1.

Introducere

Personalul implicat în managementul vânatului, are o responsabilitate deosebită

specifică profesiei. Specii şi habitate dispar din ce în ce mai mult iar pe plan local
procentul de alterare a mediului şi populaţiilor de multe ori atinge rate alarmante.
Multe alte aspecte cer măiestria cinegeticianului. Toate populaţiile supuse
vânătorii impun cercetări care să asigure un bun management. Unele populaţii sunt
prea abundente şi provoacă pagube ecosistemului în care se află, altele dimpotrivă, ca
urmare a supraexploatării sau a alterării habitatului necesită măsuri specifice de
conservare. Utilizarea resurselor naturale regenerabile de către populaţia umană poate
deveni chiar mai importantă decât este în momentul de faţă. Pentru a răspunde la toate
aceste probleme, programele de management trebuie să se bazeze pe rezultatele
cercetării ştiinţifice calificate. Informaţia relevantă se obţine şi depinde de atenţia
acordată proiectării cercetării.
Profesia de cinegetician a fost construită iniţial, pe observaţiile din natură şi mai
puţin pe teste experimentale ale unor ipoteze specifice.
Specialistul în biologia vânatului se confruntă cu o variaţie largă şi necontrolată a
factorilor naturali. Odată cu apariţia mijloacelor moderne de culegere şi prelucrare a datelor
(radiotelemetria, aparate optice în infraroşu, sistemul geografic informaţional, etc.) se pot
dezvolta cercetări mult mai ample de ecologie, etologie si dinamica a populaţiei care sa stea
la baza deciziei manageriale. Managementul cinegetic are o evoluţie proprie, a cărei
succesiune a fost în linii generale următoarea:
a. Restricţionarea în diverse forme a recoltării faunei sălbatice
b. Reglementarea raporturilor între categoriile de consumatori în favoarea
consumatorilor primari
c. Legarea gospodăririi faunei cinegetice de anumite criterii, care au primit
diverse denumiri, care au dispărut în timp în favoarea celei de fond de
vânătoare
d. Implementarea unor restricţii totale de recoltare în zone de refugiu, rezervaţii
etc.
e. Inventarierea periodică (cel puţin anuală) a efectivelor fiecărei specii de interes
cinegetic în vederea stabilirii unor planuri de recoltă

1
 f. Înmulţirea faunei de interes cinegetic în crescătorii speciale, în vederea
colonizărilor, repopulărilor sau recoltării
g. Corectarea unor deficienţe ale mediului privind hrana şi adăpostul necesare
existenţei faunei de interes cinegetic
h. Instituirea unor măsuri manageriale pe termen scurt şi mediu, ca şi executarea
în teren a unui sistem de amenajări din ce în ce mai complex

Scopul managementului cinegetic este acela de a conserva şi reface ecosistemele si

populaţiile faunei de interes cinegetic, ca şi realizarea unui surplus de efectiv ce poate fi
valorificat prin vânătoarea sportivă. Aceasta depinde de echilibrul dintre capacitatea de
înmulţire a fiecărei specii şi condiţiile în care trăieşte. Cu cât aceste condiţii sunt mai
favorabile, cu atât fiecare specie se apropie de maximul creşterii sale numerice. Iată deci că
raportul dintre potenţialul de înmulţire minus rezistenţa mediului reprezintă un lucru
important: productivitatea. Astfel, vedem că aceasta depinde de o serie de factori care, după
A. Leopold se pot grupa în:
a. factori de mortalitate
b. factori de bunăstare (prosperitate)
c. factori speciali
d. factori de mediu şi antropogeni
a) Factorii de reproducţie şi mortalitate. Aici sunt incluşi: vârsta minimă şi maximă de
reproducţie, mărimea şi numărul fătărilor (pontelor), mortalităţile datorate vânătorii,
braconajului, prădătoarelor, foamei, bolilor, accidentelor.

b) Factorii de bunăstare. Trebuie avute în vedere aici în primul rând disponibilităţile de

hrană şi adăpost în tot timpul anului, existenta unor clase de vârstă şi raportul între sexe
normale, existenta unei stări bune de sănătate.
c) Factori speciali. Sunt cuprinşi aici factori care au influenţă asupra unei singure specii.
Astfel este nisipul şi pietrişul mărunt pentru păsări, băile de noroi, locurile de hibernare,
solul potrivit pentru vizuini.

2
d) Factori de mediu. Includ regimul temperaturilor, grosimea stratului de zăpadă, regimul
apei, vegetaţia, raporturile între categoriile de consumatori, concurenţa la hrană,
inundaţii, incendii etc.
Factori antropogeni. Aceştia pot fi grupaţi în factori antropogeni pozitivi şi factori
antropogeni negativi.

2. Metode de cercetare in cinegetica

Literatura de specialitate menţionează pentru cinegetică patru metode de cercetare

care pot fi utilizate separat sau complementar.

Metoda tenacităţii

Reprezintă culegerea datelor tradiţionale şi un management bazat pe acestea chiar

dacă nu există baze ştiinţifice pentru a sprijini aceste ipoteze.
 Exemple:
Culegerea datelor rezultate an de an din evaluarea vânatului ne poate oferii
informaţii despre dinamica populaţiei şi se pot face eventual corelaţii între aceasta şi
măsurile manageriale luate sau factorii abiotici, biotici şi antropici ce intervin într-o
perioadă de timp. Ponderea factorilor este greu de determinat şi informaţiile pot fi
afectate de erori.

Metoda autorităţii

3
 Culegerea datelor prin apelarea la un expert sau un organism de experţi dintr-un
anumit domeniu. Pentru un manager este mult mai uşor să apeleze la o autoritate
recunoscută în domeniu pentru a afla răspunsul la problemele legate de gospodărirea
populaţiilor de vânat din fondurile sale de vânătoare.
 Exemple :
În fondul de vânătoare gospodărit sunt probleme cu populaţia de urs, atunci se va
apela la cei care au cercetări în domeniu şi /sau rezultate manageriale deosebite pentru a
afla răspunsul la întrebările ridicate. Aici există riscul ca unei probleme specifice să nu
îi găseşti răspunsul sau acesta să nu fie în totalitate adecvat situaţiei din fondul tău de
vânătoare.

Metoda "a priori"

Este folosită în dezvoltarea teoriilor, în special a celor cantitative şi pleacă de la o

serie de presupuneri, testând prin simulări, modele matematice şi experimente,
consecinţele acestora. Riscul implicat de aceasta metoda este datorat valabilităţii
presupunerilor iniţiale. Dacă presupunerile iniţiale sunt false, ori cât de bun ar fi
modelul sau experimentul, răspunsurile obţinute nu vor fi satisfăcătoare.

Metoda ştiinţifică

Reprezintă un proces circular în care informaţia existentă este sintetizată în teorie,

teoria este descompusă în ipoteze, presupuneri ce se deduc din aceste ipoteze sunt
testate prin experiment sau observaţie, teoria este modificată sau extinsă pe baza acestor
rezultate iar procesul poate începe din nou. Etapele metodicii ştiinţifice după (Bookhout
1994) pot fi sintetizate astfel :
a. Identificarea problemei
b. Culegerea datelor din literatură
c. Identificarea obiectivelor de baza ale cercetării.
d. Colectarea preliminară a datelor şi observaţiile necesare
e. Analiza acestora.
f. Formularea temei de cercetare {modelul conceptual}.

4
g. Formularea predicţiilor ca ipoteze testabile.
h. Proiectarea cercetării şi metodologiei de lucru pentru fiecare ipoteză.
i. Prepararea unei propuneri de cercetare care trece în revistă problema, obiectivele,
ipotezele, metodologiile şi procedurile de analiză a datelor .
j. Revizuirea propunerii de experţi în domeniu.
k. Desfăşurarea experimentelor şi /sau colectarea datelor.
l. Analiza datelor.
m. Evaluarea, interpretarea, şi tragerea concluziilor din informaţia obţinută.
n. Formularea de noi ipoteze plecând de la rezultatele anterioare.
o. Publicarea rezultatelor şi ipotezelor pentru dezbatere publică.

 Exemple :
a. Identificarea problemei. Scăderea populaţiei de cervide din Fondul de
Vânătoare.
b. Culegerea datelor din literatură. Se vor culege date privitoare la cauzele
generale care determină scăderea populaţiei de cervide.
c. Identificarea obiectivelor de bază ale cercetării. Cantitatea de hrană
disponibilă, structura populaţiei, cauzele mortalităţii. etc.
d. Colectarea preliminară a datelor şi observaţiile necesare. Dinamica
populaţiei în ultimii ani, mortalităţile înregistrate, starea de sănătate a exemplarelor
recoltate sau găsite moarte, etc.
e. Analiza acestora. Densităţile înregistrate, mărimea recoltei şi structura acesteia,
raportul între sexe, starea de sănătate înregistrată în ultimii ani.
f. Formularea temei de cercetare {modelul conceptual}. Din datele analizate
reiese o recolta prea mare şi prost structurată şi o supravieţuire redusă a viţeilor.
g. Formularea predicţiilor ca ipoteze testabile: 1) Dacă recolta se va reduce la
jumătate populaţia va creşte. 2) Reducerea numărului de câini de la stâne va duce la un
procent mai ridicat de supravieţuire a viţeilor de cerb.
h. Proiectarea cercetării şi metodologiei de lucru pentru fiecare ipoteză cu
asistenţa unui statistician abilitat. Recolte diferite în fonduri cu condiţii asemănătoare,
afectate de acelaşi fenomen, reducerea numărului de câini în diferite procente în
fonduri.

5
 i. Prepararea unei propuneri de cercetare care trece în revistă problema,
obiectivele, ipotezele, metodologiile şi procedurile de analiză a datelor .
j. Revizuirea propunerii de experţi în domeniu. Corectarea eventualelor greşeli şi
îmbunătăţirea metodologiei de cercetare.
k. Desfăşurarea experimentelor şi /sau colectarea datelor.
l. Analiza datelor. Prelucrarea statistică a datelor va putea identifica ce
caracteristică analizată are influenţează
m. Evaluarea, interpretarea, şi tragerea concluziilor din informaţia obţinută.
Recolta legală are o influenţă mult mai mică în dinamica populaţiei de cervide
comparativ cu numărul de câini din fondul de vânătoare.
n. Formularea de noi ipoteze plecând de la rezultatele anterioare. Structura
recoltei este un factor important in calitatea populaţiei de cerb.
o. Publicarea rezultatelor şi ipotezelor pentru dezbatere publică.
Procesul se poate relua de la punctul n la punctul h devenind ciclic.

Identificarea problemei
Primul pas în cercetare este identificarea problemei. Marea majoritate a
cercetărilor sunt cercetări aplicative ce răspund unor necesităţi actuale, dar cuprind
totuşi şi aspecte de bază ale biologiei. Foarte puţine cercetări sunt iniţiate ca
fundamentale. De obicei problemele sunt ridicate de activitatea zilnică, de pagubele
produse, de pericolul dispariţiei, de nivelul şi calitatea recoltei, etc. Problemele sunt
de obicei manageriale. Primul pas este identificarea precisă a problemei pe care o ridică
gospodărirea fondului nostru de vânătoare.  Exemple: Scăderea populaţiei de cervide
din Fondul de Vânătoare.

Culegerea datelor din literatură

Deschiderea realizată după 1990 împreună cu Literatura de specialitate existentă

în domeniu permit comparaţii cu datele preliminare sau observaţiile din zona noastră.
Această primă parte constituie cercetarea descriptivă.
 Exemple : Se vor culege date privitoare la cauzele generale care determină

6
scăderea populaţiei de cervide.

Identificarea obiectivelor de bază ale cercetării

După analiza atentă a informaţiei disponibile se dezvoltă modelul conceptual sau

ipoteza generală. Acestea sunt în general teorii extinse care oferă explicaţii sau posibile
soluţii pentru problema în discuţie.
 Exemplu : Cantitatea de hrană disponibilă, structura populaţiei, cauzele
mortalităţii. etc.

Proiectarea cercetării şi metodologiei de lucru pentru fiecare ipoteză

Următorul pas este de dezvoltare a predicţiilor din modelul conceptual şi

formularea lor ca ipoteze testabile. Pentru acestea se dezvoltă componenta de proiectare
a cercetării care să permită testarea.
 Exemple. 1) Dacă recolta se va reduce la jumătate populaţia va creşte. 2)
Reducerea numărului de câini de la stâne va duce la un procent mai ridicat de
supravieţuire a viţeilor de cerb.
În mod ideal, experimentul se va folosii pentru testarea tuturor ipotezelor. Analiza
statistică duce la selectarea ipotezelor confirmate de datele culese şi anularea celorlalte.
Evaluarea şi interpretarea rezultatelor duce la soluţii dar poate duce şi la critica
modelului de cercetare adoptat, dezvoltarea de noi întrebări şi ipoteze ce trebuie
testate, modificări ale conceptului iniţial, etc. Publicarea rezultatelor, precedată de o
revizie atentă a materialului prezentat, este ultimul pas al cercetării. Acesta este esenţial
pentru diseminarea rezultatelor şi valorificarea informaţiei rezultate din cercetare.

Formularea predicţiilor ca ipoteze testabile

Foarte des, plecând de la date preliminare se aplică aşa numită lege a asocierii.
De exemplu studiind o populaţie de fazani pe 10 ani se face o corelaţie între anii ploioşi
primăvara şi rezultate mici în supravieţuirea puilor. De multe ori suntem tentaţi să
facem acest fel de asociaţii directe de tip cauză-efect imediat.

7
 Multe din principiile managementului cinegetic, principii larg acceptate, se
bazează pe acest tip de corelare. Astfel de concluzii sunt nerealiste şi ignora multe alte
explicaţii. Se poate de exemplu ca în anii ploioşi să avem o creştere mult mai mare a
ierburilor şi procentul de observabilitate să fie mai redus în condiţiile în care numărul
de pui este acelaşi.
Explorarea datelor iniţiale trebuie să duca la ipoteze de cercetat. Acestea trebuie
să acopere cât mai multe din posibilele răspunsuri ale problemei. De ex. Anii cu
primăveri ploioase reduc a. numărul de fazani, b. viabilitatea ouălor, număr de cuibare,
etc.
Din culegerea iniţială a datelor nu putem să afirmăm direct concluziile. Putem
însă să creştem credibilitatea acestora prin testarea diferitelor predicţii ce sprijină
concluzia sau prin eliminarea (pe baza de experiment) a acelor predicţii ce conduc la
alte concluzii.

Testarea Ipotezelor şi Analiza Datelor

Cercetarea nu se desfăşoară niciodată fără a lua în considerare o consultanţă

statistica pentru dimensionarea cercetării şi evitarea pierderii de timp şi bani în
culegerea datelor( atunci când se adună prea multe) sau acoperirea insuficientă cu date
a concluziei (lipsa de reprezentativitate). Multe opţiuni sunt disponibile pentru
cercetări în funcţie de echipamentul, timpul şi banii disponibili.
Aceste opţiuni sunt diferite mult în funcţie de două criterii (Fig.1); a). Cât de certe
sunt concluziile si b). Cat de largă este aplicabilitatea lor.
Nici o opţiune nu este perfectă. Cercetătorul trebuie sa cântărească şi să aleagă
cea ce se potriveşte cel mai bine cu timpul şi resursele alocate.
Experimentul în laborator în care factorii existenţi sunt sub control furnizează
cele mai sigure rezultate, dar are o putere de aplicare foarte redusă în populaţiile
sălbatice.

Fig. 1. Potenţialul diferitelor metode de cercetare de a produce concluzii certe şi

cu largă aplicabilitate.

8
 cert. │ Experimentul Experimente in Procesul
│ de laborator teren replicabile integrat
│ │ de cercetare
A) Precizia │ │
concluziilor│ │
│ Studii in teren ───────┼──────── Studii in teren
│ Pseudoreplicabile │ Replicabile
│ │
│ │
│ │
│ Istoria Experimente in Experimentul
│ naturala teren pseudoreplicabile Natural
incert. │ descriptiva
└───────────────────────────────────────
────
mica B) aplicabilitatea mare

Prin contrast experimentele naturale ca; furtuni, boli, dau concluzii slabe datorită
posibilităţilor foarte mici de replicabilitate în condiţii identice şi a lipsei de control
asupra factorilor externi. Totuşi experimentele naturale sunt aplicabile la o mare
varietate de populaţii.
Experimentul în teren în care diferiţi factori sunt manipulaţi în condiţii naturale
combină avantajele experimentului de laborator cu cel natural. El are o aplicabilitate
largă în populaţiile sălbatice în unele cazuri.
Studiul în teren replicabil în care nu au loc manipulări ale factorilor iar
replicabilitatea este naturală, este folosit pentru adunarea informaţiilor de verificare a
ipotezelor alternative.
Concluziile au aplicabilitate larga dar nu au gradul de precizie al celor obţinute
prin experiment.
După fixarea unei opţiuni de cercetare pentru fiecare ipoteză este necesară o
planificare riguroasă a datelor ce vor fi adunate, unde, cum şi când, cât de mult, şi cât

9
de multe asigura aceste date acoperirea statistică ? Este mărimea probelor adecvată ?
Dar precizia ? Toate aceste întrebări şi multe altele trebuie luate în considerare cu
atenţie înainte de începerea muncii în teren. Consultarea unui statistician cu cunoştiinte
solide de biologie, care să înţeleagă obiectivele generale şi ipotezele ce se cercetează
este importantă pentru dimensionarea efortului, analiza datelor şi metoda de rezolvare a
unor întrebări ce apar încă din această fază a proiectului.

10
 Culegerea datelor

După identificarea obiectivelor specifice, a ipotezelor şi metodologiei începe

faza de culegere a datelor. Acestea se culeg pe formulare tipărite care trebuie să
cuprindă toţi factorii urmăriţi şi consideraţi importanţi în evaluările ulterioare.
Trebuie asigurat un instructaj foarte bun al întregului personal angrenat în cercetare
pentru a asigura o completare uniforma şi o apreciere echidistantă a factorilor.
Controlul calităţii înregistrării datelor trebuie asigurat periodic de cercetătorul
principal din cadrul temei.
Timpul alocat culegerii datelor trebuie să prevadă şi timpii de deplasare,
condiţii nefavorabile culegerii datelor sau întâmplări neprevăzute ce pot lungi
timpul de colectare. Timpul insuficient alocat colectării datelor duce de cele mai
multe ori la înregistrări greşite sau la lipsa de date suficiente la sfârşitul perioadei
de colectare. Colectarea datelor poate oferi clipe dintre cele mai frumoase sau se
poate dovedi plictisitoare şi greoaie în funcţie de modul în care a fost proiectată
cercetarea.

Evaluarea şi interpretarea

Obiectivele majore ale acestei faze sunt organizarea clar[ şi concisă a

rezultatelor obţinute din colectarea datelor, analiza exploratoare a datelor şi
rezultatelor analizelor statistice specifice. Rezultatele trebuie transformate dintr-o
colecţie de informaţii specifice într-o explicare a sistemului biologic. Interpretarea
datelor trebuie să separe clar concluziile bazate pe date certe de speculaţii. În
timpul acestei faze cercetătorul ajunge la nişte concluzii bazate pe date şi prelucrări
statistice.
Foarte rar o cercetare rezolvă o problemă până la capăt. De obicei o cercetare
bună generează mai multe alte întrebări decât răspunsuri. Speculaţiile trebuie
identificate şi formulate ca noi ipoteze de cercetat pentru a primi răspunsuri corecte.

11
 Ipoteze experimentale şi neexperimentale

Putem să testăm predicţiile în două moduri :

1. prin observarea ecosistemelor naturale
2.prin observarea rezultatelor manipulărilor experimentale.
 Exemplu : Să presupunem că observaţiile asupra obiceiurilor de hrănire
ale caprei negre iarna au relevat că aceasta preferă lujerii de zmeur celor de mur.
O analiză a fecalelor confirmă aceasta observaţie. Zmeurul şi murul sunt egal
distribuite în zona de studiu. Plecând de la aceste observaţii se formulează ipoteza
de cercetat : Capra neagră îşi bazează păşunatul pe calităţile nutriţionale ale
plantelor disponibile. De la această ipoteză apar predicţiile : Zmeurul are mai multe
substanţe nutritive decât murul. Putem formula ipoteza nula neexperimentală "
Zmeurul şi murul au substanţe nutritive în cantităţi egale". Dacă rezultatul
analizelor de laborator indică un nivel mai ridicat al substanţelor nutritive în una
din specii, aceasta ipoteza nu este confirmată.
Să presupunem ca nivelul substanţelor nutritive este mai ridicat în lujerii de
zmeur. Sunt multiple alte ipoteze ce trebuie verificate înainte de a afirma
veridicitatea ipotezei de cercetat. De ex. trebuie demonstrat că, capra neagra este
capabilă să detecteze calitatea nutriţională a furajului, că nu sunt alte caracteristici
conexe care o fac să prefere o anumită specie. În urma răspunsurilor primite la
aceste experimente putem decide veridicitatea ipotezei cercetate sau putem formula
noi întrebări ce necesită un răspuns.

Studiu pilot

Studiul pilot este o trecere rapida prin toate fazele de cercetare ale unui
proiect pentru a pune bazele realiste ale unei cercetări ulterioare de amploare.
Beneficiile studiului pilot includ :
1) Estimarea costurilor de cercetare + costuri ascunse.

12
 O necesitate a planificării unei bune cercetări este estimarea cât mai precisă a
costurilor legate atât de echipament şi deplasări în teren pentru culegerea datelor cât
şi cele de personal sau indirecte. Cercetarea se confruntă permanent cu
compromisul dintre bugetul necesar în mod ideal şi cel alocat . De aceea estimarea
exactă a costurilor este esenţială în dimensionarea corectă a cercetării.

2) Metodologia de cercetare şi probarea în teren a metodelor.

Metodologia de cercetare trebuie să fie specifică obiectivelor şi ipotezelor
testate. De multe ori există probleme la implementarea în teren a cercetării
proiectate. Studiul pilot trebuie să descopere aceste probleme şi să dimensioneze
efortul şi personalul necesar colectării corespunzătoare a datelor.
3) Estimarea mărimii probelor necesare (volumului de date) cercetării.
Mărimea probei este esenţială în testarea statistică a ipotezelor. Procedurile
statistice de estimare a mărimii probei necesare cer estimarea variantei variabilei ce
se va măsura. Astfel de estimări, de multe ori nu sunt posibile decât în urma
studiului pilot.
Un studiu pilot bine analizat este o premiză a unei cercetări fructuoase,

Precizie, centrare, acurateţe

Pentru a determina volumul de date sau mărimea probelor necesare cercetării

trebuie să ştim cât de mare este precizia necesara studiului.
Calitatea estimărilor în cercetare este dată de precizie.
Precizia estimării este dată de apropierea diferitelor măsurători ale aceloraşi
probe de valoarea reală. Ea este determinată de variaţia populaţiei şi mărimea
probei. Un indicator al preciziei este intervalul de încredere. Variaţiile mari ale
populaţiei determină o precizie scăzută, în timp ce probele mari cresc precizia
acesteia.
Centrarea - defineşte distanţa la care se află valoarea medie a măsurătorilor
de valoarea adevărată. Când măsurătorile sunt precise şi centrate putem spune că
studiul are acurateţe.

13
  Exemplu - Evaluarea unei populaţii de cerb -
Valorile obţinute prin diferite metode de evaluare sunt cuprinse în interiorul
intervalului n ± Δi, unde n este media estimărilor iar delta ‘i’ diferenţa dintre
medie şi valorile aflate la diferite evaluări. Valoarea reala este m.

Q este diferenţa dintre valoarea reala m şi media estimărilor n ± Δi/I (I = numărul

de estimări), iar Δ este variaţia estimărilor fata de valoarea medie.

1) Δ mic, Q mic - măsurători precise şi centrate = acurateţe

2) Δ mic, Q mare - măsurători precise şi necentrate = fără acurateţe
3) Δ mare, Q mic - măsurători neprecise dar centrate = fără acurateţe
4) Δ mare, Q mare - măsurători neprecise şi necentrate = fara acuratete

Tipuri de estimări

mărimea
populaţiei X
oo oo o
ooX o o ooo
ooo o oooooo
ooo

1) Precisă şi centrată 2) Precisă dar necentrată

└─────────────────────────
o - estimări
X - val. reală

14
 o o o o o o
o o o
o X o o o o o
o o o o o
o o X

3) Neprecisă dar centrată 4) Neprecisă şi necentrată

└──────────────────────────

Replicabilitatea
Numărul de seturi de probe care sunt recoltate într-o cercetare definesc
replicabilitatea. Precizia statistică este măsurată prin eroarea standard. Ea este
definită de variaţia măsurătorilor şi mărimea probei. Măsurătorile trebuie să fie
replicativ adevărate, prelevate randomizat din populaţie. O preluare preferenţială
duce la o supraestimare a preciziei.

Mărimea probei şi puterea testului

În studiile descriptive mărimea probei pentru a obţine o precizie dorită poate

fi calculată după obţinerea unei estimări a variantei populaţionale.
Precizia probelor şi calitatea datelor, este dată de mărimea, forma şi numărul
unităţilor de probă.

Mărimea unităţii de probă

15
 Prin unitatea de probă se înţelege unitatea de suprafaţă sau volum prelevată
din mediu. Mărimea probei este numărul de unităţi de probă care sunt prelevate la
un moment dat.
Unitatea de probă trebuie să îndeplinească anumite cerinţe cum ar fi :
 Să fie aleasă aşa încât toate punctele habitatului să aibă şanse egale de a fi
selectate;
 Să aibă stabilitate sau dacă nu modificarea ei să fie uşor măsurabilă şi
măsurarea să se facă continuu;
 Să fie uşor de delimitat în teren
 Mărimea să fie în aşa fel aleasă încât costurile să fie acceptabile.
Precizia poate fi obţinută prin creşterea volumului unităţilor de probă sau
prin creşterea mărimii probei. O serie de autori consideră că în cazul populaţiilor
cu o distribuţie spaţială întâmplătoare eficienţa probei nu este afectată de mărimea
unităţii de probă. Pentru populaţiile cu distribuţie grupată unităţile de probă mai
mici sunt mult mai eficiente decât cele mari (Beall 1939, Taylor1959).
În general cu cât unitatea de probă este mai mică, cu atât creşte acurateţea şi
gradul de reprezentativitate.
Pentru animale mărimea unităţii de probă trebuie să estimeze mărimea
spaţiului vital al unui individ. Trebuie avut în vedere faptul că unităţile de probă
mici au efect de margine mare. Cu cât unitatea de probă este mai mare cu atât scade
efectul de margine. Mărimea finală a unităţii de probă este un compromis între
cerinţele statistice şi cele practice.
Culegerea datelor

Etapa de culegere a datelor este o etapă importantă care împreună cu

obiectivele cercetării şi metodele de analiză asigură reprezentativitatea probei
pentru populaţia studiată.
O planificare atentă a cercetării previne apariţia neajunsurilor şi
dificultăţilor care pot influenţa semnificativ rezultatele cercetării. Primul pas

16
pentru realizarea unei cercetări, este studiul condiţiilor de habitat existente la
momentul respectiv.

Înregistrarea datelor de teren

Este absolut necesar ca datele din teren să fie înregistrate; datele ţinute în
memorie pot să nu fie de nici un folos deoarece îşi pierd din acurateţe. Cercetătorul
faunei sălbatice trebuie să-şi dezvolte obiceiul înregistrării datelor de
teren/laborator într-o maniera de aşa natură încât să poată fi consultate şi mai târziu.
Această problemă cuprinde doua faze generale: (1) observarea cu acurateţe şi
înregistrarea informaţiilor şi(2) clasificarea acestor date.

Datele de teren

Nu exista o metodă generală care să se impună de la sine în ceea ce priveşte

observarea cu acurateţe şi raportarea detaliată şi precisă a observaţiilor. Observarea
cu acurateţe a fenomenelor este funcţie de experienţa şi practica constantă.
Tehnicile variate au fost folosite pentru a obişnui un cercetător în observarea
evenimentelor şi interpretarea corectă a ceea ce vedem. Câteodată, ceea ce vedem
poate fi rezumat prin notarea a ceea ce vedem.
 Exemplu : un cercetător poate observa o raţă dintr-un automobil şi să se
întrebe de ce zboară cu o anumita viteză. O asemenea observaţie nu prea ar merita
să fie înregistrată. Dar, daca el a notat ce specie de raţă este, viteza acesteia, daca
era urmărită în acel moment etc., atunci ele ar trebui notate undeva.
Pentru a face distincţia între ce trebuie notat şi ce nu, depinde de caracterul
subiectiv al cercetătorului. Dar, dacă există problema cu ceea ce ar trebui notat sau
nu, atunci mai bine notam tot. Anumite notaţii pot fi de o mare importanţă mai
târziu.
Nu numai notarea comportamentului sau a indicatorilor morfo-fiziologici sunt
importanţi, ci şi animalele moarte, bolnave sunt importante. .Aceste măsurători se

17
 realizează împreună cu observaţii asupra condiţiilor meteo, adâncimea zăpezii, data
ultimei averse etc. Ceea ce i se pare important cercetătorului trebuie deci notat.

Colectarea datelor de teren

Mecanismul prelevării datelor din teren a fost tratata sistematic in literatura

de specialitate. Orice metodă de înregistrare a datelor este bună atât timp cât este
simplă îndeajuns ca să fie convenabilă şi permite înregistrarea cu uşurinţă a datelor
de teren. Tipul de hârtie, dimensiunea hârtiei, tipul de fişă de teren sunt toate
dependente de gustul şi posibilităţile materiale şi cogniscibile ale cercetătorului.

Datele continue şi discrete pot fi înregistrate eficient pe carnetele de teren sau

introduse direct in laptop, sau oricare mijloc tehnic de introducere a datelor.

Condica de serviciu
Orice cinegetician serios ar trebui să menţină un jurnal de teren care sa
înregistreze activitatea generală de teren. În general, se utilizează o condică de
serviciu, care să conţină datele defalcate pe zile de activitate. Aceste date, înregistrate
într-o manieră lapidară, sunt foarte eficiente în constituirea rapoartelor de o activitate
intr-o anumita perioada de studiu. Utilitatea acestor date trebuie sa se facă, totuşi de
cineva experimentat pentru a fi date apreciate îndeajuns. Notarea datelor in jurnalul de
teren trebuie sa se facă zilnic şi nu periodic.

Formate speciale de teren

Orice cercetător are nevoie de obicei de fise specializate pe o anumit
observaţie: de ex., date despre animalele , forme de supraveghere, date de habitat,
forma hărţilor etc. Este nevoie deci, de fişe specializate pe aşa ceva.
Moduri de culegere a datelor

1) Culegerea randomizată simplă - fiecare unitate din populaţie are şanse

egale de a fi aleasă în probele colectate din rândul acesteia. Dacă nu se asigură

18
egalitatea şanselor rezultatele pot fi greşite (ne centrate). De exemplu se consideră
că la vânătoarea la goană la urs sunt şanse egale să se vâneze urşi masculi şi femele.
În realitate aproximativ jumătate din femele sunt acompaniate de pui şi asupra lor
nu se trage, femelele cu pui mici evită concentraţiile de masculi mari şi in general
femelele au dimensiuni corporale mai mici şi sunt evitate de vânătorii de trofeu.
Rezultatul este o reprezentare disproporţionată a masculilor în totalul recoltei, de
unde se poate trage concluzia greşit a unui raport între sexe total în favoarea
masculilor.

2) Sistematică - probele sunt culese după o schemă simplă matematică ce

acoperă un anumit procent din populaţie. Aceasta este o metodă simplă şi când este
uşor de aplicat evită în mare măsură subiectivismul cercetătorului. În aplicarea
acestei metode trebuiesc evitate populaţiile ce au distribuţii neuniforme. În
toamnele în care urşii se concentrează la locurile de hrănire, estimarea prin pieţe de
probă amplasate sistematic în arealul din vară şi primăvară poate duce la
subestimări ale populaţiei.

19
 3) Culegere randomizată stratificată - atunci când populaţia este alcătuită
evident din două sau mai multe subpopulaţii cu caracteristici diferite şi vrem să
asigurăm şanse egale fiecărui individ de a fi reprezentat în probe. De exemplu
estimarea densităţii populaţiei de cerb se poate face pe tipuri de pădure. În
interiorul fiecărui tip de pădure variaţia densităţii este mai mică şi la sfârşit obţinem
o estimare a densităţii mai bună per total, pe straturi (tipuri de pădure), la acelaşi
cost.

20
 4) Culegere grupată - se foloseşte de exemplu în cazul animalelor coloniale
unde probele vor fi colectate grupat in cadrul coloniei si nu în tot teritoriul în care

se afla colonii.(nu in afara coloniilor)

5) Culegerea de probe pe trasee prestabilite - se foloseşte în special în cazul
accesibilităţii dificile.

21
 EXPERIMENTUL
Laborator Teren Natural
1) Controlul variabilelor CM Mare medie mica
independente
2) Interferenţe Mare medie mica
3) Potenţial (timp şi spaţiu) CM mica medie CM Mare
4) Scop (raza de manipulare) CM mica medie Mare
5) Realism mic Mare CMMare
6) Putere de generalizare mica Medie Mare

Studiul in teren sunt similare experimentului in testarea ipotezelor. Intr-un

studiu in teren avem grupuri de comparaţie dar nu avem tratamente.
Experimentul natural - studiază efectele unor tratamente necontrolate (ex.
incendii, mortalitate în masa datorita unor boli etc.)
Experimentul in teren - oferă avantajele unei libertăţi a interferenţelor şi
control comparativ cu experimentul natural, dar şi dezavantajele unei scări restrânse
de aplicabilitate şi o putere de generalizare mică.
Experimentul de laborator - are cel mai mare nivel al controlului, scara
mica de aplicabilitate, perioade mici de timp în care funcţionează, realism şi
generalitate redusă
Proiectul experimental conţine :
1) ipoteza ce trebuie testată
2) Variabilele dependente sau reacţia şi modul în care acestea pot fi
măsurate.
3) Variabilele independente sau de tratament si nivelul acestora pe care îl
testăm.
4) Cărei populaţii îi aplicăm experimentul.
5) Care va fi unitatea noastră experimentală.
6) Care proiect de experiment este cel mai potrivit.
7) Cat de mare este mărimea probelor.

22
 Telemetria radio

Principalul mijloc de culegere a informaţiilor în procesul de cercetare este

telemetria radio. Ea se bazează pe receptarea semnalelor radio transmise de
emiţătorul de la gâtul animalului cu ajutorul unui receptor cu antena direcţională.
Atât receptorul cât şi emiţătorul sunt miniaturizate pentru favoriza culegerea datelor
şi comportamentul normal al animalelor.

Telemetria radio prin triangulaţie.

Aceasta este cea mai folosită metodă de telemetrie. Ea se foloseşte la marea

majoritate a speciilor şi în special la cele de dimensiuni mici care nu permit
instalarea unor emiţătoare radio cu puteri mari sau cu posibilităţi de înmagazinare a
datelor. Aceasta metodă foloseşte în mod curent un radioemiţător cu semnal
diferenţiat pe tipuri de activităţi şi semnal diferit de mortalitate, o antenă
direcţională şi un receptor de semnal pe mai multe benzi.

23
 În funcţie de poziţia cercetătorului, direcţia şi intensitatea semnalului, prin
triangulaţie, se determină poziţia exemplarului marcat. Semnalul este diferenţiat în
funcţie de tipul de activitate şi are frecvenţe diferite pentru fiecare individ în parte.

Radiotelemetrie cu G.P.S.

G.P.S. - ul este un aparat de determinare a poziţiei geografice cu ajutorul unei

reţele de sateliţi geostaţionari care furnizează date asupra latitudinii, longitudinii şi
altitudinii locului. Un astfel de aparat poate fi încorporat în radioemiţător şi poate
furniza date complete asupra poziţiei exemplarului marcat şi a habitatului folosit pe
tipuri de activităţi De asemenea, datele pot fi stocate în memoria radioemiţătorului
şi eliberate o dată cu recuperarea acestuia.

Radiotelemetria prin satelit

În cazul animalelor mari, cu rază mare de acţiune, se folosesc radioemiţătoare

care pot transmite informaţia prin satelit. În astfel de cazuri poziţia exemplarului cu
radioemiţător şi GPS încorporat este transmisă periodic la un satelit geostaţionar
care o transmite mai departe la un receptor. De regulă, acesta este conectat la un
calculator ce foloseşte Sistemul Geografic Informaţional şi programe specifice de
evaluare a razei de acţiune, a mărimii teritoriului ş.a. , pentru materializarea direct
pe hartă a spaţiului folosit pe tipuri de activităţi.
Radiotelemetria procură date atât despre folosirea teritoriului cât şi despre
natalitate / mortalitate, efective sau dispersie, fiind foarte utilă în studiile speciilor
cu rază mare de acţiune.

24
 3 Populaţia

Una dintre cele mai importante realizări în domeniul biologie este adoptarea şi
dezvoltarea concepţiei populaţionale. Gândirea populaţională a fost influenţată
favorabil de apariţia ciberneticii şi teoriei informaţiei. Studiul materiei vii din prisma
teoriei sistemelor a lărgit orizontul concepţiei populaţionale. Diferitele niveluri de
organizare ale materiei vii (molecular, celular individual, populaţional şi biocenotic )
sunt analizate prin aportul ştiinţelor biologice, a celor de graniţă şi altor ştiinţe.

Populaţia reprezintă un grup de animale ce aparţin aceleiaşi specii, ocupă un

anumit teritoriu şi nu sunt izolate reproductiv . Este important să se înţeleagă că
populaţia este de obicei un segment al speciei şi implicit specia poate fi reprezentată
prin mai multe populaţii. Relaţiile dintre specie, subspecie şi populaţie trebuie bine
înţelese pentru a cunoaşte gradul de aplicabilitate a rezultatelor cercetării. 
Exemple: Între coloniile de castor (Castor fiber) care ocupă bazinul Oltului se
stabilesc relaţii atât teritoriale cât şi de procurare a hranei, de ritm de reproducere şi de
migraţii etc., caracteristice populaţiei din bazinul Oltului. Prin aceste sisteme de
interrelaţii populaţia din bazinul Oltului se deosebeşte de populaţia care ocupă
bazinul Mureşului. Aceste populaţii se deosebesc între ele printr-o serie de însuşiri
ecologice (hrană, ritm de activitate, ritm de înmulţire etc.), uneori şi morfologice prin
care se evidenţiază ca populaţii de sine stătătoare.

O specie poate fi reprezentată prin mai multe populaţii, dar nu există specii
care să nu fie reprezentate cel puţin printr-o singură populaţie.

Populaţiile sunt analizate de obicei în trei moduri :

Populaţii biologice - ce corespund definiţiei anterioare: o agregare de
indivizi ai aceleiaşi specii, ce ocupă un anumit teritoriu şi se pot ipotetic reproduce
cu orice individ de sex opus din cadrul aceleiaşi grupări. De exemplu, populaţia de
capre negre din masivul Bucegi, este o componentă a subspeciei Rupicapra
rupicapra carpatica care la rândul ei este un segment al speciei Rupicapra
rupicapra.

25
 Populaţii politice - au graniţe artificiale, constituite de probleme
administrative ce nu au nimic de-a face cu biologia populaţiei. Populaţia de capre
negre din judeţul Braşov, cuprinde părţi ale populaţiilor biologice de capre negre
din Bucegi, Piatra Craiului şi Făgăraş.
Populaţii de cercetat - sunt de obicei un segment al populaţiei biologice. Ele
trebuie să fie reprezentative pentru populaţiile supuse investigării. O sută de capre
negre marcate în masivul Bucegi, pot reprezenta populaţia de cercetat din acel
masiv.
Populaţia de cercetat poate cuprinde toţi indivizii unei specii în cazul unor
specii endemice şi foarte rare, dar de obicei ea foloseşte doar un segment din
populaţia biologică. Aceasta se întâmplă datorită posibilităţilor reduse de a cuprinde
exhaustiv întreaga populaţie. Populaţia de cercetat este cadrul în cuprinsul căreia se
află probele luate spre analiză. Problemele cheie pentru care trebuie să se răspundă
sunt :
a) Este proba reprezentativă pentru populaţia cercetata ?
b) Este populaţia cercetată reprezentativă pentru populaţia biologică
c) Este populaţia biologică reprezentativă pentru specie ?
Caracteristicile populaţiei

Indiferent de ce fel de populaţie este aceasta ca orice sistem biologic, posedă

o structură şi o organizare, care îi asigură integralitate faţă de celelalte sisteme.
Procesul caracteristic sistemelor populaţionale este reprezentat de relaţiile
intraspecifice, contradictorii dar în acelaşi timp unitare. Structura şi integralitatea
unei populaţii este dată de existenţa unui sistem de comunicare şi de informaţie
(acustic, vizual, genetic ) între indivizii populaţiei.
Integralitatea este acea calitate a unei populaţii în care părţile componente
pierd anumite calităţi, iar sistemul ca întreg şi indivizii acestuia dobândesc noi
însuşiri. Aceste caracteristici noi (avertizarea reciprocă, apărare împotriva
duşmanilor naturali, procurarea hranei, îngrijirea puilor, supravieţuirea în condiţii
nefavorabile) crează noi avantaje faţă de adaptările la nivel individual şi asigură
supravieţuirea eficientă a speciei.

26
 Variabilitatea sau heterogenitatea populaţiei este o necesitate. Un sistem
ce funcţionează pe principii cibernetice nu poate acţiona dacă părţile sale
componente ar fi identice structural şi funcţional. În cadrul populaţiilor indivizii
pot trăi solitar, pot forma diferite grupe (familii, colonii, cârduri etc.)
Populaţia poate exista numai pe seama energiei provenite din mediul
înconjurător. Populaţia este un sistem deschis, existenţa sa fiind condiţionată de
schimbul permanent de substanţe şi de energie cu mediul înconjurător.

Locul populaţiei în contextul cercetării ecologice

Ierarhia taxonomică
Specia Gen Familie Îngrengătura
Ierarhia sistemelor biologice
Individ Populaţia Biocenoză Biom Biosferă
Ierarhia sistemelor ecologice
Ecosistem Complex de ecosisteme Ecosferă

Trăsături structurale şi funcţionale ale populaţiei

Efectivul

Numărul total de indivizi din care se compune populaţia la un moment dat pe

un anumit teritoriu formează efectivul populaţiei.
Există populaţii compuse dintr-un număr mare de indivizi (  Exemple :
peşti, insecte, rozătoare) şi specii cu număr redus de indivizi(  Exemple : zimbrul
(Bison bonasus), şopârla uriaşă (Varanus komodensis) )
Speciile care produc cea mai mare cantitate de materie organică în cadrul
unui ecosistem constituie dominanţă de biomasă, iar cele care sunt numeroase

27
 dominanţa numerică.  Exemple : În culturile din Bărăgan, şoarecele de mişună
formează dominanţa numerică în timp ce popândăul formează dominanţa de
biomasă.

Densitatea

Densitatea se defineşte ca raportul dintre numărul de indivizi şi unitatea

spaţială în care trăieşte populaţia respectivă.
Densitatea este un indicator relativ furnizând date variabile despre structura
populaţiei, influenţând direct sau indirect ocuparea teritoriului, natalitatea,
mortalitatea, efectivul.
Densitatea este un parametru care oscilează în jurul unei valori optime spre
densităţi minime sau maxime. Depăşirile acestor limite duc la distrugerea temporală
a structurii populaţiei şi în extremis la dispariţia speciei.
Densitatea ca element al structurii populaţiei este importantă în procesul
colonizării speciilor.  Exemple: 1. Eşuarea colonizării bizamului în Siberia
datorită numărului redus de indivizi pe unitatea de suprafaţă. 2. Introducerea în
insula Berlenga- Portugalia a pisicilor pentru stârpirea iepurilor. Numărul lor
fiind prea mare, după distrugerea iepurilor, au pierit şi ele din lipsa hranei.
Este unanim acceptată ipoteza potrivit căreia densitatea reglează efectivul şi
alte elemente structurale ale populaţiei.
Limitele teritoriului ocupat de efectivul unei populaţii sunt de asemenea
considerate limitele populaţiei respective. Mărimea suprafeţei ocupate de o populaţie
este funcţie de mobilitatea animalelor şi omogenitatea mediului. Limitele populaţiei
oscilează mult şi în funcţie de densitate. La creşterea densităţii unei specii limitele
populaţiei se extind, şi invers la scăderea densităţii are loc o reducere a suprafeţelor
ocupate. Aceste limite se găsesc într-o permanentă modificare. Ele pot fi uşor de stabilit
în cazul populaţiilor de peşti dintr-un lac si mult mai dificil în cazul populaţiilor de
carnivore. . După Bayley, determinarea calităţilor populaţiilor presupune: a) evaluarea
indicilor caracteristicilor populaţiei; b) evaluarea populaţiilor; c) măsurarea factorilor
habitatului şi d) indicii densităţii ecologice a populaţiei. Echilibrarea raportului dintre

28
cerinţele efectivelor şi oferta de hrană şi adăpost se constituie în obiectivul principal al
culturii faunei de interes cinegetic.
Dinamica populatiei pentru mistreţ
Tabelul 7
Populaţie
Perioada Specificari Creşteri Pierderi
curentă
Populaţia de
- - 100
referinţă
De la Recolta - 35 65
01.10. Răniri - 5 60
la Pierderi de
01.03. iarnă
- 11 49
(răpitoare,
hranăe etc.)
Fătat.
Raport sexe
1:1
25 scroafe, 100 - 149
20 apte de
reproducere x 5
01.03.
purcei.
la
Purcei morţi la - 30 119
01.07.
fătare şi în
prima lună
Mortalităţi - 15 114
datorate bolilor
şi răpitoarelor,
braconaj
Accidente - 2 112
01.07.
la
Recoltări la
01.10.
culturi - 4 108

29
 Din cele prezentate rezultă modul în care managerul poate identifica, pe de o
parte, posibilitatea scăderii pierderilor, iar pe de altă parte, căile de creştere a sporului
anual. Apare deci ca esenţială culegerea sistematică a cifrelor care ilustrează ecuaţia
vieţii: populaţia recoltată, mortalităţile adulţilor, natalitatea, mortalitatea juvenilă etc.,
stabilind o amplitudine a valorilor înregistrate în cazul fiecărui factor de influenţă al
ecuaţiei. Dacă facem legătura acestor oscilaţii cu variaţia factorilor abiotici (temperatură,
precipitaţii etc.), cu acţiunile antropogene, putem ajunge la valori medii estimate de
manager şi care, în mod normal, dacă nu s-a recurs la improvizaţii, trebuie să apropie
aceste valori medii de valorile reale anuale, permiţând o recoltare diferenţiată de la un an
la altul.

Legaturi dintre cercetare şi management

Trei forţe stau în spatele programelor manageriale ale unităţilor implicate în

cinegetică . Acestea sunt : politica ,opinia publică şi biologia.
Ne vom rezuma în cele ce urmează la influenţa biologiei în management,
notând însă influenţa substanţială uneori a politicii şi opiniei publice.
Programele manageriale ar trebui să se dezvolte din rezultatele cercetării
ştiinţifice. Principiile rezultate din cercetare şi faptele aplicaţiilor ştiinţifice trebuie
să stea la baza planurilor de conservare a speciilor. De cele mai multe ori omul
pune în slujba sa cercetare astfel încât prin managementul aplicat să obţină
rezultatul dorit. De multe ori acest tip de management se aseamănă cu o ipoteză ce
trebuie testată. Astfel pentru maximizarea valorii recoltei de urs s-a trecut la
recoltarea numai a masculilor de peste 300 puncte. Dar vânarea masculului
dominant al unei populaţii are efecte negative asupra progeniturii mult mai mare
chiar decât împuşcarea unei femele. În acest caz ipoteza managerială nu a fost
confirmată.

30
 Cei care au responsabilitatea managementului cinegetic au de asemenea
responsabilitatea conducerii unor cercetări care să mărească efectele programelor
manageriale.

Determinarea cantitativă şi calitativă a populaţiei vânatului

Orice gestionare implică orânduirea logică a acţiunilor, iar începutul trebuie să

pornească de la inventarierea bunurilor vii şi imobile. Nu se poate face, de pildă,
silvicultură înainte de a cunoaşte felul solului, compoziţia, structura sa, cantitatea
arboretului pe specii şi clase de vârstă, elemente ce alcătuiesc baza planului de
amenajare forestieră. Aceleaşi principii sunt valabile şi pentru cultura vânatului, doar
cu deosebirea că ea are de-a face cu vietăţi mobile şi sălbatice, ceea ce îngreunează
incomparabil atât măsurarea cât şi manipularea.

Inventarierea referitoare la cultura vânatului, constă din două elemente distincte:

determinarea cantitativă şi calitativă a stocului prezent, adică a populaţiei aflată în
cuprinsul unui anumit teritoriu; determinarea cantitativă şi calitativă a hranei naturale
şi a adăpostului natural, din cuprinsul aceluiaşi teritoriu.

Armonizarea dinamică, în spaţiu şi timp, a acestor două elemente, constituie elementul

principal al culturii vânatului.

Scopul şi metodele. Cunoaşterea numerică şi structurală a populaţiei vânatului

constituie baza amenajării unei unităţi gospodăreşti şi permite o justă diagnosticare a
productivităţii acesteia.

Repetarea periodică a inventarierii dă posibilitate să se aprecieze progresul sau

regresul gospodăriei şi orientează asupra variaţiei populaţiei de animale în timp şi
spaţiu, între două reproducţii succesive, ca efect al naşterilor şi mortalităţilor curente
sau al infiltrărilor şi scurgerilor spre afară.

Efectuarea simultană a acestei operaţii în două staţiuni sau unităţi gospodăreşti dă o

imagine comparativă a densităţii vânatului din ele.

Metodele de inventariere variază – după cum se va vedea – în funcţie de:

31
- scopul urmărit;

- specia ce constituie obiectul vânătorii;

- densitatea populaţiei;

- anotimpul operaţiei;

- mobilitatea speciei;

- tipul de peisaj;

- întinderea teritoriului;

- condiţiile meteorologice;

- posibilităţile materiale;

- calificarea personalului folosit.

Distingem trei categorii de metode de inventariere:

1. recensământul, prin numărarea tuturor indivizilor dintr-un anumit teritoriu;

2. evaluarea, pe baza perimetrelor de probă;

3. evaluarea, pe baza anumitor indici.

Scopul urmărit poate fi experimental (de exigenţă maximă), de valorificare, de

amenajare sau numai orientativ. În orice caz, accentul se pune întotdeauna pe:
precizie, simplitate, rapiditate şi cost minim.

Recensământul

Este metoda directă a inventarierii pe cale vizuală a întregului efectiv şi care poate da
coeficientul maxim de precizie. Atunci când într-o singură zi se prinde întregul stoc de
vânat de pe o anumită întindere de teritoriu, ori când s-a efectuat o bătaie „ermetică”
din care n-a izbutit să scape nici o piesă neînregistrată, sau când au fost numărate într-
o singură zi pe zăpada proaspătă toate urmele animalelor aflate pe un anumit teritoriu,
aceste cazuri reprezintă recensăminte totale de precizie maximă şi ale căror erori pot fi

32
considerate neglijabile. Suprafaţa teritoriului operat şi numărul indivizilor aflaţi în el
dau densitatea vânatului pentru data şi condiţiile meteorologice ale zilei.

Din metodele numărării vizuale a întregului teren, fac parte: pânda, umblarea
terenului, căutarea cu câinele, bătaia, numărarea cuiburilor active, numărarea la
locurile nupţiale, la locurile de dormit sau la locurile în care se produc concentrări
temporare fie pentru hrană, fie din alte cauze.

În general, un teritoriu relativ mic şi izolat se pretează la recensământul total, fără

cheltuieli mari; pe întinderi de mii de hectare însă, acesta este cu totul nerentabil. De
exemplu, recensământul a 15 căprioare dintr-o pădure de şes de 200 ha nu constituie o
problemă, dar numărarea vizuală a întregului stoc de cerbi din bazinul Valea
Frumoasă, Munţii Sebeşului, rămâne utopică. Aici este indicată întrebuinţarea
metodelor indirecte de inventariere, ca fiind singurele economice, chiar dacă precizia
lor este mai mică decât a metodelor directe.

Numărarea vizuală, prin care totodată se poate face şi aprecierea multilaterală a

indivizilor, presupune condiţii de vizibilitate bună. Metoda se pretează bine la speciile
cu mobilitate redusă şi cu rază de activitate moderată, în cazul populaţiilor dense. În
schimb, este mai puţin potrivită pentru speciile cu populaţii de densitate mică, mobile
şi cu mare rază de activitate, ca de exemplu ursul şi râsul, care numai rar sunt de văzut
la locuri deschise. Numărarea lor se face mai bine şi mai uşor după urme, pe zăpadă.

Inventarierea cea mai uşoară şi mai puţin costisitoare este aceea care se face în
anotimpul în care mobilitatea speciei este cea mai redusă. Dar, criterii tehnice sau de
alt ordin pot impune adeseori alegerea şi a altor momente mai puţin prielnice. Să
examinăm metodele sus-menţionate ale numărării din ochi.

Pânda, fie singură, fie în combinaţie cu parcurgerea terenului, poate da rezultate bune
în spaţii relativ mici şi în anumite condiţii. Pentru un teren de câteva sute de hectare –
de exemplu o pădure de şes sau de coline, situată în spaţiul agricol, întretăiată de
drumuri sau linii somiere, având eventual şi poieni sau tăieturi – cunoaşterea
amănunţită a efectivului de căprioare este numai o problemă de timp. Cu totul
nesatisfăcătoare rămâne pânda, ca şi parcurgerea terenului, într-o pădure de aceeaşi
întindere, dar situată în inima masivului forestier din munţi, fără drumuri, linii

33
somiere, poieni sau tăieturi. Într-un astfel de caz, inventarierea căprioarelor se poate
face numai după urmele de pe zăpadă, sau cu ajutorul perimetrelor de probă.

Recensământul cu câinele se pretează excelent pentru vânatul de câmp. Multe erori se

nasc însă în acest caz dacă se continuă operaţia şi în orele zilei când eficienţa câinelui
este scăzută sau dacă dăm din nou peste indivizii o dată stârniţi şi număraţi,
înregistrându-i de mai multe ori.

În lipsă de câini buni, acelaşi lucru poate fi realizat – deşi mai costisitor – cu bătăiaşi,
aliniaţi mai des sau mai rar, în funcţie de specia de vânat, de condiţiile meteorologice,
de ora zilei şi de tipul peisajului. Pe timp liniştit, vânatul de câmp este mai sensibil
decât pe vânt sau ploaie, daci alinierea va trebui să fie mai deasă în cazul din urmă.
Alinierea bătăiaşilor des este necesară şi la evaluarea efectivului de iepuri, pentru a
stârni toate iepuroaicele (care sar mai înalt). În porumb înalt, de exemplu, linia de
bătăiaşi va fi mai deasă decât pe ogor. Găina cu pui sare mai greu decât stolul.
Numărarea se face numai pe distanţa de la un om la celălalt, într-o singură direcţie,
preferabil spre stânga. Vânatul care se ridică în afara marginilor extreme, marcate prin
oamenii de la extreme, nu se numără. În urma bătăiaşilor merg eventuali observatori,
care se comportă după aceleaşi principii.

Recenzarea la locurile de dormit, într-un teren cu suprafaţă cunoscută, este aplicabilă

– fără dificultăţi prea mari – cocoşul de munte şi cel de mesteacăn, cu atât mai mult cu
cât acolo se adună ambele sexe şi toate vârstele dintr-un anumit teritoriu, iar operaţia
nu impune acţiunea simultană în toate punctele respective.

Recenzarea la locurile nupţiale a anumitor specii poligame, cum sunt cocoşul de

munte, cocoşul de mesteacăn şi cerb, se bazează pe permanenţa acelor puncte. Ele se
pot schimba numai rar, din cauza succesiunii plantelor (incendiu, tăiere sau doborâre
de vânt). Metoda impune – spre deosebire de recenzarea la locurile de dormit –
operaţia simultană (aceeaşi zi şi aceeaşi oră) în toate punctele cuprinse într-o anumită
porţiune a bazinului hidrografic, cu graniţa din vale în vale. Data se alege în momentul
când procesul nupţial are intensitatea maximă. Sursa de eroare – la cerbi – o constituie
indivizii masculi flotanţi, care în timpul operaţiei se află tocmai între două puncte

34
nupţiale, precum şi indivizii ascunşi în arboret. Eroarea poate fi micşorată, pe baza
legii compensării, prin repetarea succesivă a recensământului.

Locurile de concentrare pentru hrana naturală sau servită, în timpul iernii, sunt foarte
indicate la numărarea vizuală a fazanilor, potârnichilor şi cervideelor. În pădurile de
şes şi de coline din ţările în care cervideele sunt supuse unui regim intensiv,
semizootehnic, numărarea lor pe această cale este ceva cu totul obişnuit. Partea slabă a
acestei metode este nerecunoaşterea exactă a suprafeţei locului de trai a efectivului
numărat, ceea ce exclude calcularea densităţii.

Cerbul – după cum am spus – se concentrează uneori pe suprafeţe relativ mici în

timpul iernii. Un recensământ vizual în asemenea împrejurări poate da rezultate
satisfăcătoare, cu condiţia executării în aceeaşi zi, pentru toate punctele respective ale
terenului pe suprafaţa cunoscută. Recensământul populaţiei de cervidee în acest
anotimp este incomparabil mai uşor decât vara, când populaţia este răzleţită pe
întregul munte.

Numărarea dropiilor adunate la începutul iernii, pe tarlalele de rapiţă, permite

cunoaşterea stocului local şi totodată a densităţii acestuia, ambele elemente referite la
spaţiul cunoscut, atât timp cât condiţiile meteorologice (temperatura scăzută şi zăpada
groasă), nu au determinat sosirea în staţiune a grupelor străine sau plecarea în altă
regiune a indivizilor localnici. Numărarea stocului băştinaş de dropii în prima jumătate
a perioadei nupţiale, când vegetaţia este încă mică şi cuibăritul nu a început, oferă o
posibilitate de precizie mai mare decât iarna. Se numără atât grupele de indivizi sexual
maturi din punctele de rotit, cât şi grupele monosexuale răzleţe, compuse din indivizi
subadulţi, neparticipanţi la procesul nupţial.

În general, recenzarea speciilor gregare este mai lesnicioasă decât a celor negregare.
Astfel, fazanul răzleţ având un R mai lung decât potârnichea, reclamă eforturi mai
mari şi metode deosebite. Concentrările sale de iarnă, în locuri mlăştinoase, greu
accesibile, nu contribuie la înlesnirea operaţiilor.

Pentru potârnichea şi ierunca monogamă – ambele productive la vârsta de 12 luni –

recenzarea cuiburilor active este aproape egală cu o numărare vizuală a populaţiei, de
îndată ce înmulţim cu 2 numărul acelora. Sursele de eroare provin de la indivizii

35
masculi supranumerali şi perechile care, dintr-o cauză sau alta, nu au cuib la data
recensământului. Prin repetarea operaţiei la intervale scurte, eroarea recensământului
se reduce simţitor.

Fazanul, poligam, se pretează şi el la această metodă, cu condiţia cunoaşterii proporţiei

sexelor. În schimb, metoda nu se recomandă pentru speciile poligame cu vârste
minime de reproducţie de 24 luni sau mai mult, ca dropia, cocoşul de munte şi de
mesteacăn. În cazul acestora, chiar dacă ar exista o proporţie de 1 : 1 a sexelor, sursa
de greşeală o constituie masa indivizilor neajunşi la maturitate sexuală. Principiul
rămâne valabil, de altfel, pentru orice specie aripată – plantivoră sau carnivoră – cu
vârstă minimă de reproducţie mai mare de 12 luni. Pentru aceste specii, prin
recenzarea cuiburilor active se poate cunoaşte numai populaţia adultă, rămânând ca
efectivul subadulţilor să fie determinat prin metodele indirecte, în cazul de faţă
eventual prin calcularea făcută în baza reprezentării grafice în „piramidă” a populaţiei,
caracteristică speciei respective, din care se poate vedea cu aproximaţie raportul
contingentelor subadulte faţă de cele adulte.

Evaluarea după cuiburi a stocului de raţe dintr-o baltă se bazează pe aceleaşi principii
ca şi la potârniche, cu deosebirea că, pe când la aceasta soţul rămâne pe loc şi se
ataşează familiei, la raţă el nu rămâne cu femela clocitoare sau purtătoare de pui. De
aceea, în acest caz este necesară şi cunoaşterea proporţiei sexelor pentru anotimpul
cuibăritului pentru staţiunea respectivă.

Numărarea vizuală a stocului de raţe produs de o baltă se poate face şi pe luciul apei în
perioada ieşirii puilor prin repetări succesive de unul şi acelaşi operator. Cunoaşterea
tuturor elementelor de care se ţine seama la recensământ ca: numărul diferit al
membrilor familiei, locul de şedere obişnuit al familiei, precum şi vârsta deosebită a
puilor diferitelor familii contribuie la evitarea repetărilor în numărare. După ce puii au
devenit zburători, după ce năpârlitul adulţilor s-a terminat şi după ce a început
circulaţia între bălţi sau chiar migraţia, numărarea vizuală nu mai poate oglindi
populaţia bălţii.

Recensământul vizual se pretează bine pentru capra neagră. În golul alpin, cu orizont
larg şi cu vedere la distanţe, când vremea este prielnică, metoda chiar se impune, spre

36
deosebire de spaţiul păduros. Dificultatea este însă faptul că specia are loc de şedere
nu numai la gol, ci şi în pădure. După cum am mai arătat, o parte a populaţiei este
locuitoare exclusivă a golului, cu excepţia zilelor de vânt mare cu ploi reci şi a
viscolelor de zăpadă, când se refugiază şi ea la pădure. Cealaltă parte, minoritatea,
trăieşte pe stâncile din pădure, de la sosirea oilor, la începutul lui iunie, până la
plecarea lor, pe la jumătatea lui octombrie, când începe a ieşi şi ea la gol, unde rămâne
toamna, eventual iarna şi primăvara, îngroşând temporar rândurile populaţiei de acolo.
Evident că, în aceste condiţii, trebuie să se recenzeze vizual deodată ambele populaţii,
în zonele noastre alpine, experienţa ne-a dovedit că perioada 15 – 25 octombrie este
prielnică pentru aceste operaţii, chiar dacă, un foarte mic procent din efectivul caprelor
negre a mai rămas încă în pădure. În acest anotimp operaţia este relativ uşoară, mai cu
seamă în anii când nu a căzut încă zăpada. Alergatul caprei negre la noi se desfăşoară
normal între 20 octombrie şi 20 noiembrie, când aproape toată populaţia se află la gol.
Pentru recensământul de toamnă, cea mai mică eroare o dă, fără îndoială, operaţia
executată imediat după alergat, când mobilitatea este scăzută la minimum.

Recensământul de primăvară al caprei negre – servind drept termen de comparaţie

pentru acela de la sfârşitul toamnei, precum şi pentru a cunoaşte totodată şi
mortalitatea din timpul iernii – dă cele mai bune rezultate în a doua jumătate a lunii
mai, puţin timp înaintea sosirii oilor şi după fătarea caprelor negre, când întreaga
populaţie se găseşte liniştită pe suprafeţele însorite ale munţilor, între linia superioară
a pădurii şi cele mai înalte piscuri. Este prilejul de a număra acum şi producţia de iezi,
deoarece nici o capră nu-şi poartă în vreme liniştită progenitura fragedă prin pădure,
unde o pândeşte lupul şi râsul, iar împotriva marilor păsări răpitoare, ea o apără mai
uşor.

Avem şi munţi care conţin capra neagră, fără a avea gol alpin. Ea trăieşte acolo, printre
stâncile cuprinse în pădure, ca şi cele din defileul Oltului. Recensământul acestor
populaţii se face după metodele aplicate în pădure, în special prin bătaie sau prin
citirea urmelor pe zăpadă.

Nu putem recomanda recensământul în timpul verii, nici la capra neagră, nici la alte
specii copitate, acolo unde pădurea şi golul alpin sunt invadate de animale domestice,

37
care silesc vânatul să se retragă la locuri ascunse. Eroarea recensământului ar fi mult
prea mare în astfel de împrejurări, în care capra neagră stă toată ziua în desişul jepilor,
al arinişului, sau în pădure, iar taurii adulţi de cerb sunt şi ei invizibili în timpul zilei,
ţinându-se în cele mai ascunse locuri.

De asemenea, trebuie ţinută seamă de lăsarea progeniturii în desişul pădurii (în

primele săptămâni de la naştere), de către căprioară şi cerboaică, atunci când ele ies la
loc deschis pentru păscut.

În ultimele decenii s-a aplicat recensământul vizual şi aero-fotografic executat din

avion, care însă nu se pretează decât la locurile deschise, fără pădure, mai cu seamă la
anumite specii gregare. Metoda este utilizabilă pentru investigarea numerică a
vânatului acvatic de pe luciul apei de pe plaur sau litoral, aşa cum s-a procedat la noi
în vreo câteva rânduri, primăvara şi toamna, pentru pelicanii şi lebedele din Delta
Dunării. Pe timp de zăpadă compactă, când câmpul este lipsit de orice pată neagră de
pământ, metoda este aplicabilă şi la dropii. Recensământul aerian s-a dovedit
satisfăcător, în anumite împrejurări şi locuri, la recenzarea renilor din zonele arctice.

Un recensământ nu poate fi întreprins fără anumite rechizite. Acestea sunt: binoclul,

ceasul, creioane, carnetul de recensământ având loc pentru descrieri şi formulare de
tabele cifrice, schiţa de plan sau harta la scară mică corespunzătoare felului şi
volumului lucrării. În ceea ce priveşte capra neagră, la toate acestea se mai adaugă
telescopul de buzunar. Cu ajutorul lui se face la mari distanţe identificarea amănunţită
a fiecărei piese, după ce a fost descoperită mai întâi cu binoclul obişnuit. În văile
simetrice ale Munţilor Făgăraşului, de exemplu, cu acest echipament optic
recensământul se poate face fără greutate chiar din coastă în coastă, fără călcarea
fiecărui pârâu cu piciorul.

Numărarea urmelor metodă simplă, bună şi mai puţin costisitoare, care se pretează
pentru vânatul mamifer negregar sau de gregarism moderat şi de mică densitate.
Metoda este condiţionată însă de existenţa unui strat de zăpadă sau sol moale. Nu este
proprie pentru mlaştini, nici pentru nisipuri zburătoare sau stâncării. În ce priveşte
vânatul sedentar cu pene, metoda poate fi aplicată cu mult succes pentru recenzarea
stolurilor de potârnichi în timpul iernii, dacă densitatea populaţiei nu este prea mare,

38
 ca să deruteze. Compoziţia numerică a stolurilor, precum şi locul lor de şedere,
constituie elemente folositoare în evitarea dublurilor la numărare. De asemenea,
metoda este operantă pentru dropii. În schimb, se poate aplica mai puţin la fazanul
răzleţ.

Operaţia nu se poate face în ziua următoare unui viscol nocturn, când urmele lipsesc,
şi nici pe vântul care mătură zăpadă, ci numai în zilele liniştite, cu zăpadă proaspătă şi
cât mai mică, mai cu seamă dacă ninsoarea a încetat cel mai târziu la miezul nopţii. Cu
cât lucrarea se face mai la începutul iernii, cu atât mai bine. Mai târziu zăpada se
îngroaşă şi devine scorţoasă, reducând claritatea urmelor.

Pentru vânatul cu copite nu este de ajuns nici aici numărarea pur cantitativă a urmelor,
ci se cere şi recensământul structural al populaţiei. Operatorul trebuie, deci, să fie
competent în a identifica sexele, puii, subadulţii şi adulţii. Partea mai dificilă este
identificarea, pe sexe, a elementului subadult, în schimb numărarea puilor merge după
şablon, prin faptul că proporţia lor sexuală se ia ca fiind 1 : 1. De asemenea,
distingerea adulţilor de subadulţi nu poate constitui o dificultate pentru vânătorul
experimentat.

În afară de recensământul propriu-zis, urmărirea traseului urmelor mai poate contribui

la obţinerea de informaţii exacte în legătură cu_

- locul de şedere sezonier cu graniţele respective;

- măsura în care se suprapun locurile e şedere a doi indivizi vecini, două familii
sau două familii vecine;
- felul conjugalităţii şi al vieţii familiale;
- proporţia dintre populaţia-pradă şi populaţia prădătoarelor.
Luând în considerare populaţia plantivoră prezentă şi hrana sa disponibilă, iar pe de
altă parte cunoscând populaţiile răpitoarelor asociate, ne putem da seama dacă este sau
nu nevoie de un control al acestora din urmă şi în ce măsură.

Luând urma cerbului sau a familiei de cerb, în sens invers pe zăpadă, putem constata
atât felul cât şi cantitatea aproximativă a hranei consumate, lucru de mare însemnătate
în studierea vieţii animalului şi a capacităţii de hrănire a staţiunii.

39
Nu este cu putinţă citirea cantitativă şi calitativă a urmelor atunci când se găsesc mai
multe animale pe aceeaşi pârtie, în care caz trebuie urmărit traseul până la punctele de
despărţire.

Alegerea anotimpului este adeseori decisivă în succesul recensământului. Este

contraindicat a întreprinde în teren muntos acest lucru spre sfârşitul iernii, în condiţiile
cele mai grele de umblat, mai ales pentru motivul că începând cu primele zăpezi,
cervideele şi lupul coboară în regiunile mai joase unde este mai uşor de operat. Lupul
caută în nopţile de iarnă câmpul cu oi şi împrejurimea satelor, unde procurarea hranei
este acum mai lesnicioasă decât prin hărţuirea, cu succes îndoielnic, a mistreţilor sau
cervidelor. Pe acestea din urmă le prădează spre sfârşitul iernii, când zăpada e groasă
şi scorţoasă, în care el nu se scufundă. În atare împrejurări, recensământul lupului
trebuie să se facă în prima jumătate a iernii la câmp, cu operatori pe sate, prin
controlarea simultană a tuturor trecătorilor haitei în cuprinsul unui grup de sate. O
poate face chiar şi un singur om, dacă se serveşte de mijloace rapide de transport.

Este foarte simplă numărarea urşilor pe la începutul lui decembrie, la ghindă, jir sau la
mere pădureţe. Greu este de făcut numai aprecierea teritoriului de pe care au venit şi,
deci, a densităţii lor. Mai târziu, ursul se trage spre bârlog, în fundul munţilor.
Recensământul său în alte anotimpuri este posibil prin observarea constantă a
indivizilor, de obicei uşor de distins. Primăvara, în martie-aprilie, când ursoaica cu pui
mici bătătoreşte pe un loc fără zăpadă de numai vreo câteva hectare, ea poate scăpa
uşor observaţiei operatorilor, care parcurg regiunea în părţile sale cu zăpadă şi cu
intervaluri mari.

Râsul nu prea coboară iarna cu cervideele dacă muntele are şi capre negre.

Evaluarea prin perimetre de probă

În cele mai multe cazuri, întinderile sunt mult prea mari pentru a justifica efortul şi
costul unei numărări directe a întregului stoc. În asemenea situaţii se recurge, în mod
practic şi cu rezultat satisfăcător, la metoda perimetrelor de probă, după principiul

40
aplicat în silvicultură. Aici se face numărarea directă a stocului de pe o mică fracţiune
de 1 – 2% a teritoriului (sau mai mult), după procedeele arătate, aplicând apoi calcului
pentru totalitatea întinderii respective, care poate fi un hotar comunal, un raion, sau un
lanţ de munţi, cu condiţia ca suprafeţele acestor teritorii să fie cunoscute.

Metoda perimetrelor de probă se pretează mai cu seamă la speciile care ating densităţi
mari sau moderate. Chiar şi pentru cerb se poate aplica satisfăcător acolo unde el nu e
tocmai sporadic. În schimb nu este aplicabilă la urs, râs sau dropie, tocmai din cauza
densităţii lor foarte reduse. Determinarea mărimii, formei, numărului şi locului
perimetrelor depinde de o seamă de factori.

Mărimea perimetrului este în funcţie de specia vânatului, de densitatea populaţiei şi de

gradul mobilităţii în anotimpul respectiv. De exemplu, un perimetru de probă între 20
şi 100 ha poate asigura o recenzare satisfăcătoare pentru căprioară şi cerb, pentru
prima tinzându-se spre 20 ha, iar pentru cel din urmă spre 100 ha. Pentru vânatul
galinaceu de câmp şi pentru iepure sunt eficiente suprafeţe mai mici.

Forma geometrică a perimetrului este recomandabil să fie cât mai apropiată de

poligonul cu laturi egale, evitându-se fâşiile înguste pentru peisajul păduros, mai cu
seamă când operaţia se face cu observatori ş bătăiaşi; această condiţie trebuie
respectată pentru a nu provoca mişcarea vânatului înainte de încercuirea lui. La câmp
deschis, după cum vom vedea, este aplicabil şi perimetrul de probă în formă de fâşie
îngustă.

Numărul perimetrelor depinde de mărimea teritoriului de măsurat şi de variaţia

tipurilor de peisaj cuprinse în el. pentru un singur tip de peisaj, omogen ca faună şi
vegetaţie, poate ajunge un singur perimetru de formă dreptunghiulară. Aliniat cu o
latură de-a lungul graniţei teritoriului. În schimb, spaţiul mozaic (câmp sau pădure), cu
o largă variaţie a densităţii vânatului, necesită mai multe perimetre.

Determinarea locului perimetrelor constituie partea cea mai grea a operaţiei şi este o
adevărată artă a cercetătorului cu experienţă.

Fiecare perimetru trebuie să întrunească caracteristica tipului sau a grupei de tipuri, pe

care le reprezintă, totalul perimetrelor nefiind decât o fidelă miniatură a întregului

41
obiect al cărui efectiv de vânat urmează să fie măsurat. Un număr mai mare de
perimetre asigură şi o precizie mai mare, dar sporeşte şi costul recensământului. Prea
puţine perimetre sporesc însă coeficientul greşelilor. Se poate lucra satisfăcător cu un
număr d perimetre a căror suprafaţă totală să reprezinte 1-5%, în anumite cazuri chiar
până la 10% din teritoriul cercetat. Ansamblul suprafeţelor de probă, însă, trebuie să
fie, în acelaşi timp, reprezentativ şi în privinţa distribuţiei sezoniere a populaţiei de
vânat. Probele nu se iau numai de unde se găseşte mult vânat, ci şi din locurile de care
el se foloseşte numai în măsură minimă în timpul respectiv; iar în alegerea
perimetrelor trebuie să se ţină seama de locul de şedere sezonier. De exemplu, nu se
pot număra cerbii iarna, în locul de şedere de vară.

Se înţelege de la sine că, în unul şi acelaşi spaţiu păduros – date fiind deosebirile
densităţilor interspecifice în locurile de trai sau de şedere – alte puncte vor ocupa
perimetrele numai pentru căprioare şi altele acelea exclusiv pentru cerb.

Fixarea justă a reţelei de perimetre este condiţionată de o cunoaştere temeinică a

terenului, de existenţa în schiţa de plan a amănuntelor referitoare la compoziţia şi
structura vegetaţiei şi de detaliile topografice.

Numărătoarea vânatului din cuprinsul perimetrului de probă reprezintă un

recensământ, pe când calculul numeric al vânatului din întregul teritoriu care este
obiect de studiu, constituie o evaluare.

Având o reţea de perimetre de probă şi cunoscând numărul vânatului din fiecare

perimetru, vom putea determina cantitatea de vânat din perimetrul de probă mediu,
împărţind numărul total al vânatului din toate perimetrele la numărul perimetrelor. Cu
ajutorul acestei valori şi cunoscând raportul dintre suprafaţa perimetrului mediu şi
suprafaţa teritoriului de evaluat se poate determina populaţia vânatului în teritoriul
evaluat, cu formula următoare:

Cantitatea de vânat pe întregul teritoriu evaluat = Cantitatea de vânat din perimetrul

aria întregului teritoriu

mediu x aria perimetrului mediu

42
 Principiile operaţiei perimetrului. Trecem la exemplificarea operaţiilor de
recensământ într-un perimetru. Este indicat ca el să fie ales şi marcat în pădure prin
semne pe arbori, cu vreo câteva săptămâni înaintea termenului fixat pentru
recensământ. Acelaşi perimetru poate fi amenajat în acest scop şi reîntrebuinţat ani de-
a rândul, dacă structura şi compoziţia vegetaţiei nu a suferit între timp schimbări care
ar putea cauza o deplasare a vânatului (tăiere, incendii, doborâri de vânt).

Figura 120 arată un perimetru în pădure de deal sau de munte, având limitele de-a
lungul crestelor bazinului unui pârâu. Este o formă de triunghi uşor de operat. Înaintea
alinierii bătăiaşilor, intercalaţi cu dirijori, anumite locuri vor fi ocupate de către
observatori, în toată liniştea şi la intervaluri potrivite vederii. Direcţia bătăii, care
decurge fără zgomot, este de jos în sus. Fiecare observator şi fiecare bătăiaş
înregistrează numai vânatul care trece linia între el şi vecinul din stânga sa.

Recenzarea perimetrului se poate face şi fără bătăiaşi şi observatori, prin metoda citirii
urmelor pe zăpadă, în care caz operatorii merg individual de-a lungul pâraielor şi
crestelor, cu întâlnire într-un punct la vârf. Fiecare înregistrează urmele care
traversează într-o parte sau alta, calculându-se la sfârşit stocul cuprins în spaţiul
împânzit de operatori. Fixarea distanţei dintre doi operatori vecini este în funcţie de
mobilitatea zilnică (R) a speciei de vânat pentru anotimpul respectiv şi condiţiile
meteorologice ale zilei. Căprioara necesită o încercuire mai strânsă decât cerbul.

Părţile slabe ale alicării perimetrului de probă aplicat în pădure, cu bătăiaşi şi

observatori, sunt:

- inaplicabilitatea în spaţiile în care animalele pot scăpa nevăzute;

- necesitatea unui personal numeros, deci este costisitoare;
- tendinţa de a alege locuri mai degrabă suprapopulate, decât locuri cu adevărat
reprezentative;
- determinarea neprecisă a suprafeţei perimetrului.
În schimb, recenzarea perimetrului prin citirea urmelor pe zăpadă se poate face cu un
număr redus de operatori, care, în afară de faptul că necesită cheltuieli relativ mici, nu
conturbă vânatul.

43
Iarna, în pădurile de şes, metoda simplă şi eficientă a perimetrelor în formă de fâşii
drepte, având lungimile de câte 500 m şi lăţimile în funcţie de speciile recenzate.
Fâşiile se pichetează prin ţăruşi, se şterg urmele vechi din zona marginală aflate de
zăpadă, iar apoi se face bătaia, numărând urmele noi.

Pădurile noastre de şes fiind adeseori împărţite prin linii somiere în spaţii
dreptunghiulare de întindere cunoscută, acestea pot constitui perimetre de probă,
urmând a fi bătute în lungime, cu observatori pe trei laturi.

În spaţiile deschise, pentru iepuri, una dintre metodele sovietice se bazează pe

perimetre de probă având lungimea de 200 m, bătute de 5 gonaşi la intervale de 10-20
m între ei şi cu doi observatori în spatele liniei lor.

Pentru condiţiile din ţara noastră se recomandă pentru iepure, potârniche şi fazan,
perimetrul de cel puţin 600 m lungime şi 150 m lăţime, cu 10-15 gonaşi şi trei
observatori, cu limitele pichetate în prealabil, întretăind în curmeziş parcelele de
plante agricole. Lungimea permite cuprinderea mai multor microtipuri, iar suprafaţa sa
de 9 ha este suficient de mare pentru a reduce coeficientul perimetrelor sterile. În
terenul ondulat sau de coline, fâşia va fi proiectată întotdeauna perpendicular pe
curbele de nivel, iar în determinarea lungimii se va ţine seama de panta versanţilor. În
felul acesta se evită greşelile de suprafaţă în raportarea valorilor la totalul obiectivului
evaluat. Aceasta este, bineînţeles, o metodă de maximă exigenţă, dar şi cea mai
costisitoare, numărul operatorilor poate fi redus, fără scăderea eficienţei, întrebuinţând
4 sfori de câte 35 m, trase frontal de 5 oameni, peste vârful vegetaţiei erbacee.
Lungimea totală a sforilor acoperă un front de 140 m. Manipularea sforii nu este
întotdeauna uşoară. Dacă relieful terenului sau componenţa păturii vegetale ar produce
dificultăţi, rămâne soluţia scurtării sforilor.

Evaluarea teritoriului cu privire la densitatea cuiburilor în timpul clocitului, prin

metoda perimetrelor de probă, se face după principii asemănătoare. Greutatea constă
în aprecierea justă a locurilor reprezentative pentru diferitele tipuri de vegetaţie, dată
fiind variabilitatea mare a densităţii în funcţie de acestea. De exemplu, la raţe, insulele
au densitatea maximă, urmează imediat cordonul bălţii, de unde, apoi aceasta scade
vertiginos în raport direct cu distanţa de la marginea apei. La câmp trebuie, de

44
asemenea, ţinută seama de puterea de concentrare a marginilor, în amplasarea
perimetrelor. Unde natura şi structura păturii vegetale permite (baltă sau spaţiul
agricol), recenzarea perimetrelor de probă se poate face cu gonaşi echipaţi cu sfori şi
cu observatori, după principiul arătat mai sus, determinând mărimea perimetrelor în
funcţie de condiţiile vegetale. Rolul numărătorilor se rezumă la identificarea păsării
stârnite, la împlântarea unui ţăruş în apropierea cuibului şi introducerea acestuia în
schiţa de plan, pe lângă notarea conţinutului.

Înlocuirea gonaşilor prin câine, pentru inventarierea puilor în timpul clocitului poate
duce la erori mari, din cauza slabului miros al unui asemenea cuib.

Pentru ilustrarea unui recensământ cu perimetre de probă foarte mari, aplicat la un

masiv muntos, să luăm, de pildă, capra neagră, dintre izvoarele Dâmboviţei şi vârful
Surul care formează împreună extremităţile unui loc de trai având o lungime de
aproximativ 50 km. În alegerea geografică a perimetrelor, ne vom ghida după două
criterii esenţiale: variaţia densităţii vânatului şi expoziţia generală a masivului. Într-
adevăr, densitatea speciei respective creşte de la numitele extremităţi între valea
Arpaşul Mare şi Podul Giurgiului, ambele reprezentând optimul locului de trai
respectiv. În ceea ce priveşte al doilea criteriu, trebuie să se ţină seama de faptul că
grosul caprelor negre se găseşte, în lunile de vară şi toamnă, în spaţiul răcoros de
miazănoapte al acestui lanţ de munţi, pe când iarna şi în cursul primăverii se trag cu
predilecţie în partea sudică, unde găsesc căldură şi prima verdeaţă. Potrivit acestor
realităţi, cu un număr de 6 perimetre mari, fiecare constând din câte un fund de bazin
hidrografic, se poate face o evaluare satisfăcătoare. În concret, recenzând zona alpină
din valea Vladului, valea Sebeşului, Zârna, valea Sâmbetii, Podul Giurgiului, valea
Arpaşului şi făcând calculele, vom obţine populaţia şi densitatea medie a Munţilor
Făgăraşului, exclusiv Păpuşa, Iezerul Mare şi Iezerul mic. În alte masive cu capre
negre, deosebite ca extensiune şi structură topografică de acela al complexului
Făgăraş-Muscel-Argeş, principiile stabilirii perimetrelor vor suferi, fireşte,
modificările corespunzătoare.

45
Perimetrele de probă improvizate. Ele au ca scop reducerea de timp, efort şi cheltuieli
în operaţiile de evaluare a vânatului, urmând în fond principiile arătate la perimetrele
proiectate, cu a căror precizie nu se pot compara. Se pretează la vânatul în spaţiul
agricol, adică al locurilor deschise.

O metodă simplă şi relativ bună este parcurgerea terenului fără câine şi numărarea
vânatului stârnit înăuntrul unei anumite distanţe în dreapta sau stânga noastră,
reprezentând lungimea fâşiei recenzate. Din această lăţime şi din numărul paşilor
(socotiţi în medie de 80 cm) înregistraţi cu podometrul, rezultă suprafaţa recenzată a
perimetrului de probă, a cărui extensiune poate varia între 1 şi 5% din suprafaţa
terenului care urmează a fi evaluat. În lipsă de podometru, se poate lua ca element
pentru aprecierea lungimii fâşiei recenzate, timpul întrebuinţat în efectuarea lucrării,
dacă socotim 3-4 km / oră parcurşi la şes, în diferite forme de teren.

Această formulă poate fi executată în două feluri: 1)alegem anumite parcele

reprezentative ca tipuri diferenţiate, având suprafeţe cunoscute, pe care le explorăm în
fâşii paralele, ţinând o anumită distanţă între traseele vecine în funcţie de pătura
vegetală şi evitând dublurile în numărarea indivizilor o dată stârniţi; 2)parcurgem o
anumită distanţă traversând un număr de parcele (tarlale) perpendicular pe marginile
lor, în aşa fel ca, din totalitate să obţinem profilul cât mai reprezentativ al întregului
teren.

Dintre ambele metode, prima este mai dificilă din cauza eventualelor suprapuneri
marginale ale fâşiilor.

Rezultate mai bune dau ambele metode, dacă recenzarea este executată de o echipă de
trei persoane.

Recensământul cu câinele al perimetrelor improvizate este recomandabil, cu condiţia

unor înalte calităţi ale acestuia. Rezultatele sale mai sunt în funcţie de ora zilei şi
condiţiile meteorologice. Mijlocul zilei, căldura, seceta, ploaia şi viscolul nu sunt
factori prielnici acestor operaţii; în schimb, în zilele noroase, fără vânt, se obţin
rezultate bune. Câinele trebuie să fie ţinut la o rază de acţiune cât mai constantă. Cu
doi câini buni se poate opera o suprafaţă până la 500-700 ha în 8 ore de lucru, pe lângă
notarea tipurilor de adăpost folosite de vânatul stârnit.

46
Standardizări

Revenind la anumite lucruri, deja menţionate, cu privire la anotimpul inventarierii

populaţiei de vânat sedentar, ştim că există două alternative: recenzarea sau evaluarea
de primăvară şi recenzarea sau evaluarea de toamnă. Amândouă au avantaje şi
dezavantaje, pe lângă faptul că aplicabilitatea lor mai este în funcţie şi de
particularităţile speciei (la unele inventarierea nu este practic posibilă decât iarna pe
zăpadă).

Inventarierea în cursul primăverii se referă la un stoc care, după pierderile suferite

peste iarnă, se găseşte la nivelul minim al densităţii din cursul anului. Pe de altă parte,
operaţia are loc când încă n-a dat frunza. Ambii factori înlesnesc lucrarea în condiţii
de precizie mărită. În afară de aceasta, numărătoarea din martie încheie socotelile
numărătorilor din anul trecut, orientează asupra mortalităţii din timpul iernii,
constituind, în acelaşi timp şi baza planificării culturii vânatului pentru sezoanele
următoare. S-a menţionat că în unităţile gospodăreşti în care se practică cultura
intensivă a găinii scoţiene din cifra stocului de primăvară se calculează recolta
viitoare, cu precizie destul de mare. Experienţa seculară şi clima maritimă, relativ
blândă, ajută la acest lucru. În condiţii de mai puţină stabilitate în starea timpului în
decursul primăverii şi verii, caracteristice de exemplu climei noastre continentale din
şesul Dunării, aşa ceva este sigur mai dificil.

Din rezultatul inventarierii de primăvară se poate calcula şi stocul din toamna trecută,
dacă se cunoaşte procentul extracţiei vânătoreşti şi procentul local al mortalităţii din
timpul iernii.

Inventarierea din cursul toamnei, - pretabilă nu la oricare specie, - preferabilă în pragul

deschiderii vânătorii, când frunza încă nu a căzut, este mult mai pretenţioasă,
implicând totodată şi un risc mai accentuat de comitere a erorilor. Cu toate acestea, ea
dă, în general, cu privire la ceea ce se poate extrage, un tablou mai apropiat de realitate
decât inventarierea îndepărtată de primăvară. Pe când aceasta din urmă constituie mai

47
degrabă un punct de sprijin la un pronostic pe termen lung şi cu numeroase
impreviziuni, prima poate fi considerată drept o inventariere a recoltei.

În ţările din occidentul Europei cu gospodărie cinegetică intensivă, se practică de

obicei numărătoarea de primăvară, iar în America de Nord, unde cultura vânatului este
orientată spre extensiv, predomină cea de toamnă. Pentru scopuri ştiinţifice sau pentru
urmărirea mişcării populaţiilor în cursul anului, în unităţile cu gospodărire intensivă se
aplică ambele metode. După ce lumea noastră vânătorească va fi început a-şi însuşi
practica numărării periodice a stocului de vânat, se va impune de la sine şi
standardizarea metodelor celor mai corespunzătoare pentru fiecare specie, în funcţie
de timp şi spaţiu, până în cele mai mici amănunte tehnologice.

La baza lucrărilor de inventariere se află fişa terenului (pe unitate gospodărească sau
pe regiune geografică relativ uniformă, de şes sau de munte), prevăzută cu o schiţă de
plan la o scară cât mai corespunzătoare pentru citirea detaliilor, precum şi cu un tabel
descriptiv.

Schiţa de plan conţine împărţirea pe culturi a terenului agricol (inclusiv teritoriile

acvatice), precum şi terenul forestier cu detaliile de tratament al arboreţilor (inclusiv
golul alpin), oglindind în felul acesta şi tipurile de peisaj. În schiţă figurează şi reţeaua
perimetrelor de probă, sau chiar limitele micilor unităţi gospodăreşti în care s-a
efectuat recensământul total.

Tabelul descriptiv cuprinde elementele auxiliare inventarierii, precum şi rezultatele

cifrice, toate orânduite sistematic în coloane şi rubrici, ca: specia a cărei populaţie a
fost recenzată şi evaluată, data şi localitatea operaţiilor, tipurile de peisaj ale terenului,
suprafeţele perimetrelor de probă, arătând totodată şi structura vegetală a fiecăruia,
metoda de evaluare, condiţiile meteorologice ale zilei, numărul vânatului constant în
fiecare perimetru pe sexe şi vârste (la speciile care se pretează la o atare specificare).
Ca încheiere a tabelului descriptiv urmează partea rezultatelor obţinute prin calcul –
densităţile speciilor plantivore şi prădătoare pe perimetre, media lor, densitatea mediei
generale de pe teritoriul întreg ce constituie obiectul evaluării, cantitatea populaţiei
plantivore şi prădătoare cu specificările posibile.

48
Evident că o astfel de lucrare trebuie să permită chiar şi construirea piramidei
populaţiei, orientativă pentru următoarele operaţii.

Suprafeţele sterile – surse de greşeală în determinarea densităţii. Reamintim că

împărţind suprafaţa ocupată de un vânat la numărul populaţiei, obţinem densitatea
acestuia în sensul cotei de suprafaţă pe individ sursa de greşeală a unui astfel de calcul
op constituie neluarea în seamă a suprafeţelor în care specia nu poate trăi şi pe care ea
nu le ocupă. În recensământ ele trebuie notate pe hartă cu întinderile lor, şi scăzute din
suprafaţa globală a terenului recenzat.

Comparând densităţile a două terenuri, rezultatul va fi corect numai dacă au fost

eliminate asemenea suprafeţe sterile. Pentru potârniche ele reprezintă râurile, lacurile,
bălţile, mlaştinile, precum şi pădurile, iar pentru cerb, orice teren agricol împrejmuit,
situat în spaţiul pădurii care constituie locul lui de trai. Munţii Apuseni, Gorjul, Munţii
Sibiului şi ai Sebeşului sunt exemple tipice ale pădurii carpatine, împestriţate cu case
locuite, curţi şi grădini.

Evaluarea pe bază de indici

Cu totul aparte este grupa metodelor prin care evaluarea populaţiei sălbatice se face pe
baza anumitor indici sau pe baza semnelor lăsate de animale.

Marcarea sau inelarea indivizilor. Constituie un element preţios pe acest tărâm, în

afara serviciilor multilaterale aduse biologiei în general şi ornitologiei în special. Aşa,
de pildă, numai cu ajutorul inelării se poate evalua populaţia continentală a raţelor.
După cum am arătat, Lincoln (1930) a făcut constatarea că din totalitatea inelelor
aplicate tuturor speciilor de raţe într-un anumit an, 12% sunt recuperate cu precizie
destul de apropiată, în mod regulat, în cursul primului an de vânătoare ce urmează
inelării. Cifra 12 nu reprezintă ceva local, ci este o valoare care se repetă an de an
pentru toată America de Nord. Cu ajutorul acestui indice a fost posibilă evaluarea
populaţiei continentale a raţelor din anul respectiv, cu condiţia cunoaşterii recoltei şi
anume:

49
12 inele recuperate 10 000 000 recolta

100 rate marcate X

10 000 000 x 100

X=  83 333 333 raţe
12

reprezentând populaţia anului, în preziua deschiderii vânătorii pentru continentul

Americii de Nord, la o extracţie de 10 milioane raţe de toate speciile.

În această relaţie variază numai recolta anuală a raţelor nemarcate, iar calculul se
bazează pe prezumţia că numărul lor este în raport direct cu al celor ucise, purtând inel
la picior şi intrate în tolbă. Evident că aici de are de-a face cu unele surse de erori, care
însă, până în cele din urmă, se compensează. Astfel, dacă nu toate inelele recuperate
sunt declarate de către vânător, atunci aceeaşi proporţie a nedeclaratelor se presupune
şi în cadrul recoltei continentale a pieselor dobândite dar nepurtătoare de inel. Pe de
altă parte, proporţia raţelor inelate, rănite mortal şi negăsite se presupune că
corespunde cu aceea a raţelor neinelate, ucise şi, de asemenea negăsite. Acelaşi raport
trebuie presupus la mortalitatea naturală în cursul anului pentru cele inelate şi cele
neinelate.

Mărimea erorii la această formulă depinde de numărul inelelor aplicate, de mărimea

zonei geografice, pentru calcularea stocului de raţe, precum şi de numărul inelelor
recuperate. Cu cât aceste valori sunt mai mari, cu atât mai aproape de realitate va fi şi
calculul. Aplicabilitatea inelării în Europa rămâne de văzut, deşi nu ne îndoim de
posibilităţile sale practice, chiar dacă aici situaţia este cu totul deosebită faţă de alte
continente. Europa este o anexă ornitofaunistă a Asiei şi trebuie să împartă cu aceasta
o fracţiune a populaţiilor de vânat migrator. În afară de acestea, în Europa cu sisteme
social-politice diferite, o dirijare unică, bine coordonată, cu imensele sale avantaje,
rămâne pentru moment mai degrabă un deziderat.

Formula este aplicabilă şi pentru evaluarea stocului de raţe pe un spaţiu mai mic decât
un continent, chiar dacă venirile şi plecările provoacă acolo perturbări, cu condiţia ca
toate inelele redobândite în următorul an de vânătoare să parvină exact din cuprinsul
spaţiului respectiv.

50
Aceste consideraţii ne îndreptăţesc să acceptăm formula drept practicabilă şi pentru
speciile de vânat sedentar, dacă el este recoltat an de an în mod normal. Nu ar putea fi
aplicat pentru cazul unei recoltări restrânse, strict reglementate, adică dirijată prin
autorizaţii speciale, când totul se rezumă la împuşcarea unui număr redus de piese. În
S.U.A s-a încercat această metodă la cerbii de Virginia, în spaţii de mare densitate, cu
rezultate care nu au deviat cu mai mult de 10% faţă de datele recensămintelor conduse
după metodele mai exacte. Relaţia este:

numarul cerbilor marcati x numarul total al cerbilor recoltati

Populaţia teritoriului = numarul cerbilor marcati, recoltati

Semnul pentru recunoaşterea de mai târziu a unui individ nu trebuie să fie neapărat un
inel montat pe picior, sau o marcă fixată pe ureche, nici vopsirea în întregime sau
parţial a corpului. Adeseori există indivizi care posedă anumite semne particulare uşor
de distins. Orice infirmitate vizibilă constituie o marcă sigură şi permanentă: un picior
ciung, un corn lung sau deformat, lipsa unei părţi dintr-o ureche. Acelaşi serviciu îl
aduce melanismul sau albinismul sau o altă particularitate a penajului sau blănii.
Pentru recunoaşterea pe un timp mai scurt, servesc semnalmentele cu caracter
sezonier, cum ar fi: coarnele cervideelor, cu variaţii de la individ la individ, sau lipsa
unui număr de pene primare sau din coadă, bine vizibilă în cursul zborului. Şi în
privinţa recunoaşterii familiilor şi grupelor există puncte de sprijin (pentru durată
limitată) ca numărul indivizilor, structura compoziţiei şi locul de şedere.

Metoda de mai sus se poate aplica şi la evaluarea iepurilor, prin prinderea şi prin
marcarea unui număr de indivizi, de pe un teritoriu cunoscut ca întindere, înaintea
deschiderii vânătorii. În cursul perioadei de vânătoare se numără apoi atât piesele
marcate cât şi cele nemarcate, recoltate.

Indici de altă natură. În legătură cu evaluarea unei populaţii, indicele reprezintă o

cantitate care poate fi măsurată, aşa cum am văzut la metoda prin inelare. Prin faptul
că valoarea unui indice variază întotdeauna în proporţie directă cu cantitatea
populaţiei, care este elementul necunoscut, devine cu putinţă măsurarea indirectă a
acestuia.

51
Iepurii, de exemplu, după cum se ştie, evacuează excrementele atât în timpul hrănirii,.
Precum şi imediat după terminarea ei. Acesta constituie un indiciu al densităţii
populaţiei, dacă reuşim să constatăm distribuirea pe teren a numărului „mărgelelor”
(fecale) depuse la unitate de timp. Principiul tehnicii este simplu. Se numără mărgelele
iepurelui, în spaţiul său de trăire, pe un număr de perimetre de câte un metru pătrat, iar
media lor calculată pe această unitate se raportează la densitatea medie a indivizilor
din spaţiul înconjurător, obţinută prin metodele recensământului vizual. Perimetrele
trebuie aplicate în fiecare tip de peisaj component al terenului, unde ele vor fi
amplasate sub formă de reţea, cu distanţe egale între ele. În numărarea mărgelelor ne
limităm numai la acelea provenite din anotimpul în care se execută recensământul.
Deci, dacă îl facem în mai, iunie sau iulie, se vor număra numai mărgelele cu suprafaţa
intactă, neroasă de vreme, care zac deasupra vegetaţiei moarte. Acesta reprezintă
numai materialul proaspăt, acumulat în timpul celor trei luni vegetative, nu şi cel
provenit din iarnă şi primăvară.

Desigur că între numărul mărgelelor şi abundenţa iepurilor există o strânsă legătură.

Având indicele mijlociu de x mărgele la metru pătrat pentru o densitate de un iepure la
hectar de teren la o anumită dată, acesta poate constitui o unitate de măsură pentru
oricare alt teren a cărui populaţie dorim s-o cunoaştem, chiar dacă structura sa vegetală
ar fi alta. La recensământul întreprins în iulie pentru iepurele american în trei tipuri de
peisaj (grădină cu pomi, livadă şi mirişte), media a fost în ordinea respectivă de 1,6;
1,7 şi 1,8 mărgele la metru pătrat (media generală de 1,7); aceasta la o densitate de un
iepure la hectar teren.

Evaluarea acustică. Speciile care dau sunete în anumite perioade ale anului se
pretează la evaluări aproximative, cu condiţia cunoaşterii razei de audiţie pe baza
căreia poate fă calculată suprafaţa perimetrului unde se află indivizii respectivi. La
monogame, această tehnică dă rezultate mai apropiate de realitate decât la poligame.
Cocoşelul potârnichii îşi face auzită vocea spre apusul soarelui şi dis-de-dimineaţă, în
februarie şi martie, după căderea în perechi. Acesta constituie un indiciu aproape sigur
că în punctul respectiv se găseşte o pereche. Raza normală de audiţie în teren de şes
poate fi apreciată la 300 m.

52
 Aceeaşi metodă este aplicabilă şi pentru prepeliţă în cursul lunilor mai – iunie, când
chemarea cocoşului se aude, mai cu seamă dimineaţa şi seara, până la 155 m.

În ambele cazuri, prin cântecul masculului se poate evalua nu numai jumătate din
populaţia existentă, ci, totodată, şi numărul posibil al cuiburilor.

La fazani, ascultarea este o metodă practică pentru recenzarea cocoşilor în perioada

nupţială. Pentru evaluarea stocului de ambele sexe se cere însă şi cunoaşterea
proporţiei dintre ele. Strigătul cocoşului care ţine ocupat un teritoriu nupţial de vreo
câteva hectare (în funcţie de condiţiile vegetaţiei) se aude la şes, normal, până la 700
m, ceea ce înseamnă o suprafaţă acustică de aproximativ 125 ha.

Boncănitul cerbilor se poate auzi în Carpaţi până la 2 km şi poate constitui un mijloc

bun pentru evaluarea aproximativă a efectivului, dar numai în condiţii de optimă
manifestare şi a cunoaşterii proporţiei sexelor.

În rezervaţia din Crimeea, unde boncănitul se aude noaptea până la 5 km distanţă,

expertul înregistrează după sunet numărul taurilor de pe o anumită rază. Fiind
cunoscută proporţia locală a sexelor, de 1 : 3 – 1 : 4, prin acest mijloc, populaţia este
evaluată cu aproximaţie (Ianuşko, 1957).

În general, metoda acustică constituie şi un mijloc practic pentru urmărirea mişcării

populaţiei (densităţii) în acelaşi teritoriu, de la un an la altul.

Recolta ca indiciu al tendinţei mişcării populaţiei. În mod normal, cantitatea extracţiei

vânătoreşti anuale fiind o fracţiune relativ constantă a populaţiei, reoglindeşte fidel
tendinţele de mişcare a acesteia.

Precizia creşte aici în raport direct cu mărimea suprafeţei. Pe ţara întreagă

nepotrivirile locale se compensează mai uşor.
Evaluarea anuală a
efectivelor de vânat pe fonduri de vânătoare

Sunt supuse evaluării periodice anuale, efectivele principalelor specii de

animale sălbatice, care populează fondurile de vânătoare din România. Acţiunile de

53
evaluare a efectivelor de vânat, se organizează începând cu 2 aprilie şi se încheie la
31 martie (anul următor).
Cunoaşterea anuală a numărului de animale sălbatice, pe specii şi fonduri de
vânătoare, respectiv evaluarea lor corectă, pe baza de observaţii sistematice,
constituie baza tuturor măsurilor care se iau pentru gospodărirea judicioasă a
fiecărui fond de vânătoare şi urmăreşte:
- evaluarea, cu eroare cât mai mică posibil sau admisibilă, a efectivelor la
principalele specii chiar mai multe lucrări (observaţii) în decursul unui an, la
perioade diferite;
- determinarea calităţii trofeelor, a vigorii corporale şi a stării sanitar-
veterinare, la urşi, capre negre, cerbi, căpriori, mistreţi altele, precum şi a structurii
pe clase de vârste şi sexe, la cervide;
- stabilirea unor propuneri de cote de extras, prin a căror realizare să se
asigure continuitatea şi în următorii ani, a efectivelor care rămân în teren, la
nivelele celor optime, aceasta făcându-se, pe baza analizei datelor rezultate din
evaluări şi a celor privind recoltele realizate din cotele aprobate în sezoanele de
vânătoare anterioare.
În scopul organizării, în mod unitar, pe toate fondurile de vânătoare din
fiecare judeţ a acţiunilor necesare, se constituie câte o comisie de evaluare, care au
următoarele atribuţii:
- stabilesc programul de desfăşurare a acţiunilor de evaluare pe fiecare fond
de vânătoare şi responsabilităţi în ceea ce priveşte organizarea corectă a acestora;
- convoacă şi instruiesc persoanele desemnate să răspundă de organizarea
acţiunilor de evaluare, pe fiecare fond de vânătoare în parte, stabilind cu această
ocazie şi datele limită până la care se vor încheia fazele de teren;
- analizează împreună cu responsabilii acţiunilor de evaluare, pe fondurile de
vânătoare limitrofe, eventualele situaţii deosebite determinate de concentrarea
vânatului în momentul evaluării, în unele zone şi iau măsuri în consecinţă:
- controlează modul de desfăşurare a acţiunilor de evaluare;
- analizează, prelucrează şi centralizează rezultatele acţiunilor de evaluare
desfăşurate;

54
 - propune mărimea cotelor de extras, pentru fiecare specie şi fond de
vânătoare ce urmează a se aviza pentru sezonul de vânătoare următor.
La organizarea acţiunilor de evaluare a efectivelor de vânat se pot distinge
două faze importante şi anume:
1. Faza observaţiilor din teren şi de întocmire a documentelor primare.
Se desfăşoară în decursul unui sezon întreg de vânătoare, în perioadele când sunt
asigurate condiţii bune de observare şi evaluare a efectivelor speciilor de vânat, în
funcţie de starea timpului. Începe cu rotitul cocoşului de munte (în luna aprilie) şi
se încheie anul următor, la 31 martie, când se fac ultimele evaluări, pe pieţe de
probă, la iepure şi fazan.
2. Faza de prelucrare, interpretare şi de centralizare a datelor
înregistrate în documentele primare, care se desfăşoară mai întâi pe comisii,
odată cu analiza lucrărilor de evaluare centralizate pe fonduri de vânătoare,
gestionari şi pe judeţe, în scopul avizării propunerilor de cote de extras, pentru
sezonul de vânătoare următor.

Faza observaţiilor de teren şi de întocmire a documentelor primare, pe

perioade calendaristice
Gestionarii fondurilor de vânătoare, organizează pe fiecare fond primit pe
bază de contract, observaţii la toate speciile de vânat care îl populează, răspund de
corectitudinea întocmirii documentelor primare, de completarea şi înaintarea lor la
termenele stabilite. Pentru fiecare specie de vânat, acestea sunt:
- “Foaia de observaţii la …………………………….. “ şi
“ Fişa cu evaluarea pe fond, la ……………………..”

Importanţa amenajării fondului de vânătoare şi/sau pescuit

Amenajarea teritoriului pe care se îngrijeşte şi se recoltează vânatul şi/sau peştii
se impune ca necesară în contextul în care habitatele sunt supuse unor continue schimbări
care afectează atât capacitatea trofică, cât şi adăpostul necesar vânatului.
Care trebuie să fie unitatea de gospodărire a vânatului si sau peştelui? La noi,
această unitate este fondul de vânătoare sau fondul de pescuit. Mărimea acestor fonduri

55
de vânătoare trebuie să fie în concordanţă cu raza de activitate a speciilor ce populează
acel fond.
Amenajarea fondului de vânătoare presupune în primul rând mărirea capacităţii
trofice, printr-o suită de măsuri care să asigure hrana necesară efectivului de vânat
existent în fond, iar în perspectivă la nivelul efectivului normal, eventual potenţial al
speciilor de interes pentru fiecare fond. Concomitent cu aceasta este necesară
asigurarea condiţiilor de adăpost pentru animalele respective. În mod similar,
obiectivele amenajărilor sunt aceleaşi şi în cazul fondurilor de pescuit.

a. Concepţii de amenajare
Concepţiile privind amenajarea unui fond de vânătoare şi pescuit diferă de la
tară la tară şi pornesc de la suprafaţa fondului. Sunt ţări în care nu există o delimitare a
teritoriului în fonduri, iar în altele există o astfel de delimitare, dar ea se bazează fie pe
proprietatea asupra terenului, fie pe mijloacele financiare ale celui ce exploatează
potenţialul cinegetic sau pe etologia speciei, respectiv pe raza de activitate a vânatului.
Preocupările pentru hrana vânatului oscilează între indiferenta totală şi
hrănirea intensivă artificială
. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ
amenajarea fondurilor de vânătoare şi pescuit

În spiritul Legii 103/1996, fondul cinegetic al României se compune din unităţi

de gospodărire cinegetică denumite fonduri de vânătoare, constituite din toate categoriile
de teren, indiferent de deţinător şi astfel delimitate încât să asigure o cât mai mare
stabilitate vânatului în cuprinsul acestora.
Suprafaţa unui fond de vânătoare va fi de cel puţin 5 000 ha la câmpie, 7 000 ha
la deal şi 10 000 ha la munte. Aceste fonduri de vânătoare fac obiectul unor lucrări de
amenajare complexă în vederea creşterii potenţialului lor trofic, al îngrijirii şi pazei
vânatului, al unei mai bune valorificări şi protecţiei acestuia, pentru asigurarea
continuităţii faunei sălbatice la un nivel al efectivelor corespunzător şi, în acelaşi timp, în
concordanţă cu interesele altor sectoare de activitate (agricultura, zootehnia).

56
 Această acţiune de amenajare se face în concordantă cu strategia privind fondul
cinegetic al României aplicată la nivelul fiecărui fond de vânătoare. Având în vedere
marea diversitate a situaţiilor întâlnite în practică, este absolut necesar să se ţină cont
tocmai de acei factori care ar putea juca un rol important în realizarea obiectivelor
stabilite. Astfel, putem distinge grupe de factori: ecologici, geografici, biotici şi
antropogeni.

Rolul factorilor ecologici

În principal, aceştia se referă la factorii abiotici neinfluenţabili, precum
temperaturile şi precipitaţiile. Astfel, temperaturile maxime sau minime trebuie judecate
în raport de gradul de suportabilitate al fiecărei specii. Sunt deosebit de importante
temperaturile în perioada fătatului şi a creşterii puilor. Dar sunt cunoscute şi influenţe ale
temperaturilor asupra unor procese fiziologice: rutul, năpârlitul, consumul de hrană şi
apă.
Precipitaţiile interesează în mod direct şi indirect, au importanţă mai mare sau
mai mică în raport de forma lor (solide sau lichide) dar şi de perioadele în care se
înregistrează, pentru că pot afecta creşterea puilor, hrănirea etc. Astfel, un strat de zăpadă
împiedică accesul la hrana de pe sol, iar dacă acest lucru este desfăşurat pe un interval
mare şi este însoţit şi de îngheţ în sol speciile avizate la acest gen de hrană pot fi puse în
pericol, deoarece în astfel de condiţii ar trebui, în mod normal, să consume mai multă
hrană pentru a-şi asigura consumurile energetice.

Rolul factorilor geografici

Dintre aceştia altitudinea, expoziţia, panta şi reţeaua hidrografică pot avea
influente importante.
Altitudinea determină în mare măsură lungimea sezonului de vegetaţie,
compoziţia vegetaţiei etc. ceea ce eşalonează pe altitudine biomuri caracteristice, ca de
exemplu al caprei negre în zona alpină, al cerbului şi ursului în zona montană, al
căpriorului în zona de dealuri şi al potârnichei în zona de câmpie.

57
 Expoziţia este cea care influenţează distribuţia animalelor pe versanţii însoriţi
iarna şi pe cei umbriţi vara.
Panta poate ajuta la formarea de microclimate cu consecinţe în formarea pe
suprafeţe restrânse de insule stepice în care, în primul rând, întâlnim o vegetaţie
caracteristică, de care se leagă apoi şi o faună corespunzătoare.
Un rol important în peisajul geografic îl joacă reţeaua hidrografică. De existenţa,
debitele, forma, persistenţa şi densitatea acestei reţele depinde, în mare măsură, existenta
faunei. De exemplu, într-un teren în care avem fazani şi avem bălţi persistente iar în
apropiere nu sunt ape curgătoare, aceştia vor fi mult mai stabili decât în terenurile în care
sunt râuri sau pâraie pe malul cărora, de cele mai multe ori se deplasează într-un sens sau
altul. Importantă este şi distanţa dintre locurile de hrănire şi locurile de adăpat, mai ales
pentru animalele care au nevoie zilnică de apă.

Rolul factorilor biotici

Aceştia pot fi împărţiţi în factori vegetali (fitocenotici) şi animali (zoocenotici).
Factorii vegetali sunt reprezentaţi de culturile agricole, pajiştile, păşunile şi în primul
rând de păduri. Procentul ocupat în teritoriu de fiecare dintre acestea influenţează
existenta animalelor. Apoi procentul speciilor vegetale, biodiversitatea sunt importante
pentru caracterizarea troficităţii naturale dar şi pentru impactul animal – cultură (mistreţi
– culturi de porumb sau cartofi).
Pajiştile sunt benefice pentru consumatorii primari câteva luni pe an, mai ales
când asociaţiile vegetale care le acoperă au o mare diversitate de specii între care se
regăsesc specii valoroase din punct de vedere trofic.
În zonele agricole contează culturile furajere perene dar şi alte culturi care pe
timp limitat şi fără pericolul daunelor pot asigura hrana şi adăpostul unora din animalele
sălbatice.
Pădurile au o mare importanţă deoarece ele pot asigura hrană şi adăpost
animalelor sălbatice în tot timpul anului, desigur cu o oarecare variabilitate determinată

58
de anotimp, de compoziţia, structura, vârsta şi consistenţa lor. Un rol important revine
lizierelor, in funcţie de lungimea şi profunzimea lor.
Vegetaţia lemnoasă din afara pădurilor precum tufărişurile şi perdelele forestiere
pot avea un rol atât în adăpostul, cât şi în hrănirea animalelor sălbatice, mai ales în
perioadele de iarnă.
Factorii animali sunt reprezentaţi atât de fauna sălbatică, cât şi de şeptelul
domestic. Rolul lor este cu atât mai pregnant, cu cât este mai importantă concurenta la
hrană şi relaţia pradă – prădător. Contează aici speciile care vin în concurenţă, modul
acestora de hrănire în timpul în care are loc hrănirea şi, desigur, numărul indivizilor din
fiecare specie.

Rolul factorilor antropogeni

Importanta acestor factori a crescut şi va creşte în continuare în raport cu
intervenţiile în biotopuri. Este evident că oamenii pot să ajute dar pot şi să distrugă viaţa
animală. Despre acţiunile distructive vorbeşte lunga listă a speciilor dispărute, dar şi lista
celor ameninţate şi în prag de dispariţie. Dacă ne referim la acţiunile pozitive, putem să
enumerăm legislaţia specifică, convenţiile internaţionale, reglementările de aplicare a
legislaţiei şi respectarea acesteia, controlul complex al activităţilor specifice, paza contra
braconajului, reducerea prădării nespecifice (câini, pisici hoinare), îmbunătăţirea
condiţiilor de hrănire a vânatului prin ogoare, plantaţii de arbuşti, hrană complementară,
un rol important revine echipării cu instalaţii de observare, hrănire şi recoltare, asigurarea
resurselor de apă, crearea de zone de protecţie şi rezervaţii.
În planul acţiunilor nefavorabile faunei sălbatice se situează vânătoarea
iraţională, braconajul, distrugerea habitatelor ca şi unele activităţi şi tehnici de lucru,
unele favorabile altele nu, din agricultură, silvicultură, industrie, zootehnie şi turism.
Deoarece în fondurile de vânătoare din zona de câmpie predomină agricultura,
apreciem că este utilă analizarea factorilor ce pot influenta amenajarea şi valoarea
cinegetică a acestora.

a. Influenţa unor activităţi din agricultură

59
 În primul rând are importanţă suprafaţa totală cultivată agricol, în interiorul căreia
mărimea loturilor şi natura culturilor au semnificaţii pentru vânatul mic. În suprafaţa
culturilor este importantă de precizat suprafaţa ocupată de plante perene, multianuale.
Prezenţa remizelor, tufărişurilor, perdelelor forestiere, a plantaţiilor de aliniament sau
protecţie este importantă atât pentru hrana şi adăpostul cât şi pentru liniştea vânatului.
O influenţă asupra liniştii şi chiar a reproducerii o are tehnologia utilizată pentru
prelucrarea solului, întreţinerea culturilor şi recoltarea produselor.

O atenţie deosebită trebuie acordată utilizării substanţelor chimice, atât ca

pesticide, cât şi ca îngrăşăminte. Azotatul de amoniu, catalogat drept inofensiv, având
culoarea albă şi gust sărat, de exemplu, lins de căprior îi generează un dezechilibru
intestinal acut care se poate solda cu moartea. Aşa că important este să se analizeze
sortimentul, cantităţile şi modul de administrare a acestor substanţe.
Rotaţia culturilor influenţează rezultatele evaluărilor în pieţele de probă fixe,
dar şi existenţa, frecventa şi speciile de animale, utilizarea unor suprafeţe, cultivate vara
sau pentru păşunat.
Calendarul lucrărilor, în măsura în care se suprapune unor perioade critice
pentru fauna sălbatică (fătat, crescut puii nidicoli etc. ) poate influenţa existenţa şi
evoluţia efectivelor.

b. Influenţa unor activităţi din zootehnie

În unele zone, dezvoltarea şeptelului domestic ridică probleme demne de luat în
seamă. Contactul între animalele domestice şi fauna sălbatică are loc în principal pe
păşuni. Acestea diferă sub raportul compoziţiei floristice, valorii nutritive şi producţiei de
biomasă. Exploatarea lor rezultă din concepţia de valorificare (sistem de păşunat), natura
speciilor domestice şi efectivul acestora. Prin planificarea exploatării, în general nu se
prevede o cotă pentru fauna sălbatică, astfel încât aceasta este evident dezavantajată în
cele mai multe situaţii.
O situaţie favorabilă consumatorilor primari din fauna sălbatică o întâlnim în
cazul fâneţelor, pe care în general există asociaţii floristice mai bogate în specii şi unde
concurenta prin păşunat apare doar după recoltare. Într-o măsură mai mare sau mai mică
păşunile fac obiectul unor lucrări de îmbunătăţire prin scarificare, îngrăşare şi

60
supraînsămânţare prin care se urmăreşte creşterea productivităţii, atât cantitativ, cât şi
calitativ. Nu trebuie să scăpăm din vedere posibilitatea transmiterii a numeroase boli,
unele extrem de periculoase ca şi influenţa adăpatului asupra apelor de munte.
În toate situaţiile se impune o analiză realistă a concurenţă la hrană între şeptelul
domestic şi fauna sălbatică, ca şi prezenţa prădării nespecifice pe aceste suprafeţe.

c. Influenţe ale turismului

În multe părţi activităţile turistice, atât iarna, cât şi vara pot afecta fauna, cel
puţin prin tulburarea liniştii. Procentul din suprafaţa terenului care este parcurs cu
activităţi turistice este esenţial. Astfel, nu se vor putea localiza zone rezervate pentru
faună în astfel de suprafeţe. În multe ţări accesul turistic în suprafeţele cu boncănit, rotit,
crescut puii etc. este interzis, cel puţin pe perioada strict necesară desfăşurării lor. Cel
mai nimerit ar fi ca traseele turistice, amenajările şi construcţiile legate de această
activitate să fie limitate ca extindere – influenţarea reproiectării, menţinerii sau închiderea
temporară sau permanentă a unor trasee turistice.

d. Influenţa unor activităţi industriale

Extinderea activităţilor industriale în aproape toate zonele a creat şi creează
probleme ale căror efecte se amplifică destul de repede. Astfel, în unele zone păduroase
unde s-au dezvoltat exploatările forestiere şi cele de prelucrarea lemnului nedurabile. Ele
modifică regimul de hrănire şi linişte al animalelor. Se deteriorează practic toate
habitatele afectate şi de aici este imposibilă existenţa quasitotalităţii speciilor. Influenţe
mari se înregistrează şi în apele de munte care sunt tulburate de trasul buştenilor ca şi de
deversarea rumeguşului, mult mai periculoase decât s-ar părea la prima vedere. Pe unele
ape se resimt rezultatele activităţilor miniere, ale producerii varului, a cărbunilor din lemn
ş.a.m.d. Sunt ape afectate de holde de steril, gunoaie care prin scurgeri periodice
determinate de apele pluviale conduc la schimbarea pH-ului ca şi a conţinutului în nitraţi,
nitriţi, azotiţi etc., cu consecinţe catastrofale asupra peştilor, dar şi asupra unor mamifere.
Reţeaua de drumuri, ca şi reţelele de înaltă tensiune sunt surse de pierderi, răniri
şi alungare a unor animale şi păsări.

61
 Amplasarea unor crescătorii de animale domestice, ca şi a unor abatoare sunt
surse de poluare şi contaminare, cu efecte pe suprafeţe destul de mari.
Întreprinderile chimice au emanaţii de substanţe nocive, cel mai frecvent sub
formă de pulberi, dar şi suspensii înglobate în umiditatea atmosferică. Acestea sunt
transportate de curenţii de aer la distanţe mai mari sau mai mici. Astfel, emanaţiile de la
fabricile chimice de la Copşa Mică, pe direcţia vântului dominant erau transportate până
la 20 – 25 km. Depunerile pe vegetaţie ingerate de iepure şi căprior au generat sterilitate
cel puţin parţială, ca să nu vorbim de substanţele găsite în grăsimea, ficatul şi rinichii lor,
ceea ce le-a afectat consumabilitatea. Un pericol îl constituie şi poluarea cu metale grele
şi acumularea lor pe lanţul trofic, în carnea, organele şi chiar scheletul vânatului.

e. Influenţe ale unor factori din silvicultură

Arboretele asigură condiţii de existentă pentru peste 80% din speciile faunei de
interes cinegetic, astfel încât anumite caracteristici ale pădurii vor avea un rol important,
ce trebuie luat în calcul, cu atât mai mult cu cât aceste caracteristici se pot modifica, atât
în funcţie de politica silvică, cât şi în funcţie de interesele managementului cinegetic.
Împreună cu altitudinea, pădurea joacă un rol major în distribuţia vânatului pe
verticală, aşa cum se vede în schema nr. 1.
Speciile vegetale, arbori, arbuşti şi plante erbacee care constituie ecosistemele
forestiere joacă un rol hotărâtor în existenta speciilor animale, care îşi găsesc în ele atât
resurse de hrană, cât şi posibilităţi de adăpost.
O analiză a conţinutului în substanţe minerale şi proteine (vezi tabelul nr. 1) va
releva valoarea incontestabilă a arborilor şi arbuştilor.
În acelaşi timp, în tabelul nr. 2 se indică pentru o parte din specii intensitatea
consumului de către vânat a acestora.
Prin structura sa, pădurea poate asigura biotopuri convenabile diverselor specii de vânat.
Astfel, în etajul arborilor, în etajul superior îşi au locurile de cuibărit păsările de pradă,
pentru ca în plafonul inferior să se instaleze păsări insectivore (ciocănitori etc.) şi
mamifere mici (veveriţa etc.). în subarboret îşi fac cuiburile o serie de păsări insectivore,
iar pe sol cuibăresc şi trăiesc cocoşul de munte, ierunca, fazanul şi îşi duc existenţa cea
mai mare parte a mamiferelor mari şi mici (iepure, căprior, mistreţ, urs etc. – schema nr.

62
2). În mare măsură însă, prezenţa lor depinde de existenţa unei vegetaţii accesibile pentru
posibilităţile indivizilor şi consumabile (să fie preferate de vânat şi să nu conţină
substanţe toxice sau să nu aibă spini etc.). La rândul lui, acest strat vegetal depinde de
speciile care formează arboretul (specii de lumină care permit instalaţia vegetaţiei la sol
sau specii de umbră care nu permit acest lucru). Aici intervine atât consistenta
arboretului, care, cu cât oscilează spre 0,7 – 0,8 este mai favorabilă instalării plantelor,
cât şi vârsta arboretului.

63
Schema nr. 3 Stratificarea verticală într-o pădure de foioase
(dupăB. Stugren)

64
 Până la vârsta de 10 –15 ani plantaţia sau regenerarea oferă o bogăţie de specii şi
implicit hrană, motiv pentru care se disting tipuri de tăieturi (tip cu sburătoare, tip cu
Calamagostirs etc.), caracterizate prin numărul, varietatea şi valoarea trofică a plantelor
care o compun. O dată depăşită vârsta de 20 de ani, arboretul se închide, nelăsând nici o
şansă de instalare plantelor erbacee sau arbuştilor până către vârsta de 60 de ani, când,
natural sau artificial începe să se producă o rărire ce permite luminarea şi deci instalarea
tot mai consistentă a covorului vegetal, iniţial format din specii de umbră, apoi pe parcurs
numărul şi volumul acestora crescând, o dată cu scăderea consistenţei, până la
exploatarea arborilor. Pentru evitarea acestei situaţii, în Germania 1 – 2 ha din 100 ha de
pădure sunt transformate în “plantaţii de ros” care menţin permanent situaţia favorabilă
din tăieturi.
În arboretele tinere se practică, aşa cum se cunoaşte, degajări şi curăţiri prin care
se îndepărtează, aşa cum prevăd normele în vigoare, speciile moi (salcie, plop,
mesteacăn) care sunt consumate cu prioritate de către vânatul plantivor. Eliminarea lor
duce efectiv la creşterea pagubelor în rândul speciilor de viitor şi mai ales al
răşinoaselor. Unele încercări constând în îndepărtarea doar parţială a acestor specii şi
frângerea vârfurilor sub vârfurile speciilor principale au dus la rezultate majore în
micşorarea pagubelor.
Este de remarcat că chiar în molidişuri sau amestecuri, atât de răşinoase, cât şi
între răşinoase şi fag – care sunt specii de umbră, la vârsta de peste 60 de ani se pot
instala unii arbuşti mai rezistenţi la aceasta, precum murul. Este evident că, dată fiind
valoarea nutritivă a acestuia, interesul pentru introducerea şi promovarea acestui arbust în
cât mai multe arborete trebuie să fie prezent la managerii fondurilor de vânătoare din
zonele montane şi premontane.
Sunt cunoscute cele două regimuri, codru şi crâng cărora le este supusă pădurea.
Este cunoscută valoarea pentru vânatul mic (iepure, fazan, căprior etc. ) a crângului şi în
special a crângului cu rezerve în care, pe lângă vegetaţia accesibilă vânatului, la hrănirea
vânatului plantivor intervin, periodic, fructificaţii ale rezervelor, care nu sunt deloc
neglijabile nici ca valoare trofică, nici sub aspectul cantitativ.
Tratamentele aplicate arboretelor joacă şi ele un rol demn de luat în seamă.
Astfel, tăierile rase permit instalarea celor mai bogate tipuri de vegetaţie, iar tăierile

65
succesive generează tipuri de vegetaţie mult mai sărace în număr de specii şi cantitate. Ca
urmare, tăierile rase favorizează evident creşterea efectivelor de cervide, în comparaţie cu
cele succesive. Tăierile grădinărite ar putea fi însă considerate favorabile sub aspectul
hrănirii naturale a vânatului, deoarece asigură permanent hrană pentru vântul plantivor.
Ele au avantajul că hrana este dispersată pe întreaga suprafaţă, nu se determină în acest
fel concentrarea animalelor şi implicit se evită pagubele, dar favorizează apariţia unui
număr redus de specii de umbră cu valoare nutritivă scăzută.
Modul de regenerare a pădurii poate avea o influenţă mare. În general, în
regenerările naturale nu apar conflicte majore – pagube produse de vânat – deoarece
preferinţele acestuia se îndreaptă cu prioritate către plante ce nu interesează regenerarea
pădurii. Aici, modul cum sunt aplicate degajările şi, eventual, curăţirile poate determina
sau evita eventuale pagube. Dacă plantele preferate de vânat, precum salcia, plopul etc.
sunt îndepărtate treptat prin frângerea vârfurilor şi nu tăierea lor, sursa de hrană se
menţine şi este adusă la nivelul de accesibilitate al animalelor. Dacă degajarea este totală
ea determină producerea unor pagube, deoarece animalele nu mai au ce mânca şi
consumă ce a mai rămas, adică speciile ce vor compune viitorul arboret.
Regenerarea artificială prin plantare îndepărtează vegetaţia în proporţie de 85 – 95%,
ceea ce evident lipseşte de hrana preferată, accesibilă, animalele plantivore, motiv
pentru care, după multiple verificări, sugerăm ca vetrele în care se fac plantaţiile să fie
mai mici şi în nici un caz să nu se atingă vegetaţia naturală rămasă între vetre, care va
juca astfel un rol tampon semnificativ, diminuând în mod cert pagubele produse
plantaţiilor.

Un rol mai puţin cunoscut şi în orice caz mai puţin evidenţiat revine lizierelor. Aceste
margini de păduri se remarcă în aproape toate situaţiile prin efectul luminării laterale,
întâlnindu-se aici numeroase plante şi puieţi cu o densitate mare şi pe o adâncime ce
poate atinge 20 – 25 m. în arboretele cu specii de umbră sau acolo unde arborii din
marginea pădurii îşi dezvoltă crăci pe partea luminată, efectul de lizieră este mai redus
în comparaţie cu arboretele formate din specii de lumină. O cercetare a numărului de
animale ce stau în liziere sau utilizează lizierele ca loc de hrănire şi hrănire în raport cu
densitatea animalelor în interiorul pădurii relevă faptul că aceste liziere concentrează
un număr mult mai mare nu numai de specii, dar şi de exemplare. Efectele de lizieră se

66
amplifică cu cât marginea pădurii este mai ondulată şi în consecinţă şi această
constatare trebuie avută în vedere la amenajarea fondurilor de vânătoare, acolo unde
acest lucru este posibil cu acordul deţinătorului pădurii. După plantaţiile de ros,
amenajarea şi dezvoltarea lizierelor poate contribui substanţial la mărirea capacităţii
trofice naturale. Amenajarea trebuie să aibă în vedere în primul rând speciile de vânat
ce trăiesc sau pot trăi acolo. Fiind vorba în general de vânat mic acesta are obişnuit o
rază de activitate mică (iepure şi potârniche 0,5 – 1,0 km, vulpe 1,0 – 2,0 km etc.),
ceea ce presupune terenuri de vânătoare mai mici, dar nu sub 5 000 ha, aşa cum
prevede Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului (art. 3, alin. 2). Pentru
asigurarea stabilităţii vânatului se cere ca delimitările să ţină cont de acest lucru şi să
se stabilească pe firul apelor curgătoare şi drumuri.

Suprafaţa productivă. Din suprafaţa unui teren astfel constituit şi delimitat este
necesar să se scoată suprafeţele neproductive, cum sunt vetrele localităţilor, drumurile,
terenurile degradate, haldele de steril, terenurile împrejmuite etc. Acolo unde există
arborete, cele mai bune sunt: pentru iepure suprafaţa pădurilor de foioase cu mult
subarboret în trupuri de până la 300 – 400 ha, distribuită mozaicat la distanţe de 1 – 3
km; pentru fazan suprafaţa trupurilor de pădure nu trebuie să depăşească 500 ha,
trebuie să fie situate în categoria celor tinere şi să aibă mult subarboret.

În cazul fondurilor de vânătoare care au condiţii pentru vânatul de apă, suprafaţa

productivă va însuma luciul de apă, terenurile umede şi terenurile limitrofe, pe o
adâncime de 100 – 200 m.

Pentru mistreţ suprafaţa aptă va fi calculată la suprafaţa acoperită cu vegetaţie

arbustivă şi arborescentă.

67
Densitatea optimă a vânatului

Tabelul nr.

Efective optime în buc. la 1 000 ha

Categor
Cerb
ia de Muflon Mistreţ Fazan
lopătar Căprior Iepure
bonitate (**) (*) (**)
(**)

I 40-50 90-110 100-81 3-4 peste 150-250

700
II 30-39 70-89 80-61 2-3 500- 100-149
699
III 20-29 50-69 60-51 1-2 300- 50-99
499
IV 2-19 5-49 50-41 0,2-1 50-299 10-49

(*) Cifre reduse cu 50% pentru evitarea pagubelor produse în agricultură.

(**) Pentru suprafeţe de pădure.

În cazul căpriorului, pentru suprafeţe de culturi agricole se va calcula doar 50% din
efectivul optim.

Hrana naturală trebuie să constituie obiectul cel puţin a unei estimări. Pentru
suprafeţe păduroase se va întocmi o situaţie care va avea în vedere tipul de pădure,
vârsta şi cantitatea de hrană vegetală accesibilă şi consumabilă, atât în sezonul de
vegetaţie, cât mai ale iarna.

Se consideră vegetaţie accesibilă pentru iepure cea care ajunge la cel mult 50 cm
înălţime, pentru căprior – până la 110 cm şi pentru lopătar – până la 120 cm. Pentru
stabilirea cifrei medii de biomasă vegetală se va alege o suprafaţă reprezentativă de 1
000 mp pentru fiecare tip de pădure şi clasă de vârstă. În cadrul unor suprafeţe de
1m/1m cel puţin 5 amplasate la întâmplare), de pe care se taie ras vegetaţia se
cântăreşte, se aleg apoi din această cantitate speciile şi părţile neconsumabile, se
cântăresc şi se scad din cantitatea totală, obţinându-se astfel biomasa consumabilă. Dar
această biomasă nu poate fi efectiv folosită decât în proporţie de 20%, pentru a asigura
durabilitatea, regenerabilitatea şi pentru a nu se periclita atât biodiversitatea, cât şi
continuitatea covorului vegetal. Constatările acestei investigaţii vor servi atât pentru

68
stabilirea cantităţii de hrană naturală disponibilă cât şi pentru evaluarea valorii trofice
a furajului natural. Acest lucru se poate stabili prin uscarea biomasei recoltate
(bineînţeles partea consumabilă) şi analizarea, la un laborator de specialitate, a
conţinutului în proteină, calciu, fosfor, magneziu, mangan etc. Aceste elemente o dată
obţinute permit, după calcularea hranei necesare vânatului, stabilirea necesarului de
hrană complementară.

Tabel cu necesarul mediu de hrană şi sare la principalele specii din zonă

Tabelul nr.

Între 1 apr. şi 31 oct. Între 1 nov. şi 31 mart.

N kg/zi/ex. kg/zi/ex.
r
. Sare
Din care Din care
c Specia Kg/an
r /ha
Total

Total

Suculen
t te
. Conce Concen Sucule
ntrate masă trate nte
verde

1 Lopătar 8,8 0,8 8,0 5,5 1,0 4,5 4-5

2 Căprior 4,0 0,5 3,5 3,0 0,5 2,5 2-3
3 Muflon 4,5 0,5 4,0 4,4 0,7 3,7 3-4
4 Mistreţ 5,5 1,5 4,0 4,2 1,7 2,5 2-3
5 Fazan 0,2 0,08 0,17 0,2 0,1 0,1 -
5
6 Iepure 0,7 0,01 0,69 0,5 0,02 0,48 -

Hrana complementară. Am văzut mai sus modul în care se calculează hrana naturală
şi hrana necesară în funcţie de raţiile propuse.

O diferenţă în plus faţă de necesar reflectă, cel puţin în parte posibilitatea de a creşte
efectivele.

O diferenţă în minus se înregistrează de obicei iarna. Această diferenţă se amplifică

din cauza grosimii stratului de zăpadă, cu numărul de zile cu zăpadă peste 10 cm
grosime pentru iepure şi fazan, peste 20 cm pentru căprior, lopătar şi muflon şi peste

69
30 cm pentru mistreţ. În perioadele respective hrana complementară se va echivala cu
necesarul mediu de hrană (tabelul nr. 5). În rest, când accesul la hrană este mai uşor
sau condiţiile din teren asigură pentru căprior, lopătar şi muflon lujeri consumabili
situaţi deasupra stratului de zăpadă în cantităţi corespunzătoare se va apela la normele
prevăzute în tabel.

Tabel cu necesarul de hrană complementară pentru principalele specii din zona de

câmpie (în caz că nu se dispune de hrană naturală)

Tabelul nr.

Între 1 apr. şi 31 oct. Între 1 nov. şi 31 mart.

N
kg/zi/ex. kg/zi/ex.
r
T Din care Din care
. T
o
ot Fâ
c Specia ta Sucule
F al/ C n,
r l/ Con nte, Sucule
â zi/ on fr
t zi c. rădăcin nte (*)
n ex c. un
. /e i
. ze
x.

1 Lopătar - - - - 2,20 0,50 1,20 0,50

2 Căprior - - - - 1,30 0,30 0,70 0,30
3 Muflon - - - - 1,60 0,40 0,70 0,50
4 Mistreţ 0,3 0,3 - - 1,60 1,20 - 0,40
5 Fazan 0,03 0,03 - - 0,145 0,045 - 0,10
6 Iepure - - 0,235 0,035 0,15 0,05

(*) Suculentele se vor servi doar în zilele cu temperaturi peste –50C.

Lucrări cu caracter cinegetic

Ogoare pentru hrana vânatului. Pentru asigurarea necesarului de hrană, gestionarul

fondului de vânătoare trebuie să îşi asigure suprafeţe de cultură dimensionate în
concordanţă cu nevoile stabilite. Dimensionarea suprafeţei se va face în raport de
productivitatea medie a speciilor ce urmează să fie cultivate. Pentru situaţii de
calamitate se va calcula o producţie mai mare cu cca. 30%. Speciile de plante care vor
fi cultivate vor fi porumbul şi grâul – din categoria concentrate, lucerna – din categoria

70
fânuri şi gulie furajeră, sfeclă de zahăr – din categoria suculente. Desigur că, local, se
vor putea avea în vedere şi alte plante. Este indicat ca ogoarele să fie dispuse în limită
cu suprafeţele forestiere.

Plantaţii pentru vânat. Pe terenuri special achiziţionate se pot efectua plantaţii cu

arbori şi arbuşti valoroşi din punct de vedre trofic, având suprafeţe de 1 – 2ha la 100
ha teren. Aceste suprafeţe vor avea o biodiversitate şi consistenţă corespunzătoare.
Înălţimea exemplarelor va fi menţinută la 2 – 3 m.

Amenajări cinegetice

Se pot defini în acest fel potecile, scăldătorile, adăpătorile, sărăriile, liniile de

vânătoare, movilele de salvare. Aceste lucrări se pot realiza cu eforturi mici, aducând
unele modificări condiţiilor naturale, de regulă neafectând aspectul natural.

O preocupare ar putea să fie îmbogăţirea compoziţiei vegetaţiei pentru creşterea

potenţialului trofic natural.

Potecile de vânătoare sunt lucrări ce facilitează deplasarea lucrătorilor şi paznicilor de

vânătoare în interiorul arboretelor pentru patrulare, aprovizionarea punctelor de
hrănire, observarea animalelor sălbatice şi recoltarea lor. Lăţimea potecilor va fi de 40
– 150 cm. Astfel, cele de acces vor fi late de 120 – 150 cm, cele de vânătoare 80 – 100
cm, iar cele de legătură 40 – 50 cm. Pe parcursul potecilor de vânătoare se execută
locuri de pândă, de unde paznicul sau vânătorul vor putea observa şi, la nevoie recolta
anumite exemplare. Trasarea potecilor va avea în vedere atât nevoile de supraveghere
a terenului, cât şi accesul spre observatoare sau hrănitori. Acestea din urmă nu este
recomandabil să fie situate la distanţe mai mici de 100 – 200 m de poteca de patrulare
(acces) prin poteci de legătură.

Poteci de vanatoare Tabelul nr.

Tipul de potecă Lăţimea Panta (*)

Potecă de acces 120 – 150 m 12 – 15%

Potecă de vânătoare 80 – 100 cm 15 – 20%
Potecă de legătură 40 – 50 cm 15 – 20%
(*) valabil în zona de deal şi cea de munte

71
 Puncte de observare şi recoltare

Poteca începe

Pădure la 8 – 10 m de la
Potecă de legătură

Potecă de acces marginea pădurii

Pădure
Pădure

Hrănitoare Observator

Figura . Reţea de poteci

Scăldătorile. Sunt locuri în care mistreţul sau lopătarul se scaldă, încercând să se

răcorească în timpul zilelor călduroase sau să scape de paraziţi. De regulă în locurile
mocirloase, în adânciturile în care se adună apa din precipitaţii se pot observa astfel de
scăldători. Acolo unde însă nu se observă sau sunt puţine locuri utilizate mai ales de
mistreţ, ele se pot şi trebuie amenajate. Numărul lor depinde de efectivele acestor
specii, fiind indicat un raport de o scăldătoare la 4 – 5 exemplare. Pentru realizarea lor
va fi utilizată apa din izvoare, pâraie, zone umede etc. astfel, apa va fi dirijată prin mai
multe adâncituri eliptice, cu solul impermeabil, cu diametrul mare de 2 – 2,5 m,
diametrul mic de 1,2 – 1,5 m şi adâncimea de 0,3 – 0,4 m. Pentru ciurdele de mistreţi
este bine să se amenajeze şi câteva scăldători, pentru purici, cu dimensiuni mai mici
(1,0 – 1,5/0,6 – 0,8/0,15 – 0,2).

Adăpătorile. Apa în zona de câmpie este deficitară, astfel încât asigurarea ei devine o
problemă cheie în amenajarea fondurilor. Cele mai favorizate din acest punct de
vedere sunt acele fonduri în care există ape curgătoare sau stătătoare care nu seacă în

72
miezul verii, asigurând o apă de calitate. Sunt situaţii în care nu există decât fântâni în
care apa se găseşte la adâncimi apreciabile, scoaterea ei cerând un efort destul de
mare. Acolo unde este posibil, la astfel de fântâni se pot instala pompe electrice care
pot fi acţionate cu grupuri electrogene mobile. Apa este scoasă periodic şi deversată în
bazine în care să nu existe pericol de înec sau accidentare a animalelor. În situaţia că
apa se găseşte la adâncimi prea mari, se pot amenaja bălţi artificiale (fig. 2). În
acestea, periodic se pot deversa cisterne cu apă. Amplasarea lor trebuie să aibă în
vedere locurile în care vânatul este liniştit iar apa nu îi este consumată de animalele
domestice.

0,2 m pământ vegetal

7 – 10 m folie de polietilenă

0,3 m argilă bătută

0,7 m

Figura 2. Baltă artificială

Accesul la adăpat, în multe locuri din zona de câmpie este problematic, astfel, malul
abrupt, puternic înclinat sau mocirlos pot fi periculoase pentru animale. Locul de acces
la apă trebuie să fie uşor înclinat şi nemocirlos, lucru care se realizează prin săparea
malurilor şi împrăştierea de pietriş în locul respectiv. Trebuie să se aibă în vedere
faptul că pe lespezi şi pietre mari lustruite copitele alunecă, animalele pot rămâne
captive sau îşi pot rupe picioarele, lucruri ce trebuie evitate.

Apa poate vehicula agenţi patogeni pentru animale, impunându-se dezinfectarea

periodică a surselor şi a locurilor de adăpat.

Densitatea locurilor de adăpat se realizează când acestea sunt amplasate la 3 -–5 km

unul de altul.

73
Sărăriile. Pentru cea mai mare parte a mamiferelor sarea joacă un rol important.
Astfel, un teren fără sare nu reţine vânatul, motiv pentru care, în trecut, mulţi
0,6 m

cadru de lemn
0,4 m sare cu lut

Figura 3. Sărărie în cadru de lemn

îngrijitori ai terenurilor de vânătoare recomandau ca primă măsură de amenajare

distribuţia sării. Acum, mulţi pun sare în jgheaburile hrănitorilor, lucru care face ca un
animal mai puternic să ţină la distanţă de hrană şi sare un număr de exemplare. Astfel,
apare ca necesară amplasarea sărăriei la 10 – 20 m de hrănitoare şi este şi mai bine să
avem în jurul acesteia două sau chiar trei sărării, mai ales când numărul exemplarelor
ce acced la hrănitoare este mai mare.

În zona de câmpie bulgării de sare sunt sustraşi în mod frecvent, motiv pentru care s-a
adoptat un amestec cât mai omogen de sare cu lut, care formează o pastă ce se poate
pune în sărării amenajate pe sol (figura)

În amestecul de sare cu lut se pot introduce şi unele medicamente antiparazitare.

În locuri mai puţin umblate se pot folosi bulgări mari de sare cu găuri cu diametrul de
1 cm şi adânci de 3 – 5 cm, funcţie de mărimea bulgărelui. În aceste găuri se introduc
medicamente care sunt linse de animal o dată cu sarea. Este posibil să se foreze
grupuri de găuri, fiecare având în interior un alt medicament, astfel animalele putând
linge şi 2 – 3 medicamente o dată cu sarea. În toate cazurile, sarea va trebui astfel
plasată încât să nu fie afectată de precipitaţii.

74
Liniile de vânătoare. În zona de câmpie ele coincid în cele mai multe cazuri cu liniile
parcelare prin care se delimitează parcelele. Ele sunt deschideri rectilinii, cu o lăţime
de 15 – 30 m. de multe ori aceste suprafeţe sunt utilizate pentru culturi de plante
destinate vânatului (lucernă, trifoi, diverse cereale, sfeclă sau gulie furajeră ş.a.m.d.).
Pe aceste linii de vânătoare se pot amplasa observatoare şi standuri. În terenurile
agricole se vor folosi ca linii de vânătoare drumurile, canalele de irigaţii etc.

Movilele de salvare. Sunt amenajări specifice luncilor inundabile ale râurilor. În mare
parte locul lor a fost preluat de diguri acolo unde s-au executat astfel de lucrări. O
movilă de salvare este un loc mai înalt cu 1 – 1,5 m decât nivelul maxim al
inundaţiilor. În aceste locuri, care ar trebui să ofere o suprafaţă de 80 – 100 m 2 se
plasează hrănitori şi se depozitează cantităţi de furaje care să asigure supravieţuirea
timp de 3 – 10 zile a animalelor.

Instalaţii de vânătoare

Acestea se definesc ca lucrări destinate recoltării, observării şi hrănirii vânatului.

Gama acestora este destul de largă, astfel, în practică se întâlnesc, cu diverse denumiri
şi cu scopurile precizate numeroase lucrări, care pot fi grupate în: hrănitori, depozite
de hrană, observatoare, fântâni şi standuri.

Hrănitorile. Se execută în variate modele care sunt adaptate speciilor pe care le au în

vedere. Distingem hrănitori pentru iepuri, hrănitori pentru fazani, hrănitori pentru
potârnichi, hrănitori pentru cervide, hrănitori pentru mistreţi.

Pentru vânatul mic se pot utiliza hrănitori semiautomate care dispun de un rezervor
de hrană (granule sau cereale) din care se alimentează hrănitoarea pe măsura
consumului.

75
Hrănitorile se execută din cherestea, se vopsesc sau se băiţuiesc în culori cât mai
apropiate de ale mediului. Acoperirea lor se poate realiza cu diverse materiale
adecvate (şiţă, şindrilă, asbociment etc.), cu grijă, ca prin aceasta hrana vânatului să nu
fie atinsă de ploaie sau zăpadă (tabelul nr.).

Tabelul nr.

Tipul Material de
Destinaţia Dimensiuni
hrănitoarei construcţie

Formă de piramidă cu baza un

pătrat de 0,8 x 0,8 m, pe un ax
Hrănitoare Papură, nuiele pe
Iepure central sau pe 4 picioare, ce
piramidă schelet de lemn
ridică piramida la 0,4 – 0,5 m
de la sol
Hrănitoare Fazan, Panou de 1 x 2 m, înclinat la Papură, nuiele pe
0
într-o apă potârniche 30 – 45 , montat pe 4 ţăruşi schelet de lemn

Cherestea şi
Hrănitoare Acoperiş în 2 ape cu iesle şi cu
Căprior materiale lemnoase
iesle mică o troacă pentru hrană granulată
locale
Cerb Acoperiş în 2 ape cu iesle şi cu Cherestea şi
Hrănitoare
comun, o troacă pentru hrană materiale lemnoase
iesle mare
cerb lopătar concentrată locale

76
 Figura . Hrănitoare iesle mare pentru cerb comun şi cerb lopătar,
cu troacă pentru hrană concentrată

Depozitele de hrană. Depozitarea hranei trebuie să aibă în vedere cantitatea de furaje

necesare pentru perioada de iarnă, pericolul îngheţului – care priveşte furajele
rădăcinoase şi suculente, grosimea stratului de zăpadă şi dificultăţile de aprovizionare
a hrănitorilor.

Ca urmare, pentru conservarea furajelor supuse îngheţului trebuie să se prevadă

beciuri, silozuri sau şanţuri de adâncime corelată cu adâncimea de îngheţ a solului.
Furajele uscate pot fi depozitate chiar şi în unele hrănitori-depozit, care au o parte

3m iesle
Depozit

3m
2m troacă
0,6 m

0,3 m – spaţiu de ventilare

sol
pardoseală
77

Figura 13. Hrănitoare depozit

centrală cu o lăţime de 2- 4 m, înaltă de până la 2 – 3 m şi lungă de 6 – 10 m. Pe
părţile laterale, de o parte şi de alta a acestui corp central, se amplasează hrănitori iesle
şi troci pentru concentrate.

Depozit
furaje uscate

sol

Depozit
furaje suculente

78
 Observatoarele. Sunt instalaţii în primul rând pentru observarea vânatului şi, în unele
situaţii, şi pentru recoltarea lui. Ele sunt utile ca puncte de observare pentru toate speciile
de vânat, iar pentru recoltare sunt utilizate la cervide, mistreţ, lup şi, uneori, pentru urs.
Ele pot fi de mai multe tipuri şi pot fi clasificate în observatoare închise sau deschise,
acoperite sau nu, permanente sau improvizate, fixe sau mobile.

Ele au o înălţime de 2 – 4 m şi permit utilizarea lor de către mai multe persoane.

Materialul de bază utilizat este cel lemnos, fasonat corespunzător. Acoperişul se poate
executa din şindrilă, şiţă, ţiglă sau din carton asfaltat. Obligatoriu, în aceste
observatoare vor exista băncuţe pentru 2 – 3 vânători. În cazul observatoarelor închise
echipamentul poate cuprinde pături, mese , scaune, sobă, veselă, bidon cu apă. Aceste
observatoare pot fi tencuite la interior şi pot avea un sistem adecvat de iluminare
(baterie, instalaţie eoliană etc.). Observatoarele deschise au pereţii laterali de 1,2 m
înălţime. În cazul în care sunt mai înalţi în ei se practică deschideri pentru a permite
observarea şi tragerea. În cazul in care nu există timp pentru executarea unui
observator sau în cazul în care executarea lui ar deranja prea mult vânatul, precum şi
în punctele unde el nu poate fi menţinut se pot folosi observatoare improvizate,
observatoare mobile şi scări portabile. Atât observatoarele mobile, cât şi scările
portabile se pot executa din materiale uşoare, precum duraluminiul, care se montează
repede (din piese gata confecţionate).

Tabelul nr.

Tipul
Destina Material de Amenajări
observatorul Dimensiuni
ţia construcţii interioare
ui

Împletitură
Loc de Căprio Gard de 1,5 m în Bancă pentru
deasă de
observare r cerc întrerupt 2 persoane
crengi
Stand la sol Fazan, Panou de 1,5 – 1,8 Împletitură de Banchete
fix sau m cu sau fără nuiele pentru 1 –2
iepure
portabil laterale (papură) pe vânători

79
 panou din
grinzişoare
Din material
1,6 (1,8)/1,2 m, la lemnos cu
Stand înalt Mistreţ Banchete
înălţime de 1,2 – 2 diametre de
pe liniile de , pentru 2
m, cu scară de 10 – 15 cm,
vânătoare urs vânători
acces fasonat
corespunzător
Din cherestea
Observator 1,8/2 m, la înălţime Banchete
Cerb, de răşinoase
înalt de 3 – 6 m, cu pentru 2 –3
căprior sau materiale
descoperit scară fixă de acces vânători
din zonă
Din cherestea
2,2/2 (3)m la de răşinoase,
Observator Banchete
Cerb, înălţime de 3 –6 m, acoperiş din
înalt pentru 2 –3
căprior cu scară fixă de şiţă sau
acoperit vânători
acces materiale din
zonă
Din cherestea
1,6/1,2 m la de răşinoase,
Observator Pat, masă,
înălţime de 3 – 6 izolaţii,
înalt închis Cerb sobă, scaune,
m, cu scară fixă sau acoperiş din
(*) dulap
mobilă şiţă sau alte
materiale
1,6/1,2 m la
Din material Banchetă
Observator Urs, înălţime de 3 – 6
lemnos găsit pentru 2
improvizat cerb m, cu scară fixă sau
în zonă vânători
mobilă

(*) Poate fi utilizat şi pentru adăpostirea personalului sau vânătorilor

Standurile sunt lucrări destinate aproape exclusiv vânătorilor colective. Ele pot fi
executate pe sol sau la o înălţime de 1,5 – 3 m şi se amplasează pe liniile de vânătoare
la intervale de 35 – 45 m. Scopul pentru care se execută aceste lucrări este camuflarea
şi ocrotirea vânătorilor de atacul mistreţilor răniţi.

Standurile executate pe sol constau dintr-o îngrăditură de formă eliptică, cu o băncuţă

pentru două persoane în interior şi o intrare laterală.

80
 Figura . Observatoare improvizate
folosind arbore suport

Standurile înalte constau dintr-o platformă situată la 1,5 – 2 m înălţime, la care se ajunge
pe o scară. Platforma are la margini pereţi din lemn înalţi de 1,10 m, iar în mijloc este
construită o băncuţă pentru două persoane.

Acestea în general nu se justifică în fondurile de câmpie. Cel mai uşor se pot folosi
panouri de 140x140 cm din împletituri de nuiele, pe doi suporţi care se pot înfige în
sol. La nevoie, aceste panouri se pot muta pe alte linii de vânătoare, cu o lună înainte
de începerea sezonului de vânătoare, în vederea obişnuirii vânatului cu ele.

81
Construcţii vânătoreşti

Sunt lucrări mai ample, destinate în primul rând adăpostirii vânătorilor şi, uneori şi
recoltării vânatului, cum este cazul bordeielor de pândă. În zona de câmpie se pot
utiliza bordeiele de pândă pentru recoltarea vulpilor şi cabane sau case de vânătoare,
considerate ca sedii de canton de pază.

Bordeiul de pândă este o încăpere săpată în sol, dotată cu un pat de lemn, o sobă, o
bancă etc. În ceea ce priveşte mărimea lui, se va avea în vedere că un bordei poate fi

Figura 24 . Bordei de pândă

utilizat de 1 – 3 persoane, care rămân în el obişnuit 5 – 6 ore, dar este posibil chiar şi
24 de ore. Amplasarea va avea în vedere: curenţii de aer, modul cum cade lumina lunii
şi trecerea vulpilor sau eventual a altor carnivore (şacal, enot). Accesul se va face pe o
potecă bine camuflată. Eliminarea fumului se va face printr-un horn a cărui ieşire va fi
la 15 – 25 m de bordei sau la o înălţime de câţiva metri, care să permită dispersarea
mirosului de fum.

Pentru o mai mare atractivitate se vor putea amenaja la 15 – 20 m de bordei 1 –2

şorecării, care constau dintr-un şanţ de 2x3 m şi adânc de 0,6 m, umplut cu pleavă.

82
Casele de vânătoare în zona de câmpie au ca obiective adăpostirea paznicului de
vânătoare, a sediului de canton, asigurarea unor spaţii de cazare pentru vânătorii sosiţi
în preziua zilei de vânătoare. Astfel, amplasarea construcţiei va avea în vedere, pe de o
parte accesul auto, alimentarea cu apă şi energie electrică, iar pe de altă parte
apropierea de locurile de desfăşurare ale acţiunilor vânătoreşti. Dimensionarea
construcţiei va ţine seama de nevoile de trai ale familiei paznicului (2 dormitoare,
bucătărie, baie, cămară, pivniţă, magazie de lemne), de funcţionarea cantonului de
pază (birou, magazie de materiale, depozit de furaje, grup sanitar etc.), ca şi de cazarea
vânătorilor (dormitoare, grupuri sanitare, sală de mese, bucătărie, cămară, pivniţă). În
jurul construcţiei principale se vor amenaja depozitul de furaje, magaziile de lemne şi
utilaje, garaje, remize pentru tractor şi remorcă etc., eventual grajd, padocuri pentru
câini de vânătoare, parcare, grădină ş.a.m.d.

Calculul necesarului de amenajări şi instalaţii de vânătoare

Tabelul 11

Necesar o bucată la specie La

Lucrarea Căpri Lopăt Mistre 100 ha

Iepure Fazan
or ar ţ
teren

Ogoare - - - - - 0,5 ha
Poteci - - - - - 0,1-0,5 km
Scăldători 1 la 20 1 la 10
- - - -
ex. ex.
Adăpători 1 la 20 1 la 10 1 la 10 1 la 10
- -
(*) ex. ex. ex. ex.
Sărării 1 la 5 1 la 5 1 la 5
- - -
ex. ex. ex.
Linii de 0,1-0,2 km
vânătoare - - - - - la 100 ha
pădure
Hrănitori 1 la 5 1 la 10 1 la 5 1 la 5 1 la 5
-
ex. ex. ex. ex. ex.

(*) În fondurile de vânătoare în care se găsesc cervide adăpătorile lor vor satisface şi
nevoile fazanilor, cu condiţia să fie suficiente – să acopere nevoile a 10 fazani fiecare.

83
 Măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor

de hrană şi adăpost ale vânatului

Amenajarea fondurilor de vânătoare trebuie şi poate să rezolve cel puţin parţial

asigurarea unor cantităţi mai mari şi mai bune calitativ de hrană naturală. Având în
vedere specificul fondurilor de vânătoare din zona de câmpie, acela că vegetaţia
lemnoasă ocupă o pondere mică din suprafaţă sau lipseşte complet, este necesar ca în
primul rând să se achiziţioneze teren în insule de 5 - 10 ha, pe care să se instaleze
arbuşti cu o densitate cât mai mare şi chiar arbori la distante de 10 – 15 m (meri, peri,
stejari etc.). Pentru adăpost se vor introduce pâlcuri de pin negru. Acolo unde sunt
arborete, cu prilejul regenerării lor se vor introduce în formulele de împădurire mai
mulţi arbuşti fructiferi. Insulele de vegetaţie forestieră se vor amplasa la 3 – 5 km una
de cealaltă şi, de regulă, în interiorul lor se vor amenaja şi rezervoare de apă sub forma
unor acumulări, aşa cum s-a arătat deja mai sus. În general se poate aprecia că 4 –6
insule forestiere (circa 30 – 40 ha) la un fond de 5 000 ha ar putea asigura adăpostul şi
hrana minim necesară dacă sunt concepute şi amplasate corespunzător. În perspectivă,
dezvoltarea acestor insule va permite şi recoltarea din ele a frunzarelor necesare.
Acestea vor fi confecţionate în luna mai, se vor recolta dimineaţa sau spre seară şi se
vor usca la umbră.

Speciile arbustive şi cele mai valoroase pentru hrănirea vânatului, în funcţie de

conţinutul predominant şi dispuse în ordine descrescătoare sunt:

- azot: frunze de salcie, scumpie, cer, mesteacăn, porumbar, salbă moale, jugastru,
sânger, carpen, paţachină, tei; lujeri de drob, salbă, mur, sânger.
- fosfor: frunze de scumpie, mur de zăvoi, salcâm, corn, păducel, dârmox, tei; lujeri de
tei, scumpie, frasin, mur de zăvoi, ulm, salcâm, salbă, corcoduş, mesteacăn.
- potasiu: frunze de porumbar, corcoduş, cireş, lemn câinesc, salcâm, frasin, călin,
mur de zăvoi, salcie, carpen, salbă moale; lujeri de mur, tei, scumpie, frasin,
jugastru, călin, lemn câinesc.

84
 - calciu: frunze de sânger, salbă moale, mojdrean, călin, tei, plop tremurător, corn,
salcie; lujeri de păr, tei, salbă moale, sânger, călin, jugastru, păducel.
- mangan: frunze de mesteacăn, carpen, mur, jugastru, tei, lujeri de mur, carpen, drob,
jugastru, tei, mesteacăn.
Pentru a se cunoaşte rolul substanţelor minerale şi a se aprecia importanţa unor specii
vegetale în nutriţia animalelor, le prezentăm în tabelul nr. 12.

85
Principalele funcţii ale sărurilor minerale

Tabelul nr.12

Substan Forme chimice

Rolul şi locul în care se regăseşte
ţa disponibile

CaCO3, Intră în compunerea sistemului osos, se

regăseşte în muşchi, rinichi, plasmă,
Calciul (C3H5O3)2Ca5H2O,
participă la realizarea echilibrului acido-
CaCl2 etc. bazic
Intră în compunerea sistemului osos, rol
H3PO4, (PO4)2Ca3
Fosforul în creştere, intră în compunerea
etc.
substanţelor organice
Intră în compunerea sistemului osos, rol
MgO, MgCO3,
Magnezi în activitatea unor enzime, în
MgCl2
ul permeabilitatea celulară şi în sistemele
etc.
fermentative
FeCO3, Transport de oxigen, compus esenţial al
Fierul FeSO4+7H2O hemoglobinei şi al multor enzime

FeCl2 etc.
Participă la metabolismul hidraţilor de
Zincul ZnCO3, ZnO etc.
carbon, proteinelor şi grăsimilor
MnO, Condiţionează activitatea unor enzime,
Mangan MnCO3H2O, intervine în osificaţie şi în funcţia
ul sistemului nervos şi de reproducţie
MnSO4+4H2O
etc.
Catalizator în formarea hemoglobinei,
împiedică coagularea sângelui, intră în
CuO,
compunerea unor enzime, acţionează
Cuprul CuSO45H2O,
asupra metabolismului glucidelor,
CuCl22H2O etc.
acţionează ca biostimulator antifungic şi
vermifug

86
 CoSO47H2O, Component al structurii penelor, intră în
compoziţia vitaminei B12, măreşte
CoCO33Ca(OH)2
Cobaltu procentul de ecloziune, permite creşterea
H2O,
l producţiei de ouă
Co(NO3)26H2O
etc.
Participă la sinteza unor hormoni
tiroidici, la stimularea creşterii
KI, NaI,
Iodul tineretului, ajută la mărirea procentului
Ca(IO3)26H2O etc.
de ecloziune la păsări, stimulează sinteze
hemoglobinei
Contribuie la menţinerea integrităţii
ţesutului muscular, la sinteza unor
Na2SeO3, NaSeO4
Seleniul enzime; accelerează ritmul de creştere,
etc.
participă la sinteza unor enzime şi
anticorpi
Asigură izotonia lichidelor din organism,
contribuie la menţinerea raportului acido-
Clorul NaCl
bazic, intră în compoziţia acidului
clorhidric
Stimulează secreţia gastrică, absorbţia
Natriul NaCl calciului şi fosforului, contribuie la
creştere
Are rol în osmoză, intră în compuşii
anorganici, în special în lichidul
Potasiul KCl etc.
intracelular; raportul Na/K are un rol în
buna funcţionare a sistemului circulator
Sulful Sulfaţi Intră în compoziţia aminoacizilor
(metionină, cistină şi cisteină), a
vitaminelor (biotine, tiamină); participă
la neutralizarea efectelor toxice, la
formarea lânii şi a penelor; intră în

87
 compunerea sistemelor enzimatice
Fluorul Fluorură de calciu Intră în compoziţia oaselor şi a dinţilor
Intră în compoziţia unor fermenţi şi
Molibde
- enzime, stimulează creşterea; rol în
nul
prevenirea cariilor dentare
Se pare că este co-factor al insulinei la
nivelul receptorilor celulari şi că ar
Cromul -
asigura o protecţie împotriva cardiopatiei
ischemice

Rolul vitaminelor poate fi evidenţiat de funcţiile lor biochimice şi fiziologice.

Principalele funcţii ale celor mai cunoscute vitamine sunt evidenţiate în tabelul 12.

Necesarul de substanţe nutritive al animalelor trebuie să asigure întreţinerea funcţiilor

vitale şi creşterea organismelor, respectiv reproducerea lor. Pentru întreţinerea
funcţiilor vitale, animalele au nevoie de o anumită energie, proteine, săruri minerale şi
vitamine. Animalele au nevoie însă concomitent şi de un aport corespunzător de hrană
pentru creştere şi reproducţie. Dacă în zootehnie administrarea furajelor se face
diferenţiat, ţinând cont de situaţia fiecărei categorii de animale (reproducător, femele
gestante, pui ş.a.m.d.), în cazul vânatului diferenţierile în administrarea hranei pe
vârste şi sexe nu sunt posibile decât în crescătorii sau în ţarcuri. Este cunoscut faptul
că subalimentarea în perioada de creştere are influenţe asupra calităţii reproducătorilor
şi asupra calităţii trofeelor. De aceea, hrănirea trebuie urmărită pe întreg parcursul
dezvoltării animalelor, şi nu numai în perioada premergătoare recoltării trofeelor. Din
studierea modului de nutriţie a animalelor rezultă o dinamică în raport de stadiul de
dezvoltare, reproducere, năpârlit, alăptat, ouat, reînnoirea coarnelor, iernare etc.
Aceste perioade determină atât schimbări calitative, cât şi cantitative în hrană. Astfel,
un cerb de 200 kg are nevoie în perioada de după boncănit de o raţie zilnică de 600 g
proteine, 1 500 g hidraţi de carbon şi 25 g calciu şi fosfor. În perioada de creştere a
coarnelor îi ajung 200 g proteine, 500 g hidraţi de carbon, dar are nevoie zilnic de 100
g calciu şi fosfor. Această dinamică se complică şi din cauza disponibilităţii variabile a
hranei naturale. Examinând graficele lui A. Comşia (fig. 25), rezultă că în existenta

88
speciilor de vânat apar perioade critice, care cresc în timp şi se accentuează în
condiţiile unor efective mai mari şi a condiţiilor naturale modificate (cum ar fi cazul
pădurilor cultivate). De aici, rezultă atât importanţa hrănirii complementare, cât şi
perioadele cele mai periculoase pentru existenta vânatului.

Hrănirea complementară. S-a impus ca necesară datorită scăderii capacităţii nutritive

a fondurilor de vânătoare. În raport de reglementările autorităţii publice centrale
răspunzătoare de silvicultură, fiecare specie va beneficia de anumite sortimente şi
cantităţi complementare de hrană, în funcţie şi de intensitatea procesului de
gospodărire a fondului de vânătoare luat în considerare. Planificarea necesarului de
hrană se face ţinând cont de efective şi de sortimentele de nutreţuri necesare.

În practica hrănirii complementare s-au introdus diverse sortimente de furaje

combinate. Considerăm util să prezentăm câteva exemple de amestecuri de avut în
vedere pentru principalele specii de vânat:

Mistreţi. Amestec de porumb 30%, orz 34%, ovăz 20%, mazăre 10%, şroturi de
floarea soarelui 2%, făină de carne 2%, cretă furajeră 1%, sare de bucătărie 1% şi un
premix.

Cervide. Amestec de uruială de porumb 55%, uruială de ovăz 10%, şroturi 15%,
tărâţe de grâu 10%, făină de lucernă 10%, la care se adaugă un premix convenabil.

Fazani. Amestec de porumb 60%, orz 5%, ovăz 5%, şroturi de floarea soarelui 20%,
făină de carne 3%, făină de lucernă 3%, făină de oase 2%, sare de bucătărie 2% şi un
premix.

În crescătorii ca şi pentru vânatul în libertate se pot utiliza premixurile ca adausuri la

furajul utilizat. Ele pot fi de mai multe feluri:

Premixuri proteino-vitamino-minerale (PVM) care conţin concentrate proteice, săruri

minerale, vitamine, substitute stimulatoare de creştere, substanţe anticoccidiene,
uneori antibiotice şi chimioterapice profilactice;

Premixuri vitaminice care conţin vitamine şi substanţe biologice active;

Premixuri minerale care conţin sărurile minerale necesare asigurării creşterii şi

reproducţiei animalelor;

89
 Premixuri vitamino-minerale care conţin vitamine, stimulatori de creştere, substanţe
anticoccidiene, săruri minerale şi, în unele cazuri chimioterapice;

Premixuri de intervenţie care conţin o gamă variată de substanţe biologic active pentru
stimularea creşterii şi mărirea eficienţei furajului, stimularea ouatului şi ecloziunii,
combaterea stressului, prevenirea unor epizootii în crescătorii.

Pentru fazani poate fi utilizat un premix vitamino-mineral ce cuprinde: vitamine

liposolubile (A, D3, F, K3), vitamine hidrosolubile (B1,B2,B3, acid nicotinic, pantetonat
de calciu, vitamina B12, colină clorhidrică, acid folic), stimulatori de creştere (tetraxin),
substanţe anticoccidiene (amprol), substanţe antioxidante (etoxiquin), aminoacizi de
sinteză (DL-metionină), elemente minerale (zinc, mangan, iod, seleniu). Acest premix
se administrează în nutreţul combinat în proporţie de 1%.

ADĂPOSTUL VÂNATULUI

Existenţa vânatului este determinată, în mare măsură, de natura vegetaţiei, care îi

asigură adăpostul natural şi hrana. Puţine animale îşi găsesc adăpost în sol, prin
săparea unor vizuini; marea lor majoritate utilizează în acest scop vegetaţia.
Necesitatea adăpostului apare evidentă din momentul în care analizăm raporturile
vânatului cu mediul biotic sau abiotic, mai precis cum reacţionează la influenţele
negative pe care le înregistrează acesta (variaţii de temperatură, precipitaţii, precum
şi din cauza duşmanilor naturali). Adăpostul este factorul care atenuează, într-o
oarecare măsură, influenţele nefavorabile. fapt pentru care este necesar să i se acorde o
mare atenţie, mai ales astăzi, când, prin agricultura şi silvicultura intensive ce se
practică, adăpostul natural se restrânge tot mai mult în favoarea suprafeţelor agricole.

Vânatul are nevoie de adăpost vara, dar în special iarna. El caută adăpost atât
împotriva arşiţei, cât şi împotriva ploilor, viscolelor; adăpostul de care dispune îi este de
mare folos şi în apărarea de duşmani. Astfel, dacă vara culturile agricole oferă, de
exemplu, pentru iepuri, adăpost împotriva intemperiilor şi duşmanilor, iarna lipsa lor
determină o deplasare a acestora către pădure, în cazul când există în apropiere.

90
 Adăpostul este diferit în cazul fiecărei specii. Astfel, prepeliţele şi potârnichile
se pot adăposti vara în culturile agricole, unde îşi amplasează şi cuiburile. Dar marea
majoritate a speciilor de vânat îşi găsesc adăpostul în pădure. întinsele stufărişuri ale
Deltei Dunării adăpostesc, de asemenea, o uriaşă lume a păsărilor. în general, fiecare
specie îşi caută adăpostul în funcţie de modul ei de viaţă, anotimp, respectiv de
temperaturi, precipitaţii, precum şi în funcţie de posibilităţile duşmanilor de a le urmări.
Câmpia, în condiţiile actuale, oferă cele mai puţine posibilităţi de adăpostire,
mai ales în timpul iernii. Pădurile din această regiune au fost restrânse treptat sau au
dispărut complet de pe suprafeţe întinse. Tufele, mărăcinii, vegetaţia erbacee au dispărut,
locul lor lumdu-1 culturile agricole, astfel că, după strângerea recoltelor, câmpul rămâne
complet descoperit. Pentru a se asigura însă adăpostul necesar, este nevoie să se realizeze
plantaţii de aliniament de-a lungul drumurilor, canalelor şi în lungul apelor. Trebuie
ocrotite mărăcinişurile care acoperă porţiunile necultivabile, iar acolo unde există astfel
de suprafeţe neacoperite cu culturi, este nevoie să se asigure imediat plantarea lor şi
realizarea aşa-numitelor insule forestiere sau „remize”, în suprafeţe de la 0,25 până la
câteva hectare. Este bine ca speciile arbustive alese să servească concomitent şi la
hrănirea vânatului, recomandându-se, în acest sens, utilizarea păducelului, a
porumbarului, măceşului, oţetarului, socului etc. Un rol similar îl joacă, într-o oarecare
măsură, perdelele forestiere de protecţie. Acolo unde nu există vegetaţie lemnoasă şi nici
posibilitatea introducerii ei, până la realizarea practică a remizelor vegetale este indicat
ca, în timpul iernii, să se păstreze pe anumite suprafeţe cocenii de porumb sau orice alte
culturi care pot rămâne pe câmp pentru a asigura adăpostirea si hrana pentru vânat.
Pentru iepuri s-au dovedit utile şi arăturile adânci de toamnă.
În Deltă, pe lângă zonele rezervate pentru faună, este indicat ca chiar pe
suprafeţele exploatate să se lase unele porţiuni de stufăriş, care. să asigure, măcar în
parte, posibilităţi de adăpostire. în luncile inundabile; ale apelor este indicată construirea
unor movile de pământ, care să asigure vânatului un loc de refugiu în caz de inundaţii.
Ele poartă denumirea de movile de salvare. Pentru fixarea lor mai temeinică, ele pot fi
plantate cu arbori şi arbuşti.
În regiunile de deal şi munte, prezenţa pădurilor asigură vânatului, în cea mai mare
măsură, adăpostul de care are nevoie. Totuşi, nu toate pădurile pot asigura adăpostul

91
 necesar. Sunt multe arborete lipsite de subarboret, care trebuie introdus atât în
interesul silviculturii, cât şi al vânatului. Se recomandă plantarea de arbuşti la
marginea pădurilor, care, pe lângă rolul lor cultural, să asigure concomitent adăpost şi
hrană vânatului, utilizându-se astfel calităţile lizierelor.

Funcţionarea refugiilor. Din cele prezentate mai sus, putem să generalizăm că pot
exista două feluri de refugii: permanente şi temporare.
În principal, cele permanente vor avea în vedere cel puţin 1-3 specii, cărora le
sunt asigurate condiţii de ocrotire, reproducere, linişte şi adăpost, iar pentru alte specii să
se constituie în refugii de iernat, de odihnă etc.
Refugiile temporare se referă la un obiectiv precis: iernat, reproducere etc. şi vor
fi active doar pentru asigurarea realizării obiectivului respectiv.
Este evident că sunt multe situaţii în care nu se găsesc condiţii pentru realizarea
refugiilor, ceea ce practic va împiedica aplicarea reală a politicii de refugii, cu
consecinţele respective. Această situaţie, aparent fără ieşire, ar putea fi rezolvată, cel
puţin în parte, prin realizarea unor refugii locale, pe suprafeţe evident mai mici, care, în
schimb, să fie special amenajate, pe terenuri special achiziţionate în acest scop. A.
Comşia opinează şi pentru realizarea unor refugii temporare în locurile de colonizare,
care ar putea facilita mult reuşita acţiunii.
Un aspect de care trebuie să se ţină seama în cazul refugiilor destinate mai multor
specii este toleranţa pe care o manifestă speciile fată de numărul mare de exemplare pe
unitatea de suprafaţă, cât şi între specii. Leopold susţine că refugiile ar trebui să aibă în
vedere şi presiunea asupra faunei de interes cinegetic, reprezentată în primul rând prin
numărul de vânători raportat la suprafaţa teritoriului gestionat. De aici rezultă că refugiile
ar trebui mărite acolo unde numărul vânătorilor este mare. În acest fel, el concepe
rezervaţia ca o pepinieră, din care fauna cinegetică difuzează şi poate fi recoltat în
terenurile din jur, având avantajul că teritoriul rezervaţiei în care nu se vânează asigură
reproducţia, deci perpetuarea speciei.
În această concepţie, rezervaţia ar trebui să dispună de teritoriul ei cu prioritate,
deci terenul ori să fie proprietatea ei, ori să se închirieze, dar să nu coste prea mult. În
plus, speciile pe care le adăposteşte să garanteze producţii anuale satisfăcătoare
cerinţelor, iar în situaţii extreme să se preteze la repopulări.

92
 Amenajarea refugiilor. Teritoriile care vor juca rolul de refugiu vor fi amenajate
în funcţie de: obiectivele urmărite, cerinţele speciilor şi calităţile şi deficienţele
habitatelor. Astfel, se vor amplasa puncte de hrănire, dar şi ogoare şi plantaţii de ros. Vor
fi luate măsuri pentru satisfacerea nevoilor de apă, adăpost, locuri de cuibărit sau fătat
etc.

93
Lucrări cu caracter cinegetic

a. Ogoare pentru hrana vânatului

Pentru asigurarea necesarului de hrană, gestionarul fondului de vânătoare îşi va stabili
strategia pentru procurarea hranei vânatului. În acest sens se va calcula necesarul pe
sortimente şi se va stabili dacă va fi produsă sau procurată. În cazul în care se va
conveni ca ea să fie produsă în totalitate sau parţial, în funcţie de producţia minimă ce
se poate realiza, se face estimarea suprafeţei necesare fiecărei culturi. Producţia
realizată va fi depozitată sau expusă direct consumului faunei cinegetice. Cantitatea ce
va fi depozitată va trebui să aibă corespondent în capacitatea depozitelor de hrană
pentru vânat.

Speciile de plante alese spre a fi cultivate pe ogoarele de hrană trebuie să fie adecvate
staţiunii, să aibă valoare nutritivă ridicată, să fie consumate de vânat, să aibă o
producţie cantitativă ridicată etc. Câteva din speciile ce se iau obişnuit în considerare
sunt următoarele:

Lucerna (Medicago sativa) – este valoroasă pentru conţinutul în proteine (12,1%) şi

săruri minerale. Dă în medie între 15 000 – 40 000 kg masă verde la hectar, respectiv 5
500 – 7 000 kg fân. Se seamănă primăvara în sol arat de cu toamna la cca. 30 cm
adâncime, bine discuit şi grăpat, se însămânţează la 2 – 3 cm. Recoltarea se face când
planta a înflorit doar parţial.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) – destul de valoroasă, se poate cultiva în regiunile

de deal şi munte. Se seamănă primăvara devreme, în sol bine pregătit, la o adâncime
de 1 – 3 cm. Dă 3 000 – 5 000 kg fân la hectar, cu un conţinut de proteine de 12%.

Sparceta (Onobrychis viciifolia) – are valoare nutritivă destul de ridicată (10-15%

proteină), rezistă bine la secetă şi îngheţ, ceea ce o plasează în zonele secetoase ale
ţării, unde dă 3 000 – 6 000 kg fân la hectar.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – poate fi semănat singur sau în amestec cu trifoiul alb
(Trifolium repens) şi alte plante, conţine 13% proteine brute.

94
Dă 3 000 – 5 000 kg fân la hectar.

Orzul (Hordeum vulgare) – are un conţinut de 9,4% substanţe proteice, din care 6,6%
digestibile. Se seamănă toamna în sol bine pregătit, la 3 – 4 cm adâncime. Produce
între 2 000 – 4 500 kg la hectar.

Ovăzul (Avena sativa) – are un conţinut de 10,3% substanţe proteice, din care 8%
digestibile. Se seamănă în sol pregătit, manifestă mai puţine pretenţii faţă de sol;
adâncimea de semănat – 3 cm. Produce între 1 200 – 3 500 kg la hectar.

Porumbul (Zea mays) – are un conţinut de 9,3% (11,73% la hibrizi) proteine. Cere
soluri bine pregătite şi zone călduroase, se seamănă în jur de 15 kg boabe la hectar, la
o adâncime de 10 – 15 cm. Producţia oscilează între 1 100 – 7 000 kg la hectar.

Sorgul (Sorghum durra) – are un conţinut de 10,06% proteine (unele soiuri chiar
13,1%). Este o specie pretenţioasă, cere soluri nisipoase profunde. Se recomandă a se
semăna la 2 – 7 cm adâncime, în luna mai. Producţia oscilează între 1 000 – 8 000 kg
la hectar.

Meiul (Panicum miliaceum) – are un conţinut de 10,6% proteine. Se seamănă în zone

călduroase, cere soluri mijlocii bine pregătite la o adâncime de 3 – 5 cm. Realizează
producţii între 700 – 2 000 kg la hectar.

Hrişca (Fagophyrum sagittatum) – are un conţinut de 10,8% proteine brute. Este o

plantă de zone mai înalte, dar pretenţioasă faţă de căldură. Solurile cu textură mijlocie
spre luto-nisipoasă îi sunt favorabile arate, bine lucrate cu grapa şi cultivatorul.
Semănatul se face la 3 – 11 cm. Produce între 700 – 1 000 kg la hectar.

Rapiţa (Brassica napus ssp. oleifera) – are un conţinut de 19 – 24% proteine brute.
Plantă puţin pretenţioasă la climă, dar foarte pretenţioasă faţă de sol. Se seamănă cca.
12 – 15 kg la hectar, la 2 – 5 cm adâncime. Produce 500 – 2 500 kg seminţe la hectar.

Topinamburul (Helianthus tuberosus) – este o plantă ce produce tuberculi (10 000 –

35 000 kg la hectar) şi tulpini aeriene (30 – 50 tone). Plantarea tuberculilor ce conţin 1
– 2% proteine brute se face primăvara sau toamna în sol bine pregătit, în rânduri
situate la 50 – 60 cm, la o adâncime de 8 – 10 cm (12 – 15 cm în soluri uşoare). La

95
început sunt indicaţi tuberculii de 30 – 50 g. În primul an de cultură în cuiburi se
introduc şi cartofi, în proporţie de 20%.

Cartoful (Solanum tuberosum) – este bine consumat de vânat. Conţine 1 – 3% proteine

pe lângă amidon şi zaharuri. Cere multă umiditate şi soluri bine afânate. Se plantează
în cuiburi la 5 – 17 cm adâncime. Dă o producţie între 7 000 – 14 000 kg la hectar.

Sfecla de zahăr (Beta vulgaris var. altissima) – este o plantă ce conţine 1,3 – 2,3%
proteine şi 16 – 18% zahăr. Este adaptată climatului temperat şi pretinde soluri
profunde, bogate în humus şi elemente fertilizante. Terenul se ară de cu toamna,
primăvara urmând să fie afânat şi nivelat. Se seamănă destul de timpuriu, deoarece
sămânţa germinează la 4 – 50C, la distanţă de 50x20 cm şi o adâncime de 2 – 4 cm.
Producţia oscilează între 25 000 şi 45 000 kg.

Sfecla furejeră (Beta vulgaris var. crassa) – conţine între 1,2 şi 2,4% proteine. Este
adaptată climatului temperat şi cere soluri cu umiditate suficientă, se seamănă după
sfecla de zahăr, în rânduri, la 50 cm şi cu o distanţă de 25 – 30 cm pe rând. Produce
între 15 000 – 50 000 kg la hectar.

Morcovul furajer (Daucus carota) – conţine 1,2 – 1,7% proteine, 9,3 – 9,7% extractive
neazotoase, din care jumătate zahăr şi restul glucoză, amidon şi dextrină. Conţine o
cantitate însemnată de caroten (provitamină A). are pretenţii mai reduse faţă de cultură
şi se poate cultiva până la 1 000 – 1 600 m altitudine. Cere soluri uşoare sau mijlocii,
permeabile şi bine afânate. Solul se prelucrează atent. Semănatul se face primăvara
devreme, în mustul zăpezii, în rânduri de 35 – 45 cm la o adâncime de 1 – 2 cm.
Producţia oscilează între 15 – 60 tone la hectar, la care se adaugă frunzele ce
reprezintă 25% din producţia de rădăcini.

Guliile furajere (Brassica napus) – cunoscute şi sub denumirea de napi conţin 1,6 –
2,3% proteine. Sunt plante de climat umed şi răcoros, având pretenţii reduse faţă de
căldură. Pretind soluri afânate, permeabile şi bogate în humus, nisipo-lutoase până la
argilo-lutoase. Se recomandă fertilizarea cu 150 – 200 kg azotat de amoniu şi sare
potasică şi 200 – 300 kg superfosfat, iar pe soluri acide amendamentul de var. În solul
bine pregătit se seamănă primăvara devreme, în rânduri la 40 – 50 cm, la adâncime de
1,5 – 2 cm pe rând, se lasă 25 – 30 cm la rărire şi apoi se mai fac două praşile.

96
Producţia este de 20 000 – 50 000 kg rădăcini şi 4 000 – 10 000 kg frunze la hectar. Se
poate avea în vedere şi turnepsul (Brassica rapa) care are producţii apropiate.

Pe ogoarele de hrană se pot face culturi în amestec, în care gramineele să fie

combinate cu leguminoase. Cele mai cunoscute sunt borceagurile în care sunt
cultivate măzărichea, orzul, ovăzul, secara. Aceste combinaţii dau 20 000 kg masă
verde sau în jur de 4 000 kg fân la hectar.

Amenajarea fondurilor de vânătoare în funcţie de specia principală

În fiecare fond de vânătoare, prin caracteristicile sale se întrunesc de regulă condiţii

mai bune pentru 1 – 2 specii. Acest lucru este reflectat şi prin categoria de bonitate în
care se include fiecare specie. Unele specii utilizează doar o parte din fondul de
vânătoare, astfel încât lucrările ce le sunt destinate se vor amplasa doar acolo
(exemplu: iepurii de vizuină).

Popularea sau repopularea în fondurile de vânătoare a unei specii impune, de

asemenea, o suită de preocupări şi amenajări specifice. La o primă evaluare se impune
o analiză a situaţiei din teren, care trebuie să precizeze cauzele care au dus la dispariţia
speciei, ce schimbări au avut loc în mediul natural, dacă au dispărut sau au apărut
duşmani de care trebuie să se ţină cont, ce impact va avea colonizarea sau repopularea.
Dacă concluziile acestei evaluări sunt favorabile, se iniţiază măsurile premergătoare.
Acestea constau în ameliorarea condiţiilor de hrană, linişte şi adăpost, diminuarea
impactului prădătorilor, proiectarea şi executarea instalaţiilor necesare (ţarc de lansare,
ţarc de acomodare etc.). se procedează la crearea reţelei de hrănitori, sărării, poteci etc.
necesare. Etapa de colonizare sau repopulare presupune stabilirea mărimii lotului
minim de animale, structura lui pe sexe şi clase de vârstă, stabilirea locului de
capturare, a metodei de capturare, tranchilizare, tratare medicală, transport, lansare în
ţarc sau în libertate. După efectuarea lansării în teren a animalelor, se vor derula
măsuri de îngrijire (hrănire, combaterea duşmanilor etc.), măsuri de pază.

97
Cerb carpatin. Poate fi repopulat cu două loturi de câte 10 – 12 exemplare, lansate la
interval de 1 –2 ani. Prinderea se face cu capcane ţarc (fig.), de unde, cu lăzi de
transport, se transportă în ţarcuri de acomodare, unde sau 1 an, până femelele fată sau

în ţarcuri de lansare, unde stau 1 – 2 luni. Primele ţarcuri vor asigura suprafeţe de 1 ha
la 1 exemplar şi vor fi echipate cu adăpători, hrănitori, sărării, locuri de adăpost,
ogoare de hrană. Odată eliberate, animalele vor trebui să beneficieze de locuri de fătat
şi locuri de boncănit. Primele cer desişuri cu hrană multă şi locuri de adăpat, linişte
etc. locurile de boncănit se vor realiza cel puţin în două variante, unul pe versant
însorit, unul pe versant umbrit. Pe o suprafaţă de 1 – 2 ha se vor executa rărituri forte
se va amenaja cel puţin o adăpătoare şi 1 –2 scăldători, 2 – 3 sărării, locuri de
observare, hrănitori şi poteci de acces.

Figura 27. Capcană pentru prinderea cervidelor

98
Căprior şi lopătar. Condiţiile de ales pentru aceste specii trebuie să aibă în vedere
alternanţe între pădure şi terenul cultivat, lipsa surselor de poluare, lipsa marilor
carnivore sau efectivul lor redus, prezenta surselor de apă, păşunatul, existenţa hranei
naturale (arbuşti, plante erbacee), locuri de adăpost, locuri liniştite pentru fătare etc.
Lotul de colonizare va include minim 10 – 20 exemplare în 2 – 3 reprize de lansare,
direct în teren sau în ţarcuri de acomodare. Capturarea se poate realiza cu capcane ţarc
sau prin tranchilizare. Între măsurile de perspectivă se înscriu refacerea biodiversităţii
vegetale, amenajarea lizierelor, limitarea turismului dezorganizat. Măsurile de
întreţinere au în vedere diminuarea concurenţei la hrană, diminuarea numărului de
duşmani naturali, administrarea de hrană în concordanţă cu nevoile şi condiţiile locale,
precum şi asigurarea pazei.

Urs. Acesta poate fi promovat în zonele cu trupuri mari de pădure, liniştite, cu poieni,
cu o distribuţie normală a claselor de vârstă. Important este să existe zone cu tăieri
rase, în care, o dată cu regenerarea speciilor de perspectivă, să se dezvolte vegetaţia de
tăietură care, prin bogăţia ei, asigură hrană atât vara, cât şi iarna, hrană căutată şi
preferată de urs, dar şi de cerb. Astfel, există tipuri de pădure precum Molidiş cu
Rubus hirtus care toamna – iarna sunt căutate de ambele specii, tocmai pentru mur.
Exemplul celor mai bune zone de urs de la noi arată rolul păşunilor împădurite cu
exemplare izolate de gorun şi fag, tufărişuri de măceş şi păducel etc. Aceste zone
constituie zone de convergenţă cu cerbul şi mistreţul. Pe termen lung, o parte din
aceste specii valoroase pot fi introduse: mărul, părul pădureţ sau stejarul roşu american
(Quercus borealis). Pe termen scurt, cultivarea de ovăz, porumb etc. ca şi o hrănire
preventivă (hrănirea de întâmpinare) pot diminua nu numai pagubele, ci şi
agresivitatea.

Pentru observare şi recoltare se vor construi în terenurile cu cerb şi urs observatoare

înalte. Acestea pot asigura prin construcţie şi adăpostirea vânătorilor, ceea ce, cel puţin
în unele cazuri exclude construcţia colibelor de vânătoare.

99
Mistreţ. Deoarece este specia cea mai prolifică dintre speciile de vânat mare şi prin
forţa împrejurărilor va trebui restrâns. În zonele unde nu produce pagube intolerabile
va trebui să facem eforturi pentru a mări efectivele la nivelul solicitărilor. În acest
scop, în arboretele care produc seminţe se vor putea practica pe porţiuni restrânse
rărituri, care să forţeze fructificaţiile. Se vor putea introduce specii producătoare de
fructe: măr, păr, castan porcesc, stejar roşu american etc. se impune introducerea în cât
mai multe puncte a speciilor erbacee cu tuberculi şi rizomi (exemplu: topinamburul).
Vor trebui realizate desişuri (eventual pin negru), cu adăpători şi cât mai multe
scăldători. Un rol important îl va juca şi hrănirea complementară cu sortimente
eficiente şi preferate.

Unde este cazul, pentru o evoluţie mai rapidă a efectivelor, se va putea încerca fătarea
în condiţii controlate (maternităţi) şi eliberarea scroafelor cu purcei când condiţiile
naturale sunt propice iar purceii au crescut destul pentru a-şi putea urma mama fără
probleme.

Capră neagră. Deşi o specie foarte valoroasă pentru fauna noastră cinegetică, ea nu a
beneficiat de atenţia pe care o merită. Acest lucru a început să se resimtă, mai ales în
condiţiile intensificării braconajului, a presiunii păşunatului, a sutelor de câini
ciobăneşti, a turismului dezorganizat. Hăituite în timpul sezonului de vegetaţie, iarna,
când aparent, la limita superioară a pădurii, îşi găseşte liniştea şi hrana necesară este
supusă unui braconaj sălbatic de către cabanierii şi musafirii acestora, care îşi asigură
carnea din cele mai tinere şi mai neexperimentate exemplare.

Apreciem că pentru diminuarea presiunii păşunatului, în fiecare masiv cu capre negre

vor trebui clar delimitate zone excluse atât de la păşunat, cât şi de la turism. Acţiuni
susţinute vor trebui realizate în ce priveşte: distribuţia sării cu dehelmintizante
înglobate în bulgări, prin forarea găurilor şi umplerea lor cu preparatele respective;
administrarea hranei complementare în timpul iernii, din depozite alimentate din
toamnă, astfel încât caprele să treacă mai uşor peste iarnă; sancţionarea aspră a celor
ce distrug habitatele, respectiv hrana naturală a caprelor prin incendierea

100
jnepenişurilor, fapte ce constituie crime împotriva naturii – distrug biodiversitatea,
distrug stabilitatea ecosistemelor alpine (climaxul), lovesc în efectivele de marmote,
cocoşi de munte şi capre negre, favorizează spălarea solurilor superficiale din zonă,
ceea ce, în ultimă instanţă nu poate aduce beneficii nici măcar păşunatului sălbatic din
munţii noştri.

Marmotă. Reintroducerea acestui mamifer valoros pentru blană dar şi pentru

valorificarea potenţialului alpin a arătat şi pentru cei sceptici că un pic de grijă şi o
valorificare ecologică a zonei poate da rezultate promiţătoare. Instalarea unei colonii
de marmote presupune loc propice pentru vizuini şi hrană vegetală adecvată, respectiv
un anume habitat.

Lapin. După distrugerea nucleului de lângă Iaşi (Ocolul Silvic Ciurea), situaţia
lapinului la noi a devenit critică. Este o specie cu o răspândire limitată în colonii.,
depinzând în ceea ce priveşte răspândirea de colonizări. Preferă tufărişurile situate pe
soluri luto-nisipoase, în care să-şi poată dezvolta reţeaua de vizuini, fără pericolul
surpării. Pe nisipurile de la Reci (jud. Covasna) sute de exemplare au murit îngropate
de vii în cel de-al doilea nucleu ca mărime din România. Măsurile preliminare
instalării vizează diminuarea radicală a duşmanilor, pregătirea de vizuini artificiale
protejate de minivoliere în care se deschid intrările lor şi care, de altfel, servesc şi la
administrarea hranei (fân, suculente, masă verde etc.). după un timp, lapinii îşi sapă
propriile vizuini. Paza zonei trebuie însă permanent asigurată împotriva câinilor,
braconierilor etc.

Cocoş de munte. Repopularea unor zone din care specia a dispărut a fost iniţiată şi
realizată cu succes de ing. I. Grama. Prinderea păsărilor s-a făcut cu capcane simple în
formă de cutie, executate din împletituri de nuiele. Drept momeli au fost utilizate
fructele roşii de merişor conservate (Vaccinium vitis idaea). Transportul păsărilor s-a
făcut în aceleaşi cutii în cel mai scurt timp, eliberarea făcându-se concomitent pentru

101
toate exemplarele disponibile. Ar trebui ca eliberarea să se facă după o perioadă de
calmare a păsărilor, prin ridicarea capacelor cu ajutorul unor sfori acţionate de la o
distanţă cât mai mare. Iarna se pot utiliza hrănitori asemănătoare cu cele pentru fazani,
sub care se pot administra seminţe de ierburi şi chiar cereale zdrobite.

Sitar şi becaţine. Sunt terenuri în care zonele umede sunt restrânse şi oferă
insuficientă hrană acestor păsări. În vederea ameliorării situaţiei se pot mobiliza petece
de pământ de 2 – 3 mp, unde creează condiţii de înmulţire a râmelor şi a altor
vieţuitoare căutate de aceste păsări. În perioadele în care se observă că solul s-a uscat
se va interveni cu udări la câteva zile, astfel încât solul să rămână reavăn, accesibil
pentru ciocul păsărilor.

Vulpe. În locurile în care se amenajează pânda pentru recoltarea acestora şi nu numai,

se pot pregăti aşa numitele “şorecării”. Se sapă un şanţ lat de 120 –150 cm, adânc de
40 – 50 cm, care se umple cu pleavă, eventual amestecată cu resturi de la treierat. Aici
se vor concentra şoarecii căutaţi de vulpe. Pentru menţinerea calităţii seminţelor şi
împotriva eventualelor infiltrări din ploi, 30 – 50% din suprafaţa şorecăriei va fi
protejată cu o folie groasă de plastic, care va fi astfel instalată încât să determine
scurgerea apei din precipitaţii.
folie

120 cm
40-50 cm

pleavă

secţiune longitudinală secţiune transversală

Figura 27. Şorecărie

102
 Raţe. În general, raţele îşi găsesc hrana în apă sau în imediata ei apropiere. Aceste
păsări au probleme cu hrana în perioadele când apa îngheaţă. Pentru aceste situaţii, se
pot construi din timp platforme plutitoare pentru hrănire pe care, pentru obişnuirea
păsărilor, se pune hrană încă de cu toamnă. Înălţimea le care se construieşte platforma
va avea în vedere nivelul maxim al apelor, fiind cu circa 50 cm peste acesta.
Dimensiunile acestor platforme vor fi de 2 x 3 m, cu margini de 5 – 6 cm şi cu un
acoperiş din stuf şi papură la 40 – 60 cm înălţime, care să protejeze hrana şi păsările de
ninsoare şi viscol.

Iepure, fazan, potârniche. Fondurile de vânătoare de câmpie, pe lângă măsurile deja

menţionate, cer o atentă îngrijire în privinţa combaterii dăunătorilor. În atenţia
gestionarilor fondurilor trebuie să fie paza şi combaterea braconajului. În situaţia lipsei
arboretelor vor trebui instalate hrănitori pentru perioada de iarnă pentru fiecare din
speciile de vânat mic, care să fie alimentate sistematic. În acest sens, se va ţine seama
de zonele de iernat, care vor fi identificate şi echipate corespunzător.

Tabelul Indici reproductivi

Durata
Vârsta gestaţiei Nr.
Nr Nr. pui
minimă de sau fătări
. Specia sau Longevitat
reproducer durata sau
crt (femela) mărime e
e clocitulu ponte
. a pontei
(luni) i pe an
(zile)
1 Cerb comun 24 1 240 1 27
2 Cerb lopătar 24 1.5 240 1 25
3 Căprior 24 2 280 1 17
4 Capră neagră 36 1.5 180 1 23
5 Mistreţ 36 6 140 1 19
6 Urs 48 2 236 ½ 34
7 Iepure 6 3x4 31 4 12
8 Lup 24 6 64 1 14
9 Vulpe 12 6 63 1 14
10 Râs 24 3 80 1 15

103
11 Pisică 24 3 72 1 14
sălbatică
12 Cocoş de 24 8 28 1 20
munte
13 Ieruncă 12 10 25 1 16
14 Potârniche 12 15 24 1 17
15 Fazan 12 12 24 1 11
16 Raţă mare 12 10 26 1 22
17 Raţă mică 12 10 23 1 41
18 Gâscă 24 6 29 1 16
19 Turturică 12 2 15 2
20 Porumbel 12 2 16 2
gulerat

De altfel, putem să facem şi o clasificare a speciilor în funcţie de numărul de

habitate pe care le pot utiliza:

a) specii ce utilizează un număr mic de habitate: capra neagră, marmota, lapinul

etc.;
b) specii care utilizează un număr mare de habitate: lupul, mistreţul, vulpea.
După caracteristicile habitatelor putem avea:
a) habitate din ecosisteme de pădure: urs, cerb;
b) habitate din ecosisteme agricole: potârniche, prepeliţă, dropie;
c) habitate din ecosisteme umede: rate, gaste, becaţine, .

Etologie
Un bun manager al vânatului nu poate fi acela care cunoaşte bine doar ecologia
speciilor de vânat; rezultate practice în domeniul vânătorii va avea numai cel care va
reuşi să înţeleagă, în plus, şi comportamentul vânatului. Acela care va şti permanent,
indiferent de anotimp şi vreme, unde, când şi mai ales cum să caute vânatul, pentru a-1
ajuta sau pentru a-1 putea întâlni şi dobândi.

104
 Cunoştinţele necesare în materie de comportament al vânatului se pot dobândi însă şi
prin studiu sistematic, chiar dacă literatura în domeniu nu este încă suficient de bogată şi
de variată.
Comportamentul speciilor de vânat, ca de altfel şi al altor specii de animale, poate fi
abordat complex, sub o multitudine de aspecte, dar poate fi prezentat şi sistematic, ţinând
seamă de raportul înnăscut - dobândit în comportamentul individual şi colectiv (social),
ori după scopul şi forma de manifestare ale acestuia.
După raportul înnăscut - dobândit în comportamentul individual şi colectiv
deosebim:
1. Comportamentul înnăscut, determinat de o anumită zestre ereditară. Este, prin
urmare, instinctiv şi, practic, asemănător pentru toţi indivizii unei specii. La fel vor
reacţiona puii de fazani la chemarea făzăniţei, la fel vor fi alertaţi iezii de capră neagră la
şuieratul care anunţa un iminent pericol, identic vor rămâne nemişcate potârnichile la
vederea uliului care prospectează terenul, identic se vor retrage mistreţii în desişuri şi-şi
vor pregăti culcuşurile de vreme rea cu o zi înainte ca aceasta sa se schimbe ş.a.m.d.
În general, căutarea hranei şi prospectarea teritoriului la vârste mici, regăsirea
sexelor, instinctul matern, apărarea progeniturii şi altele asemenea sunt comportamente
înnăscute, sunt dominante in cazul animalelor sălbatice şi, implicit, al vânatului.
2. Comportamentul dobândit se datorează procesului de învăţare. Prin acomodare,
când animalul trebuie să dobândească obişnuinţa anumitor situaţii, prin însuşirea unor
obiceiuri noi, învăţate ca urmare a unor abateri comportamentale ce s-au dovedit
favorabile individului şi prin imitarea părinţilor sau a altor indivizi aparţinând speciei,
dar şi altor specii, comportamentul se îmbogăţeşte o data cu vârsta. Astfel, indivizii în
cauza reacţionează mai bine decât instinctual la anumite situaţii din natura.
Un exemplu concret de acomodare este cel al căpriorului care habitează in
apropierea unor păşuni cu vite. Un astfel de căprior, deşi nu suportă apropierea
vânătorului până la distanţa unui foc sigur, va putea fi înşelat prin apropierea cu un
animal domestic, folosit drept paravan. Alte exemple de acomodare sunt ale indivizilor
aparţinând diverselor specii care s-au acomodat, treptat, cu alte condiţii decât cele
considerate specifice. Urşii care intră în localităţi şi se hrănesc la tomberoane, mistreţii
care îşi caută adăposturi în desişurile de lângă drumuri şi de lângă calea ferata, lupii care

105
trec din pădure spre locurile de hrănire din câmp folosind străzi lăturalnice din localităţi
etc. sunt exemple în acest sens.
Imitarea părinţilor, a membrilor grupului sau a altor animale, chiar din
cadrul altor specii, s-a dovedit a fi şi ea utilă indivizilor în multe situaţii, motiv pentru
care comportamentul înnăscut s-a modificat adecvat.
Exemplele sunt, de asemenea, numeroase. Prin imitare, căprioarele au generalizat
foarte repede obiceiul de a smulge pungile de plastic, din vârful puieţilor, cu gura, iar
membrii ciurdelor de mistreţi au învăţat să scuture pomii fructiferi tineri prin zgâlţâire cu
gura.
Important de reţinut este că în cazul comportamentului dobândit, la acelaşi stimul
exterior reacţia individului va fi alta, mai adecvata de regula decât reacţia instinctivă
moştenita ereditar.
Comportamentul individual este propriu individului. Fiecare individ are un anumit
mod de a reacţiona când se găseşte singur, în diverse activităţi vitale, cum sunt: căutarea
şi consumarea hranei, prospectarea terenului, toaleta, odihna, marcarea teritoriului etc.
Astfel, unii indivizi îşi caută activ hrana, pe când alţii o pândesc. Unii o consumă pe loc,
alţii o duc în locuri retrase; unii vagabondează după ce se satură, alţii preferă să rămână
în repaus; unii marchează teritoriul, alţii nu; unii migrează, alţii sunt sedentari sau eratici
ş.a.m.d.
Important de reţinut este faptul ca acest comportament individual răspunde
nevoii de vieţuire a individului.
Comportamentul colectiv (social) este propriu grupărilor de animale (cupluri,
cârduri, ciopoare, ciurde, stoluri, colonii). Între indivizii acestor grupări se stabilesc
relaţii de comunicare vizuală, sonoră şi/sau chimică pentru a realiza coeziunea grupului
şi legătură necesară în scopul transmiterii celui mai favorabil mod de reacţie la diverse
situaţii externe, dar şi la diverşi stimuli interni.
Acest comportament colectiv (social) răspunde mai bine nevoii de supravieţuire a
individului în activităţile sale vitale, precizate la comportamentul individual, dar şi
activităţilor de reproducţie şi de creştere a progeniturii.
După scopul şi forma de manifestare a comportamentului vânatului se poate
deosebi:

106
 Comportamentul circadian, care se refera la comportamentul unui individ sau al
unei grupări de indivizi în decursul a 24 de ore. Acesta poate fi preponderent diurn,
nocturn, auroral sau crepuscular în funcţie de specie, dar şi în funcţie de condiţiile de
hrană, de adăpost şi de linişte asigurate de mediul înconjurător.
Indiferent de perioada din zi în care individul sau gruparea de indivizi îşi desfăşoară
activitatea, comportamentul circadian include totalitatea activităţilor înregistrate pe
parcursul a 24 de ore pentru satisfacerea nevoilor vitale majore, care sunt: hrănirea,
odihna (somnul), îngrijirea corpului si reproducerea.
Atunci când aceste nevoi vitale majore sunt satisfăcute, lista activităţilor diurne
desfăşurate se completează cu activităţi secundare, cum sunt: joaca, prospectarea
terenului şi altele asemenea.
Comportamentul sezonier poate să difere mult de cel circadian, deoarece nevoile
vitale amintite pot determina deplasări sezoniere sau migraţii la mare distanţa, în căutarea
locurilor mai adecvate vieţuirii, ori supravieţuirii. După comportamentul specific
deosebim: vânat sedentar, vânat migrator şi vânat eratic, ultimul făcând doar deplasări
spre sud în condiţii de iarnă grea şi invers primăvara. Trebuie remarcat însă că există
specii de vânat ale căror indivizi se pot comporta evident, atât ca specii sedentare, cât şi
ca specii eratice sau migratoare.
Comportamentul alimentar (nutriţional sau trofic) este diferit de la o specie la
alta, în funcţie de adaptările morfo-fiziologice la un anumit tip de hrană. Din acest punct
de vedere deosebim vânat plantivor, vânat carnivor şi vânat omnivor.
Indiferent de categoria din care face parte, vânatul desfăşoară o serie de activităţi
pentru hrănire, dintre care pot fi enumerate: căutarea şi descoperirea hranei (cu ajutorul
mirosului, văzului şi auzului), ingerarea acesteia într-un mod caracteristic, eventual
strângerea şi depozitarea de provizii ş.a.m.d.
Se pare că hrănirea, în condiţii de hrană abundentă, nu serveşte, în cazul unor specii
de vânat, doar pentru saturaţie, ci şi pentru satisfacerea nevoilor de mişcare.
Comportamentul de igienă, de confort şi de odihnă este, de asemenea, specific.
Fără excepţie, speciile de vânat îşi rezervă timp pentru igienă şi pentru confort (pentru
lins părul sau ciugulit penele; scăldat în praf, în apă sau în mocirlă; frecat de arbori;
scărpinat; deparazitat etc.). Dacă aceste activităţi pot fi omise în condiţii de mediu dificil,

107
odihna este obligatorie, iar pentru aceasta foarte multe specii de vânat îşi amenajează
aparte locul ales.
Fără a detalia mai mult acest tip de comportament, trebuie remarcat faptul că există
deosebiri majore între comportamentele diverselor specii de interes vânătoresc, de la cele
care îşi amenajează vizuini, bârloguri, culcuşuri şi cuiburi, până la cele care se odihnesc
direct în natură, pe sol ori pe ramuri.
Şi din punct de vedere al modului în care se odihnesc şi al profunzimii somnului
comportamentul este diferit. Astfel, sunt cazuri de specii de vânat care dormitează câteva
luni pe an în perioada critică de iarna (ursul, viezurele) şi cazurile cunoscute în care
vânatul se odihneşte ,,iepureşte".
Comportamentul teritorial este determinat de necesitatea unui minim de spaţiu
vital, în care individul sau gruparea de indivizi să găsească toate condiţiile necesare
vieţuirii. Acest spaţiu sau parte din acesta, denumit teritoriu, este marcat pe limite şi
apărat de regulă, uneori prin lupte dure, împotriva eventualilor intruşi.
Marcajele cele mai des utilizate de speciile de vânat sunt de natură olfactivă, vizuală
şi sonoră. Primele sunt lăsate, de regulă, prin urinare şi defecare, fiind cel mai frecvent
utilizate de către mamiferele prădătoare. Pot fi lăsate mărci olfactive şi prin frecare de
arbori în cazul altor mamifere (mistreţ, cerb etc.). Marcajele vizuale sunt lăsate prin
frecatul coarnelor (cerb, căprior şi capra neagră), lovirea arborilor cu colţii (mistreţi),
defecare în gropi sau ridicături (viezure, castor, vulpe, lup, râs etc.). Multe dintre păsări,
dar şi dintre mamifere, îşi marchează teritoriul prin sunete caracteristice. Mugetul
cerbului, tocatul şi tocilatul cocoşului de munte, fluieratul ieruncii si altele asemenea au
rol de avertizare asupra faptului că teritoriul este deja ocupat.
În teritoriul ocupat, indivizii sau grupurile de indivizi se comportă stăpâni, intruşii
fiind, de obicei, alungaţi prin intimidare sau luptă (dacă nu dovedesc a fi mult mai
puternici). Fenomenul este observat cu atât mai intens cu cât are loc mai aproape de
centrul teritoriului şi slăbeşte în intensitate spre zona periferică a acestuia.
În general, se poate afirma că teritoriile sunt cu atât mai restrânse cu cât şi condiţiile de
viaţă sunt mai bune. Din contră, lipsa de hrană sau de adăpost sporesc concurenţa şi
agresivitatea, ca de altfel oricare altă înrăutăţire a condiţiilor de viaţă. În cazul unei
înrăutăţiri accentuate a condiţiilor de hrănire, de linişte sau adăpost, vânatul poate părăsi

108
teritoriul. Aşa se întâmplă în cazul speciilor migratoare şi eratice, dar şi în cazul multor
specii sedentare care fac deplasări frecvente, pe distanţe mai scurte, în căutarea
condiţiilor necesare supravieţuirii. Distanţele până la care se deplasează vânatul în
timpul unei zile, pe parcursul unui sezon sau într-un an, poartă denumirea de rază de
activitate (diurnă sezonieră sau anuală, după caz), diferită şi caracteristică fiecărei specii
în parte.
Comportamentul de ameninţare şi de luptă serveşte în primul rând pentru rezolvarea
contradicţiilor intraspecifice. Vânatul se apară însă şi împotriva indivizilor aparţinând
altor specii, atacând, în situaţii de excepţie, chiar omul.
În marea majoritate a cazurilor, luptele încep printr-un comportament impunere şi
de ameninţare, destinat înfricoşării adversarului şi evitării bătăii. Zbârlirea coamei,
rânjirea colţilor, mârâitul, mugetul, urletul şi alte semnale sonore de ameninţare fac
parte din ,,arsenalul" acestui comportament menit să-i acorde posibilitatea celui mai slab
dintre combatanţi să se retragă. Acesta din urmă, adoptând un gest de supunere,
linişteşte adversarul mai puternic şi îi inhibă agresivitatea. Uneori retragerea poate fi
furişată sau poate fi doar o ocolire precaută a adversarului, fără adoptarea
comportamentului caracteristic de supunere.
Dacă adversarii nu cedează, ca şi în cazul în care indivizii sau grupările de indivizi
sunt încolţite în locuri de unde nu se mai pot retrage, lupta este inevitabilă. Între indivizii
aparţinând aceleiaşi specii aceste lupte au rareori deznodământ fatal, deoarece în decursul
evoluţiei speciei au apărut adaptări morfologice menite să-i ferească de o asemenea
finalitate. Nu însă şi în cazul luptelor interspecifice, când deznodământul este, în multe
situaţii, fatal pentru cel slab.
Agresivitatea, inclusiv faţa de om, se manifestă şi în cazul vânatului rănit sau
încolţit, care nu mai are posibilitatea de retragere. Părerea conform căreia doar ursul şi
mistreţul, aflaţi în astfel de situaţii, atacă omul este greşită. Cerbul poate fi uneori la fel
de periculos, ca de altfel şi lupul. Chiar şi fricosul iepure se apără când nu mai are
scăpare.
Comportamentul ierarhic reglementează, de regulă, relaţiile interindividuale în
cadrul grupărilor de animale, dar şi între indivizi separaţi şi între grupări de indivizi care
coabitează.

109
 În cadrul grupărilor intraspecifice, ierarhizarea şi conducerea grupului poate fi
strictă, cum este cazul haitei de lupi şi al ciurdei de mistreţi, sau facultativă, cum este
cazul stolului de gâşte sălbatice.
În cazul ierarhiei stricte, există un conducător (femela sau mascul), urmat şi ascultat de
indivizii inferiori ,,în grad” acestuia, ierarhizaţi la rândul lor pe diverse niveluri. De
exemplu, ciurda de mistreţi este condusă de scroafa cea mai în vârstă, denumita sugestiv
scroafă conducătoare. Urmează scroafa sau scroafele de vârstă imediat inferioară (pe
nivelul 2), scroafele mai tinere (pe nivelul 3) si purceii, a căror ierarhie se stabileşte, prin
luptă, imediat după ce împlinesc vârsta de circa 4 luni. În realitate, lupta pentru ierarhie
începe mai devreme, cam de pe la 4 săptămâni, când fiecare purcel îşi cucereşte mamela
proprie. Interesant de reţinut este că vierii sunt expulzaţi din ciurdă la vârsta de
aproximativ un an. Ierarhizarea descrisă suferă modificări în perioada de rut, când vierul
venit la ciurdă preia rangul cel mai înalt. O situaţie aparte se înregistrează în caz de rănire
sau de îmbolnăvire a scroafei conducătoare, când scroafa imediat următoare în grad îi ia
temporar locul, pâna la însănătoşirea celei dintâi, sau tot restul vieţii, în cazul rămânerii
acesteia cu grave sechele.
Dominaţia şi ierarhia se manifestă şi în afara grupurilor, între grupurile de animale
sau între indivizi din cadrul aceloraşi specii, dar şi între indivizi sau grupări aparţinând
altor specii.
De exemplu, la locurile de hrănire, ursul domină în general mistreţul, cioporul de
ciute se impune în faţa ciurdei de mistreţi, mistreţii autohtoni se impun în faţa celor
venetici ş.a.m.d.
Comportamentul de reproducere (reproductiv sau sexual) are în primul rând
rolul de a apropia cele doua sexe, apoi de curtare şi de copulaţie specifică. Acest
comportament se manifestă periodic la animale, stimulat fiind de anumiţi factori externi,
între care intensitatea luminii joaca rolul cel mai important. Într-o mică măsură,
decalarea perioadei de împerechere poate fi influenţată atât de temperatură, cât şi de
evoluţia presiunii atmosferice.
Aceşti factori externi, prin intermediul secreţiilor hormonale pe care le stimulează
sau le inhibă, determină declanşarea perioadei de împerechere într-un anumit interval al

110
anului, corelat strict cu durata gestaţiei, astfel încât puii să fie crescuţi atunci când
condiţiile de hrănire devin suficiente sau abundente.
Apropierea sexelor se realizează prin diverse semnale, diferite de la o specie de
vânat la alta, cum sunt:
• semnalele optice (vizuale), transmise printr-o coloraţie caracteristica a corpului,
mai evidentă in cazul păsărilor (coloraţia vie a fazanilor, colorarea sprâncenii la cocoşul
de munte, creşterea penelor la bătăuş etc.);
• semnalele acustice, transmise prin cântec la păsări (fazani, cocoşi de munte,
ierunca, potârniche etc.), prin mugete (la cerb), prin urlete (la lup), prin mieunat (la
pisica sălbatică) ş.a.m.d.;
• semnalele olfactive, transmise prin anumite mărci olfactive (feromonale),
caracteristice la mamifere.
Pentru înlăturarea agresiunii intraspecifice în comportamentul sexual au fost
perfecţionate, în decursul evoluţiei, anumite comportamente denumite rituale de curtare.
Mişcările de curtare sunt înnăscute şi tipice pentru fiecare specie. Numai după
sincronizarea acestora poate avea loc copulaţia şi reproducţia speciei, ceea ce conduce
la diminuarea posibilităţii de reproducere între exemplare aparţinând unor specii
diferite.
Comportamentul de îngrijire a progeniturii (parental) se referă, în principal, la
relaţia mamă-pui. Rolul acestui comportament este de a oferi şanse cât mai mari de
supravieţuire pentru pui şi, prin aceasta, de perpetuare a speciei. Procesele de îngrijire şi
ocrotire parentală sunt însă foarte diferite, de la speciile nidicole, la care puii necesită o
îngrijire atentă şi îndelungată, până la cele nidifuge, la care puii se ridica si pleacă în
mediul înconjurător imediat după naştere.
De regulă, atât în cazul mamiferelor, cât şi în cazul păsărilor, speciile prădătoare
sunt nidicole, iar cele plantivore nidifuge. Excepţie fac speciile plantivore care nasc puii
in vizuina (iepurii de vizuina), cele care cuibăresc în locuri ferite (porumbelul sălbatic,
sturzul etc.), şi altele asemenea.
Comportamentul de curăţire (defecare sau micţiune) este, de asemenea, tipic
fiecărei specii. Defecarea şi urinarea au, pe lângă rolul fiziologic al eliminării produşilor
de excreţie, şi funcţia de semnalizare intraspecifică şi de marcare a teritoriului.

111
 Comportamentul de joc este un comportament caracteristic mamiferelor şi
păsărilor tinere, în care, de multe ori, sunt antrenate şi exemplarele adulte. Indiferent de
faptul că jocul este solitar sau în grup, acesta constituie un mod activ de antrenare în
executarea diferitelor mişcări utile, ulterior, în viaţă.
Comportamentul explorativ (de investigare sau de curiozitate) a fost determinat,
în timp, de necesitatea prospectării mediului înconjurător.
Atunci când acest comportament nu constituie o necesitate impusă de insuficienţa
hranei, a adăpostului sau a liniştii, el se desfăşoară doar în virtutea curiozităţii,
obişnuinţei şi a necesitaţii de mişcare.
Indiferent de tiparul comportamental şi de forma acestuia de manifestare, trebuie
înţeles că succesiunea de acte (tipare) comportamentale adoptate de animale sunt
rezultatul perceperii unor stimuli ai mediului extern, cu ajutorul organelor senzoriale şi
reacţiei care derivă din predispoziţiile interne ale organismului. Stimulii externi sunt
factorii de mediu biotic şi abiotic, cu care organismul stabileşte şi menţine relaţii
permanente prin intermediul organelor de simţ. De obicei, o anumită combinaţie de
stimuli externi (motivaţie externă) determină acelaşi răspuns comportamental. Dar nu
întotdeauna, deoarece contează, aşa cum s-a precizat, si predispoziţia organismului
(motivaţia interna).
Răspunsurile comportamentale astfel determinate pot fi de apetit, când tind spre o
situaţie favorabilă organismului, sau de aversiune, când se caută evitarea uneia
defavorabile. În ambele cazuri, rezultatul este adaptarea organismului la mediu, cu
semnificaţia biologică a supravieţuirii individului şi a speciei.

Analiza fondului cinegetic, a factorilor de producţie cinegetică şi stabilirea

bonităţii fondului de vânătoare

Trecerea în revistă a factorilor care influenţează amenajarea fondurilor de vânătoare şi

stabilirea influentei pe care o poate avea fiecare dintre ei în condiţiile specifice ale
fondului care ne interesează şi cu referire la speciile din faună care populează terenul,
va permite o analiză pertinentă a fondului de vânătoare respectiv. În general, producţia

112
cinegetică depinde de un număr de factori, dintre care amintim: îmbunătăţirea
condiţiilor de hrănire naturală, hrănirea complementară, supravegherea raporturilor
dintre categoriile de consumatori, valorificarea capacităţii cinegetice, îmbunătăţirea
condiţiilor de adăpost şi linişte, supravegherea situaţiei apei, prevenirea şi combaterea
bolilor, îmbinarea intereselor agriculturii, zootehniei, turismului, silviculturii şi
industriilor din zonă cu cele ale faunei sălbatice, efectuarea selecţiei artificiale etc.

În amenajarea fondului de vânătoare se impune urmărirea permanentă şi nu doar

periodică a acestor factori, unii dintre ei suferind modificări rapide ce pot determina,
de cele mai multe ori, ameninţări adresa efectivelor şi calităţii faunei, ameninţări care,
destul de rapid pot conduce la pierderi uneori ireparabile, mai ales pentru speciile cu
efective mici, cu o rată mică a înmulţirii şi cu mijloace slabe de apărare sau adaptare la
noi condiţii, nefavorabile.

Analiza factorilor abiotici, biotici şi antropici care influenţează existenta speciilor de

vânat a înlesnit întocmirea aşa numitelor chei de diagnoză ecologică, prin care pentru
fiecare specie în parte în condiţiile date se poate evalua bonitatea fondului de
vânătoare, care se concretizează în efectivul optim ce poate vieţui la un moment dat pe
respectivul fond.

Cheile de diagnoză elaborate în decursul anilor începând cu anul 1967 şi perfecţionate

succesiv se prezintă în continuare într-o ultimă variantă, care a ţinut cont de rezultatele
cercetărilor efectuate. Ca şi în celelalte variante, în cea prezentă se regăsesc patru clase
de bonitate.

Managementul fondurilor de pescuit din apele de munte

Aceste fonduri de pescuit se constituie ţinând cont de calităţile apelor:

Delimitarea lor se face pe cât este posibil pe limite naturale. Apele sau porţiunile de
ape poluate vor fi constituite în fonduri separate. Numărătoarea fondurilor se face pe

113
judeţe. Pentru fiecare fond piscicol se va întocmi un studiu care va avea următorul
conţinut:

Cap. I. Descrierea generală a fondului de pescuit

Cap. II Studiul faunei

- principalele specii de peşti

- peştii secundari
- microfauna acvatică şi zooplanctonul
- hrana accesibilă
- bonitatea apei
- estimarea populaţiei piscicole (cantitativ şi calitativ)
Cap. III Modul actual de gospodărire

- amenajări existente
- paza fondului
- măsuri de îmbunătăţire a troficităţii apei
- măsuri de combatere a braconajului
- zone de refugiu
- producţia piscicolă
Cap. IV Măsuri pentru utilizarea cât mai completă a potenţialului salmonicol

- creşterea potenţialului nutritiv

- corectarea gradului de oxigenare
- diminuarea gradului de torenţialitate
- amenajări pentru promovarea puietului (topliţe etc.)
- creşterea capacităţii de adăpost a apei
Cap. V Studiu economic

Cap. VI Concluzii

Bibliografie - Anexe

În anexe se vor prezenta hărţi şi schiţe ale fondului de pescuit:

În zonele în care intervin modificări importante în fondul de pescuit, prin captarea apei
şi prin amplasarea unor bazine de acumulare, se departajează ape neinfluenţate de

114
acumulare şi ape influenţate de acumulare, aceasta determinând şi rearondarea
fondurilor de pescuit. Constituirea barajelor prejudiciază în mod grav existenta
salmonizilor în aval, producând pe perioada lucrărilor poluarea şi practic distrugerea
ecosistemului acvatic. Refacerea lui va fi cu atât mai lungă şi mai anevoioasă, cu cât
măsurile nu vor fi corespunzătoare şi mai ales cu cât va fi diminuat debitul apei. În
aceste situaţii se vor impune lucrări de îngustare şi amenajarea a albiei, deoarece
debitul nu mai poate asigura un luciu de apă de 30 – 40 cm adâncime, absolut necesar
existenţei salmonizilor. Pe cât posibil, se va păstra din motive ecologice şi economice
unul din maluri, iar celălalt va fi realizat prin mişcări de sol. Consolidarea lui se va
face cu plantaţii de anin, salcie, plop etc. repopularea cu peşte a acestor porţiuni se va
executa doar după ce prin lucrările de amenajare se va asigura, la un nivel satisfăcător,
capacitatea biogenică a apei.

Acumulările de apă determinate de amplasarea barajelor vor trebui constituite ca

fonduri de pescuit aparte, deoarece comportă o gamă de lucrări diferite, au o
productivitate specifică şi o populaţie piscicolă uneori destul de diferită de cea de pe
vechiul curs de apă. De altfel, este evident că fiecare fond de pescuit se constituie într-
un sistem unitar. În această accepţiune, prin unitatea de gospodărire piscicolă se
înţelege un tronson al unui curs de apă, un lac de acumulare, un lac natural etc., în care
condiţiile geografice, fizice, chimice şi biologice formează un ecosistem ce poate fi
gospodărit unitar. Pentru evitarea unor daune, pentru protecţia fondului piscicol,
pentru conservarea şi dezvoltarea normală a faunei piscicole din apele bazinului în
care se amplasează barajul se cer respectate următoarele condiţii, atât în construcţiile
executate, cât şi în exploatarea ulterioară a acumulării:

- în aval de baraj se va asigura un debit permanent pentru dezvoltarea normală

a faunei piscicole, debit ce, de regulă, minim 10% din debit dar nu va putea
fi mai mic de 100 l/s pentru fiecare metru lăţime al albiei din aval de captare;
- în albia din aval de baraj se vor executa lucrări de amenajare piscicolă;
- barajul va avea prevăzut prin construcţie o scară pentru peşti, cu scopul de a
asigura trecerea acestora în perioadele de înmulţire;

115
 - la intrarea apei în lacul de acumulare, în canalele de aducţiune, în staţiile de
pompare sau în turbine se va prevedea amplasarea unor dispozitive care să
împiedice accesul peştilor;
- înainte de inundare cuveta lacului va fi curăţată de cioate, resturi vegetale,
materiale de construcţii etc., iar apoi aceasta va fi nivelată pe cel puţin o
treime din suprafaţă, astfel încât să se poată pescui cu unelte din reţea; aceste
porţiuni vor fi menţionate de constructor pe harta lacului;
- pentru cazul când în aval de acumulare se vor executa crescătorii de
salmonide, se va asigura gratuit un debit minim de 0,5 mc/s pentru
alimentarea acestora;
- golirea lacului de acumulare se va face treptat, astfel încât să se evite
antrenarea faunei piscicole în aval de baraj; data efectuării operaţiunii de
golire va fi comunicată în scris beneficiarului folosinţei piscicole (Direcţia
Silvică sau Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi) cu
minim 10 zile înainte, pentru a putea lua măsuri în vederea salvării faunei
piscicole;
În general, prin aceste condiţii, precum şi prin alte măsuri şi prevederi se urmăreşte ca
prin lucrările executate să nu se producă dezechilibre ecologice care să afecteze
ireversibil starea actuală a cadrului natural.

Valorificarea piscicolă a apelor de munte este condiţionată de menţinerea capacităţii

de producţie ridicată şi, acolo unde este cazul, refacerea condiţiilor de existenţă prin
executarea unor lucrări şi amenajări corespunzătoare şi popularea sistematică cu
alevini. Se apreciază că este necesar să se asigure următoarele caracteristici
dimensionale pentru apă aptă existentei salmonizilor:

- înălţimea stratului de apă 15 – 30 cm

- lăţimea cursului de apă 2 m
- debitul minim 250 l/s
- viteza apei 0,5 m/s
Deoarece flora acvatică endogenă şi exogenă, ca şi fauna specifică condiţionează
existenta populaţiei piscicole, iar ele sunt dependente de debit şi mai ales de constanta

116
acestuia, acolo unde variaţiile debitului sunt mari, se apreciază că apele respective nu
pot fi luate în considerare pentru gospodărire salmonicolă intensivă.

Amenajarea apelor curgătoare. Se are în vedere pentru menţinerea sau ameliorarea

condiţiilor de existenţă necesare salmonizilor. Prin lucrările de amenajare se urmăreşte
pe de o parte realizarea de condiţii de adăpost pentru peşte, iar pe de altă parte
îmbunătăţirea caracteristicilor apei prin ameliorarea caracterului torenţial (unde este
cazul) şi oxigenare. Principalele lucrări de amenajare sunt pintenii, cascadele podite,
cascadele simple etc. Mijlocul artificial cel mai eficient se apreciază a fi cascada
podită care se execută ţinând cont de panta terenului, torenţialitatea albiei şi nevoile de
adăpost ale peştilor (fig. 29).

O mare atenţie se va acorda malurilor, care trebuie consolidate, vor fi apoi fixate
locurile de adăpat pentru vite, care se vor amenaja corespunzător, vegetaţia
arborescentă de pe maluri prin competiţie şi amplasare influenţează abundenta faunei
exogene, temperatura apei şi condiţiile de pescuit.

117
 Figura 29. Cascadă podită
a. secţiune transversală; b. secţiune longitudinală; c. vedere de sus (după P.
Decei)

Amenajarea lacurilor de retenţie. Urmăreşte, pe lângă obiectivul lor principal,

realizarea unor condiţii cât mai bune existentei şi valorificării peştilor. Astfel, se va
urmări şi aici consolidarea malurilor prin lucrări de împietruire şi pe mal de plantare
cu vegetaţie forestieră, unde este cazul. Crearea noului ecosistem acvatic este un
proces ce durează în linii mari cel puţin 6 – 8 ani. El poate fi ajutat prin introducerea
de plancton şi zooplancton din alte lacuri mai vechi, dar care se găsesc în condiţii
similare cu cel nou înfiinţat. O atenţie mare se va da acţiunii de populare cu peşte, care
va avea în vedere lanţurile trofice naturale, ceea ce implică adoptarea unor formule de
populare care să includă consumatori primari (boiştean, porcuşor, zglăvoc etc.), pe

118
lângă consumatori secundari ce sunt reprezentaţi în apele reci de păstrăvul indigen,
păstrăvul fântânel, lipan şi lostriţă.

Populările şi repopulările cu alevini vor urmări ca la fiecare hectar de luciu de apă

curgătoare să se asigure 10 000 alevini o dată la 3 ani, iar în lacuri 2 000 alevini, tot
la acelaşi interval.

Cultura în viviere se organizează în apele lacurilor care îndeplinesc condiţii optime

pentru existenta salmonizilor. Ele se execută din plasă de sârmă sau plastic, cu ochiuri
mici de 3 – 4 mm, montate pe un schelet metalic de rezistenţă de formă
dreptunghiulară având adâncimea de 2 – 4 m. Din 2 în 2 ani se introduc în aceste
viviere 10 000 alevini la hectar. Regimul de nutriţie este intensiv, comportând
utilizarea de furaje combinate granulate. Se estimează ca posibilă o producţie anuală
de 5 000 kg peşte la 1 ha de vivieră.

Mijloace de creştere a producţiei piscicole a apelor de munte

Creşterea efectivelor de salmonide se poate realiza prin măsuri de ocrotire şi de

amenajare a apelor. Măsurile de ocrotire se referă, în primul rând, la protejarea
fondurilor piscicole, la care se asociază crearea unor zone oprite pentru pescuit, ce
însumează 20 – 25% din luciul de apă, amplasate în locurile optime de dezvoltare a
speciilor salmonicole. În situaţia că pescuitul se face doar pe bază de autorizaţii, aceste
zone nu îşi mai găsesc justificarea. Acolo unde condiţiile o impun, perioada de pescuit
poate fi mult mai redusă sau se poate interzice pescuitul.

Pentru realizarea unor condiţii cât mai favorabile de creştere şi dezvoltare, pe lângă
măsurile de practicare a exploatărilor numai pe suprafeţe mici, regenerarea rapidă a
arboretelor etc., este indicat să se dea atenţie plantării malurilor pentru asigurarea
umbririi apei, deci evitarea încălzirii ei, cât şi pentru faptul că arborii adăpostesc o
entomofaună bogată, ce poate servi ca hrană peştilor.

119
Un rol însemnat în îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă îl joacă şi amenajările ce se
execută şi care vizează restabilirea unor condiţii ce au fost alterate de cauze naturale
sau artificiale. Dintre amenajările cele mai frecvent întâlnite, amintim:

Cascada podită. Constituită dintr-un buştean gros de 40 – 50 cm, se amplasează

perpendicular pe firul apei şi se încastrează în mal pe o lungime de 1,5 – 2 m, la
ambele capete. Peste el se aplică o podea lată cât albia şi lungă de 2,5 – 3,5 m, în
raport cu panta terenului. Partea din aval se fixează de buştean, având grijă ca
marginea să treacă peste acesta cu 40 – 50 cm, iar cea din amonte se fixează cu o
prăjină transversală şi se încastrează în fundul albiei, pentru a se evita dizlocarea
cascadei. Lateral se montează buşteni pentru a se evita erodarea malurilor, dar cel mai
bine se construiesc pe margini “căsoaie”. Apa care trece peste cascade, fiind dirijată de
două bile numite “abătătoare”, are o cădere de circa 50 cm, se oxigenează şi sapă o
bulboană în care păstrăvul îşi găseşte adăpost şi hrană. Aceste cascade creează cele
mai bune condiţii de dezvoltare pentru peşti. Obişnuit, ele se construiesc în apele ce au
fundul albiei erodabil şi maluri înalte (fig. 29).

Figura 30. Baraj de piatră

a. secţiune transversală; b. secţiune longitudinală

120
Barajul. Se execută din blocuri de stâncă şi bolovani pe porţiuni ale albiei cu eroziune
redusă, pentru ca apa să nu le dizloce. Amplasat transversal, barajul are o înălţime de
50 cm şi o lăţime de 80 – 100 cm, iar lungimea sa nu va depăşi 6 8 m. în aval, el va fi
susţinut de o bilă încastrată în ambele maluri. Lateral, dacă este cazul, malurile se
căptuşesc cu lespezi, pentru a se evita erodarea. În spatele barajului se formează o
porţiune de apă întinsă, adâncă şi mai liniştită, în care se vor dezvolta o faună şi o floră
mai bogate, iar peştii vor găsi mai uşor adăpost (fig. 30).

Cascada simplă. Se execută dintr-un buştean cu diametrul cu 35 – 40 cm, dispus

transversal peste curentul apei, şi se încastrează la ambele capete în mal, pe o lungime
de 1 – 2 m. în spatele lui se aşează fascine, bolovani şi pietriş, pentru ca apa să treacă
peste buştean şi să formeze o bulboană în aval. Aceste cascade sunt indicate pentru
apele cu maluri joase şi albia cu o lăţime sun 8 m. construcţia simplă, costul scăzut ca
şi posibilitatea de a fi executat de unul sau doi oameni, o fac avantajoasă în raport cu
alte amenajări (fig. 31).

Figura . Cascadă simplă

a. secţiune transversală; b. secţiune longitudinală

121
Pintenul. Se execută în apele care au o mare variaţie a debitului şi cu albii late.
Amplasarea lui se face în punctele în care curentul apei loveşte în mal. Sunt cunoscute
mai multe tipuri de pinteni, toate însă se amplasează oblic faţă de mal şi cu unul din
capete încastrat în el, fie că pintenul este format dintr-un perete de bârne, fie că este
format dintr-o “căsoaie”. În acest fel se evită erodarea malurilor şi, totodată, în apa
liniştită din spatele lor peştii găsesc adăpost şi hrană. Pintenii sunt indicaţi în apele în
care se practică plutăritul (fig. 32).

Scobitura în mal. Este, aşa cum sugerează denumirea, o excavaţie în mal executată cu
scopul de a oferi, în apele cu plutărit, un adăpost pentru peşti. Dimensiunile unei astfel

Figura 32. Pinten

de lucrări sunt de 1,5 – 2 m, atât în lungime, cât şi în lăţime. Dezavantajul ei constă în
faptul că se colmatează foarte repede.

Arborele ancorat. Este lucrarea cea mai uşor de realizat, recomandabilă în apele cu
adâncime mică şi maluri joase. Arborele, cu vârful înspre aval, necurăţat de crăci, se
ancorează cu sârmă de un punct de pe mal, în locuri în care apa îl erodează. Prezenţa
arborelui domoleşte curentul apei şi permite dezvoltarea unei bogate faune, iar pentru
păstrăvi constituie un loc de adăpost şi pândă (fig. 33).

122

Figura 33. Arbore ancorat

Capra. Este o construcţie mobilă, de formă piramidală, cu baza pătrată sau triunghi
echilateral, cu latura de 1 – 1,5 m. unul sau doi pereţi ai caprei se căptuşesc cu
scânduri pe o înălţime de 70 – 100 cm. La jumătatea înălţimii piramidei se execută o
platformă pe care se aşează bolovani pentru a asigura stabilitatea construcţiei. Capra se

Figura 34. Capră

aşează în albie cu partea căptuşită înspre amonte, pentru ca în spatele ei să rămână loc
de adăpost. Caprele se utilizează acolo unde nu se pot executa alte lucrări cu efect mai
mare (fig. 34).

Trecătorile sau “scările pentru peşti”. Sunt indicate în cazul obstacolelor naturale sau
artificiale mai înalte de 1 m şi care se găsesc pe cursul apei (figura). Trecătorile sunt
nişte canale săpate în mal, cu o pantă de 1 : 12 până la 1 : 15. Secţiunea canalului este
de 100 x 50 cm, iar apa trebuie să aibă o înălţime de cel puţin 20 cm pentru ca peştele
să poată trece. În unele situaţii se poate utiliza un canal în care se instalează palete de
retenţie a apei, de dimensiuni şi forme variabile (fig. ).

123
Figura 35. Trecătoare pentru peşti
a. vedere generală; b. detaliu
Se utilizează, de asemenea, scări cu despărţituri complete sau scara cu contracurent.
Aceasta din urmă constă dintr-un tub în interiorul căruia se amplasează nişte pinteni
aşezaţi în unghi ascuţit faţă de fundul tubului şi care sunt încovoiaţi cu vârful înăuntru.
Această construcţie creează un contracurent ce frânează curentul principal în clipa în
care apa din fundul scobiturii încearcă să treacă peste muchia pintenului.

Mai recent, în străinătate, la obstacole mai înalte se execută ascensoare electrice

automate, care transportă peştele în amonte.

Pentru împiedicarea braconajului, “scările pentru peşti” aflate în funcţiune trebuie

neapărat păzite, altfel ele devin curse din care peştii pot fi foarte uşor prinşi.

În cazul cursurilor de apă cu un grad de torenţialitate ridicat, se va avea în vedre

coroborarea lucrărilor de ameliorare şi corectare a torenţilor cu lucrările de amenajare
piscicolă, ca şi cu lucrările de interes hidroenergetic. În astfel de situaţii, soluţiile
adoptate pentru amenajarea piscicolă vor putea avea caracter de unicat vizând, în final,
menţinerea şi creşterea efectivului piscicol în noile condiţii.

Complexitatea amenajării ecosistemelor acvatice constă în faptul că, de cele mai multe
ori, această lucrare urmăreşte să redea mediului calităţi pe care acesta le-a pierdut,
adeseori din cauze antropogene. Reţeaua hidrografică a apelor de munte a suferit mai
puţin decât restul reţelei hidrografice influenţa unor factori legaţi de industrializare,
chimizări, defrişări etc.; este foarte probabil ca, sub raportul productivităţii piscicole,
apele de munte să fi avut de suferit şi din alte cauze, cum ar fi: braconajul, utilizarea
cursului de apă de către zootehnie şi construcţii etc. Ca urmare, pentru o mai bună
valorificare a apelor de munte, vor trebui asigurate, într-o mai mare măsură, lucrări de
întreţinere, protecţie şi creştere a potenţialului lor biologic. În această situaţie, o mai
mare atenţie în amenajarea lacurilor şi mai ales a celor de retenţie va asigura o
sensibilă creştere a producţiei piscicole.

În întreţinerea bazinelor acvatice, de mare importanţă este menţinerea şi consolidarea

malurilor. Astfel, locurile de adăpat trebuie amenajate corespunzător, sub forma unei
platforme parţial suspendate deasupra apei şi, bineînţeles, interzicerea adăpatului în
restul albiei. Defrişările în lungul apelor pot cauza efecte nedorite asupra condiţiilor de
existenţă a peştilor (temperatură, hrană etc.). Nu sunt însă de dorit ape complet

124
 umbrite, deoarece aceasta se repercutează negativ asupra varietăţii hranei animale şi
asupra dezvoltării vegetaţiei acvatice. Lucrările de corectare a albiei pot distruge
locurile de adăpost, vegetaţia acvatică şi pot produce dezechilibre între categoriile de
consumatori, fapt pentru care se cere păstrarea, pe lungimi cât mai mari, a cursului
natural.

Toate intervenţiile făcute prin diferitele lucrări amintite mai sus influenţează direct şi
indirect efectivul piscicol, fapt pentru care trebuie precizat că, alături de ele, se impun
de multe ori intervenţii cu efecte directe asupra componentei piscicole. Astfel,
recoltarea într-un anumit regim a efectivului piscicol poate favoriza o specie sau alte,
aşa cum o permite pescuitul cu caracter industrial. Păstrarea unor anumite raporturi
cantitative între specii duce la realizarea unui echilibru artificial. O altă cale o
constituie populările masive cu alevini sau chiar adulţi, care schimbă raporturile cu
ceilalţi componenţi ai ecosistemului, dar permit şi o intensă recoltare. Utilizarea
metodelor biologice prezentate, ca şi folosirea materialului selecţionat la repopulări,
stabilirea unor veritabile formule de populare a apelor, cum ar fi păstrăv – boiştean –
porcuşor, amenajarea locurilor de reproducere etc. pot influenţa, în mare măsură,
producţia piscicolă a apelor de munte.

Problema faunei de interes cinegetic si salmonicol în România constituie o

preocupare permanentă şi importantă, având în vedere valoarea sa biologică, economică
şi ştiinţifică a acestuia.
În general, preocupările organismelor administrative şi ştiinţifice s-au concentrat
pentru urmărirea unor obiective majore precum:
- Gestionarea durabilă a resurselor cinegetice si salmonicole
- Cunoaşterea şi conservarea biodiversităţii faunei
- Promovarea şi dezvoltarea formelor de învăţământ şi de pregătire pentru
toate nivelurile profesionale, ca şi a unei cercetări ştiinţifice eficiente
- Elaborarea unei legislaţii corespunzătoare atingerii acestor obiective

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

125
 1. Almăşan, H. - Stabilirea bonităţii pentru principalele specii de vânat – I.C.A.S.
2. Ankney, C.D. 1975. Neckbands contribute to starvation in female lesser snow
geese. J.Wild. Manage. 39:825-826.
3. Baumgartner, L.L. 1940. Trapping, handling, and marking fox squirels. J. Wildl.
Manage. 4:444-450
4. Bellrose, F.C., T.G. Scott, A.S. Hawkins, şi J.B. Low.1961 – Sex rations and age
rations in North American ducks. Ill. Nat. Hist. Surv. Bull. 27:391-174.
5. Bunge, M. 1967. Scientific research . I: The search for system. Springer-Verlag,
New York, N.Y. 536pp.
6. Caughley, G. 1977. Analysis of vertebrate population. John Wiley şi Sons, New
York, N.Y. 234pp.
7. Chiriţă, C. - Staţiuni forestier. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1997
8. Ciubotaru, A. - Exploatarea pădurilor. Lito. Atelierul de multiplicare al
Universităţii din Braşov, 1993
9. Ciortuz, I. - Amelioraţii silvice. E.D.P., Bucureşti, 1981
10. Cochran, W. G. 1963. Sambling techniques. Second ed. John Wiley şi Sons,
New York. 413pp.
11. Comşia, A.M. - Biologia şi principiile culturii vânatului. Editura
Academiei Bucureşti, 1981
12. Cotta, V. - Vânatul. Editura Ceres, Bucureşti, 1982
13. Cotta, V
Bodea, M - Vânatul României. Editura Ceres, Bucureşti, 1982
14. Dolby , G.R. 1982. The role of statistics in the methodology of the life
sciences. Biometrics 38: 1069-1083.
15. Florescu, I. - Silvicultură. E.D.P., Bucureşti, 1981
16. Gill, R.B. 1985 Wildlife research – an endangered species. Wild. Soc. Bull. 13:
580-587.
17. Ilie, E. -Marmota alpină. In V.P.R. nr. 6, 7, 8, 8 / 1994
18. Marcu, M. -Meteorologie şi climatologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti,
1983

126
 19. Negruţiu, A. - Bibliografia cinegetică română. Lito. Atelierul de
multiplicare al Universităţii din Braşov, 1974
20. Negruţiu, A. -Vânătoare şi salmonicultură. E.D.P., Bucureşti, 1983
21. Negruţiu, A. - Îndrumar de lucrări practice. Lito. Atelierul de
multiplicare al Universităţii din Braşov, 1986
22. Paşcovschi, S. şi Leandru, V. - Tipuri de pădure din R.P.R. Editura Agro –
Silvică de Stat, Bucureşti, 1958
23. Platt J.R. 1964. Strong inference. Science 146:347-353.
24. Popper, K.R. 1959. The logic of scientific discovery. Hutchinson and Co., London,
U.K. 480pp.
25. Rucăreanu, N. şi Leahu, I. - Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti, 1982
26.Randolph, S.E. – A tracking tehnique for comparing indidvual home ranges of small
mammals. J zool 170.509-520
27. Stănescu, V. - Dendrologie. E.D.P., Bucureşti, 1979
28. Thomas,A.E. 1975 Marking anuranus with silver nitrate. Herpetol. Rev.6:12.
29. Târziu, D. - Pedologie şi staţiuni forestiere. Lito. Atelierul de multiplicare al
Universităţii din Braşov, 1985
30. Târziu, D. şi Spârchez, Gh. - Elemente de geologie şi geomorfologie. Lito. Atelierul de
multiplicare al Universităţii din Braşov, 1992
31. Tukey, J.W. 1977. Exploratory data analysis. Addison-Wesley Publ. Co., Reading,
Mass. 688pp.
32. Western, D., and M.C. Pearl. 1989. Conservation for the twentyfirst century. Oxford
Univ. Press, New York, N.Y. 365pp.
33. Witting, O. - Economia vânatului. Editura Agro – Silvică, Bucureşti, 1960
34. Zar, J.H. 1984. Biostatistical analysis. Second ed. Prentice-Hall, Englewood Cliffs,
N.J. 718pp.

127