de îngrijire în plantaţiile tinere
15.3.8.2. Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod
15.3.9. Particularităţi la recoltare
15.3.9.1. Recoltarea strugurilor de masă
15.3.9.2. Recoltarea strugurilor pentru vin
15.4. Sarcină de învăţare
15.4. Rezumat
15.5. Teste de autoevaluare
15.6. Concluzii
15.7. Bibliografie recomandată

15.1. Introducere

Acest capitol se ocupă de viţa-de-vie, cultură agricolă cu importanţă alimentară şi economică


deosebită, conferită de compoziţia chimică şi calitatea producţiei, precum şi de diversitatea produselor
care pot fi obţinute prin prelucrarea strugurilor şi consecinţele economice semnificative ale valorificării
acestora. Se acordă atenţie particularităţilor biologice şi ecologice ale viţei-de-vie, care impun o
tehnologie de cultivare specifică, cu detalii asupra pregătirii materialului de plantare şi înfiinţarea
plantaţiilor, inclusiv operaţiile de tăiere şi recoltarea diferenţiată, în funcţie de procesarea şi valorificarea
recoltei.
Timpul necesar pentru parcurgerea acestei unităţi de studiu este de 3 ore.

266
15.2. Obiective

La finalul parcurgerii acestei unităţi de studiu veţi fi capabil:


- să aprofundaţi cunoştinţele asupra răspândirii viţei-de-vie, compoziţiei chimice, calităţii
recoltei şi asupra posibilităţilor de procesare şi valorificare;
- să vă însuşiţi particularităţile biologice ale viţei-de-vie şi ale ecosistemului viticol pentru a
evalua favorabilitatea condiţiilor şi potenţialul productiv din diferite areale viticole;
- să fundamentaţi alegerea soiurilor de viţă-de-vie în funcţie de condiţiile pedo-climatice şi
destinaţia recoltei;
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de înfiinţare a culturii, în funcţie de condiţiile naturale şi
socio-economice;
- să cunoaşteţi recomandările privind măsurile pentru realizarea de recolte mari şi de calitate, în
care alegerea soiurilor, sistemele de conducere, operaţiile de tăiere şi de recoltare sunt decisive.

15.3. Culturi viticole

15.3.1. Importanţa alimentară şi economică

Utilizări ale recoltei. Viţa-de-vie este cultivată pentru fructele sale – strugurii – care, prin
compoziţia lor chimică au un rol multiplu asupra organismului – energizant, vitaminizant, alcalinizant, diuretic.
Alcoolul obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit pentru obţinerea de băuturi spirtoase
(coniac, vinars ş.a.). Sucul de struguri are o acţiune tonifiantă asupra organismului, fiind foarte folositor
mai ales bolnavilor şi convalescenţilor. Tescovina (produs secundar al procesului de vinificaţie – pieliţe,
seminţe şi restul ţesuturilor miezului) are multiple folosințe: prin distilare se obţine rachiul de tescovină;
din seminţe rezultă ulei cu folosinţă alimentară; se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a
terenurilor.
Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Strugurii conţin substanţe nutritive necesare
organismului uman: 12 - 25 % zaharuri uşor asimilabile (glucoză, fructoză); până la 2 % acizi organici
(tartric, malic, citric); circa 1 % săruri minerale (de K, Ca, Mg, P, Fe etc.); 0,17 - 0,20 % compuşi azotaţi;
vitamine (C, B1, B2, PP, A, E), enzime, polifenoli.
Strugurii de masă sunt foarte solicitaţi pentru consumul în stare proaspătă, datorită valorii
deosebite dată de conţinutul ridicat în glucide uşor asimilabile (glucoză, fructoză), acizi organici, săruri
minerale, aminoacizi şi vitamine.
Culoarea la struguri este dată de un număr de 3 - 18 antociani, nuanţa culorii depinzând de
natura chimică a antocianilor şi proporţiile lor. Consistenţa boabelor este fermă până la pârgă, după care
boabele se înmoaie progresiv prin descompunerea substanţelor pectice. În cazul soiurilor de struguri
pentru vin, pectinele se desfac complet, iar celulele pulpei se dezorganizează, încât nu mai rămâne intactă

267
decât pieliţa care păstrează mustul în interiorul bobului. La soiurile pentru struguri de masă cu boabele
crocante, structura celulelor pulpei se păstrează.
La majoritatea soiurilor gustul este neutral (franc), dar poate fi şi aromat (soiul Muscat de
Hamburg). Aroma poate să lipsească sau să fie de muscat, de tămâios, flori de portocal ş.a. Compuşii
chimici implicaţi în aromele primare la struguri sunt terpenele (linaloolul, geraniolul, citronelolul),
ponderea lor fiind legată de caracteristicile soiurilor.
Viţa-de-vie se cultivă pe terenuri improprii altor culturi, valorificând superior terenurile în pantă
mare şi nisipurile.
Strugurii şi vinul sunt produse deosebit de apreciate atât pe piaţa internă, cât şi la export,
aducând venituri importante cultivatorilor, procesatorilor şi întregii zone viticole.
Din punct de vedere social, viticultura oferă activitate multor oameni în tot timpul anului, iar prin
specificul şi exigenţele ei contribuie la ridicarea nivelului profesional al cultivatorilor.

15.3.2. Răspândire, suprafeţe, producţii, stategii

Cultura viţei-de-vie în condiţii de eficienţă economică, este posibilă în regiunile în care


temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 20°C. Suprafeţele cultivate cu viţă-de-vie au o distribuţie
insulară, cele mai mari suprafeţe fiind concentrate între paralelele 35 şi 51° latitudine nordică şi între 25 şi
38° latitudine sudică.
Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie pe plan mondial s-a stabilizat în ultimii ani la circa 8 mil. ha,
iar producţia mondială de vin a înregistrat o tendinţă crescătoare. Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-
de-vie, trei ţări (Spania, Franţa şi Italia) deţin suprafeţe foarte mari (peste 2 mil. ha), urmate în ordine
descrescătoare de Turcia, China, S.U.A, Iran; ţara noastră ocupă locul 10 în lume şi 5 în Europa (la nivelul
anului 2012).
Cele mai mari producătoare de vin sunt: Italia, Franţa, Spania, S.U.A., Argentina, iar Italia,
Turcia, Chile, S.U.A., Spania şi Brazilia ocupă primele locuri la producţia de struguri pentru masă.
Principalele producătoare de stafide sunt: Turcia, S.U.A., Australia, Grecia, Iran, Afganistan, Africa de
Sud, Chile, Siria. Cele mai mari producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare de vin: Italia -
17,2 mil. hl, Spania - 16,4 mil. hl, Franţa - 13,7 mil. hl. Europa asigură 66,7 % din producţia mondială de
vin, fiind urmată de continentul american (18,5 %), de Asia (5 %), de Oceania (5,4 %) şi Africa (4,4 %).
Ţările mari consumatoare de vin sunt: Franţa cu 64 litri/an/locuitor, Italia 60 l, Luxemburg 60 l;
ţări cu un consum mediu: Elveţia 44 l, Spania 39 l, România 21 l; ţări cu un consum redus de vin (sub
10 l/an/locuitor): Finlanda, Norvegia, Turcia, Maroc, Polonia.
România este una din marile ţări viticole ale lumii. Aşezarea geografică a României şi relieful
oferă condiţii naturale favorabile pentru cultura viţei-de-vie. În prezent, suprafaţa este de 243 mii ha vie
(242 mii ha vii pe rod şi 1 mie ha vii tinere). Plantaţiile pentru struguri de vin ocupă 82 % din suprafaţa
viticolă totală, iar producţia de vinuri este de 5 - 6 mil. hl anual.

268
15.3.3. Clasificarea soiurilor

Viţa-de-vie aparţine familiei Vitaceae, genul Vitis, care cuprinde specii americane folosite ca
portaltoi şi specia euroasiatică (Vitis vinifera) ce grupează soiurile roditoare, cultivate pentru struguri de
masă, de vin şi de stafide.
În viticultură se mai întâlnesc aşa-numiţii „hibrizi producători direcţi”, rezultaţi din încrucişarea
dintre speciile americane şi europene, dar care dau struguri şi vin de calitate inferioară şi producţii scăzute.
 Soiurile de viţă-de-vie pot fi clasificate după utilizarea lor industrială, astfel:
 soiuri de masă pentru consum în stare proaspătă;
 soiuri pentru producerea sucurilor şi a concentratelor;
 soiuri pentru stafide;
 soiuri pentru prepararea compoturilor, dulceţurilor şi a altor produse culinare;
 soiuri pentru producerea vinurilor;
 soiuri decorative.
 În funcţie de însuşirile specifice şi caracteristicile comerciale, soiurile de masă se împart în:
 grupa S – soiuri superioare – Afuz-Ali, Cardinal, Coarnă neagră selecţionată, Muscat de
Hamburg, Triumf ş.a.;
 grupa M – soiuri mijlocii – Chasselas doré, Coarnă neagră, Coarnă albă, Muscat Perlă de
Csaba, Perletta;
 grupa O – soiuri obişnuite – nu fac obiectul păstrării în depozite.
 Principale soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri cultivate în România sunt:
 soiuri pentru vinuri albe: Galbenă de Odobeşti, Aligoté, Fetească albă, Grasă de Cotnari,
Pinot gris, Riesling italian, Chardonnay, Sauvignon blanc, Muscat Ottonel, Tămâioasă;
 soiuri pentru vinuri roşii: Băbească neagră, Cadarcă, Cabernet Sauvignon, Merlot,
Fetească neagră, Pinot noir;
 soiuri pentru stafide: Perlette, Armenia, Kâş Mâş, Sultanina.

15.3.4. Ecosistemul viticol

15.3.4.1. Particularităţi biologice

 Sistemul radicular (rădăcina) al viţei-de-vie este compus din axul (rădăcina principală sau
pivotul) şi ramificaţiile rădăcinii. Rădăcinile sunt embrionare (la viţele înmulţite prin seminţe) şi
adventive (la viţele înmulţite vegetativ).
 Tulpina reprezintă partea neramificată a sistemului aerian. La îmbinarea dintre altoi şi
portaltoi este desemnată zona de concreştere, zonă în care îngroşările sunt evidente.

269
La viţele cultivate în forme joase, trunchiul (butucul) nu depăşeşte 10 - 30 cm înălţime şi poate
avea o formă dilatată în partea de sus (ca o farfurie) sau alungită (ca un fus îngroşat). La viţele cultivate în
forme semiînalte şi înalte, tulpina are lungimi diferite. Ramificaţiile formate la partea superioară a tulpinii
pot fi: elemente de durată cu rol de schelet şi elemente provizorii, cu rol de rodire (producţie) şi formare a
scheletului.
Elementele de durată cu rol de schelet: braţele – elemente multianuale, pe care se lasă spre vârf
coarde mai tinere de doi ani, care au funcţii de formare şi rodire. Ele pot fi simple (neramificate) sau
compuse (ramificate). Braţele scurte (cotoare) au mai puţin de 50 cm lungime, sunt groase şi pornesc
direct din butuc. Cele lungi (corcani) au dimensiuni de 50 - 150 cm, sunt mai subţiri şi au vârsta de 3 - 6 ani;
cordoanele sunt ramificaţii multianuale, mai lungi şi mai vârstnice, pe care coardele mai tinere de doi ani
cu funcţii de formare şi rodire se lasă pe toată lungimea.
Elementele provizorii cu rol de formare şi rodire: pe trunchi, braţe sau cordoane se prind
ramificaţii fără frunze, în vârstă de 1 - 2 ani, care se numesc coarde. Ele pot fi de un an sau doi ani.
Elementele cu rol de formare (înlocuire) şi rodire (producţie) sunt: cepii de înlocuire, coborâre,
rezervă şi de siguranţă. Formaţiunile cu funcţii de rod (producţie) sunt: coardele de rod, cordiţele de rod
şi cepii de rod, veriga de rod sau cuplul de rod. Aceasta reprezintă unitatea de bază în aplicarea tăierii,
deoarece coarda asigură rodul pentru anul în curs, iar cepul asigură elementele de rod pentru anul următor.
Lăstarii şi copilii reprezintă creşteri vegetative anuale, purtătoare de frunze. Ei pot fi: vegetativi
(formaţi din muguri) şi generativi. Lăstarii principali pot fi roditori sau neroditori. Cei proveniţi din
mugurii dorminzi, existenţi pe lemnul mai bătrân de doi ani, sub scoarţă, se numesc lacomi.
 Frunza la viţa-de-vie este alcătuită din: limb, peţiol şi stipele, şi reprezintă caracter de
recunoaştere a soiurilor. Limbul poate avea următoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du Lot),
pentagonal (Fetească neagră), cuneiform (Riparia gloire) şi cordiform (Vitis cordifolia).
 Florile la viţa-de-vie sunt grupate în inflorescenţe. Inflorescenţa la viţa-de-vie este un racem
compus şi este alcătuită din: peduncul, rahis, ramificaţii de diferite ordine pe care se prind butonii florali.
Numărul de inflorescenţe pe lăstar este variabil: până la o inflorescenţă (Sultanina); 1 - 2 inflorescenţe
(Chasselas blanc); 2 - 3 inflorescenţe (Riesling italian); 3 inflorescenţe (Aligoté).
 Fructul este o bacă. După formă, boabele (fructele) pot fi: sferice; discoidale; sferic turtite
lateral; ovoidale; ovoidal ascuţite cu vârful drept; eliptice cilindrice.
Culoarea pieliţei poate fi: galbenă-verzuie (Gros Sauvignon), galbenă-brumată (Furmint, Grasă
de Cotnari); galbenă-aurie (Riesling italian); galbenă-roză (Aligoté); roză (Traminer roz); roză-gri (Pinot
gris); roşie (Coarnă roşie); neagră-gri (Negru moale); neagră (Negru vârtos); neagră-violacee (Oporto).
După consistenţă, la coacere, miezul poate fi: cărnos şi crocant, cărnos şi moale, semizemos,
mucilaginos şi zemos. La majoritatea soiurilor miezul este incolor, chiar dacă pieliţa este colorată. Soiurile
cu miez colorat în roşu (tinctoriale) sunt puţine (Gamay Freaux, Alicantė Bouschet). Soiurile de hibrizi
producători direct cu bobul negru, majoritatea au miezul colorat, tinctorial.
Din punctul de vedere al gustului se deosebesc: soiuri nu prea dulci, cu nuanţe de acrişor,
preferate la strugurii de masă (Afuz Ali, Crâmpoşie, Muscat de Hamburg); soiuri foarte dulci, din care se

270
prepară vinul de calitate superioară (Grasă de Cotnari, Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay). La aceste
gusturi se pot adăuga: dulce-acrişor (Coarnă albă, Coarnă neagră), ierbos (Cabernet Sauvignon).
Aroma apare în urma depunerii unor substanţe aromate în pieliţă. Aceasta poate fi: de muscat,
busuioc sau tămâios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg, Tămâioasă românească,
Busuioacă de Bohotin, mai puţin Traminer roz); de căpşună (Lidia, Ferdinand de Lesseps); foxată
(Isabella).
În general, forma strugurilor este aceeaşi cu cea a inflorescenţelor şi poate fi: cilindrică
(Fetească albă); conică (Traminer roz, Cabernet Sauvignon); cilindro-conică (Aligoté, Cadarcă);
rămuroasă (Afuz Ali); uniaripată (Riesling italian); biaripată (Băbească neagră).
După lungime, strugurii pot fi: mici (până la 14 cm); mijlocii (15 - 22 cm); mari (25 - 30 cm);
foarte mari (peste 30 cm), iar după greutatea lor: mici (sub 150 g); mijlocii (150 - 300 g); mari (300 - 600 g)
şi foarte mari (peste 600 g).
 Sămânţa este alcătuită din corpul seminţei şi rostru (cioc). Forma seminţelor poate fi:
rotundă şi bombată (Chardonnay, Merlot); ovoidală (Traminer roz, Muscat de Hamburg); tronconică-
turtită (Coarnă neagră); conic-alungită (Orlovi nogti).

15.3.4.2. Cerinţe ecologice

 Reacţia organelor viţei-de-vie la temperaturile scăzute este diferită; limitele de rezistenţă


biologică sunt -18 … -22oC pentru muguri, -24 … -28oC pentru coardele anuale şi -30oC pentru lemnul
multianual. În multe zone de cultură economică a viţei-de-vie din ţara noastră, temperaturile minime din
timpul iernii coboară în anumiţi ani sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate. De aceea, la înfiinţarea
plantaţiilor de viţe roditoare, alături de alegerea amplasamentelor, a direcţiei de producţie şi a structurii
sortimentului de soiuri altoi-portaltoi, o atenţie deosebită trebuie acordată precizării modului de cultivare a
viţei-de-vie şi a formei de conducere a butucilor. Forma de conducere se alege în funcţie de condiţiile
naturale de mediu, însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi aspectele social-economice:
 Cultura protejată – se practică în zone unde temperatura minimă coboară frecvent în timpul
iernii sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate (-18 … -20oC în cazul celor pentru struguri
de masă şi de -22 … -24oC la soiurile pentru struguri de vin). Amplasamentele cu acest mod
de cultivare se găsesc în zonele unde frecvenţa temperaturilor scăzute este de 3 ani din 10. Se
recomandă sistemul de conducere joasă şi dirijarea coardelor în evantai, iar ca mod de
protejare îngropatul total sau parţial, prin muşuroire. Îngropatul total este recomandat pentru
soiurile la care încărcătura de rod lăsată la tăierea în uscat se repartizează pe elemente de rod
dimensionate la nivelul mijlociu şi lung, iar muşuroitul atunci când încărcătura de rod se
repartizează pe elemente scurte şi acolo unde zăpada este prezentă pe timpul iernii an de an.
Datorită volumului mare de muncă manuală, cultura protejată se practică pe suprafeţe tot mai
restrânse (impusă de satisfacerea unor cerinţe locale sau în grădina de lângă casă).

271
 Cultura semiprotejată – se practică în zonele viticole unde temperatura minimă absolută
coboară în timpul iernii sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate, la intervale de timp mai
mari şi cu frecvenţă relativ constantă. Se recomandă sistemul de cultură semiînaltă şi forma
de conducere Guyot pe braţe cu înlocuire periodică.
Datorită volumului relativ mare de muncă manuală şi secvenţelor tehnologice mai complicate
pentru realizarea şi menţinerea formei butucilor, cultura semiprotejată se practică pe suprafeţe
relativ restrânse.
 Cultura neprotejată – se foloseşte în arealele viticole unde temperatura minimă absolută
coboară sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate cu frecvenţă de 1 - 2 ani din 10. Se
recomandă sisteme de cultură semiînaltă şi înaltă; conducerea înaltă se practică în arealele cu
resurse termice îndestulătoare şi satisfăcătoare de apă, modurile de tăiere şi conducere
recomandate fiind: cordonul unilateral şi bilateral pentru soiurile de vin, Guyot pe tulpină
(cap înălţat) şi pergola raţională (totală) la soiurile de struguri pentru masă.
Criteriile biologice pentru determinarea arealelor favorabile culturii neprotejate sunt:
rezistenţa diferită a soiurilor la temperaturile minime nocive (de exemplu: soiul Cardinal
rezistă la -16oC, Afuz Ali la -18oC, Merlot la -20oC, Cabernet Sauvignon la -24oC); vigoarea
soiurilor; rezistenţa soiurilor la cancerul bacterian.
 Amplasarea culturii. Viţa-de-vie este o cultură cu plasticitate satisfăcătoare, care poate fi
cultivată pe un spectru larg de soluri, inclusiv pe soluri slab fertile, pe care alte culturi sunt puţin rentabile.
Formând un sistem radicular puternic dezvoltat, care în procesele de creştere şi dezvoltare
pătrunde la adâncime considerabilă, viţa-de-vie este influenţată nu numai de orizonturile superioare ale
solului, dar şi de rocile amplasate la adâncime. Rădăcinile viţei-de-vie pot pătrunde până la 3 - 4 m şi mai
mult în adâncime, dacă nu sunt limitate de rocile tari, apele freatice, săruri concentrate şi alţi factori
nefavorabili.
Pentru alegerea terenului se au în vedere următoarele:
- condiţiile climatice: suma globală a gradelor de temperatură trebuie să fie peste 2.500oC;
precipitaţiile anuale trebuie să fie cuprinse între 600 și 800 mm, din care 350 - 400 mm în
perioada de vegetaţie;
- expoziţia terenului: sudică, sud-estică sau sud-vestică;
- adâncimea pânzei de apă freatică: peste 15 m;
- conţinutul chimic al solului: moderat, în mod deosebit de calciu suportabil de către portaltoi;
- panta terenului: cel mult 24 %, cu posibilităţi de amenajare prin terasare;
- altitudinea terenului: 40 - 600 m.
Plantaţiile viticole amplasate pe tenurile cu expoziţie sudică şi cu altitudini cuprinse între 80 şi
150 m dau cele mai renumite vinuri.
Totodată, la amplasarea podgoriei trebuie să avute în vedere următoarele:
- la baza versanţilor, pe soluri mai fertile se amplasează soiurile de mare producţie;
- pe versanţi se plantează soiurile pentru vinuri aromate, roşii şi albe, de calitate superioară;

272
o pe terasele însorite merg foarte bine soiurile pentru vinuri de mare marcă, mai ales dacă solul
este bogat în calcar.

15.3.5. Ciclul biologic la viţa-de-vie

 La viţele obţinute din sămânţă se disting patru perioade de viaţă (vârstă):


 Perioada embrionară cuprinde formarea embrionului, a seminţei, maturarea fiziologică a
acesteia, încheindu-se cu apariţia primelor frunze adevărate.
 Perioada juvenilă (de tinereţe) durează până în primii ani de rodire. Creşterea viţelor se
manifestă intens. Biologic, viţele se consideră pregătite pentru rodire încă din primul an,
dar în condiţii normale, rodirea este mai tardivă (3 - 5 ani, uneori 5 - 7 ani) şi foarte
neuniformă.
 Perioada de maturitate (de rodire) durează până la intrarea viţelor în declin biologic şi
coincide cu scăderea sistematică a producţiei pentru acelaşi nivel de condiţii.
 Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor de
creştere şi rodire, încheindu-se cu pieirea plantei.
 La viţele obţinute pe cale vegetativă se disting următoarele perioade de viaţă (vârstă):
 Perioada de tinereţe (convenţională). Viţele obţinute pe cale vegetativă, în perioada de
tinereţe sunt convenţional tinere, vârsta lor fiind calculată de la data obţinerii lor (vârsta
coardei din care provine butaşul). Perioada de tinereţe începe din momentul apariţiei
lăstarului cu primele frunze şi se încheie la intrarea pe rod. Ea durează 3 - 5 ani. Prin
dirijarea creşterilor şi pregătirea rodirii se urmăreşte realizarea de plantaţii viticole fără
goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.
 Perioada de maturitate (de rodire) poate dura 35 - 40 ani: se realizează creşterea treptată a
producţiei până la nivelurile maxime, cu o plafonare relativă şi, apoi, cu o uşoară
diminuare a rodirii. Perioada se divide în subperioadele: ascensiune, rodire maximă şi
diminuarea rodirii.
 Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor de
creştere şi scăderea sistematică a producţiei. Viticultorul, prin intervenţiile sale, urmăreşte,
fie regenerarea butucilor (prin tăieri de regenerare), fie obţinerea de producţii ridicate,
întrucât plantaţia urmează a fi defrişată.

15.3.6. Podgoriile României

În România, viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 74): Podişul Transilvaniei,


Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi
Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea nisipurilor şi a altor terenuri favorabile

273
din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se
produce o gamă completă de vinuri (M. Oşlobeanu şi colab., 1991, citaţi de Maria Toader şi colab., 2014).

Fig. 74. Principalele zone vitivinicole din România


(după Senatore Wine website, 2013, citat de Maria Toader şi colab., 2014)

În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin în anul 2009, primele 12 soiuri cultivate au
fost: Fetească regală - 7,4 %, Fetească albă - 7,3 %, Merlot - 6,4 %, Riesling - 4,2 %, Aligoté - 3,9 %,
Sauvignon - 2,3 %, Cabernet Sauvignon - 2,2 %, Muscat Ottonel - 2,0 %, Băbească neagră - 1,8 %,
Roşioară - 1,6 %, Fetească neagră - 1,0 % şi Tămâioasă românească - 0,7 %.

15.3.7. Înfiinţarea plantaţiilor viticole

15.3.7.1. Înmulţirea viţei-de-vie

Se realizează pe cale generativă (sexuată, prin seminţe) sau pe cale vegetativă (asexuată, prin
porţiuni de plantă).
 Înmulţirea prin seminţe, pe cale naturală (hibridare sexuată naturală) se realizează în mod
liber, fără intervenţia omului. Seminţele provenite de la plantele la care a avut loc hibridarea
naturală, ajunse în condiţii favorabile de germinare formează plante noi.
 Înmulţirea prin seminţe pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată) se practică
pentru obţinerea de soiuri valoroase.
 Înmulţirea vegetativă se realizează prin: marcotaj, prăbuşire, micropropagare „in vitro”,
butăşire şi altoire. După metoda folosită la înmulţirea vegetativă, plantele obţinute se împart
în: plante cu rădăcini proprii, atunci când sistemul radicular şi cel aerian aparţin aceleiaşi

274
unităţi taxonomice (marcotaj, prăbuşire, butăşire şi micropropagare) şi plante fără rădăcini
proprii, când sistemul radicular şi cel aerian aparţin la unităţi taxonomice diferite (altoirea).
Înmulţirea vegetativă prezintă avantajele: plantele obţinute asigură reproducerea mai fidelă a
caracterelor şi a însuşirilor economice utile; prezintă mai multă uniformitate; intră relativ
repede pe rod; ating perioada producţiilor mari într-un interval de timp mai scurt.

15.3.7.2. Aplicarea îngrăşămintelor şi lucrările solului

Aplicarea îngrăşămintelor. Consumul specific: soiurile de struguri pentru vin au un consum


mai ridicat, de 210 - 267 kg NPK/ha, în special la soiurile pentru vinuri superioare. Din consumul total de
elemente nutritive, azotul reprezintă 40 - 52 %, fosforul 14 - 17 %, iar potasiul 34 - 41 %; soiurile de
struguri pentru masă au un consum mai redus, de numai 129 - 234 kg NPK/ha.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc pe baza cartării agrochimice şi se administrează prin
împrăştiere uniformă la suprafaţa solului, iar încorporarea se efectuează concomitent cu desfundatul.
Lucrările solului. În primul rând, terenul pentru înfiiţarea plantaţiei trebuie curăţat de orice
specii de plante. Este necesară defrişarea minuţioasă, îndepărtând de pe teren arbori şi arbuşti spontani,
rămăşiţele plantaţiilor anterioare, pietre, trunchiuri şi rădăcini mari. Pe terenurile invadate de buruieni
perene se aplică erbicide sistemice sau se practică combaterea lor mecanică.
Următoarea lucrare de pregătire a solului este desfundarea, deoarece este necesar ca din primii
ani să fie create condiţii optime pentru pătrunderea adâncă a sistemului radicular şi creşterea lui în volum.
Desfundarea poate fi efectuată primăvara sau toamna, în funcţie de momentul plantării viţei-de-vie. Între
desfundare şi plantare trebuie să rămână un interval de minimum 2 luni.

15.3.7.3. Plantarea viţei-de-vie

 Viţa-de-vie se poate planta toamna, primăvara (în cazuri speciale) sau vara. Plantările de
toamnă sunt cele mai recomandate, întrucât pornirea în vegetaţie are loc mai devreme. Datorită lipsei
materialului săditor (prin întârzierea scoaterii viţelor din şcoala de viţe), plantarea de toamnă este mai
puţin practicată. Plantările de primăvară dau rezultate la fel de bune, dacă sunt efectuate corect şi la timpul
optim, imediat ce condiţiile de lucru devin favorabile.
 Pregătirea viţelor pentru plantare constă în:
- fasonarea – cordiţa şi rădăcinile viţei se scurtează la anumite dimensiuni (scurtă, mijlocie
sau lungă). Fasonarea scurtă se foloseşte numai atunci când viţa a fost afectată de
temperaturile scăzute din timpul iernii sau de mucegai. Fasonarea mijlocie este metoda cea
mai utilizată la plantare, cu cele mai bune rezultate. La plantarea pe nisipuri, viţele
ţinute 2 ani în şcoala de viţe se fasonează lung;
- parafinarea părţii aeriene până sub punctul de altoire se efectuează numai la viţele fasonate
care se plantează primăvara după metoda „fără muşuroi”. În acest scop, se foloseşte un

275
amestec de 94 % parafină, 3 % sacâz şi 3 % bitum încălzit la temperatură de 70 - 80°C, în
care se introduc viţele printr-o singură imersie de scurtă durată;
- mocirlirea rădăcinilor şi a unei părţi din tulpina subterană se efectuează prin introducerea
acestora într-o compoziţie vâscoasă formată din pământ argilos, dejecţii proaspete de
bovine şi apă, în scopul realizării unei mai bune aderenţe a pământului la rădăcinile
plantei.
 Plantarea constă în efectuarea unor gropi de 50 cm adâncime şi 40 - 45 cm lăţime, iar la baza
peretelui dinspre pichet se realizează o scobitură şi un mic muşuroi. Viţa pregătită prin fasonare,
parafinare (uneori) şi mocirlire, se aşează în poziţie verticală, lipită de peretele de lângă pichet, cu punctul
de altoire la 1 - 2 cm peste nivelul solului, cordiţa apropiată de pichet, iar rădăcinile răsfirate pe muşuroiul
din groapă. Peste rădăcini se trage pământ reavăn şi bine mărunţit, până la 1/3 din groapă, se tasează bine
şi se trage uşor viţa pentru a reveni la poziţia iniţială. Se continuă introducerea pământului până la
jumătatea gropii; dacă este necesar, se adaugă 2 - 3 kg mraniţă şi se udă cu 10 - 12 l apă. După infiltrarea
apei se completează groapa cu pământ, se tasează uşor, se pun în jurul viţei 3 - 5 g insecticid şi se face un
muşuroi din pământ bine mărunţit, cu înălţimea de 4 - 6 cm peste nivelul vârfului cordiţei. La plantările
efectuate primăvara, muşuroiul poate fi înlocuit prin utilizarea viţelor parafinate.

15.3.8. Lucrările de îngrijire la viţa-de-vie

15.3.8.1. Lucrări de îngrijire în plantaţiile tinere

 În primii trei ani după plantare, până la intrarea pe rod se efectuează lucrări de îngrijire a
butucilor şi de întreţinere a solului, în scopul pregătirii plantei în vederea unei fructificări
abundente şi constante an de an.
 În anul I de la plantare se execută lucrările: arătura de mobilizare a solului; praşile pentru
combaterea buruienilor; irigarea; îngrăşarea fazială; controlul repetat al apariţiei lăstarilor la
suprafaţa muşuroiului; copcitul; legatul lăstarilor; combaterea bolilor şi dăunătorilor;
completarea golurilor; muşuroitul viţelor.
 În anul II de la plantare se execută lucrări asemănătoare celor din anul I, la acestea
adăugându-se: dezmuşuroitul viţelor primăvara; tăierea de formare; plivitul; cârnitul;
instalarea spalierului pentru susţinerea coardelor.
 În anul III se reia ciclul lucrărilor din anii I şi II, acordând o mare atenţie finalizării tăierilor
de formare, prin care se conturează aspectul general al viitoarei forme de conducere.

276
15.3.8.2. Lucrări de îngrijire în plantaţiile pe rod

 Tăierea şi conducerea coardelor


Sistemele de tăiere practicate în viticultură pot fi grupate în:
- sistemul scurt, care foloseşte numai cepi de rod, de 2 - 3 ochi;
- sistemul mixt – caracterizat prin prezenţa verigilor de rod, formate din coardă de rod, de 8 - 14
ochi lungime şi cep de înlocuire de 2 ochi lungime;
- sistemul lung, care foloseşte la tăiere coarde de rod, lungi de 8 - 16 ochi.
Aceste sisteme de tăiere pot fi practicate pe forme de conducere joasă, semiînaltă şi înaltă,
rezultând tipurile de tăiere. Tipurile de tăieri folosite în ţara noastră sunt următoarele:
- tăierea tip Teremia, caracterizată prin prezenţa pe butucii conduşi în formă joasă a cepilor de
rod (6 - 8), cu timpul formându-se aproape de nivelul solului o îngroşare exagerată a butucului;
- tăierea în verigi de rod (Guyot), pe butucul condus în formă joasă fiind prezente verigile de
rod, în număr de 2 (Guyot dublu) sau 3 - 4 (Guyot multiplu);
- Guyot pe semitulpină, la care verigile de rod în număr de 4 - 6 se găsesc amplasate pe o tulpină
de 60 - 80 cm lungime; coardele de rod se leagă de primul rând de sârmă dublă a spalierului;
- Guyot pe tulpină, la care verigile de rod se formează pe o tulpină de 1,00 - 1,20 - 1,50 m;
- cordonul Cazenave, uni sau bilateral, cu verigi de rod formate din cordiţe de 3 - 4 ochi
lungime şi cepi de înlocuire, pe o tulpină de 60 - 80 cm înălţime;
- cordonul Lenz-Moser, uni sau bilateral, cu aceleaşi elemente de rod ca şi cordonul Cazenave,
cu deosebirea că înălţimea tulpinii este de 1,00 - 1,20 - 1,50 m (tulpina înaltă);
- cordonul speronat, cu cepi de rod de 3 - 4 ochi, amplasaţi pe cordoane uni sau bilaterale,
proiectate pe tulpini semiînalte (60 - 80 cm);
- cap înălţat, cu cepi de rod, formaţi pe semitulpină (60 - 80 cm).
La aceste tipuri de tăieri pot fi incluse şi tăierile în forme artistice, întâlnite în grădinile de pe
lângă casă (bolţi, semibolţi, chioşc etc.).
 După perioada în care se efectuează, tăierile pot fi:
- tăieri „în uscat”, aplicate în perioada de repaus;
- tăieri „în verde” aplicate în perioada de vegetaţie.
 După scopul urmărit tăierile pot fi:
- tăieri de formare a butucilor: în sistemul scurt, lung sau mixt;
- tăieri de producţie (fructificare);
- tăieri de reîntinerire.
 După regularitatea aplicării:
- tăieri anuale (de producţie);
- tăieri periodice (reîntinerire);
- tăieri speciale (accidentale).
 Forma coardelor poate fi: dreaptă, de semicerc şi cerc ardelenesc.

277
 Alegerea formelor de conducere
Forma de conducere este dată de înălţimea tulpinii şi de nivelul la care sunt situate elementele
(ramificaţiile) multianuale şi anuale ale butucului:
- forma de conducere joasă – este cea la care înălţimea tulpinii nu depăşeşte 20 cm. Elementele
de schelet şi cele anuale ale butucului pot fi aplecate în vederea protejării lor în timpul iernii,
prin acoperire cu pământ;
- forma de conducere semiînaltă – este cea la care înălţimea tulpinii este de 70 - 80 cm;
distanţele dintre rânduri mai mari sau egale cu 2 m permit mecanizarea unor lucrări aplicate
solului şi plantei;
- forma de conducere înaltă, cu tulpina de 1 - 2 m – prezintă aceleaşi avantaje ca şi cea
semiînaltă. Se practică în podgoriile cu ierni mai blânde. Înălţimea tulpinii este variabilă în
funcţie de tipul de tăiere aplicat: în cazul tăierii Guyot pe tulpină şi Lenz-Moser, se practică
înălţimea de 1 - 1,20 m; la pergola raţională 2,00 - 2,20 m. Pentru condiţiile climatice din ţara
noastră cea mai potrivită este înălţimea tulpinii de 1,00 - 1,20 m.
 Lucrări în verde aplicate viţei-de-vie
- plivitul – lucrarea prin care se suprimă lăstarii infertili, după apariţia inflorescenţelor (mai);
- ciupitul – suprimarea vârfurilor de creştere a lăstarilor fertili, cu 2 - 3 zile înainte de înflorit;
- legatul lăstarilor, efectuat atunci când aceştia depăşesc lungimea de 40 - 50 cm, şi se
realizează prin palisarea lor pe spalieri sau araci în poziţie verticală, de 2 - 3 ori pe vară;
- copilitul – operaţiunea se execută de mai multe ori, concomitent cu legatul lăstarilor;
constă în scurtarea copililor (lăstarii anticipaţi crescuţi din muguri de la baza frunzei) la 4 -
5 frunze de la bază, iar la copilii fertili, la 1 - 2 frunze deasupra inflorescenţei;
- cârnitul – operaţiunea de suprimare a vârfurilor de creştere cu 8 - 12 frunze a tuturor
lăstarilor de pe butuc, pentru a opri creşterea lăstarilor şi a favoriza maturarea strugurilor şi
a lemnului;
- desfrunzitul parţial – constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite situate în dreptul
strugurilor în vederea expunerii lor la soare, pentru a favoriza coacerea acestora, aerisirea
butucului şi uşurarea aplicării tratamentelor fitosanitare. Lucrarea se impune în anii ploioşi
şi se efectuează cu 2 - 3 săptămâni înainte de recoltat pentru a preveni atacul de putregai
cenuşiu. Prin desfrunzit se pot îndepărta până la 20 - 25 % din frunzele butucului care nu
mai au rol în fotosinteză. Desfrunzitul se efectuează treptat, pentru a nu expune brusc
strugurii la soare şi cauza opărirea boabelor. Efectele pozitive ale desfrunzitului raţional
asupra calităţii strugurilor sunt: colorarea uniformă a boabelor la strugurii pentru masă;
sporirea conţinutului în zahăr; reducerea acidităţii totale prin degradarea acidului malic
sub acţiunea mai intensă a luminii;
- incizia inelară – operaţiunea în verde care constă în scoaterea unui inel de scoarţă lat de
5 - 6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă. Se aplică rar la soiurile de
struguri pentru masă pentru a obţine struguri mari, aspectuoşi, cu boabe uniforme şi cu o

278
coacere mai timpurie. Ea se efectuează la 4 - 5 zile după înflorit. Calendaristic, inelarea
trebuie efectuată în intervalul 15 iunie - 15 iulie, atât pe lăstari, cât şi la baza coardelor, cu
ajutorul unor foarfeci speciale de inelat, după care inelul se desprinde şi este scos cu
ajutorul unui briceag. Inelarea trebuie efectuată moderat. Nu este recomandată inelarea
tuturor lăstarilor sau a coardelor de pe un butuc, ci numai la o treime din acestea şi o dată
la 3 ani.
 Normarea (rărirea) inflorescenţelor – lucrare care se aplică soiurilor de struguri pentru
masă, care au un procent ridicat de lăstari fertili şi mai multe inflorescenţe pe lăstar. Pe fiecare lăstar fertil
sunt necesare 1 - 2 inflorescenţe, restul fiind îndepărtate prin rupere cu mâna. Rărirea se va executa
imediat după legatul florilor pentru a avea posibilitatea de a alege şi păstra inflorescenţele cele mai
corespunzătoare. Se înlătură inflorescenţele mici, nedezvoltate, situate spre vârful lăstarului. La soiurile
pentru masă cu struguri foarte mari, de 300 - 500 g (Cardinal, Italia, Afuz-Ali) se vor reţine pe butuc 14 -
16 inflorescenţe, la soiurile cu struguri de 200 - 300 g (Muscat de Hamburg, Coarnă Neagră, Coarnă Albă)
se vor lăsa 24 - 26 inflorescenţe pe butuc, iar la soiurile Perla de Csaba, Chasselas doré, care au struguri
mai mici se vor lăsa 30 - 32 inflorescenţe pe butuc. Rărirea inflorescenţelor are ca efecte: mărirea greutăţii
medii a unui strugure; creşterea producţiei; creşterea dimensiunilor boabelor şi a conţinutului în zahăr;
creşterea procentului de struguri marfă.
 Scurtarea inflorescenţelor – se aplică soiurilor de stuguri pentru masă cu boabe mari,
influenţând favorabil calitatea strugurilor, prin: ridicarea aspectului comercial al acestora; maturarea mai
uniformă; uniformizarea culorii şi mărimii boabelor; creşterea conţinutului în zahăr. Se urmăreşte
îndepărtarea vârfului axului principal al strugurilor, iar în cazul strugurilor rămuroşi se va îndepărta şi o
parte din ramificaţiile laterale, care au boabe mici şi neuniforme din punct de vedere al maturării.
Scurtarea inflorescenţelor se realizează imediat după înflorire, cu o foarfecă inoxidabilă sau chiar cu mâna.
La soiurile cu inflorescenţe lungi de peste 20 cm (Alphonse Lavalleé, Cardinal, Regina viilor) se va
elimina 1/2 sau chiar 2/3 din lungimea inflorescenţei, la soiurile cu inflorescenţe de 15 - 20 cm se
îndepărtează 1/3 din aceasta sau chiar mai puţin, iar la soiurile cu struguri compacţi şi boabele dese se vor
elimina 2 - 3 ramificaţii din interiorul strugurelui. Lucrarea este recomandabil să se execute pe timp noros,
seara sau dimineaţa, evitând soarele puternic.
 Rărirea butonilor florali şi a boabelor îmbunătăţeşte aspectul comercial al strugurilor.
Lucrarea este indicată în cazul soiurilor pentru masă cu boabe rare şi neuniforme ca mărime, culoare şi
maturare (Muscat de Hamburg), în cazul soiurilor cu boabe dese (Chasselas doré) şi a celor predispuse la
meiere şi mărgeluire (Coarnă neagră). Operaţia de rărire se execută imediat după înflorire. Rărirea
boabelor se va efectua prin tăierea acestora de la baza pedicelului şi nu prin rupere, utilizând în acest scop
forfecuţe inoxidabile cu vârfuri lungi bine ascuţite. Lucrarea trebuie efectuată dimineaţa, seara sau în
zilele noroase, pentru a feri inflorescenţele sau strugurii de arşiţă.
 Cârnitul lăstarilor – operaţiune care se execută la intrarea strugurilor în pârgă şi încetarea
creşterii lăstarilor, ceea ce corespunde cu a doua jumătate a lunii august şi începutul lunii septembrie.
Lucrarea constă în retezarea tuturor lăstarilor la 20 - 30 cm deasupra ultimei sârme a spalierului folosind

279
foarfeca de gard viu, foarfeca de tăiat via ş.a. Prin cârnit se îndepărtează 5 - 7 frunze din vârful lăstarilor.
În acest fel, excedentul de substanţe plastice care se realizează în frunzele mature va fi folosit pentru
creşterea şi maturarea boabelor, maturarea lemnului şi diferenţierea mugurilor. Lucrarea de cârnit
micşorează umbrirea lăstarilor şi a frunzelor, îmbunătăţeşte iluminarea şi aerisirea frunzişului rămas şi a
strugurilor.
Cârnitul precoce (10 - 15 iulie) sau cârnitul prea radical nu sunt recomandate deoarece vor avea
ca efect pornirea în vegetaţie a unui număr prea mare de copili, ceea ce duce la folosirea neraţională a
asimilatelor şi favorizează atacul de mană pe frunzele tinere ale copililor.
 Combaterea bolilor şi dăunătorilor – în timpul vegetaţiei, viţa-de-vie este atacată de boli şi
dăunători, împotriva cărora se iau măsuri de igienă culturală, măsuri agrotehnice şi măsuri chimice
(stropirea cu diferite substanţe chimice), incluse într-o strategie de combatere integrată. Dintre măsurile de
igienă culturală se menţionează: arderea coardelor atacate de făinare, antracnoză, cancer bacterian,
rezultate în urma tăierilor; arderea frunzelor atacate de mană care conţin oospori, ca rezervă pentru noi
infecţii în anul următor. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: fertilizarea echilibrată cu azot, fosfor şi
potasiu, şi evitarea excesului de azot; distrugerea buruienilor prin prăşit şi executarea la momentul optim a
lucrărilor în verde. Măsurile chimice includ tratamentele fitosanitare cu diferite preparate.
Mana (Plasmopara viticola) – este cea mai păgubitoare boală a viţei-de-vie. Atacă toate organele
aeriene verzi, inclusiv boabele. Combaterea a fost efectuată prin tradiţie cu sulfat de cupru (piatră vânătă),
neutralizat cu var, sub formă de ZEAMĂ BORDELEZĂ, în concentraţii de 0,5 - 1 %, în funcţie de faza de
vegetaţie. În prezent, este disponibil un sortiment bogat de fungicide, cuprinzând produse cuprice
(hidroxid de cupru – CHAMPION 50 WP, 3 kg/ha; FUNGURAN OH, 4 kg/ha) sau produse organice cu
una sau mai multe substanţe active (mancozeb – DITHANE M45, 0,2 %; MANCOZEB, 0,2 % ş.a.).

15.3.9. Particularităţi la recoltare

15.3.9.1. Recoltarea strugurilor de masă

 Lucrarea se efectuează în 2 - 3 etape, în funcţie de epoca de coacere a soiului respectiv. În


cadrul aceluiaşi soi, maturarea strugurilor se petrece într-un interval de 10 - 15 zile, atât din cauza
momentului diferit de înflorit şi legare a boabelor, cât şi a posibilităţilor diferite de hrănire şi iluminare pe
care le au strugurii pe butuc. Culesul în etape are o importanţă deosebită, atât pentru însuşirile calitative
ale strugurilor ce vor fi valorificaţi pe piaţă, cât şi pentru hrănirea mai bună şi, respectiv, a maturării într-un
timp scurt a strugurilor rămaşi pe butuc.
Recoltarea lor se efectuează când s-au întrunit calităţile maxime ale soiului respectiv (culoare,
mărime, conţinut în zaharuri) deoarece, spre deosebire de alte fructe, strugurii nu-şi mai îmbunătăţesc
calităţile gustative după ce au fost desprinşi de pe plantă. Conţinutul minim acceptabil în substanţa uscată
solubilă în vederea recoltării trebuie să fie de 13 - 14 % la soiul Coarnă neagră, 14 - 16 % la Afuz-Ali,
Muscat d’Adda, Italia şi peste 16 % la Chasselas doré şi Muscat de Hamburg. Lucrarea se efectuează pe

280
timp răcoros, dimineaţa sau seara, evitându-se orele de insolaţie puternică. Nu se vor culege strugurii
umeziţi de rouă sau imediat după ploaie sau în timpul acesteia.
 După încărcarea lădiţelor, acestea se transportă imediat la locul de condiţionare, în urma
căreia strugurii recoltaţi îndeplinesc anumite condiţii tehnice de calitate. Sortarea – operaţia de alegere şi
grupare a strugurilor de masă pe calităţi, în funcţie de: stare de sănătate, mărime, forma strugurilor şi a
boabelor, culoarea boabelor, gradul de prospeţime, integritatea stratului de pruină. Cizelarea – se
efectuează concomitent cu sortarea şi constă din îndepărtarea tuturor boabelor depreciate de înţepături de
insecte, cu urme ale atacului de agenţi patogeni, cele crăpate, zdrobite, verzi, necoapte sau mucegăite.
Pentru a evita ştergerea pruinei de pe suprafaţa boabelor şi atingerea lor cu mâna, ciorchinele se ţine de
peduncul, cizelarea realizându-se cu foarfeci speciale de cizelat cu vârf rotunjit, având grijă să nu se
producă rănirea boabelor. Strugurii de masă sunt foarte perisabili, astfel că, în cazul loturilor de struguri
sănătoşi şi de calitate, când nu este necesară intervenţia pentru cizelare, se practică recoltarea direct în vie.
 În România sortimentul actual de struguri de masă asigură consumul în stare proaspătă pe un
interval de 100 - 110 zile. Mărirea acestei perioade de consum se poate realiza prin: protejarea cu folie de
polietilenă şi forţarea maturării unor soiuri timpurii; păstrarea unor cantităţi de struguri de masă în diferite
spaţii adecvate (noiembrie - februarie), fapt ce asigură consumul proaspăt o durată de 190 - 240 zile. În
funcţie de durata de păstrare, soiurile cultivate în ţara noastră se grupează astfel:
- 1 - 2 luni, soiurile: Chasselas doré, Chasselas de Băneasa, Silvania, Muscat de Hamburg;
- 3 - 4 luni, soiurile: Alphonse Lavalle, Coarnă albă, Coarnă neagră, Coarnă neagră selecţionată,
Xenia, Tamina;
- 4 - 5 luni, soiurile: Afuz-Ali, Italia, Muscat d’Adda, Razachie;
- 5 - 6 luni, soiurile: Bicane, Greaca, Regina Nera, Ohanez.
După recoltare, strugurii de masă pot fi degradaţi de diferite mucegaiuri, între care cele mai
răspândite sunt: Botrytis cinerea, Phoma uvicola, Rhizopus stolonifer, Penicillium spp., Aspergillus spp.,
Cladosporium herbarum, Pestalotia spp. ş.a. Aceste mucegaiuri se constată, îndeosebi, în timpul
transportului şi comercializării. În perioada de păstrare la temperatura de 0ºC, evoluţia lor este inhibată.
Soiuri de struguri de masă mai rezistente sunt: Coarnă neagră, Italia, Afuz-Ali. Pentru a reduce
din pierderi după recoltare şi a încetini evoluţia acestor boli, se vor efectua sortări severe la recolare,
condiţionare şi ambalare, eliminând toţi ciorchinii cu început de infecţie sau chiar boabele desprinse.
Fumigările cu SO2 distrug sporii de la suprafaţa boabelor, dar nu şi miceliul din interior, care fructifică din
nou pe durata păstrării.
Valorificarea strugurilor se efectuează în 3 clase de calitate: calitatea extra, calitatea I şi calitatea
a II-a, iar pentru păstrare se vor introduce în depozit numai strugurii din primele două calităţi.

15.3.9.2. Recoltarea strugurilor pentru vin

 Recoltarea strugurilor pentru vin se efectuează la maturitatea tehnologică, atunci când


strugurii au o anumită compoziţie chimică, specifică preparării diferitelor categorii de vinuri. Campania de

281
recoltare a strugurilor pentru vin este mai scurtă decât a strugurilor pentru masă, de 2 - 3 săptămâni.
Strugurii pentru vin se culeg separat, pe soiuri, şi numai în cazuri deosebite se recoltează în amestec, dar
în niciun caz nu se vor amesteca soiurile albe cu cele roşii. Soiurile albe se recoltează primele, în ordinea
coacerii, urmează soiurile aromate şi în final soiurile roşii. Hibrizii producători direcţi se recoltează şi se
vinifică separat. În anii ploioşi, când există pericolul atacului de putregai cenuşiu, primele se recoltează
soiurile sensibile la mucegai (Galbenă de Odobeşti, Fetească Regală). Se vor recolta înainte de maturitate
deplină strugurii afectaţi de mucegai sau de grindină. După maturitatea deplină se pot recolta strugurii
sănătoşi, în toamnele lungi şi însorite.
 Pentru obţinerea vinurilor pentru consum curent, recoltarea strugurilor începe atunci când
conţinutul în zahăr depăşeşte 136 - 140 g/l. Pentru vinuri superioare (VS), recoltarea strugurilor începe
atunci când conţinutul în zahăr este la 160 - 170 g/l. Pentru vinurile superioare cu denumire de origine
(VDOC), recoltarea strugurilor începe atunci când conţinutul în zahăr este de peste 190 g/l. Pentru vinurile
superioare cu denumire de origine şi trepte de calitate, recoltarea are loc diferenţiat pe soiuri şi epoci de
supramaturare, respectiv: VDOCC III la 220 g/l; VDOCC II la 240 g/l; VDOCC I la 260 g/l.
 Recoltarea se poate efectua: manual sau mecanizat. Dezavantajele recoltatului mecanizat
sunt: dificultăţile utilajelor de recoltat struguri în a distinge strugurii maturaţi, pe cei sănătoşi de cei
nematuraţi sau mucegăiţi; potenţialul de a deteriora pieliţa boabelor; riscul oxidării şi pierderea din
calităţile aromatice; necesitatea amenajării speciale a plantaţiei; asigurarea unei producţii mari de struguri
pentru ca recoltarea să fie rentabilă; necesitatea protejării antioxidante a recoltei şi obligaţia vinificării ei
în cel mult patru ore; personal calificat. Principalele beneficii ale recoltării mecanice sunt costul relativ
scăzut al lucrării şi viteza mare de lucru.
În cazul recoltării manuale, strugurii se detaşează prin tăiere, cu ajutorul unor bricege sau
foarfeci şi apoi sunt aşezaţi în diferite recipiente (coşuri, găleţi ş.a). Se evită ruperea strugurilor cu mâna,
deoarece ciorchinii se pot strivi, iar o parte din boabe se pot scutura.

15.4. Sarcină de învăţare

Se lucrează în echipe de 2 - 3 persoane; fiecare echipă va identifica o anumită zonă care se


pretează pentru cultivarea viţei-de-vie şi va întocmi o carcaterizare succintă a acesteia sub aspect pedo-
climatic şi socio-economic. În continuare, vor fi comparate particularităţile biologice şi cerinţele ecologice
ale viţei-de-vie cu condiţiile naturale din zona aleasă şi vor fi formulate concluzii asupra: favorabilităţii
acesteia; sortimentului de soiuri recomandate pentru cultivare; tipului de cultură (protejată, semiprotejată,
neprotejată); destinaţiei recoltei. În elaborarea tehnologiilor de cultură se va ţine cont de aceşti factori,
inclusiv de caracteristicile solului şi ale climei, prezenţa organismelor dăunătoare, dotarea cu forţă de
muncă, existenţa instalaţiilor pentru procesarea recoltei şi cerinţele pieţii.

282
15.5. Rezumat

În acest capitol aţi învăţat despre importanţa viţei-de-vie, una dintre cele mai rentabile culturi agricole
alimentare şi aţi primit informaţii asupra particularităţilor biolgice şi ecologice şi privind soiurilor cultivate în
România, în funcţie de destinaţia recoltei. În continuare, aţi învăţat despre tehnologia de cultură a viţei-de-vie pe
baza cunoştinţelor asimilate anterior. Pentru fiecare verigă tehnologică aţi primit informaţii detaliate privind
parametrii de organizare şi efectuare. Aţi învăţat despre sistemele de cultură, impuse de condiţiile climatice şi despre
particularităţile recoltării, în corelaţie cu procesarea strugurilor şi valorificarea recoltelor.

Pentru a rezuma această unitate de învăţare vă propunem să răspundeţi la următoarele întrebări


recapitulative:
1. Ce se înţelege prin „hibrizi producători direcţi” şi precizaţi cum se diferenţiază aceştia de soiurile de viţă nobilă.
2. Enumeraţi soiurile de viţă-de-vie destinate pentru producerea vinurilor roşii.
3. Care sunt caracteristicile principale ale culturii neprotejate a viţei-de-vie şi în ce condiţii poate fi practicată?
4. Plantarea viţei-de-vie include, în succesiune, următoarele operaţiuni:
5. Precizaţi care sunt diferenţele între sistemul de tăiere scurt şi sistemul de tăiere lung.
6. Particularităţile de recoltare a strugurilor pentru vin sunt, pe scurt, următoarele:

Cuvinte cheie: Viţa-de-vie – răspândire, suprafeţe, producţii, strategii; biologie, ecologie; tehnologia de cultură.

15.6. Teste de autoevaluare

1. Precizaţi la care dintre grupele de soiuri de struguri pentru masă precizate mai jos corespund
soiurile:
a. Grupa O – Afuz-Ali, Coarnă neagră, Perletta
b. Grupa S – Muscat Perlă de Csaba, Tămâioasă, Sultanina
c. Grupa M – Coarnă neagră, Coarnă albă, Chasselas doré
d. Grupa VS – Merlot, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon
2. Viţa-de-vie se caracterizează prin consumuri ridicate de elemente nutritive, care trebuie
susţinute la soiurile pentru vin prin următoarele doze de îngrăşăminte:
a. 40 - 120 kg NPK/ha
b. 210 - 267 kg NPK/ha
c. 129 - 231 kg NPK/ha
d. 20 - 30 kg NPK/ha
3. Pentru practicarea culturii protejate a viţei-de-vie se recomandă următoarele sisteme de cultură
şi forme de conducere:
a. Sistem de cultură semiînalt şi formă de conducere Guzot pe braţe şi întinerire periodică
b. Cordon unilateral şi bilateral, sau formă de conducere Guzot pe tulpină
c. Sistem de conducere joasă şi dirijarea coardelor în evantai
d. Cordon Cazenave, uni sau bilateral

283
4. Elementele provizorii cu rol de formare şi rodire la viţa-de-vie sunt:
a. Tulpina şi zona de concreştere
b. Coardele, cordiţele, cepii
c. Braţele şi cordoanele
d. Cotoarele şi corcanii
5. Practicarea diferitelor forme de conducere la viţa-de-vie este impusă în primul rând de:
a. Caracteristicile solului
b. Regimul precipitaţiilor
c. Destinaţia recoltei (pentru vin sau pentru struguri de masă)
d. Temperaturile minime din timpul iernii
6. Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie prezintă ca avantaje următoarele:
a. Plantele obţinute asigură reproducerea mai fidelă a caracteristicilor şi însuşirilor economice utile
b. Plantele obţinute prezintă mai multă uniformitate
c. Plantele intră mai repede pe rod şi ating producţii mari în timp mai scurt
d. Toate cele menţionate sunt corecte

Notă:
Toate subiectele sunt obligatorii. Fiecare subiect are o singură variantă de răspuns corectă şi este
punctat cu 1,5 puncte. Un punct se oferă din oficiu. Timp de lucru: 20 minute.

Temă de referat:
Dezvoltaţi în maximum 1.000 de cuvinte tema: „Elaborarea tehnologiei de înfiinţare a
plantaţiilor de viţă-de-vie într-un anumit context pedo-climatic şi social-ecomnomic (zona unde activaţi
sau zona de domiciliu)”.

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor
(ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de viţă-de-vie.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.icdvv.ro, www.agrobucuresti.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind cultura viţei-
de-vie.

15.7. Concluzii

Acest capitol a fost destinat să vă ofere informaţii detaliate asupra măsurilor tehnologice de
cultivare a viţei-de-vie, pe baza particularităţilor biologice şi ecologice ale plantei, în funcţie de condiţiile
concrete de cultivare, tipul de cultură şi destinaţia recoltei. S-a ţinut cont de sensibilitatea plantei la factorii
de stres abiotic (temperaturile minime din timpul iernii) şi biotic (atacul de boli şi dăunători) şi de
necesitatea sporirii producţiilor şi calităţii acestora, urmare a concurenţei pe piaţă şi creşterii cerinţelor
consumatorilor. Aţi reţinut că viticultura este un domeniul al producţiei agricole cu implicaţii majore în
alimentaţie, economie, o componentă importantă a peisajului, mediului natural şi a mediului rural.
284
15.8. Bibliografie recomandată

1. Dejeu L., 2003 – Viticultură practică. Editura „Ceres”, Bucureşti.


2. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
3. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Ionescu Alina-Maria, 2014 – Tehnologia
obţinerii produselor vegetale. Editura „Universitară”, Bucureşti.

Bibliografie selectivă

1. Gheorghieş C., Geamăn I., 2003 – Bolile plantelor horticole. Editura „Cris Book Universal”,
Bucureşti.
2. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Agrochimia modernă. Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.

285
BIBLIOGRAFIE

1. Aniţia N. şi colab., 1974 – Tehnologia culturii tutunului. Editura „Ceres”, Bucureşti.


2. Avarvarei I., Davidescu Velicica, Mocanu R. şi colab., 1997 – Agrochimie. Editura „Sitech”,
Timişoara.
3. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi.
4. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 – Fitopatologie agricolă. Entomologie agricolă. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
5. Bărbulescu C., Burcea P., Ioniţă M., Oprin C., 1967 – Producerea şi păstrarea furajelor. Editura
„Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.
6. Bîlteanu Gh., 1974 – Fitotehnie. Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.
7. Bîlteanu Gh., Bârnaure V., 1979 – Fitotehnie. Editura „Ceres”, Bucureşti.
8. Bîlteanu Gh., Bârnaure V., Fazecaş I., Ciobanu Fl., Salontai Al., Vasilică C., 1979 – Fitotehnie.
Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.
9. Buzdugan L., Năstase D., 2013 – Rapiţa de toamnă. Editura „Academiei Române”, Bucureşti.
10. Cepoiu N., Hera Cr., Bîlteanu Gh., Negulescu Floare, 1984 – Grâul. Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.
11. Cepoiu N., Păun C., Spiţă V., 2005 – Pomicultură practică. Editura „Ceres”, Bucureşti.
12. Ciofu Ruxandra şi colab., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura „Ceres”, Bucureşti.
13. Constantinescu Ecaterina şi colab., 1969 – Cartoful. Editura „Agro-Silvică”, Bucureşti.
14. Copony W., 1987 – Fertilizarea cartofului. Revista „Producţia vegetală”, Horticultura, nr. 11.
15. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981 – Agrochimia modernă. Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.
16. Dejeu L., 2003 – Viticultură practică. Editura „Ceres”, Bucureşti.
17. Dencescu Şt. şi colab., 1982 – Cultura soiei. Editura „Ceres”, Bucureşti.
18. Donescu D., 1996 – Ghid practic de protecţie a cartofului. Editura „Ceres”, Bucureşti.
19. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011 – Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
20. Gheorghieş C., Geamăn I., 2003 – Bolile plantelor horticole. Editura