CENTRUL DE PREGĂTIRE ŞI INFORMARE

IAŞI
STANDARD OCUPAŢIONAL

Curs acreditat de MECTS şi MMFES

Domeniul: Agricultură, piscicultură, pescuit,

economia vânatului
Cod COR: 615401
Iaşi 2012
 PLAN CURS CINEGETICĂ
Istoria vânatului şi vânătorii;
Identificarea şi clasificarea speciilor de interes cinegetic;
Modul de organizare a populaţiei: clase de vârstă, mărimea
populaţiei;
Dinamica şi migraţia speciilor de interes cinegetic;
Mamiferele de interes cinegetic din România :
•Arealul în care îşi desfăşoară activitatea;
•Descrierea mamiferelor rare din România;
•Descrierea mamiferelor hibernante din România;
•Descrierea mamiferelor sălbatice din România;
Prezentarea mamiferelor la care vânătoarea este interzisă;
Păsările de interes cinegetic din România;
Noţiuni de anatomie a speciilor de interes cinegetic;
Terminologie de vânătoare;
Măsuri de ocrotire şi îngrijire a vânatului;
Hrănirea complementară a vânatului;
Amenajarea fondului de vânătoare;
Populări şi repopulări cu vânat;
• Metode de vânătoare:
• Metode de vânătoare colectivă;
• Metode de vânătoare cu ţevi lise;
• Metode de vânătoare speciale.
• Arme şi muniţie de vânătoare:
• Clasificarea armelor de vânătoare;
• Arme de vânătoare cu ţevi lise;
• Arme de vânătoare cu glonţ;
• Noţiuni de balistică;
• Tir vânătoresc;
• Echipament auxiliar de vânătoare;
• Câini de vânătoare;
• Organizarea vânătorii;
• Urmărirea vânatului rănit;
• Trofee şi expoziţii de vânătoare;
• Etică vânătorească;
• Legislaţie de interes vânătoresc.
 LUCRĂRI PRACTICE

• Elemente de morfologie şi anatomie a vânatului;

• Amenajarea parcurilor de vânătoare;
• Prezentarea speciilor la care vânătoarea este
permisă;
• Rase de câini;
• Arme şi muniţii;
• Metode de vânătoare.
 DESCRIEREA OCUPAŢIEI
Personalul de vânătoare îşi desfăşoară activitatea pe fondul de vânătoare şi are următoarele
responsabilităţi majore:
- asigură liniştea şi securitatea vânatului cu păr şi pene;
- amenajează hrănitori, scăldători şi sărării în cuprinsul fondului pe care le dotează cu hrană suplimentară;
- controlează starea de sănătate a inventarului cinegetic şi aplică măsurile profilactice stabilite de medicul
veterinar;
- realizează evaluarea, inventarierea şi selecţia efectivului cinegetic;
- realizează populări şi repopulări de specii de animale şi păsări destinate vânătorii; asigură condiţii optime
de reproducere şi creştere a tineretului;
- combate prin toate mijloacele braconajul, prinderea tineretului şi culegerea ouălor.
Personalul de vânătoare are relaţii de serviciu cu conducerea desemnată de gestionarul fondului
de vânătoare, a filialei de vânătoare căreia îi aparţine fondul de vânătoare şi organelor superioare acesteia, cu
personalul silvic ce gospodăreşte fondul silvic din aria sa de activitate, organele administraţiei de stat
(primărie, poliţie, jandarmerie).
Toate observaţiile privind vânatul, activităţile cu caracter cinegetic precum şi actele de braconaj sunt
raportate organelor ierarhice superioare.
Echipa de lucru a personalului de vânătoare este constituită din membrii asociaţiei (vânători) şi muncitori
nepermanenţi (calificaţi şi necalificaţi) şi desfăşoară activităţi numai pe raza fondului de vânătoare.
Personalul de vânătoare realizează instruirea persoanelor care participă la vânătoare în ce priveşte protecţia
muncii, a mediului şi normele PSI. De asemenea la vânătorile individuale cu autorizaţie - în care personalul
de vânătoare însoţeşte vânătorul – face instruirea acestuia în ce priveşte etica vânătorească şi utilizarea armei
şi muniţiei. Acelaşi lucru îl face ori de câte ori este numit conducătorul grupului de vânători la vânătorile
colective.
Personalul de vânătoare supraveghează creşterea, dezvoltarea şi înmulţirea vânatului, urmărind
realizarea bonităţii optime a fondului de vânătoare. Acesta are ca principale preocupări paza fondului de
vânătoare, supravegherea creşterii, dezvoltării şi înmulţirii vânatului, asigurarea hranei suplimentare a
vânatului, menţinerea sănătăţii tuturor speciilor de vânat, combaterea răpitoarelor, a braconajului ş.a.
 UNITĂŢI DE COMPETENŢĂ
Domeniu de competenţă Titlul unităţii

1. Comunicare interactivă
2. Efectuarea muncii în echipă
Fundamentale 3. Planificarea activităţilor proprii
4. Perfecţionarea pregătirii profesionale

Generale de domeniul de 5. Aplicarea normelor de sănătate şi securitate în muncă, de

activitate protecţia mediului şi de PSI
Specifice ocupaţiei 6. Asigurarea pazei fondului de vânătoare
7. Combaterea dăunătorilor speciilor de vânat
8. Asigurarea hranei vânatului
9. Prevenirea şi combaterea bolilor speciilor de vânat
10. Realizarea de construcţii şi amenajări vânătoreşti
11. Evaluarea şi selecţia vânatului
12. Organizarea recoltării vânatului
13. Popularea şi repopularea fondului de vânătoare
14. Utilizarea armei de vânătoare
 UNITATEA 1
COMUNICARE INTERACTIVĂ

Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară comunicării permanente cu membrii echipei
multidisciplinare, facilitând schimbul de informaţii necesar desfăşurării activităţilor.
Elemente de competenţă Criterii de realizare
1.1. Informaţiile sunt selectate cu atenţie şi verificate cu responsabilitate.
1.2. Informaţiile sunt transmise în mod clar, corect şi concis, folosind
limbajul de specialitate.
1. Transmite şi primeşte
1.3. Schimbul de informaţii este realizat cu operativitate.
informaţii
1.4. Transmiterea şi primirea de informaţii se realizează prin utilizarea
mijloacelor de comunicare adecvate.

2.1. Punctele de vedere proprii sunt comunicate deschis, pentru clarificarea

problemelor apărute.
2.2. Opiniile sunt susţinute cu argumente clare, prin intervenţii prompte,
pertinente, cu referire directă la subiectul abordat.
2.3. Discuţiile pe teme profesionale sunt dinamizate printr-o participare
2. Participă la discuţii pe activă la dezbaterea subiectelor.
teme profesionale 2.4. Discuţiile sunt purtate într-o manieră politicoasă, echilibrată,
respectându-se punctul de vedere al interlocutorului.
2.5. Eventualele divergenţe sunt rezolvate cu tact, într-o manieră
constructivă.
 Gama de variabile
Activităţi desfăşurate:
- asigurarea pazei fondului de vânătoare;
- combaterea dăunătorilor naturali ai vânatului;
- asigurarea hranei naturale şi complementare a vânatului;
- evaluarea efectivelor de vânat;
- prevenirea şi combaterea bolilor vânatului;
Membrii echipei multidisciplinare:
- personalul sanitar-veterinar (medic, tehnician);
- personalul silvic (inginer, tehnician, pădurar);
- personal medical uman (medic, asistent);
- personal agronom (inginer, tehnician);
- membri ai asociaţiei de vânătoare.
Informaţii documentare privind activităţile paznicului de vânătoare:
- material bibliografic referitor la biologia speciilor de vânat din teritoriu, nerăpitor (cu
păr: cerb carpatin, cerb lopătar, căprior, capră neagră, marmota, zimbru, mistreţ, iepure, veveriţă,
bizam; cu pene: cocoş de munte, cocoş de mesteacăn, găinuşa de alune, fazan, potârniche,
prepeliţa, porumbel, turturica, guguştiuc, dropie, gâşte sălbatice, raţe sălbatice, pelican, lebădă,
alte păsări de baltă) şi răpitor (cu păr: urs, lup, vulpe, câine enot, râs, pisică sălbatică, vidră,
viezure, jderi, dihori, nurcă, nevăstuică, hermelină; cu pene: vulturii, acvile, ulii, şoim, bufniţă,
cucuveaua, huhurez, ciuf de pădure, corb, cioară, stăncuţă, coţofană, gaiţă).
- material bibliografic referitor la mediul de viaţă a speciilor enumerate mai sus;
- instrucţiuni privind modul, criteriile şi perioadele de selecţie a vânatului;
- informaţii referitoare la bonitatea fondului şi a efectivelor de vânat din
teritoriu;
- informaţii privind cotele de recoltare de pe fondul de vânătoare;
- informaţii privind cadrul legislativ din domeniu;
- calendarul activităţilor vânătoreşti şi a vânătorilor organizate pe fond.
Mijloace specifice de transmitere a informaţiei:
- telefon mobil
- staţie radio
Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- limbajul specific domeniului cinegetic;
- utilizarea mijloacelor de comunicare.
La evaluare se urmăreşte:
- promptitudinea şi corectitudinea cu care culege şi/sau transmite informaţiile;
- eficienţa cu care utilizează terminologia specifică;
- spiritul constructiv cu care prezintă opiniile şi dezbate problemele
profesionale în cadrul discuţiilor în grup.
 UNITATEA 2
EFECTUAREA MUNCII ÎN ECHIPĂ
Descriere
Unitatea descrie competenţa necesară pentru identificarea rolului propriu în cadrul
echipei şi implicarea în realizarea sarcinilor curente la locul de muncă.
Elemente de competenţă Criterii de realizare
1.1.. Rolul în cadrul echipei este identificat corect, în conformitate cu tipul
activităţii de executat.
1.2.. Atribuţiile individuale sunt identificate de către fiecare membru al
1. Identifică rolul în cadrul echipei în funcţie de sarcinile de realizat.
echipei 1.3. Sarcinile comunicate sunt clarificate cu promptitudine în scopul
evitării unor eventuale neînţelegeri.
1.4. Termenele de realizare a sarcinilor individuale sunt identificate în timp
util.
2. Se implică în realizarea 2.1. Sarcinile individuale sunt îndeplinite conform planificării realizate cu
sarcinilor echipei echipa
2.2. Lucrul în echipă se realizează respectând raporturile ierarhice şi
funcţionale.
2.3. Obiectivul echipei este îndeplinit printr-o manieră de lucru unanim
acceptată.
2.4. Eventualele necorelări ale activităţii proprii cu activitatea celorlalţi
membri ai echipei sunt soluţionate în timp util.
 Gama de variabile
Membrii echipei:
- membrii asociaţiei de vânătoare (vânători);
- muncitori calificaţi nepermanenţi la construcţiile vânătoreşti (observator, cabană,
bordei de pândă);
- muncitori necalificaţi nepermanenţi la amenajări vânătoreşti (poteci, hrănitori) şi
lucrarea ogoarelor de hrană suplimentară.
Activităţi la care se lucrează în echipă, în cadrul căreia paznicul de vânătoare
participă cu „sarcini individuale”:
- patrulări pe fondul de vânătoare;
- asigurarea hranei, apei şi sării vânatului;
- evaluarea şi selecţia efectivelor de vânat;
- realizarea de construcţii şi amenajări vânătoreşti;
- combate răpitoarele;
- combaterea braconajului.
Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- activităţi/sarcini desfăşurate în echipă;
- schema organizatorică, raporturi ierarhice şi funcţionale;
- norme de timp ale activităţilor specifice.
La evaluare se urmăreşte:
- capacitatea de integrare într-un colectiv şi de colaborare cu ceilalţi membri ai echipei;
- capacitatea individuală de preluare şi executare a sarcinilor încredinţate într-un
interval de timp prestabilit, în corelare cu obiectivul general al echipei şi în strânsă legătură cu
sarcinile celorlalţi membri ai echipei.
 UNITATEA 3
PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII PROPRII
Descriere
Unitatea descrie activităţile de planificare a activităţii proprii.
Elemente de competenţă Criterii de realizare

1.1. Lucrările sunt identificate în funcţie de planul de activitate stabilit de

asociaţia de vânători.
1. Identifică lucrările de
1.2. Etapele şi secvenţele de realizare a lucrărilor sunt stabilite adecvat
executat
tipului de lucrare şi termenului de finalizare.

2.1. Resursele de materiale şi echipamentele sunt stabilite corect în

funcţie de tipul lucrării şi de timpul alocat finalizării lucrării.
2.2. Timpul necesar realizării fiecărei etape este stabilit în mod realist, în
2. Stabileşte şi alocă resursele vederea încadrării în termenul de finalizare.
2.3. Necesarul de materiale şi echipamente este stabilit exact, cu
încadrarea în normele de consum specifice.

3.1. Planificarea activităţii şi a succesiunii etapelor de lucru este făcută în

funcţie de timpul total alocat
3. Planifică activităţile 3.2. Planificarea activităţilor se face în funcţie de tipul lucrării.
proprii 3.3. Planificării activităţii este făcută ţinând seama de eventualele situaţii
ce pot afecta încadrarea în termenul final.
 Gama de variabile
Tipul de lucrări de executat:
- realizarea pazei fondului de vânătoare;
- asigurarea hranei naturale şi suplimentare vânatului;
- realizarea de construcţii şi amenajări vânătoreşti;
- evaluarea şi selecţia vânatului;
- combaterea dăunătorilor;
- prevenirea şi combaterea bolilor vânatului.
Resurse de materiale şi echipamente:
- unelte, scule, dispozitive;
- arma de serviciu, muniţia necesară, binoclu, condica de serviciu;
- substanţe pentru dezinfecţie şi medicamente;
- utilaje;
- combustibil;
- echipament de protecţie.
 Situaţii care afectează desfăşurarea activităţii:
- calamităţi naturale;
- accidente de muncă;
- discontinuităţi în aprovizionare;
- echipa de lucru incompletă;
- nerespectarea normelor de protecţia muncii, de prevenire şi stingere a
incendiilor.
Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- etapele de lucru şi norme de timp alocate fiecăreia;
- materiale şi echipamente şi norme de consum;
- instrucţiuni şi proceduri de lucru;
La evaluare se urmăreşte:
- aprecierea corectă a complexităţii sarcinilor;
- capacitatea de identificare a activităţilor ce trebuie planificate în atingerea
obiectivelor de realizat, stabilirea priorităţilor şi încadrarea în normele de lucru şi de
timp;
- capacitatea de a planifica o lucrare şi de a respecta normele stabilite.
 UNITATEA 4
PERFECŢIONAREA PREGĂTIRII PROFESIONALE
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară identificării nevoilor de instruire
precum şi însuşirii şi aplicării de noţiuni adecvate progresului din domeniu, prin
participarea eficientă la forme de perfecţionare profesională.
Elemente de Criterii de realizare
competenţă
1.1. Autoevaluarea nivelului de pregătire se face permanent prin raportare la cerinţele tehnice,
1. Identifică nevoile de legislaţia şi normele aferente.
instruire 1.2. Necesarul de pregătire este evaluat corect prin compararea nivelului de cunoştinţe
propriu, cu evoluţia şi cerinţele din domeniu.
2.1. Publicaţiile de specialitate sunt identificate şi studiate periodic, în urma selectării atente a
subiectelor de interes.
2.2. Autoinstruirea se face eficient, astfel încât să se asigure satisfacerea necesarului de
2. Identifică sursele de instruire identificat.
autoinstruire 2.3. Autoinstuirea se face permanent, utilizând toate mijloacele accesibile.
2.4. Autoinstruirea asigură cunoştinţele cerute de ritmul schimbării echipamentului din dotare
sau a schimbării documentaţiilor şi a instrucţiunilor de exploatare şi/sau a altor reglementări.
3.1. Participarea la cursuri/instruiri este activă şi eficientă, cunoştinţele predate fiind însuşite
în totalitate.
3.2. Instruirea asigură nivelul de cunoştinţe cerut de progresul tehnic în domeniu precum şi de
3. Participă la formare
noile reglementãri apărute.
profesională
3.3. Evaluarea rezultatelor instruirii dovedeşte însuşirea corect a cunoştinţelor predate şi
capacitatea de a le aplica.
 Gama de variabile
Surse de informare pentru instruire:
- reviste şi publicaţii de specialitate, ziare, cursuri de specializare, Internet.
Mijloace de autoinstruire:
- studierea revistelor şi publicaţiilor de specialitate, presă, radio, TV, Internet;
- discuţii cu colegi şi specialişti;
- studierea instrucţiunilor de operare/exploatare a echipamentelor uzuale;
- studierea legislaţiei specifice, precum şi punerea la punct cu modificările
survenite.
Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- noutăţile tehnice din domeniu (practici, metode, proceduri, echipamente);
- reglementari legislative.
La evaluare se va urmări:
- capacitatea de a identifica sursele de instruire şi a le exploata eficient;
- capacitatea de autoevaluare a cunoştinţelor şi a nevoii de instruire;
- exploatarea corectă a noilor echipamente din dotare;
- participarea la forme de pregătire profesională şi aplicare în practică.
 UNITATEA 5
APLICAREA NORMELOR DE SĂNĂTATE ŞI SECURITATE ÎN MUNCĂ, DE PROTECŢIA
MEDIULUI ŞI DE PSI
Descriere
Unitatea descrie modul de respectare a normelor de sănătate şi securitate în muncă, de protecţia
mediului şi de prevenire a stingerii incendiilor, în timpul realizării activităţilor desfăşurate de paznicul de
vânătoare.
Competenţă Criterii de realizare
1.1. Legislaţia şi normele de sănătate şi securitate în muncă şi a mediului sunt însuşite şi aplicate în
conformitate cu specificul locului de muncă.
1. Aplică normele de sănătate şi 1.2. Însuşirea corectă a procedurilor de protecţia muncii şi a mediului este asigurată prin participarea la
securitate în muncă şi de protecţia instructajul periodic.
mediului 1.3. Echipamentul de protecţie este complet, conform lucrărilor de executat.
1.4. Echipamentul de protecţie este întreţinut şi păstrat în conformitate cu procedura specifică locului de
muncă
2.1. Activitatea la locul de muncă se desfăşoară în condiţii de securitate, respectând normele PSI.
2.2. Procedurile PSI sunt însuşite prin participarea la instructajele periodice şi aplicaţiile practice.
2. Aplică normele PSI 2.3. Echipamentele şi dotările de stingere a incendiilor sunt identificate corect şi rapid, conform
normativelor de acţionare.
3.1. Pericolele potenţiale sunt identificate rapid şi cu atenţie pe întreaga perioadă a desfăşurării activităţii
şi sunt raportate prompt persoanelor abilitate, conform procedurilor specifice locului de muncă.
3. Raportează pericolele apărute 3.2. Starea tehnică a echipamentelor de protecţie şi de stingere a incendiilor este verificată periodic, în
la locul de muncă conformitate cu normele specifice şi este raportată persoanelor abilitate..

4.1. Accidentul apărut este semnalat prin contactarea cu promptitudine a persoanelor din serviciile
abilitate, conform procedurilor specifice.
4. Aplică procedurile de urgenţă şi 4.2. Primul ajutor este acordat rapid şi corect în conformitate cu tipul accidentului produs.
de evacuare 4.3. Măsurile de urgenţă şi de evacuare sunt aplicate rapid şi cu luciditate, în ordine, respectând
procedurile specifice locului de muncă.
4.4. Echipamentul de intervenţie este utilizat conform normelor de protecţia muncii şi de PSI aplicabile.
 Gama de variabile
Lucrări executate care solicită purtarea echipamentului de protecţie:
- paza fondului de vânătoare;
- asigurarea hranei complementare;
- realizarea de construcţii şi amenajări vânătoreşti;
- folosirea armei la evaluarea şi selecţia vânatului;
- prevenirea şi combaterea dăunătorilor;
Legislaţia şi normele de sănătate şi securitate în muncă şi de protecţia mediului şi
PSI se referă la:
- norme de sănătate şi securitate în muncă şi de protecţia mediului la paza fondului de
vânătoare (purtarea uniformei şi armei de serviciu, depozitarea deşeurilor);
- norme de sănătate şi securitate în muncă şi de protecţia mediului la asigurarea hranei
vânatului (utilizarea corectă a uneltelor şi utilajelor folosite la cultivarea ogoarelor de hrană,
îngrijirea, recoltarea, depozitarea şi administrarea acesteia, depozitarea deşeurilor);
- norme de sănătate şi securitate în muncă şi de protecţia mediului la realizarea de
construcţii şi amenajări vânătoreşti (purtarea echipamentului de protecţie şi utilizarea corectă a
uneltelor folosite, depozitarea deşeurilor);
- norme de sănătate şi securitate în muncă privind folosirea armei de serviciu şi a
muniţiei la selecţia vânatului şi combaterea dăunătorilor acestora;
- norme de sănătate şi securitate în muncă şi de protecţia mediului la folosirea
substanţelor toxice în prevenirea şi combaterea dăunătorilor mediului de viaţă a vânatului.
Accidente posibile:
- răniri din cele mai grave sau moartea
Echipamente pentru prevenirea şi stingerea incendiilor:
- lopeţi, sape, stingătoare
Echipament de protecţie:
- uniformă;
- salopetă;
- halat;
- mânuşi;
- arma de serviciu.
Sisteme de avertizare:
- luminoase;
- sonore;
- sisteme de comunicaţii;
- culori de securitate.
 Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- noţiuni de legislaţie a muncii;
- norme de protecţia muncii generale şi specifice pentru agricultură, zootehnie
şi silvicultură;
- norme PSI;
- modul de utilizarea a echipamentelor protecţia muncii şi PSI;
- sisteme de siguranţă şi de protecţie ale utilajelor folosite;
- caracteristicile fizico-chimice ale materialelor cu care se lucrează;
- măsuri de prim ajutor specifice fiecărui tip de accident;
- folosirea armei de serviciu.
La evaluare se urmăreşte:
- aplicarea corectă a normelor de sănătate şi securitate în muncă şi de protecţia
şi prevenire şi stingere a incendiilor;
- capacitatea de a acţiona rapid, în ordine şi eficace în caz de accident;
- modul de utilizare a sculelor, uneltelor, utilajelor cu respectarea normelor de
sănătate şi securitate în muncă şi de PSI;
- acordare adecvată şi operativă a primului ajutor în caz de accident;
- capacitatea de decizie şi de reacţie în situaţii neprevăzute.
 UNITATEA 6
ASIGURAREA PAZEI FONDULUI DE VÂNĂTOARE
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară asigurării pazei fondului de vânătoare,
observării stării de sănătate a vânatului şi identificării actelor de braconaj.
Elemente de competenţă Criterii de realizare
1.1. Patrulările se efectuează cu rigurozitate, pe baza graficului stabilit de asociaţia de
vânători.
1.2. Patrulările se fac utilizând materiale specifice necesare.
1. Patrulează pe fondul de 1.3. Eventualele aspecte anormale privind starea de sănătate a vânatului sunt identificate
vânătoare operativ şi sunt consemnate corect în condica de serviciu.
1.4. Migraţiile vânatului constatate sunt urmărite atent şi înregistrate corect.
1.5. Patrulările sunt efectuate cu asigurarea liniştii şi ocrotirii vânatului.
2.1. Actele de braconaj sunt identificate cu promptitudine prin metode specifice.
2.2. Actele de braconaj sunt identificate cu responsabilitate, în vederea asigurării ocrotirii
2. Identifică şi vânatului.
instrumentează actele de 2.3. Procesele verbale de contravenţie / infracţiuni sunt întocmite corect, conform
braconaj prevederilor legale.
2.4. Informarea organelor competente asupra actelor de braconaj constatate este operativ
realizată.
3.1. Confiscarea vânatului braconat se face conform prevederilor legale, consemnând în
condica de serviciu cantitatea şi calitatea acestuia.
3.2. Predarea vânatului braconat la asociaţie se face operativ, pe bază de documente legale.
3. Predă vânatul braconat 3.3. Reţinerea mijloacelor de braconaj se face cu fermitate, respectarea prevederilor legale.
3.4. Mijloacele de braconaj reţinute sunt depuse la filială, pe bază de inventar.
 Gama de variabile
Materiale utilizate la patrulare:
- mapa cu legi aplicabile în domeniu;
- statutul asociaţiei de vânătoare;
- arma de vânătoare şi de pază;
- binoclu;
- condica de serviciu;
- telefon mobil, staţie de emisie/recepţie;
- mijloc de transport.
Observarea stării de sănătate a vânatului presupune:
- patrulări permanente pe fondul de vânătoare;
- depistarea manifestărilor anormale ale vânatului;
- identificarea cadavrelor şi stabilirea cauzelor decesului;
La patrulare se consemnează în condica de serviciu:
- zona acoperită prin patrulare;
- observaţiile realizate privind starea de sănătate a vânatului;
- amplasarea curselor pentru răpitoare şi a momelilor otrăvite;
- locurile de hrană, adăpat şi împerechere şi fătare a vânatului cu păr răpitor şi nerăpitor;
- ariile de refugiu, depunerea ouălor, cuibăritul şi creşterea puilor vânatului cu pene, răpitor şi
nerăpitor;
- lucrările efectuate pe fondul de vânătoare (construcţii, amenajări, cultivarea ogoarelor de hrană,
administrări de hrană suplimentară etc.);
- evidenţa contravenţiilor şi infracţiunilor depistate cu ocazia patrulării.
Metode de identificare a actelor de braconaj:
- informaţii primite de la populaţie;
- prinderea în flagrant a braconierilor;
- control a mijloacelor de transport suspecte;
- legitimarea persoanelor suspectate de acte de braconaj.
Organe informate asupra producerii actelor de braconaj:
- conducerea asociaţiei de vânătoare;
- poliţia locală;
- jandarmeria locală.
Mijloace de braconaj:
- capcane;
- arme de vânătoare şi alte arme;
- utilizarea câinilor;
- utilizarea farurilor;
- barcă.
Documente întocmite la predarea vânatului braconat:
- procesul verbal de constatare;
- specia, numărul exemplarelor şi cantitatea.
 Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- Legea privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor;
- Legea fondului cinegetic şi protecţiei vânatului;
- Statutul asociaţiei de vânătoare;
- metodele de braconaj;
- metode de prevenire şi combatere a braconajului;
- extras din Codul Penal al României;
- întocmirea documentelor de predare a vânatului braconat.
La evaluare se urmăreşte:
- rigurozitatea, corectitudinea, capacitatea de observare şi
discernământul cu care patrulează pe fondul de vânătoare;
- operativitatea, fermitatea şi corectitudinea în aplicarea legii la
identificarea şi tratarea actelor de braconaj.
 UNITATEA 7
COMBATEREA DĂUNĂTORILOR SPECIILOR DE VÂNAT
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară identificării dăunătorii naturali şi combaterii
acestora, utilizând cele mai eficiente metode.
Elemente de competenţă Criterii de realizare
1.1. Speciile de dăunători naturali sunt identificate cu atenţie, în ordinea corectă de
prioritate.
1. Identifică dăunătorii 1.2. Dăunătorii naturali sunt identificaţi cu rigurozitate, utilizând metode specifice.
naturali 1.3. Dăunătorii naturali sunt identificaţi cu atenţie, luând măsurile de protecţie a muncii
care se impun.
2.1. Efectivele speciilor de dăunători identificate sunt estimate corect, prin metode
adecvate.
2. Evaluează efectivele de 2.2. Efectivele speciilor de dăunători estimate sunt corect consemnate în condica de
dăunători naturali serviciu.
2.3. Numărul de exemplare ce trebuie eliminate este apreciat cu discernământ, prin
compararea efectivelor reale cu cele normale.
3.1. Metoda de combatere cea mai eficientă este aleasă adecvat situaţiei, cu respectarea
legislaţiei.
3. Aplică metode de 3.2. Metoda de combatere este aplicată cu profesionalism, împreună cu echipa de lucru.
combatere a dăunătorilor 3.3. Combaterea dăunătorilor se efectuează cu încadrarea în graficul de lucru.
3.4. Combaterea dăunătorilor se face utilizând mijloace specifice, cu respectarea normelor
de protecţia muncii, protecţia mediului şi de PSI specifice.
4.1. Recoltarea dovezilor de combatere se face cu precizie, utilizând unelte adecvate.
4.2. Recoltarea însemnelor specifice de combatere a dăunătorilor se face cu atenţie şi
4. Recoltează dovezile îndemânare, respectând normele de protecţia muncii şi de protecţie a mediului specifice.
combaterii dăunătorilor 4.3. Însemnele de combatere a dăunătorilor sunt transmise operativ la asociaţia de vânători,
pe baza de documente legal întocmite.
 Gama de variabile
Specii de dăunători naturali şi ordinea de prioritate:
- cu păr: şacali, câini sălbatici, vulpi, pisici hoinare;
- cu pene: ciori grive, coţofene, gaiţe;
Materiale necesare la combaterea dăunătorilor:
- arma de vânătoare;
- binoclu;
- cuţite;
Metode de combatere a dăunători lor naturali cu păr:
- împuşcare;
- capcane mecanice;
- prinderea puilor.
Mijloace de combatere a dăunătorilor naturali cu pene:
- împuşcare;
- distrugerea ouălor din cuiburi;
- distrugerea puilor.
Dovezi de combatere a dăunătorilor naturali (însemne vânătoreşti):
- urechile la câinii hoinari şi pisici, ghearele la ciori, coţofene şi gaiţe
Unelte de recoltare a dovezilor de combatere a dăunătorilor naturali:
- (cuţit, cleşti, foarfeci).
 Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- dăunătorii naturali;
- noţiuni de etologie a dăunătorilor naturali;
- metodele de evaluare a efectivelor de specii de dăunători;
- normative privind efectivele de dăunători;
- metodele de combatere;
- mijloace de combatere;
- organizarea combaterii;
- prevederile legilor în domeniu.
La evaluare se urmăreşte:
- spiritul de observaţie şi analiză la evaluarea efectivelor de vânat;
- perseverenţa, discernământul şi operativitatea în aplicarea metodelor
de combatere a dăunătorilor;
- eficienţa şi spiritul de lucru în echipă cu grupa de vânători, la
combaterea dăunătorilor.
 UNITATEA 8
ASIGURAREA HRANEI VÂNATULUI
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară asigurării hranei vânatului, pe lângă flora
spontană, din produse obţinute din culturi agricole de specii furajere şi din pădure (frunzare,
fructe şi seminţe depozitate), constituind sursa de hrană complementară.
Elemente de Criterii de realizare
competenţă
1.1. Sursele de hrană naturală sunt identificate cu atenţie, adecvat speciei de vânat.
1.2. Sursele de hrană naturală sunt identificate în funcţie de efectivul de specii de vânat
1. Identifică sursele de estimat.
hrană naturală 1.3. Sursele de hrană naturală sunt identificate corect şi cu rigurozitate, ţinând seama
de influenţa factorilor de mediu.
2.1. Cultivarea suprafeţelor agricole cu specii furajere se face pe baza planului de
2. Produce hrana cultură stabilit de asociaţia vânătorilor.
complementară 2.2. Lucrările agricole sunt executate corect şi la timp, utilizând unelte/utilaje adecvate.
2.3. Îngrijirea culturilor agricole se face permanent, adecvat stării de vegetaţie.
3.1. Hrana complementară cu sare este introdusă în hrănitori, locuri special amenajate
periodic sau ori de câte ori este nevoie.
3.2. Hrana complementară/sarea este asigurată conform necesarului calculat pentru
perioadele critice.
3. Distribuie hrana 3.3. Hrana complementară/sarea este distribuită în cantităţi necesare, în funcţie de
complementară efectivele estimate.
3.4. Distribuirea hranei complementare este consemnată conştiincios în condica de
serviciu.
 Gama de variabile
Surse de hrană naturală:
- păşuni, fâneţe;
- suprafeţe păduroase (ghindă, jir, fructe de pădure, ciuperci, lăstari, arbuşti);
Factori de mediu care influenţează sursele de hrană naturală:
- solul, temperatura, precipitaţiile;
Surse de hrană complementară:
- ogoare cultivate cu plante furajere (orz, ovăz, porumb, sfeclă, morcovi, varză
furajeră, lucernă, rapiţă furajeră, lupin etc.);
- nutreţuri combinate;
- seminţe şi fructe de pădure depozitate;
- frunzare.
Lucrări agricole: - lucrarea solului, semănat, mobilizat solul, erbicidat,
treierat, recoltat, depozitat.
Perioade critice: secetă, ger, exces de apă.
Unelte agricole: sape, cazmale, seceri, coase, foarfeci, topoare.
Utilaje agricole: tractor, plug, semănătoare, cultivator, cositoare, remorcă.
 Ghid pentru evaluare
Cunoştinţe necesare se referă la:

- specii de plante furajere pentru hrana vânatului;

- specii de plante din flora spontană;

- noţiuni tehnice de bază privind cultura plantelor furajere;

- noţiuni despre recoltarea şi depozitarea plantelor furajere;

- necesarul de hrană.

La evaluare se urmăreşte:

- capacitate de observaţie la identificarea surselor de hrană din flora spontană;

- operativitate, conştiinciozitate şi responsabilitate în producerea şi distribuirea

hranei complementare necesare şi a sării;

- rigurozitate şi responsabilitate la realizarea, îngrijirea, recoltarea şi

depozitarea producţiei furajere.

PREVENIREA ŞI COMBATEREA BOLILOR VÂNATULUI
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară prevenirii şi combaterii bolilor vânatului.
Elemente de competenţă
1. Identifică vânatul bolnav
2. Aplică măsuri de
prevenire a bolilor
vânatului
3. Aplică măsuri de
combatere a bolilor
UNITATEA 9
Criterii de realizare
1.1. Vânatul bolnav este identificat corect, pe baza comportamentului constatat la acesta.
1.2. Semnele de boală sunt analizate cu atenţie, în scopul formulării înştiinţării către
laboratorul veterinar.
1.3. Informaţiile referitoare la vânatul bolnav sunt consemnate în condica de serviciu, cu
toate detaliile relevante.
1.4. Probele prelevate sunt transmise laboratorului veterinar, respectând normele de
securitatea muncii şi protecţia mediului.
2.1. Dezinfectarea hrănitorilor, depozitelor de hrană şi adăpătorilor se face cu atenţie,
folosind substanţe omologate.
2.2. Hrana complementară este tratată cu antibiotice şi vitamine, după caz.
2.3. Distribuirea hranei tratate se face cu operativitate, după îndepărtarea dăunătorilor.
2.4. Hrana tratată este dispusă cu responsabilitate, în locurile frecventate de vânat.
2.5. Verificarea consumării de către vânat a hranei tratate se face cu atenţie, în timp util.
2.6. Aplicarea recomandărilor sanitar-veterinare se face cu perseverenţă şi corectitudine,
adecvat speciilor de vânat din fondul de vânătoare.
3.1. Materialele de combatere a bolilor sunt folosite cu discernământ, în funcţie de gravitatea
şi gradul de răspândire a bolii vânatului.
3.2. Cazurile netratabile sunt eliminate operativ, prin împuşcare.
3.3. Cadavrele animalelor sunt îngropate/incinerate în locuri special amenajate, respectând
normele de protecţia muncii, de protecţia mediului şi de PSI:
3.4. Pericolele potenţiale de transmitere a bolilor vânatului la animalele domestice din raza
fondului de vânătoare sunt transmise operativ prin mijloace adecvate.
3.5. Actele doveditoare ale vaccinării antirabică şi dehelmintizare a câinilor ce însoţesc
turmele de oi sunt verificate cu responsabilitate.
 Gama de variabile
Substanţe dezinfectante: var, clor,
Materiale de prevenire:
- hrana tratată cu vaccinuri şi/sau antibiotice;
- sare iodată;
- saci de unică folosinţă,
- mănuşi, mască.
Comportamentul vânatului bolnav presupune:
- somnolenţă;
- mers (zbor) anormal;
- salivare abundentă.
Semne de boală:
- simptome specifice anumitor boli;
- sângerare;
- paralizie (parţială/totală).
Informaţii consemnate, referitoare la vânatul bolnav:
- data şi locul găsirii animalului bolnav sau decedat;
- descrierea manifestărilor bolii.
Mijloace de comunicare a pericolului de transmitere a bolii:

- panouri avertizoare;

- stabilirea focarelor şi delimitarea zonei de carantină;

- bariere sanitare;

- informare prin mass media;

- telefon mobil;

- comunicare directă;

- staţie radio.

Materiale de combatere:

- arma de serviciu;

- sapă, lopată, târnăcop;

- var, clor;

- mănuşi de protecţie, mască de protecţie, saci de polietilenă.

 Ghid pentru evaluare

Cunoştinţele necesare se referă la:

- bolile vânatului;

- noţiuni de etologia vânatului bolnav;

- instrucţiuni de prevenirea şi combaterea vânatului bolnav;

- norme de protecţia muncii, protecţia mediului şi de PSI aplicabile.

La evaluare se urmăreşte:

- responsabilitate, conştiinciozitate şi perseverenţă la aplicarea măsurilor

adecvate de prevenire a bolilor vânatului;

- capacitate de observaţie şi de analiză a vânatului bolnav, în scopul combaterii

bolilor;

- rigurozitate, responsabilitate şi discernământ la combaterea bolilor vânatului.

 UNITATEA 10
REALIZAREA DE CONSTRUCŢII ŞI AMENAJĂRI VÂNĂTOREŞTI
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară executării şi amplasării de construcţii mici şi
amenajări vânătoreşti, în cadrul fondului de vânătoare.
Elemente de competenţă Criterii de realizare
1.1. Necesitatea de construcţii şi amenajări vânătoreşti este identificată cu discernământ, adecvat
situaţiei fondului de vânătoare.
1. Identifică necesitatea construcţiilor şi 1.2. Necesitatea de construcţii şi amenajări vânătoreşti este identificată corect, pentru menţinerea sub
amenajărilor vânătoreşti control a vânatului.
1.3. Necesitatea amplasării de construcţii vânătoreşti este stabilită de comun acord cu membrii
echipei şi cu asociaţia vânătorilor.

2.1. Materialele necesare sunt achiziţionate cu acte legale, pe bază de devize.

2. Asigură materialele şi uneltele 2.2. Materialele achiziţionate sunt de calitate corespunzătoare şi în cantitate suficientă.
necesare 2.3. Uneltele necesare sunt adecvate şi funcţionale.
2.4. Materialele şi uneltele necesare sunt asigurate în timp util şi sunt depozitate la locuri adecvate.

3. Stabileşte locul de amplasare
3.1. Locul de amplasare a viitoarelor construcţii şi amenajări este stabilit împreună cu echipa de
lucru.
3.2. Stabilirea locului de amplasare se face în timp util, pentru realizarea funcţionalităţii
construcţiilor şi amenajărilor vânătoreşti în sezonul rece.
3.2. Locul de amplasare este stabilit cu discernământ, în funcţiile de caracteristicile funcţionale şi
constructive ale obiectivului de realizat.

4.1. Construcţiile şi amenajările sunt executate adecvat destinaţiei acestora.

4. Execută construcţii mici şi amenajări
vânătoreşti
4.2. Construcţiile şi amenajările sunt executate corect, respectând documentaţia tehnică şi normele
specifice de protecţia muncii, protecţia mediului şi de P.S.I.
4.3. Construcţiile şi amenajările existente sunt recondiţionate cu oportunitate, folosind materiale
adecvate.
4.4. Construcţiile şi amenajările sunt realizate utilizând raţional şi eficient materialele şi uneltele.
4.5. Realizarea construcţiile şi amenajărilor este consemnată operativ în condica de serviciu.
 Gama de variabile
Situaţii în care se impune realizarea de construcţii mici şi amenajări vânătoreşti:
- fond de vânătoare cu efectiv de vânătoare în creştere;
- fond pe care se desfăşoară frecvent vânători organizate;
Membrii echipei:
- paznicul de vânătoare;
- membrii asociaţiei de vânătoare;
- muncitori calificaţi şi necalificaţi.
Materiale şi unelte:
- materiale de construcţii (fier beton, ciment, balast, var, cărămidă, nisip);
- unelte specifice construcţiilor mici şi amenajărilor vânătoreşti (târnăcop, sapă, lopată,
ferăstrău, unelte de zidărie);
Construcţii şi amenajări vânătoreşti pot fi:
- locuri de observare şi de vânătoare (observatoare);
- bordeie de pândă;
- colibe de vânătoare;
- hrănitori;
- adăpători;
- scăldători;
- sărării;
- standuri;
- poteci de vânătoare etc.
 Ghid pentru evaluare

Cunoştinţele necesare se referă la:

- documentaţia tehnică pentru construcţiile mici şi amenajările vânătoreşti;

- norme de protecţia muncii, protecţia mediului şi de P.S.I. specifice

activităţilor de construcţie şi de amenajare

La evaluare se urmăreşte:

- discernământul cu care identifică nevoia construcţiilor şi amenajărilor

vânătoreşti;

- îndemânarea cu care execută construcţiile şi amenajările vânătoreşti;

- capacitatea organizatorică şi lucrul în echipă la identificarea locului şi

realizarea construcţiilor şi amenajărilor vânătoreşti;

- capacitatea de analiză şi spiritul practic la achiziţionarea materialelor şi

uneltelor necesare.

EVALUAREA ŞI SELECŢIA VÂNATULUI
Descriere
Unitatea se refera la competenţa necesară evaluării corecte a efectivelor de vânat de pe
fondul de vânătoare şi coordonării unei selecţii corespunzătoare în scopul atingerii parametrilor
bonităţii.
Elemente de competenţă
1. Identifică criteriile de
evaluare a vânatului
2. Evaluează speciile de vânat
3. Analizează rezultatele
evaluării
4. Selectează vânatul de pe
fondul de vânătoare
UNITATEA 11
Criterii de realizare
1.1. Criteriile de evaluare a vânatului sunt identificate atent, pe baza legislaţiei în vigoare.
1.2. Criteriile de evaluare a vânatului sunt identificate în vederea încadrării corecte a acestuia.
1.3. Criteriile de evaluare a vânatului aplicabile sunt stabilite corect în cadrul echipei de lucru.
2.1. Evaluarea vânatului se face cu responsabilitate, prin parcurgerea întregului fond de vânătoare pe pieţe
de probă.
2.2. Evaluarea speciilor de vânat se face cu atenţie, pe baza criteriilor de evaluare.
2.3. Evaluarea parţială a vânatului se face cu atenţie, pentru identificarea poziţiei acestuia pe focul de
vânătoare.
2.4. Evaluarea speciilor de vânat se face corect, aplicând metode adecvate.
2.5. Rezultatele evaluărilor sunt consemnate riguros în documente specifice.
3.1. Dinamica populaţiilor speciilor de vânat de pe fondul de vânătoare se constată prin compararea cu
discernământ a rezultatelor evaluărilor anuale.
3.2. Măsurile necesare sunt propuse cu responsabilitate, adecvat concluziilor analizelor evaluărilor speciilor
de vânat.
3.3. Concluziile analizelor asupra rezultatelor evaluărilor speciilor de vânat sunt redactate în formatul
adecvat şi sunt transmise operativ autorităţii în domeniu, în vederea alocării cotei de recoltă.
4.1. Selecţia vânatului se face pe baza planului de acţiuni planificate de asociaţia de vânătoare, împreună cu
membrii echipei, în limita cotelor aprobate de ITRSV.
4.2. Exemplarele de extras sunt identificate operativ, conform planificării.
4.3. Asistarea împuşcării exemplarelor selectate se face cu responsabilitate, cu respectarea normelor de
securitatea muncii adecvate.
4.4. Rezultatele selecţiei cu arma sunt consemnate corect în documentele specifice.
 Gama de variabile
Speciile de vânat supuse evaluării sunt:
- vânat cu păr: cerb carpatin, cerb lopătar, capra neagră, mistreţ, iepure, urs, lup, şacal, vulpe, râs,
pisică sălbatică, dihor;
- vânat cu pene: fazan, prepeliţă, potârniche.
Criterii de evaluare a vânatului:
- număr de exemplare pe unitatea de suprafaţă;
- raport de sexe;
- raport tineret/adulţi;
- stare de sănătate;
- mod de concentrare.
Metode de evaluare a vânatului:
- observaţie directă;
- citirea urmelor pe zăpadă;
- metoda suprafeţelor de probă.
Documente specifice:
- fişe de evaluare a vânatului de pe fond;
- fişe de observaţie a dinamicii vânatului de pe fond;
- plan de selecţie a vânatului de pe fond;
-condica de serviciu.
Autoritatea în domeniu:
- asociaţia de vânători şi paznicul de vânătoare;
- reprezentant al ministerului de resort.
 Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- prevederile legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului;
- criterii şi metode de evaluare;
- completarea documentelor privind evaluarea şi selecţia speciilor de vânat de
pe fondul de vânătoare;
- dinamica populaţiilor de vânat;
- cota de recoltă primită de filiala de vânătoare şi comunicată de ITRSV, pe
baza evaluării;
- regulamentul intern privind obligaţiile paznicului fondului de vânătoare;
- cauze şi mod de realizare a selecţiei vânatului;
- criterii şi condiţii de realizare a îngrijirii vânatului cu arma.
La evaluare se urmăreşte:
- spirit de observaţie şi responsabilitate la evaluarea vânatului de pe fondul de
vânătoare;
- discernământ, capacitate de organizare, corectitudine şi promptitudine la
analizarea şi raportarea rezultatelor evaluării vânatului;
- responsabilitate, atenţie, autoritate la supravegherea acţiunilor de selecţie a
vânatului de pe fondul de vânătoare.
 UNITATEA 12
ORGANIZAREA RECOLTĂRII VÂNATULUI
Descriere
Unitatea se referă la competenţele de cunoaştere, execuţie şi sociale în vederea aplicării
eficiente a complexului de operaţii aferente recoltării vânatului.
Competenţă Criterii de realizare
1.1. Verificarea documentelor de acces a vânătorilor la recoltarea vânatului se face cu atenţie.
1.2. Instruirea vânătorilor, gonacilor, hăitaşilor se face cu responsabilitate şi răbdare, prezentând
materialul adecvat tipului de vânătoare şi oferind lămuririle solicitate (hărţi, extrase din regulamente
1. Pregăteşte acţiunea de etc).
recoltare a vânatului 1.3. Instruirea vânătorilor, gonacilor, hăitaşilor este făcută pe bază de proces verbal, semnat de toate
persoanele participante.
1.4. Instalarea vânătorilor în standurile de vânătoare se face adecvat speciilor de vânat ce urmează să
fie recoltate.
2.1. Recoltarea vânatului este supravegheată în permanenţă, pentru a se desfăşura în condiţii de
securitate şi de legalitate.
2.2. Indicarea locului de colectare a vânatului împuşcat se face cu oportunitate.
2.3. Semnalarea vânatului rănit se face cu operativitate, pentru a se evita incidentele nedorite.
2. Supraveghează recoltarea 2.4. Exemplarul de recoltat este identificat, după caz, stabilind valoarea trofeului conform
vânatului standardelor.
2.5. Distribuirea vânatului recoltat se face corect, în mod echitabil întregii echipe participante la
recoltarea acestuia.
2.6. Eventualele accidente de vânătoare sunt tratate cu responsabilitate şi operativitate.
3.1. Documentele privind desfăşurarea acţiunii de recoltare a vânatului sunt întocmite corect, complet
şi în timp util.
3. Înregistrează rezultatele 3.2. Rezultatele recoltării vânatului sunt înregistrate permanent, pentru menţinerea unei evidenţe
recoltării vânatului reale.
3.3. Înregistrările sunt arhivate corect şi păstrate în locuri special desemnate.
 Gama de variabile
Recoltarea vânatului se poate face prin:
- vânătoare colectivă;
- vânătoare individuală.
Documentele de acces ale vânătorilor la recoltarea vânatului pot fi:
- permis de vânătoare vizat anual (pentru vânătoare colectivă);
- autorizaţie de vânătoare (pentru vânătoare individuală).
Materialul de instruire cuprinde:
- prevederile legilor în vigoare din domeniu;
- norme de protecţia muncii, protecţia mediului şi PSI aplicabile;
- norme de etică vânătorească;
- instrucţiuni specifice privind utilizarea armei şi a muniţiei, adecvate speciei
de recoltat;
- date despre starea vremii.
Înregistrări făcute la recoltarea vânatului:
- proces-verbal de instruire a vânătorilor, gonacilor, hăitaşilor;
- raport privind desfăşurarea acţiunii de recoltare;
- proces verbal de înregistrare a incidentelor.
 Ghid pentru evaluare
Cunoştinţele necesare se referă la:
- prevederile legilor specifice în domeniu;
- materiale de instruire a vânătorilor;
- norme de etică vânătorească;
- modul de utilizare a armei şi a muniţiei;
- modul de manipulare a vânatului împuşcat şi rănit;
- noţiuni de biologia vânatului;
- cunoaşterea perioadelor legale de vânare a speciilor de vânat;
- specii de vânat permise la recoltare;
- standarde privind trofeele de vânătoare.
La evaluare se urmăreşte:
- capacitate de orientare, spirit de observaţie, responsabilitate la instruirea
echipelor participante la vânătoare sau a vânătorilor independenţi;
- capacitate de organizare, corectitudine, fermitate, promptitudine, solicitudine
la supravegherea recoltării vânatului şi a identificării trofeelor de vânătoare;
- corectitudine şi rigurozitate la înregistrarea rezultatelor recoltărilor de vânat
individuale/colective.

POPULAREA ŞI REPOPULAREA FONDULUI DE VÂNĂTOARE
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară creşterii efectivelor de vânat pe fondul de
vânătoare, prin populare/repopulare.
Elemente de competenţă
1. Identifică necesarul de specii
pentru populare/repopulare
2. Asigură condiţii de
dezvoltare pentru speciile
populate/repopulate
3. Efectuează capturarea
vânatului
4. Îngrijeşte vânatul destinat
populării/repopulării
UNITATEA 13
Criterii de realizare
1.1. Necesarul de specii pentru populare/repopulare este identificat corect, prin analizarea
documentaţiilor specifice.
1.2. Necesarul de specii pentru populare/repopulare este stabilit în funcţie de condiţiile specifice
ale fondului de vânătoare.
1.3. Necesarul de specii este identificat ori de câte ori este nevoie de populare/repopulare pentru
asigurarea echilibrului speciilor.
2.1. Cauzele perturbatoare privind existenţa şi înmulţirea speciei de vânat sunt identificate corect,
în vederea eliminării efectelor acestora.
2.2. Asigurarea condiţiilor optime pentru speciile populate/repopulate se face prin metode
adecvate.
2.3. Asigurarea condiţiilor de desfăşurare a lucrărilor de populare/repopulare se face cu
operativitate şi responsabilitate.
3.1. Capturarea speciilor de vânat se face prin metode adecvate, respectând proporţia între sexe.
3.2. Speciile de vânat capturate sunt verificate atent, din punctul de vedere al stării de sănătate.
3.3. Vânatul capturat este transportat cu grijă, în condiţii de siguranţă.
3.4. Eliberarea vânatului capturat se face în spaţiile special destinate, luând toate măsurile de
precauţie.
4.1. Supravegherea speciilor de vânat în crescătorii se face cu atenţie, pe baza graficului de lucru.
4.2. Eventualele probleme de sănătate constatate la unele exemplare sunt semnalate prompt
persoanei responsabile din echipa de lucru.
4.3. Eliberarea în teren a nucleelor de vânat se face la termenul stabilit în graficul de lucru, cu
înregistrarea riguroasă a datelor relevante.
 Gama de variabile:
Specii pentru populare/repopulare:
- vânat cu păr: capră neagră, cerb carpatin, cerb lopătar, muflon, castor, bizam;
- vânat cu pene: fazan, potârniche.
Documentaţia folosită la populare/repopulare:
- condiţii fizico-geografice (cadrul natural) optime pentru specia de vânat;
- studiu privind utilitatea acţiunii de populare/repopulare.
Condiţii ale fondului de vânătoare asigurate în vederea
populării/repopulării:
- reducerea răpitoarelor;
- asigurarea hranei complementare şi depozite de hrană suplimentară;
- hrănitori, sărării, poteci, observatoare etc;
- asigurarea liniştii vânatului.
Cauze perturbatoare ale existenţei/înmulţirii speciilor de vânat pot fi:
- braconaj;
- hrană deficitară, efectiv de răpitoare ridicat;
- liniştea vânatului;
- modificări esenţiale ale mediului de viaţă (inundaţii, defrişare etc.).
Metode de asigurare a condiţiilor de dezvoltare a speciilor populate/repopulate:
- hrană naturală îndestulătoare;
- apă;
- posibilităţi de hrănire complementară;
- combaterea braconajului.
Condiţii asigurate desfăşurării lucrărilor de populare/repopulare cu specii de vânat:
- condiţii de linişte;
- reducerea efectivelor de răpitoare.
Metode de capturare:
- cu plase;
- capcane;
- prinderea puilor;
- injecţii cu narcotice.
Starea de sănătate a vânatului capturat trebuie să fie foarte bună.
Persoane responsabile cu supravegherea stării de sănătate a vânatului capturat:
- personal autorizat, medic veterinar, tehnician veterinar;
- paznic de vânătoare.
Înregistrările privind popularea/repopularea cu vânat prevăd:
- specia;
- numărul de exemplare;
- raportul dintre sexe;
- vârsta;
- vaccinarea preventivă.
 Graficul de supraveghere a crescătoriilor de vânat pentru populare şi repopulare prevede:
- ore de hrănire;
- vaccinare periodică;
- igienizări;
- observaţii asupra sănătăţii;
- observaţii asupra modificărilor mediului ambiant.
Crescătoriile de vânat pentru populare şi repopulare pot fi :
- fazanerii;
- crescătorii de pui de potârniche;
- incubatoare;
- voliere;
- rezervaţii naturale.
Ghid pentru evaluare
Cunoştinţe necesare se referă la:
- amenajări speciale ale fondului pentru populare şi repopulare;
- îngrijirea speciilor de vânat în condiţii de captivitate şi în rezervaţii naturale;
- biologia vânatului.
La evaluare se urmăreşte dezvoltarea următoarelor aptitudini şi deprinderi:
- atenţie şi corectitudine pentru identificarea necesarului de specii pentru populare/repopulare;
- răbdare şi ataşament faţă de animale în cadrul participării la acţiunile de populare şi repopulare
cu specii de vânat;
- spirit practic, conştiinciozitate, responsabilitate cu care asigură condiţiile de existenţă şi
înmulţire la speciile de populare şi repopulare.
 UNITATEA 14
UTILIZAREA ARMEI DE VÂNĂTOARE
Descriere
Unitatea se referă la competenţa necesară utilizării armei de vânătoare din
dotare, în scopul combaterii dăunătorilor, suprimării cazurilor netratabile de vânat
bolnav şi, în cazuri extreme, în scop de autoapărare.
Competenţă Criterii de realizare
1.1. Integritatea componentelor armei este verificată cu atenţie, înaintea începerii programului de lucru.
1.2. Funcţionarea la rece a mecanismelor armei este verificată cu rigurozitate.
1. Verifică starea
1.3. Randamentul şi precizia armei sunt corespunzătoare fişei tehnice aferente tipului de armă.
armei

2.1. Muniţia este aleasă cu atenţie şi este corespunzătoare tipului de armă.

2. Încarcă arma 2.1. Muniţia este introdusă corect în camera cartuşului.
3.1. Arma este asigurată cu grijă, conform instrucţiunilor aferente tipului de armă.
3. Asigură arma 3.2. Păstrarea şi transportul muniţiei se face corespunzător instrucţiunilor de utilizare aferente tipului de
şi muniţia armă.
4.1. Ţinta este identificată corect şi cu atenţie.
4. Efectuează
4.2. Acţionarea mecanismului de tragere se face cu grijă, fără a mişca poziţia.
tragerea cu
4.3. Verificarea atingerii ţintei se face operativ, luând toate măsurile de protecţie necesare.
arma
5.1. Părţile componente sunt curăţate cu rigurozitate, după fiecare zi de utilizare.
5.2. Mecanismele de tragere şi ţeava sunt unse utilizând uleiuri speciale.
5.3. Păstrarea armei se face în siguranţă, cu respectarea normelor de protecţie specifice.
5. Întreţine arma
5.4. Documentele necesare utilizării armei în condiţii de legalitate sunt întreţinute corespunzător şi
vizate la termenul scadent.
 Gama de variabile:
Componentele armei: ţeava, bascula şi patul.
Mecanismele armei sunt: mecanismul de dare a focului şi cel de ochire.
Tipuri de arme: arme cu ţevi lise, arme cu ţevi ghintuite, arme mixte.
Tipuri de muniţie: cartuşul armei cu ţevi lise, cartuşul armei cu ţevi ghintuite.
Documente necesare utilizării armei:
- permis portarmă vizat;
- autorizarea recoltării vânatului.
Ghid pentru evaluare:
Cunoştinţe necesare:
- caracteristicile tehnice ale armei şi muniţiei;
- legislaţia în vigoare privind utilizarea armei de vânătoare şi a muniţiei;
- instrucţiunile în vigoare privind regimul armelor şi muniţiei;
- norme de protecţia muncii, a mediului şi PSI specifice utilizării armei de
vânătoare şi a muniţiei.
La evaluare se urmăreşte:
- responsabilitate şi discernământ la utilizarea armei;
- îndemânarea la executarea tragerii cu arma;
- capacitate de comunicare cu membrii echipei la efectuarea tragerii cu arma.
 Legea nr. 407/2006 a vanatorii si a protectiei fondului cinegetic
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 944 din 22/11/2006
Capitolul I – Dispozitii generale
Art. 1
În sensul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos se definesc dupa cum urmeaza:
a) administrator - autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura si care asigura
administrarea faunei de interes cinegetic;
b) atribuire in gestiune - actiunea prin care administratorul da dreptul si obligatia de
gestionare a faunei de interes cinegetic, in conditiile prezentei legi;
c) braconaj - actiunea desfasurata in vederea obtinerii acelorasi efecte ca si prin actiunea de
vanatoare, fara a fi indeplinite conditiile legale pentru desfasurarea acesteia din urma;
d) capcana autorizata - orice dispozitiv folosit in scopul capturarii exemplarelor din speciile
de fauna de interes cinegetic, a carui utilizare a fost avizata de autoritatea publica centrala
care raspunde de silvicultura si aprobata de autoritatea publica centrala care raspunde de
protectia mediului;
e) cota de recolta - numarul de exemplare din fauna de interes cinegetic stabilit anual de
catre administrator, care se poate vana in cadrul unui fond de vanatoare;
f) Consiliu Naţional de Vânătoare - organismul de avizare si consultare, cu autoritate
stiintifica in domeniul cinegetic, care este format din reprezentantii institutiilor publice si
private cu atributii in domeniul faunei de interes vanatoresc si al mediului de viata al
acesteia;
i) fond cinegetic - fauna de interes cinegetic, impreuna cu totalitatea fondurilor de vanatoare;
j) fond de vanatoare - unitatea de gospodarire cinegetica constituita indiferent de categoria
de teren, indiferent de proprietar si astfel delimitata incat sa asigure o stabilitate cat mai
mare faunei de interes cinegetic in interiorul sau. Nu se includ in fondul de vanatoare
suprafetele din perimetrul construit sau imprejmuit din intravilan, suprafetele rezervatiilor
stiintifice, suprafetele parcurilor nationale, suprafetele siturilor patrimoniului natural
universal si suprafetele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanta
internationala;
k) gestionar - persoana juridica romana care a fost licentiata in conditiile legii si careia i se
atribuie in gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vanatoare;
l) gestionar consacrat - organizatia de vanatoare romana, licentiata in conditiile prezentei
legi, cu drept de a obtine gestiunea faunei cinegetice de pe un fond de vanatoare, daca
indeplineste cumulativ urmatoarele conditii: a avut calitatea de gestionar in contractul de
gestionare anterior organizarii atribuirii directe pentru fondul de vanatoare respectiv;
contractul de gestionare nu a incetat din culpa sa; isi manifesta intentia de a gestiona in
continuare fauna cinegetica de pe fondul de vanatoare respectiv si ofera tariful de gestionare;
m) gestionare - activitatea de gospodarire durabila a faunei de interes cinegetic din fondurile
de vanatoare, realizata de gestionari in baza contractelor de gestiune, pe riscul si raspunderea
lor, pentru perioada stabilita prin contractele de gestiune;
n) jujeu - piesa de forma cilindrica, confectionata prin strunjire, din lemn de esenta tare, care
trebuie purtata de cainii care insotesc turmele si cirezile de animale domestice;
o) licenta - imputernicirea data de catre administrator unei persoane juridice de a gestiona
fauna de interes cinegetic, atestata printr-un document oficial;
p) odorivector - substanta sau produsul, natural ori de sinteza, care raspandeste un miros ce
atrage exemplarele de fauna de interes cinegetic si care permite omului determinarea
directiei si controlul deplasarii acestora;
q) organizatie de vanatoare - persoana juridica romana constituita in conditiile legii, pe baza
principiului liberei asocieri a vanatorilor, in scopul gestionarii durabile a vanatului si al
exercitarii vanatorii recreativ-sportive, care poate adera la asociatii, uniuni sau federatii
nationale de profil pentru reprezentarea lor la nivel national si international;
r) populatie optima - numarul total de exemplare din fauna de interes cinegetic, care
coabiteaza intr-un fond de vanatoare intr-o anumita structura de specii si intr-o anumita
structura de varste in cadrul fiecarei specii, care asigura conservarea biodiversitatii, produce
minimum de pagube si nu prezinta risc pentru populatia umana;
s) regim cinegetic - ansamblul de norme tehnice, juridice si economice prin care fauna de
interes cinegetic este administrata si gestionata durabil, in scopul conservarii biodiversitatii,
mentinerii echilibrului ecologic, exercitarii vanatorii si satisfacerii unor cerinte social-
economice;
s) stationar - suprafata de teren, impreuna cu instalatiile si amenajarile specifice existente pe
aceasta, unde sunt duse exemplarele din speciile de fauna de interes cinegetic care, ca
urmare a starii lor, nu mai pot fi lasate in libertate, existand pericolul ca acestea sa moara. Pe
aceste suprafete sunt asigurate conditiile de asistenta sanitar-veterinara corespunzatoare si
conditiile de viata, crestere si dezvoltare pentru exemplarele respective;
t) tarif de gestionare - suma de bani care se plateste anual de catre gestionar pentru
exploatarea durabila a faunei cinegetice pe care o gestioneaza;
t) vanat - exemplarul/exemplarele din specia/speciile de interes cinegetic
obtinut/obtinute prin actiunea de vanatoare. Nu constituie vanat exemplarul/exemplarele
din specia/speciile de interes cinegetic obtinut/obtinute prin capturare sau impuscare pe
suprafetele de teren care nu sunt incluse in fondurile de vanatoare, precum si cele
obtinute prin actiuni de braconaj;
u) vanatoare - actiunea de pandire, cautare, starnire, urmarire, haituire sau orice alta
activitate avand ca finalitate capturarea vanatului ori uciderea acestuia, desfasurata
asupra exemplarelor din speciile prevazute in anexele nr. 1 si 2, aflate in stare de
libertate pe fondurile de vanatoare. Nu constituie actiune de vanatoare capturarea
exemplarelor din speciile de interes cinegetic in scop stiintific, urmata de eliberarea
acestora;
v) vanator - persoana fizica ce practica vanatoarea in conditiile prezentei legi;
w) zona de liniste - suprafata stabilita in cadrul unui fond de vanatoare, delimitata si
marcata pe teren prin semne vizibile si distinctive, destinata sa asigure conditii de viata
optime faunei cinegetice existente in cadrul fondului de vanatoare respectiv, indiferent
de anotimp.
Art. 2
Fauna de interes cinegetic este resursa naturala regenerabila, bun public de interes
national si international.
 Art. 3
Exercitarea vanatorii se face in scopul asigurarii echilibrului ecologic, ameliorarii
calitatii populatiilor faunei de interes cinegetic, cercetarii stiintifice, precum si in scop
didactic sau recreativ-sportiv.
Art. 4
Nimeni nu are dreptul de a vana pe terenul proprietatea altuia fara a avea asupra sa
autorizatia de vanatoare, care dovedeste, in conditiile prezentei legi, consimtamantul
proprietarului, al asociatiei de proprietari sau al celui mandatat de acestia in acest scop.
Art. 5
(1) Criteriile de constituire a unui fond de vanatoare sunt urmatoarele:
a) marimea suprafetei fondului de vanatoare;
b) stabilirea faunei sedentare de interes cinegetic;
c) limitele fondului de vanatoare;
d) apartenenta, de regula, la acelasi etaj altitudinal;
e) structura de proprietate asupra terenului. Se urmareste, pe cat posibil, constituirea de
fonduri de vanatoare pe terenuri care apartin aceluiasi tip de proprietate;
f) existenta diversitatii din punct de vedere al folosintei terenurilor. Se urmareste ca in
cadrul unui fond de vanatoare sa existe cat mai multe categorii de folosinta a terenului;
g) constituirea, in timp, a fondurilor de vanatoare.
Capitolul II - Administrarea si gestionarea fondului cinegetic al Romaniei

Art. 6
(1) Principalele atributii ale administratorului pentru protectia faunei de interes
cinegetic si in domeniul vanatorii sunt urmatoarele:
a) elaboreaza strategia privind fondul cinegetic al Romaniei;
b) stabileste criteriile de atribuire in gestiune a fondurilor de vanatoare pe care le scoate
la licitatie;
c) stabileste valoarea de pornire pentru licitatiile pe care le organizeaza in scopul
atribuirii in gestiune a fondurilor de vanatoare;
d) stabileste tariful de gestionare pentru fondurile de vanatoare atribuite direct;
e) elaboreaza metodologia si reglementarile de organizare si practicare a vanatorii;
f) stabileste si aproba cotele anuale de recolta pentru speciile admise la vanatoare, cu
avizul autoritatii publice centrale care raspunde de protectia mediului, in functie de
tendintele evolutiei populatiei faunei cinegetice si de populatia optima;
g) propune, in situatii justificate, modificarea perioadelor legale de vanatoare pentru
unele specii de vanat;
h) avizeaza propunerile de populare a fondurilor de vanatoare cu specii noi de vanat, pe
baza studiilor de impact, avizate de Academia Romana si de autoritatea publica centrala
care raspunde de protectia mediului;
i) stabileste, impreuna cu reprezentantii ministerelor de resort, masurile necesare mentinerii
echilibrului ecologic si prevenirii pagubelor cauzate de vanat si prin vanatoare culturilor
agricole, animalelor domestice si fondului forestier;
j) tine evidenta si publica anual date referitoare la populatia de fauna cinegetica, starea de
sanatate a acesteia, recoltele si trofeele de vanat;
k) colaboreaza cu Ministerul Educatiei si Cercetarii in vederea stabilirii programelor de
invatamant pentru institutiile de invatamant care au ca discipline de studiu fauna cinegetica
si vanatoarea si in vederea stabilirii programelor de cercetare stiintifica in domeniul
cinegetic;
l) controleaza activitatea cinegetica la toate nivelurile;
m) organizeaza direct si coordoneaza activitatea de combatere a braconajului;
n) organizeaza documentarea stiintifica in managementul cinegetic si stabileste sistemul
informational in domeniul cinegetic;
o) stabileste criteriile pentru acordarea licentei de functionare gestionarilor fondurilor de
vanatoare;
p) acorda licenta de functionare gestionarilor fondurilor de vanatoare;
q) colaboreaza cu Ministerul Justitiei pentru atestarea expertilor tehnici judiciari in
vanatoare;
r) emite si aproba modelul permiselor de vanatoare si tine evidenta persoanelor care au
dobandit calitatea de vanator;
s) emite si pune la dispozitie gestionarilor fondurilor de vanatoare formularele autorizatiilor
s) stabileste rasele de caini admise la vanatoare in Romania;
t) stabileste, impreuna cu Autoritatea Nationala pentru Omologarea Armelor si Munitiilor,
armele si categoriile de munitie care se pot folosi la vanatoare in Romania;
t) initiaza actiuni de popularizare a activitatii cinegetice si de educare a populatiei in
domeniu;
u) participa sau sprijina, dupa caz, programul colaborarilor internationale in domeniul
cinegetic;
v) infiinteaza Comisia nationala de evaluare a trofeelor de vanat, cu reprezentare in teritoriu;
x) stabileste modelul-cadru al contractului de gestionare prin negociere cu reprezentantii
gestionarilor fondurilor de vanatoare.
(2) In cadrul administratorului functioneaza un organ distinct, specializat in domeniul
cinegetic.
(3) Pe langa autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura functioneaza Consiliul
National de Vanatoare, infiintat prin ordin al conducatorului autoritatii publice centrale care
raspunde de silvicultura, compus din reprezentanti ai administratorului, ai autoritatii publice
centrale care raspunde de protectia mediului, ai autoritatii nationale sanitare veterinare, ai
unitatilor de invatamant superior si de cercetare cu profil cinegetic din Romania si ai
gestionarilor fondurilor de vanatoare proportional cu suprafata fondurilor de vanatoare
gestionate.
(4) Administratorul adopta orice alte masuri necesare, in acord cu dispozitiile legale privind
regimul cinegetic.
 Art. 7
Categoriile de gestionari cu care se pot incheia contracte de gestionare a faunei de interes
cinegetic sunt urmatoarele:
a) administratorii padurilor proprietate privata;
b) administratorii padurilor proprietate publica a unitatilor administrativ-teritoriale;
c) organizatiile de vanatoare;
d) administratorul padurilor proprietate publica a statului;
e) institutiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea stiintifica in domeniul
cinegetic;
f) institutiile de invatamant care au ca discipline de studiu vanatul si vanatoarea.
Art. 8
1) Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizeaza de administrator pe
fonduri de vanatoare, prin urmatoarele modalitati: A. direct, pentru urmatoarele categorii de
fonduri de vanatoare:
a) fondurile de vanatoare pe care proprietarii, persoane fizice sau juridice, au in proprietate o
suprafata de teren care reprezinta minimum 51% din suprafata fiecarui fond de vanatoare,
individual sau intr-o asociatie constituita in acest scop. Acest tip de atribuire se realizeaza in
favoarea gestionarului propus pentru 10 ani de persoana fizica sau juridica, dupa caz;
b) fondurile de vanatoare pe care statul este proprietar pe minimum 51% din suprafata
fiecarui fond de vanatoare. Acest tip de atribuire se realizeaza pentru categoria de gestionari
prevazuta la art. 7 lit. d) si e) si pentru institutiile de invatamant de stat care au ca disciplina
de studiu vanatul si vanatoarea;
c) fondurile de vanatoare pentru care proprietarii, individual sau in asociatie constituita
in scopul obtinerii dreptului de a gestiona fondurile de vanatoare respective prin
structura licentiata, nu au in proprietate minimum 51% din suprafata fiecarui fond si
pentru cele care nu au fost atribuite in conditiile lit. a) si b). Acest tip de atribuire se
realizeaza in favoarea gestionarului consacrat, la cererea acestuia; B. prin licitatie
publica, pentru fondurile de vanatoare neatribuite in conditiile lit. A.
(2) Atribuirea dreptului de gestionare se realizeaza ori de cate ori este cazul, ca urmare a
incetarii contractelor de gestionare a fondurilor de vanatoare anterioare, din orice
motive.
Art. 9
(1) La incredintarea gestiunii, administratorul incheie cu gestionarul un contract de
gestionare pentru 10 ani.
(2) Gestionarul este obligat sa plateasca tariful de gestionare anual, in doua transe egale,
prima pana la data de 30 noiembrie a anului in curs si a doua pana la data de 15 mai a
anului urmator.
Art. 10
Administratorul padurilor proprietate publica a statului este persoana juridica care
reprezinta statul roman in calitatea sa de proprietar de fond funciar, in vederea crearii si
stabilirii dreptului de gestionare pentru vanatul din fondurile de vanatoare, in
conformitate cu prevederile prezentei legi.
 Art. 11
(1) Fiecare institutie de invatamant de stat care are ca disciplina de studiu vanatul si vanatoarea
primeste, in conditiile art. 8 alin. (1) lit. A.b), cate un fond de vanatoare.
(2) Institutiile de invatamant superior de stat in care se realizeaza cel putin 2 ani de specializare in
cinegetica primesc, in conditiile art. 8 alin. (1) lit. A.b), cate 3 fonduri de vanatoare.
Art. 12
(1) Atribuirea in gestiune se realizeaza in maximum 60 de zile de la data incetarii din orice cauza
a contractului de gestionare anterior.
(2) Pe perioada de incetare a contractului de gestionare anterior si pana la preluarea efectiva in
gestiune de catre noul gestionar a fondului de vanatoare, in baza noului contract de gestionare,
gestionarul fondului de vanatoare se asigura de fostul gestionar.
(3) Pe durata prevazuta la alin. (2) drepturile si obligatiile gestionarului sunt cele prevazute in
contractul de gestionare anterior.
(4) Fondurile de vanatoare pentru care din culpa castigatorului licitatiei nu a fost incheiat
contractul de gestionare in termen de 30 de zile de la data dobandirii acestui drept se scot din nou
la licitatie, in termen de maximum 60 de zile. Licitatia se repeta pana se asigura atribuirea in
gestiune, in conditiile art. 8.
(5) In situatia in care in timpul derularii unui contract de gestionare, pe suprafata unui fond de
vanatoare se constituie, in conditiile legii, arie naturala protejata din categoria careia suprafata nu
se include in suprafata fondurilor de vanatoare, contractul de gestionare incheiat initial se
modifica prin act aditional, pana la inceperea urmatorului sezon de vanatoare, la initiativa
administratorului, prin derogare de la prevederile art. 5, chiar daca suprafata sa are minimum
jumatate din suprafata minima prevazuta de prezenta lege pentru etajul altitudinal respectiv.
(6) In cazurile in care suprafata fondului de vanatoare rezultat in conditiile alin. (5) este mai mica
decat jumatatea suprafetei minime prevazute de prezenta lege pentru etajul altitudinal respectiv,
fondul de vanatoare se desfiinteaza, suprafata rezultata rearondandu-se, dupa caz, unuia sau mai
multor fonduri de vanatoare vecine, cu respectarea principiilor de constituire a fondurilor de
vanatoare.
(7) Fondurile de vanatoare rezultate in conditiile alin. (6) se scot la licitatie daca gestionarul
acestora nu este de acord cu modificarea limitelor fondului de vanatoare pentru care are contract
de gestionare si cu modificarea sumei de plata, in conformitate cu suprafata rezultata ca urmare a
aplicarii prevederilor alin. (6).
(8) Fauna cinegetica din fondurile de vanatoare pentru care, din diverse motive, nu se incheie
contracte de gestionare inauntrul perioadei prevazute la alin. (1) se incredinteaza pentru
gestionare administratorului padurilor proprietate publica a statului, continuandu-se procedura de
scoatere la licitatie.
(9) In perioada in care gestioneaza fauna cinegetica in conditiile alin. (8), administratorul
padurilor proprietate publica a statului este scutit de plata tarifului de gestionare.
Art. 13
(1) In cazul pagubelor produse culturilor agricole, silvice si animalelor domestice de catre
exemplarele din speciile de fauna de interes cinegetic, se acorda despagubiri.
(2) Modalitatea de acordare a despagubirilor se stabileste prin hotarare a Guvernului in termen de
60 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
(3) Raspunderea civila pentru pagubele cauzate de vanatul din speciile strict protejate cuprinse in
anexa nr. 2 revine autoritatii publice centrale care raspunde de protectia mediului. Procedura de
stabilire a raspunderii civile se reglementeaza prin hotarare a Guvernului in termen de 60 de zile
de la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
 Art. 14
(1) Gestionarul este obligat la repararea prejudiciului produs din culpa sa faunei cinegetice pe
care o gestioneaza.
(2) Prejudiciul prevazut la alin. (1) consta in scaderea nivelului calitativ si/sau numeric al faunei
cinegetice si se calculeaza conform valorilor de despagubiri prevazute in anexele nr. 1 si 2.
(3) Pagubele cauzate faunei de interes cinegetic sau pierderile de orice natura cauzate acesteia,
care se inregistreaza prin gestionarea necorespunzatoare a vanatului, se investigheaza de catre
experti tehnici in vanatoare sau de catre experti tehnici judiciari in vanatoare, dupa caz.
Art. 15
(1) In cazul fondurilor de vanatoare pentru care s-au incheiat contracte de gestionare a faunei de
interes cinegetic, gestionarul asigura plata tarifului de gestionare dupa cum urmeaza:
a) 81% din tarif, proprietarilor terenurilor;
b) 16% din tarif, bugetului de stat;
c) 3% din tarif, Fondului pentru mediu.
(2) Tariful de gestionare pentru fondurile de vanatoare care se atribuie direct, in conditiile art. 8
lit. A, precum si tariful de pornire la licitatie pentru fondurile de vanatoare care se atribuie prin
licitatie publica, in conditiile art. 8 lit. B, se stabilesc prin insumarea produselor dintre media
cotelor de recolta aprobate pe ultimii 5 ani, pe specii, si 10% din valoarea de despagubire a
acestora in perioada admisa la vanatoare, prevazuta in anexa nr. 1, cu suma produselor dintre
media cotelor de recolta aprobate pe ultimii 5 ani, pe specii, si 10% din valoarea de despagubire a
acestora prevazuta in anexa nr. 2, pentru situatiile in care se aproba vanarea speciilor.
(3) Contractele de gestionare in derulare la data intrarii in vigoare a prezentei legi se modifica
potrivit prevederilor alin. (1) si (2).
(4) Plata sumei datorate proprietarilor se realizeaza dupa cum urmeaza:
a) direct, proprietarilor privati persoane fizice sau persoane juridice ale caror
proprietati/persoana au suprafete de teren mai mari de 50 ha;
b) direct, administratorilor terenurilor proprietate a statului, care administreaza
suprafete de teren mai mari de 50 ha;
c) direct, asociatiilor de proprietari constituite in scopul dobandirii dreptului de
gestionare;
d) primariilor, pe teritoriul administrativ-teritorial al carora se gasesc terenurile, in cazul
proprietatilor persoanelor fizice sau persoanelor juridice mai mici de 50 ha.
(5) Plata directa se face de catre gestionar, in temeiul facturilor emise de persoanele
juridice sau pe baza dispozitiei de plata catre casieria gestionarului, in cazul persoanelor
fizice.
(6) Sumele datorate proprietarilor privati, persoane fizice sau persoane juridice, si
administratorilor terenurilor proprietate a statului se stabilesc in functie de:
a) categoria de teren avuta in proprietate sau in administrare;
b) ponderea suprafetei categoriei de teren avute in proprietate sau in administrare in
suprafata totala a categoriei de teren respective din fondul de vanatoare;
c) valoarea corespunzatoare a tarifului de gestionare pentru suprafata totala a categoriei
de teren respectiv din fondul de vanatoare.
(7) Administratorul padurilor statului are obligatia sa asigure, cu titlu gratuit, in fondul forestier
proprietate publica a statului, terenuri libere de vegetatie forestiera, destinate cultivarii,
depozitarii si distribuirii hranei complementare a vanatului si amplasarii constructiilor si
instalatiilor vanatoresti, inclusiv a fazaneriilor existente la data intrarii in vigoare a prezentei legi,
dupa cum urmeaza:
a) in etajul altitudinal de munte: 1 ha pentru 1.000 ha de padure;
b) in etajul altitudinal de deal: 2 ha pentru 1.000 ha de padure;
c) in etajul altitudinal de campie: 3 ha pentru 1.000 ha de padure.
(8) Proprietarii si detinatorii de terenuri cu orice titlu, precum si executantii de lucrari de orice
natura pe terenurile din fondurile de vanatoare sunt obligati sa ia masurile prevazute de lege
pentru protectia faunei cinegetice si a mediului sau de viata si raspund pentru pagubele pe care le
produc acestora prin actiuni ilicite savarsite cu intentie sau din culpa.

Capitolul III - Protectia faunei de interes cinegetic

Art. 16
(1) In vederea crearii bazei stiintifice pentru gestionarea durabila a faunei de interes cinegetic se
infiinteaza, in cadrul institutului care realizeaza cercetarea stiintifica pentru silvicultura, o sectie
de cercetari cinegetice.
(2) In subordinea institutului prevazut la alin. (1) functioneaza cate un stationar in fiecare regiune
de dezvoltare economica.
(3) Atributiile si regulamentul de functionare a institutului prevazut la alin. (1) se stabilesc prin
hotarare a Guvernului.
 Art. 17
(1) Gestionarii sunt obligati sa asigure gospodarirea faunei de interes cinegetic, cu respectarea
principiului durabilitatii, pe baza studiilor de evaluare si a planurilor de management de
specialitate, intocmite pentru fiecare fond de vanatoare, pentru perioada de valabilitate a
contractului de gestionare.
(2) Studiile vor fi intocmite de specialisti atestati si vor fi supuse aprobarii administratorului.
(3) Managementul populatiei faunei de interes cinegetic din suprafetele neincluse in fondurile de
vanatoare se face de catre consiliile locale, pentru intravilanul localitatilor, in baza hotararilor
proprii, aprobate de agentia locala de protectie a mediului, respectiv de catre administratiile
ariilor protejate, in baza hotararilor consiliilor stiintifice ale acestora, conform prevederilor din
planul de management si, dupa caz, din regulamentul ariilor naturale protejate respective.
Art. 18
Gestionarii sunt obligati sa asigure paza faunei de interes cinegetic, in conditiile legii, cu cel putin
un paznic de vanatoare pe fond.
Art. 19
(1) In scopul conservarii biodiversitatii, mamiferele si pasarile admise la vanatoare se vaneaza
numai in cadrul cotei de recolta aprobate, cu respectarea reglementarilor tehnice privind
organizarea si practicarea vanatorii.
(2) Exemplarele din speciile prevazute in anexa nr. 2 pot fi vanate numai daca se constata
necesitatea reducerii populatiilor sau, in situatii exceptionale, daca sunt degenerate ori daca
produc daune, in baza reglementarilor emise de autoritatea publica centrala care raspunde de
protectia mediului.
 Art. 20
(1) In vederea conservarii faunei de interes cinegetic, administratorul impreuna cu
autoritatea publica centrala care raspunde de protectia mediului si gestionarul
delimiteaza in fiecare fond de vanatoare una sau mai multe zone de liniste a faunei
cinegetice in care exercitarea vanatorii este interzisa.
(2) Suprafata zonelor de liniste a faunei cinegetice insumeaza minimum 10% din
suprafata totala a fiecarui fond de vanatoare.
(3) Acolo unde exista arii naturale protejate incadrate in alte categorii de management
decat cele prevazute la art. 1 lit. j) sau coridoare ecologice de migratie ori habitate
naturale de interes comunitar, zonele de liniste se constituie integral sau partial, dupa
caz, in suprafata acestora.
Art. 21
(1) Popularea cu exemplare din speciile de vanat inexistente in fondurile de vanatoare
din Romania se poate face numai daca:
a) anterior actiunii de populare au fost realizate experimente in Romania de catre sau
sub supravegherea unei institutii de cercetare ori de invatamant superior cu activitate
cinegetica;
b) ulterior experimentelor au fost realizate studii de impact avizate de autoritatea
publica centrala care raspunde de silvicultura si aprobate de autoritatea publica centrala
care raspunde de protectia mediului.
(3) Pisicile si cainii salbaticiti sau hoinari gasiti pe suprafetele fondurilor de vanatoare
se impusca fara restrictii si fara obligarea la despagubiri, iar fapta nu constituie
infractiune.
(4) Pisicile si cainii care sunt in situatia prevazuta la alin. (3) se impusca de catre
personalul de specialitate al gestionarului fondului de vanatoare sau de vanatori, cu
ocazia actiunilor organizate in acest scop, la care participa si personal de specialitate al
gestionarului sau cu ocazia vanatorilor organizate.
(5) Vanatul recoltat in conditiile alin. (1) si (2), in baza autorizatiei de vanatoare
individuale, se crotaliaza dupa recoltare, inainte de parasirea fondului de vanatoare
conform normelor stabilite de autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura.
Art. 20
(1) In vederea conservarii faunei de interes cinegetic, administratorul impreuna cu
autoritatea publica centrala care raspunde de protectia mediului si gestionarul
delimiteaza in fiecare fond de vanatoare una sau mai multe zone de liniste a faunei
cinegetice in care exercitarea vanatorii este interzisa.
(2) Suprafata zonelor de liniste a faunei cinegetice insumeaza minimum 10% din
suprafata totala a fiecarui fond de vanatoare.
(3) Acolo unde exista arii naturale protejate incadrate in alte categorii de management
decat cele prevazute la art. 1 lit. j) sau coridoare ecologice de migratie ori habitate
naturale de interes comunitar, zonele de liniste se constituie integral sau partial, dupa
caz, in suprafata acestora.
 Art. 21
(1) Popularea cu exemplare din speciile de vanat inexistente in fondurile de vanatoare din
Romania se poate face numai daca:
a) anterior actiunii de populare au fost realizate experimente in Romania sub supravegherea unei
institutii de cercetare ori de invatamant superior cu activitate cinegetica;
b) ulterior experimentelor au fost realizate studii de impact avizate si aprobate de autoritatea
publica centrala.
(2) Popularea cu exemplare importante din speciile din fauna de interes cinegetic indigene se in
baza certificarii calitatii genetice a acestora, data de o institutie stiintifica cu activitatea
cinegetica, cu acordul autoritatii publice centrale.
(3) In functie de rezultatul experimentelor si al studiilor de impact, autoritatea publica centrala
care raspunde de silvicultura face propuneri de completare a anexei nr. 1 sau 2, dupa caz, cu
acordul autoritatii publice centrale care raspunde de protectia mediului.
Art. 22
(1) Actiunea de capturare a vanatului viu este admisa in cadrul cotei de recolta aprobate, prin
metode si mijloace reglementate care nu vatama exemplarele, numai sub directa indrumare a
personalului de specialitate.
(2) Capturarea exemplarelor de fauna de interes cinegetic in scop de cercetare stiintifica se poate
face si in perioadele in care vanatoarea este interzisa, cu conditia eliberarii
exemplarului/exemplarelor capturat/capturate in teritoriul de unde au fost capturate si cu
instiintarea autoritatii publice centrale care raspunde de protectia mediului. Numarul
exemplarelor eliberate nu diminueaza cota de recolta.
Art. 23
(1) In scopul gestionarii durabile a faunei de interes cinegetic, se interzic:
a) popularea fondurilor de vanatoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind
din crescatoriile de vanat destinate altor scopuri;
b) pasunatul in paduri;
c) tulburarea linistii faunei de interes cinegetic in perioadele de inmultire si de crestere a
puilor;
d) infiintarea, intretinerea sau recoltarea culturilor agricole, fara asigurarea protectiei
faunei de interes cinegetic;
e) detinerea neautorizata in captivitate a exemplarelor din fauna de interes cinegetic;
f) distrugerea sau degradarea instalatiilor vanatoresti de orice fel ori a culturilor pentru
vanat;
g) lasarea libera a cainilor de vanatoare sau a celor insotitori de turme sau cirezi in
fondurile de vanatoare, altfel decat vaccinati sau dehelmintizati;
h) circulatia persoanelor sau a mijloacelor de transport insotite de caini liberi, legati ori
captivi, care apartin altor categorii decat cainii de vanatoare sau insotitorii de turme ori
cirezi, altfel decat vaccinati sau dehelmintizati;
i) permiterea insotirii, in fondurile de vanatoare, a turmelor si cirezilor, precum si a
mijloacelor de transport de orice fel, de caini care nu poarta jujeu;
j) circulatia, pe fondurile de vanatoare, a persoanelor insotite de caini, fara a fi purtati in lesa, din
alte rase decat cele admise la vanatoare in Romania;
k) permiterea insotirii turmelor si cirezilor de catre caini insotitori al caror numar este mai mare
de 3 in zona de munte, de 2 in zona de deal si de 1 la campie. In acest numar se includ si cainii
care asigura paza stanei;
l) hranirea complementara a vanatului, cu incalcarea reglementarilor in vigoare;
m) mutarea de catre personal neautorizat a hranei destinate vanatului;
n) distrugerea sau sustragerea hranei destinate vanatului;
o) deteriorarea cuiburilor sau culegerea oualor pasarilor salbatice;
p) nepredarea catre gestionar sau catre un reprezentant al acestuia, in termen de 7 zile de la
momentul gasirii, a coarnelor lepadate de cervide;
q) neanuntarea celei mai apropiate primarii despre existenta in fondurile de vanatoare a unor
cadavre de animale din speciile de fauna de interes cinegetic;
r) naturalizarea exemplarelor de vanat sau prelucrarea celorlalte produse ale vanatului, altele
decat carnea, in scop de comercializare sau ca prestare de servicii, fara tinerea evidentei potrivit
modelului stabilit de autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura;
s) depozitarea in teren sau utilizarea in combaterea daunatorilor vegetali si animali ai culturilor
agricole sau silvice a substantelor chimice toxice pentru fauna de interes cinegetic, fara luarea
masurilor de protectie a acestora;
s) lasarea in libertate a animalelor domestice sau a metisilor acestora, in scopul salbaticirii;
t) lasarea in libertate in fondurile de vanatoare a exemplarelor din specii de animale salbatice care
nu sunt incluse in anexa nr. 1 sau 2;
t) producerea, procurarea, comercializarea si detinerea curselor de orice fel destinate capturarii
sau uciderii vanatului, fara aprobarea autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura;
u) nerespectarea prevederilor referitoare la vanatoare cuprinse in planurile de management si in
regulamentele ariilor naturale protejate, altele decat cele aflate in categoriile pe suprafetele carora
nu se constituie fonduri de vanatoare;
v) distrugerea materialelor de constientizare privind fauna de interes cinegetic si vanatoarea, a
indicatoarelor pentru orientarea in fondurile de vanatoare;
w) deranjarea exemplarelor de fauna de interes cinegetic in scopul fotografierii sau filmarii, in
afara traseelor turistice sau a cailor de comunicatie.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. b), este permis pasunatul vitelor mari daca sunt
indeplinite, cumulativ, urmatoarele conditii:
a) suprafetele pe care se pasuneaza sunt suprafete in care arboretele rezultate prin regenerare
naturala au varsta mai mare de 15 ani sau suprafete pe care plantatiile realizate au starea de masiv
incheiata si inaltime mai mare de 3 metri;
b) nu exista pasune comunala.
(3) In situatiile prevazute la alin. (2), pasunatul este permis cu acordul scris al gestionarului.
(4) Pentru asigurarea scopului prevazut la alin. (1), gestionarii fondurilor de vanatoare sunt
obligati sa predea exemplarele din speciile de fauna cinegetica gasite, ranite sau bolnave in
fondurile de vanatoare pe care le gestioneaza, stationarului care functioneaza in cadrul regiunii de
dezvoltare economica.
(5) Pentru situatiile prevazute la alin. (4), gestionarilor fondurilor de vanatoare din care provin
exemplarele predate la stationare nu li se reduc cotele de recolta aprobate.
Capitolul IV - Exercitarea vanatorii
Art. 24 - Vanatoarea este permisa la speciile de interes cinegetic, in conditiile, in
locurile, in perioadele si cu mijloacele stabilite potrivit prezentei legi.
Art. 25 - Speciile de interes cinegetic sunt prevazute in anexele nr. 1 si 2.
Art. 26
(1) Perioadele in care se poate practica vanatoarea sunt precizate in anexa nr. 1.
(2) In situatii de exceptie, motivate de mentinerea biodiversitatii faunei salbatice si de
pastrarea echilibrului ecologic, bazate pe cercetari stiintifice, administratorul impreuna
cu autoritatea publica centrala care raspunde de protectia mediului propun restrangerea
sau extinderea perioadei de vanatoare la unele specii de interes cinegetic.
Art. 27
(1) Vanatoarea se exercita numai de catre vanatori care indeplinesc cumulativ
urmatoarele conditii:
a) poseda permis de vanatoare cu arma;
b) poseda autorizatii eliberate de gestionar in limitele cotei de recolta si ale
reglementarilor tehnice privind organizarea si practicarea vanatorii;
c) poseda documente care atesta dreptul titularului de a purta si de a folosi arme
destinate pentru vanatoare, eliberate in conditiile legii;
d) poseda asigurare obligatorie impotriva accidentelor.
(2) Vanatoarea cu soimi se va reglementa printr-o lege speciala.
 Art. 28 - (1) Permisele de vanatoare prevazute la art. 27 pot fi:
a) permanente;
b) temporare.
(2) Permisele de vanatoare permanente se tiparesc, se inseriaza, se gestioneaza si se elibereaza
cetatenilor cu domiciliul sau rezidenta in Romania de catre organizatiile vanatoresti care au in
gestiune fonduri de vanatoare, conform modelului aprobat de autoritatea publica centrala care
raspunde de silvicultura.
(3) Conditiile pe care un solicitant trebuie sa le indeplineasca, cumulativ, pentru a se incadra in
una dintre categoriile prevazute la alin. (2) sunt urmatoarele:
a) varsta minima de 18 ani;
b) sa fi efectuat un an de stagiatura sub indrumarea organizatiei vanatoresti care gestioneaza cel
putin un fond de vanatoare, la care solicita sa fie inscris;
c) sa fi luat parte la minimum o instruire practica intr-un poligon de tir;
d) sa fi fost declarat admis la examenul organizat pentru obtinerea permisului de vanatoare
permanent, sustinut in fata unei comisii mixte, constituita din reprezentantii autoritatii publice
centrale care raspunde de silvicultura si ai asociatiilor, uniunilor sau federatiilor nationale de
profil recunoscute la nivel national si international si infiintate prin lege;
e) in ultimii 3 ani sa nu fi savarsit fapte care sunt incadrate ca infractiuni, conform prezentei legi.
(4) Permisul de vanatoare temporar se elibereaza de catre organizatiile vanatoresti, la cererea:
a) apatrizilor cu domiciliul in strainatate care in tara de domiciliu sunt vanatori si daca sunt veniti
in Romania pentru actiuni de vanatoare, daca in tara de unde vin acestia vanatorii romani pot
practica vanatoarea numai pe baza unei licente emise de autoritatile competente;
 Art. 29
Cetatenii romani cu domiciliul in strainatate care au calitatea de vanator in tara de
domiciliu, atestata prin document specific tarii respective, au dreptul de a practica
vanatoarea in Romania daca indeplinesc conditiile prevazute la art. 27 alin. (1) lit. b), c)
si d).
Art. 30 -(1) Permisul de vanatoare se anuleaza daca posesorul lui a savarsit o
fapta sanctionata ca infractiune de prezenta lege.
(2) Anularea permisului de vanatoare se publica in Monitorul Oficial al Romaniei (III).
Art. 31
(1) Autorizatiile de vanatoare sunt:
a) individuale;
b) colective.
(2) Formularele autorizatiilor de vanatoare, individuale sau colective, sunt documente
cu regim special, emise si inseriate de administrator, conform modelului si
reglementarilor emise de acesta.
(3) Documentele prevazute la alin. (1) pot fi obtinute si folosite de gestionari, in
conditiile stabilite prin reglementarile referitoare la organizarea si practicarea vanatorii.
(4) Autorizatia de vanatoare eliberata de gestionar da dreptul titularului acesteia de a
vana exemplarele pentru care a fost eliberata autorizatia, pe terenurile incluse in fondul
de vanatoare respectiv, indiferent de categoria de proprietate si de proprietarul acestora.
 Art. 32
Prin exceptie de la prevederile art. 27, pot exercita
vanatoarea numai pe baza de autorizatii de vanatoare
eliberate de gestionar urmatoarele categorii de
persoane:
a) elevii si studentii din unitatile de invatamant
abilitate, in care se studiaza ca disciplina, in cadrul
programului de instruire, vanatul si vanatoarea, pe
fondurile de vanatoare gestionate de acestea;
b) personalul tehnic de vanatoare, angajat al
gestionarilor fondurilor de vanatoare, dar numai in
limita atributiilor de serviciu pe fondurile de vanatoare
ale gestionarului.
 Art. 33
(1) Vanatoarea se practica cu:
a) caini din rasele admise la vanatoare;
b) gonasi;
c) arme de foc de vanatoare;
d) capcane autorizate, definite de prezenta lege.
Art. 34
In terenurile neincluse in fondurile de vanatoare, recoltarea exemplarelor din speciile de
interes cinegetic, daca este necesara, se realizeaza de catre un gestionar, pe baza de
contract de prestari de servicii incheiat in conditiile legii, dupa caz, cu consiliul local
sau cu administratia ariei protejate.
Art. 35
(1) Vanatoarea in parcurile naturale este permisa numai in afara zonelor de conservare
speciala, care se constituie si ca zone de liniste pentru fauna de interes cinegetic, in
limita cotei de recolta, avizata de consiliile stiintifice ale parcurilor pentru fiecare fond
de vanatoare care se suprapune partial sau total unui parc natural, anterior aprobarii
acestora de catre administrator si cu respectarea tuturor conditiilor prevazute in
planurile de management si in regulamentele ariilor naturale protejate, prioritar
vanatorilor care au domiciliul in unitatile administrativ-teritoriale aflate, total sau
partial, in parcul natural.
(2) Vanatoarea in rezervatiile naturale de tip faunistic este permisa numai la acele specii
care nu fac obiectul protectiei in aria naturala protejata si cu respectarea tuturor
conditiilor prevazute in planurile de management si in regulamentul ariei naturale
protejate.
(3) Vanatoarea in ariile de protectie speciala avifaunistica si in ariile speciale de
conservare constituite in baza directivelor Uniunii Europene, precum si in celelalte
categorii de arii naturale protejate de interes national, altele decat cele mentionate
anterior, se poate face numai cu respectarea tuturor conditiilor prevazute in planurile de
managament si in regulamentele acestora.
(4) Hranirea sau nadirea exemplarelor din speciile de interes cinegetic la distante mai
mici de 1 km la limita ariilor naturale protejate neincluse in fondurile de vanatoare este
interzisa.
Art. 36
(1) Mistretii care produc pagube culturilor agricole si silvice pot fi vanati la panda si in
afara perioadei legale de vanatoare, pe baza aprobarii administratorului.
(2) Ursii, lupii, rasii, pisicile salbatice, vidrele, nurcile si hamsterii se vaneaza in
conditiile legii speciale.
Art. 37
Pentru actiunile care se desfasoara in conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) si ale
art. 35 se elibereaza autorizatii de capturare in scop stiintific sau autorizatii de recoltare,
dupa caz, documente cu regim special, emise si inseriate de administrator.
 Art. 38 - (1) In afara perioadei legale de vanatoare, vanzarea, cumpararea si transportul
vanatului sunt interzise.
(2) Se excepteaza de la prevederile alin. (1) vanatul congelat in sezonul de vanatoare, precum si
cel impuscat in conditiile art. 36.
Art. 39
In scopul exercitarii vanatorii in conditii de etica vanatoreasca, de protectie a faunei de interes
cinegetic, sunt interzise:
a) depasirea cotei de recolta aprobate la nivel de gestionar;
b) depasirea numarului de piese aprobate pentru recolta/vanator/zi de vanatoare;
c) furnizarea de catre gestionar de informatii eronate referitoare la nivelul populatiei speciilor de
fauna de interes cinegetic, estimate la nivelul fondului de vanatoare;
d) nerealizarea cotei de recolta pentru vanatul sedentar, pe fond de vanatoare, fara motive
justificate;
e) vanatoarea pe alt fond de vanatoare decat cel pe care vanatorul este autorizat sa vaneze;
f) urmarirea vanatului ranit pe alt fond de vanatoare, fara acordul gestionarului acestuia, ori
trecerea pe un asemenea fond cu arma de vanatoare altfel decat neinchisa in toc, si in afara cailor
de comunicatie;
g) accesul cu arma pe teritoriul rezervatiilor stiintifice, parcurilor nationale, siturilor
patrimoniului natural universal si zonelor umede de importanta internationala si in zonele de
conservare speciala din cadrul parcurilor naturale, fara acordul scris al structurii de administrare a
ariei protejate;
h) utilizarea steguletelor si gardurilor pentru dirijarea exemplarelor din speciile de interes
cinegetic, precum si a detectoarelor de animale;
i) vanarea cerbilor, capriorilor, caprelor negre, muflonilor, mistretilor si ursilor prin utilizarea
altor cartuse decat a celor cu proiectile unice, ale caror caracteristici sunt prevazute prin
reglementarile tehnice emise de administrator;
j) vanarea iepurilor, fazanilor sau potarnichilor la hranitori ori de la apusul pana la rasaritul
soarelui;
k) vanarea cerbilor, capriorilor si caprelor negre la hranitori, la sararii, la goana sau cu caini
gonitori;
l) vanarea ursilor la nada sau la barlog; este permisa vanatoarea la nada a exemplarelor de urs
care produc pagube, cu aprobarea administratorului si a autoritatii publice centrale care raspunde
de protectia mediului;
m) vanarea pasarilor de balta in apropierea gurilor de apa pe timp de inghet, daca suprafata libera
a apei nesituata la gura de apa este inghetata pe mai mult de 70%;
n) vanarea puilor nezburatori ai pasarilor de interes cinegetic;
o) folosirea la vanatoare a armelor semiautomate cu mai mult de doua cartuse in magazie, a
armelor care au calibrul necorespunzator pentru specia pentru care este autorizata actiunea de
vanatoare sau a celor la care percutia cartusului se realizeaza pe rama;
p) utilizarea ca atrape a animalelor vii, orbite sau mutilate, a chematorilor electronice, a oglinzilor
si a altor obiecte orbitoare;
q) utilizarea surselor luminoase artificiale, a dispozitivelor pentru iluminarea tintelor, a
dispozitivelor de ochire cuprinzand convertizoare sau amplificatoare electronice de imagine
pentru tirul de noapte;
r) urmarirea sau haituirea exemplarelor cu autovehicule sau cu ambarcatiuni a caror viteza de
deplasare este mai mare de 5 km/h, precum si exercitarea vanatorii din autovehicule;
s) gazarea si afumarea vizuinelor, fara aprobarea autoritatii publice centrale care
raspunde de protectia mediului;
s) utilizarea odorivectorilor, cu exceptia cercetarii stiintifice, fara aprobarea
administratorului;
t) comercializarea de catre persoane fizice a vanatului, a carnii de vanat, a diferitelor
produse de vanat sau a trofeelor de vanat;
t) fabricarea, comercializarea, detinerea sau utilizarea alicelor cu diametrul mai mare de
5 mm;
u) vanatoarea in zonele de conservare speciala ale parcurilor naturale care se
asimilieaza zonelor de protectie pentru vanat;
v) vanatoarea in rezervatiile naturale a speciilor care fac obiectul protectiei in aria
naturala protejata;
w) vanatoarea in ariile naturale protejate, altele decat cele neincluse in fondurile de
vanatoare, practicata fara respectarea prevederilor planurilor de management si a
regulamentelor ariilor respective in ceea ce priveste vanatoarea;
x) utilizarea curentului electric, a aparaturii electronice capabile sa ucida, a
explozibililor, a curselor si a capcanelor neautorizate, a otravurilor, a narcoticelor si a
armelor neomologate sau neautorizate pentru vanatoare in Romania; y) parasirea
fondului de vanatoare fara ca vanatul recoltat, in baza autorizatiei de vanatoare
individuale, sa fie crotaliat, iar numarul crotaliei sa fie trecut in autorizatia de vanatoare.
 Art. 40
(1) Vanatul sau exemplarele din speciile de fauna de interes cinegetic dobandite
in conditiile prezentei legi se valorifica, dupa caz, de gestionar, consiliul local
sau administratia ariei naturale protejate.
(2) Sumele rezultate din valorificarea prevazuta la alin. (1) de catre consiliile
locale sau de catre administratiile ariilor protejate se fac venit la bugetul de stat.
(3) Vanatul rezultat in urma unor actiuni ilegale, precum si exemplarele din
fauna de interes cinegetic gasite moarte apartin, dupa caz:
a) gestionarului, daca acestea sunt gasite pe fonduri de vanatoare si se
incadreaza in cota de recolta aprobata;
b) statului, daca acestea sunt gasite pe suprafete situate in perimetrul construit
sau imprejmuit din intravilanul localitatilor sau in arii protejate, neincluse in
fondurile de vanatoare, sau daca cota de recolta a fost realizata pentru cele din
fondurile de vanatoare.
(4) Exemplarele care se regasesc in situatia prevazuta la alin. (3) lit. a)
diminueaza cota de recolta in mod corespunzator.
(5) Coarnele lepadate de cervide, gasite pe fondurile de vanatoare, apartin
gestionarilor.
 Capitolul V - Raspunderi si sanctiuni
Art. 41
Incalcarea dispozitiilor prezentei legi atrage raspunderea contraventionala, civila sau
penala, dupa caz.
Art. 42
(1) Constituie infractiune de braconaj si se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 7 ani sau
cu amenda de la 5.000 lei la 25.000 lei:
a) vanatoarea fara permis si fara autorizatie de vanatoare legala;
b) vanatoarea prin folosirea ogarilor sau a metisilor de ogari;
c) emiterea de autorizatii de vanatoare prin care se depaseste cota de recolta aprobata
pentru fiecare gestionar;
d) vanarea speciilor de vanat strict protejate in alte conditii decat cele legale;
e) vanatoarea in zonele de conservare speciala ale parcurilor naturale;
f) vanatoarea in rezervatiile de tip faunistic a speciilor care fac obiectul protectiei in aria
naturala protejata;
g) vanatoarea in ariile de protectie speciala avifaunistica si in ariile speciale de
conservare constituite in baza directivelor Uniunii Europene, precum si in celelalte arii
naturale protejate de interes national, altele decat cele aflate in categoriile pe suprafetele
carora nu se constituie fonduri de vanatoare, fara respectarea tuturor prevederilor
referitoare la vanatoare, cuprinse in planurile de management si/sau in regulamentele
h) urmarirea vanatului ranit pe alt fond de vanatoare, fara acordul gestionarului acestuia, ori
trecerea pe un asemenea fond, cu arma de vanatoare, in afara cailor de comunicatie;
i) vanatoarea pe alt fond de vanatoare decat cel pe care vanatorul este autorizat sa vaneze;
j) vanarea in afara perioadelor in care este permisa vanatoarea la specia respectiva, conform
anexelor nr. 1 si 2;
k) vanatoarea prin utilizarea pe timp de noapte a autovehiculelor sau a dispozitivelor care permit
ochirea si tragerea pe intuneric;
l) vanatoarea din elicopter, precum si din ambarcatiuni cu motor in miscare;
m) vanatoarea prin utilizarea substantelor chimice toxice folosite in combaterea daunatorilor
vegetali si animali ai culturilor agricole si/sau silvice, ce provoaca intoxicarea sau moartea faunei
de interes cinegetic;
n) vanarea ursilor la nada si/sau la barlog, fara aprobarea administratorului si a autoritatii publice
centrale care raspunde de protectia mediului;
o) vanarea puilor nezburatori ai pasarilor de interes cinegetic;
p) vanatoarea cu exemplare de soimi, altfel decat prevede legea speciala;
q) vanatoarea prin utilizarea curentului electric, a explozibililor, a otravurilor, a narcoticelor, a
aparaturii electronice capabile sa ucida, a laturilor, precum si a oricaror alte capcane neautorizate,
a armelor, altfel decat tinute in mana, si a altor arme decat cele autorizate sau omologate, dupa
caz, pentru vanatoare in Romania.
(2) Faptele prevazute la alin. (1) se pedepsesc cu inchisoare de la 3 la 10 ani, daca au fost
savarsite:
a) de doua sau mai multe persoane impreuna;
b) de o persoana cu atributii de serviciu sau atributii publice in domeniul vanatorii, precum si de
reprezentantii persoanelor juridice care au in obiectul de activitate ocrotirea vanatului sau
vanatoarea;
c) in rezervatii cinegetice;
d) vanatoarea de la apusul pana la rasaritul soarelui, cu exceptia speciilor de vanat la care
vanatoarea este permisa in acest interval, conform reglementarilor privind organizarea si
practicarea vanatorii.
Art. 43
Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la un an la 5 ani sau cu amenda de la
5.000 lei la 15.000 lei accesul cu arma, chiar si purtata in toc, pe teritoriul rezervatiilor stiintifice,
al parcurilor nationale, al siturilor patrimoniului natural universal, al zonelor umede de interes
international si al zonelor de conservare speciala din cadrul parcurilor naturale, in afara cazurilor
in care exista acordul scris al structurii de administrare a ariei naturale protejate.
Art. 44
Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la un an la 5 ani sau cu amenda de la
15.000 lei la 30.000 lei:
a) scoaterea din tara a trofeelor medaliabile de vanat sau a faunei vii de interes cinegetic fara
respectarea dispozitiilor legale. Evaluarea trofeelor se face in conform (C.I.C.);
b) transportul vanatului dobandit in conditiile art. 42;
c) eliberarea si folosirea permiselor sau a autorizatiilor de vanatoare in alte conditii decat cele
prevazute la art. 27-29 si 31;
d) eliberarea de autorizatii pentru vanatoare in rezervatii cinegetice fara aprobarea
administratorului.
 Art. 45
Fapta persoanei care are calitatea de reprezentare a gestionarului, prin care pricinuieste pagube
faunei de interes cinegetic pe care o gestioneaza, in sensul prevederilor art. 14 alin. (2) referitoare
la notiunea de prejudiciu, constituie infractiune si se pedepeste cu amenda de la 20.000 lei la
40.000 lei si, ca pedeapsa complementara, anularea licentei acordate conform prezentei legi.
Art. 46
(1) Bunurile care au servit la savarsirea infractiunilor prevazute la art. 42-44, inclusiv mijloacele
de transport, se confisca.
(2) Trofeele de vanat si vanatul care fac obiectul infractiunilor prevazute la art. 42-44 se confisca.
Art. 47
Permisul de vanatoare al celui care a savarsit una dintre faptele prevazute la art. 42 si 43 se
retrage si se anuleaza, in conditiile legii.
Art. 48
(1) Constituie contraventii urmatoarele fapte si se sanctioneaza dupa cum urmeaza:
a) vanatoarea fara asigurare impotriva accidentelor, cu amenda de la 100 lei la 300 lei;
b) incalcarea dispozitiilor prevazute la art. 23 alin. (1) lit. d), f), n), p) si v) si la art. 39 lit. s), cu
amenda de la 250 lei la 750 lei;
c) incalcarea dispozitiilor art. 15, art. 18, art. 23, art. 39 cu amenda de la 500 lei la 1.500 lei;
d) incalcarea dispozitiilor art. 15, art. 23, art. 39, cu amenda de la 1.000 lei la 3.000 lei;
e) incalcarea dispozitiilor art. 15, 17, 21, 23, 35, 38, art. 39 cu amenda de la 2.000 lei la 5.000 lei.
(2) In toate cazurile, permisul de vanatoare al celui care a savarsit una dintre faptele prevazute la
alin. (1) va fi retinut de catre agentul constatator si va fi transmis imediat unitatii care l-a emis.
 Art. 49
Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor se fac de catre personalul salariat cu atributii
de ocrotire a vanatului din cadrul persoanelor juridice care gestioneaza fonduri de vanatoare, de
personalul structurilor de administrare a ariilor naturale protejate, de alt personal de specialitate,
imputernicit in acest scop de conducatorul autoritatii publice centrale care raspunde de
silvicultura, precum si de lucratorii anume desemnati de Ministerul Administratiei si Internelor.
Art. 50
(1) Persoanele imputernicite sa constate contraventiile prevazute la art. 48 sunt asimilate, in
exercitarea atributiilor ce decurg din imputernicire, personalului care indeplineste o functie ce
implica exercitiul autoritatii publice.
(2) Procesele-verbale incheiate de persoanele prevazute la alin. (1) se trimit, in termen de
maximum 5 zile, unitatii de care apartine agentul constatator.
Art. 51
(1) Cuantumul despagubirilor pentru pagubele produse faunei cinegetice prin fapte ce constituie
infractiuni sau contraventii, in sensul prezentei legi, se stabileste potrivit anexelor nr. 1 si 2.
(2) In cazul in care daunele produse fondului cinegetic determina reducerea cotei de recolta,
despagubirile se incaseaza de gestionarii fondurilor de vanatoare, direct sau prin intermediul
directiilor generale ale finantelor publice.
(3) Despagubirile incasate de gestionarii fondurilor de vanatoare sunt utilizate si distribuite dupa
cum urmeaza:
a) 75% se retin de gestionarii care le incaseaza pentru gospodarirea vanatului;
b) 25% se achita de gestionarii care le incaseaza agentilor constatatori.
(4) In cazul in care daunele produse faunei cinegetice nu determina reducerea cotei de
recolta, despagubirile se incaseaza de administrator, prin intermediul structurilor teritoriale
sau al directiilor generale ale finantelor publice.
(5) Despagubirile incasate de administrator sunt utilizate si distribuite dupa cum urmeaza:
a) 75% se vireaza la bugetul de stat;
b) 25% se achita agentilor constatatori.
Capitolul VI - Dispozitii tranzitorii si finale
Art. 52
Animalele salbatice din intravilanul localitatilor, din ariile protejate de tip faunistic, din
gradinile zoologice, din centre de reabilitare, din sanctuare, cele detinute sau folosite legal in
scopuri artistice, precum si cele din crescatoriile de vanat autorizate si din complexurile de
vanatoare nu sunt supuse dispozitiilor prezentei legi.
Art. 53
(1) Reactualizarea delimitarii fondului cinegetic al Romaniei in fonduri de vanatoare se face
in conditiile prezentei legi, de catre administrator, in termen de 2 ani de la intrarea in vigoare
a prezentei legi.
(2) In situatia in care, in urma reactualizarii prevazute la alin. (1), fondurile de vanatoare
existente la intrarea in vigoare a prezentei legi isi modifica limitele, fondul de vanatoare se
considera nemodificat daca, dupa reactualizare, in suprafata acestuia se regasesc mai mult de
50% din suprafata fondului de vanatoare existent anterior reactualizarii.
 Art. 54
Studiile prevazute la art. 17 alin. (2) vor fi intocmite de actualii gestionari, in
maximum un an de la publicarea prezentei legi.
Art. 55
Bunurile patrimoniale ale vechilor detinatori, existente pe fondurile de
vanatoare, se pot prelua, prin cumparare, de noii detinatori, pe baza
protocoalelor incheiate in acest scop, in conditiile stabilite intre parti.
Art. 56
(1) In scopul administrarii si gestionarii fondului cinegetic intr-o conceptie
unitara, autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura elaboreaza si
aproba, cu avizul consultativ al Consiliului National de Vanatoare, in conditiile
prezentei legi, regulamente, instructiuni si reglementari tehnice.
(2) Actuala strategie cinegetica si actualele regulamente, instructiuni si norme
tehnice privind vanatul si vanatoarea, emise in baza Legii fondului cinegetic si
a protectiei vanatului nr. 103/1996, republicata, cu modificarile si completarile
ulterioare, raman in vigoare pana la revizuirea acestora in concordanta cu
reglementarile internationale la care statul roman este parte, dar nu mai tarziu
de 2 ani de la intrarea in vigoare a prezentei legi.
(1) Valorile de despagubire sunt stabilite in euro si se achita in lei, la cursul oficial de la data
achitarii.
(2) Pentru fapta prevazuta la art. 45, valoarea despagubirilor se stabileste pe cale civila.
(3) Valorile de despagubire prevazute in anexele nr. 1 si 2 sunt aplicabile in cazurile in care prin
faptele savarsite a fost diminuata, cantitativ sau calitativ, populatia faunei de interes cinegetic din
fondurile de vanatoare in afara cotei de recolta sau a fost diminuata populatia faunei de interes
cinegetic existenta in terenurile prevazute ca exceptii la art. 1 lit. j).
(4) In cazurile in care prin fapte de braconaj a fost diminuata, cantitativ sau calitativ, populatia
faunei de interes cinegetic din fondurile de vanatoare, prejudiciul produs diminueaza cota de
recolta stabilita pentru specia/speciile respectiva/respective pentru fondul de vanatoare.
(5) Daca prin fapte de braconaj a fost diminuata, cantitativ sau calitativ, populatia faunei de
interes cinegetic dupa realizarea integrala a cotei de recolta pentru fondul de vanatoare unde a
fost savarsita fapta, prejudiciul este produs statului roman si pentru calculul despagubirilor se
aplica cuantumul prevazut in anexele nr. 1 si 2.
Art. 58
(1) Prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I.
(2) Anexele nr. 1 si 2*) fac parte integranta din prezenta lege.
(3) La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga Legea fondului cinegetic si a protectiei
vanatului nr. 103/1996, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 328 din 17 mai
2002, cu modificarile si completarile ulterioare.
(4) Contractele de gestionare a fondurilor de vanatoare, existente la data intrarii in vigoare a
prezentei legi, raman valabile pana la data incetarii raporturilor contractuale.
Anexa 1 FAUNA SĂLBATICĂ
de interes vânătoresc, la care vânarea este permisă,
perioadele de vânare şi cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte ilicite

Valoarea de despăgubire (în Euro) în perioada

Denumirea speciei Perioada de vânare
Admisă Interzisă
MAMIFERE

1. Bizamul (Ondatra zibethica) 1 septembrie - 15 aprilie 80 160

2. Capra neagră (Rupicapra rupicapra)
- exemplar de trofeu 15 octombrie – 15 decembrie 8 000 16 000

- exemplar de selecţie 1 septembrie - 15 decembrie 8 000 16 000

3. Căpriorul (Capreolus capreolus)
- mascul 15 mai - 15 octombrie 2500 5000
- femelă 1 septembrie – 15 februarie 2 000 4 000
4. Cerbul comun (Cervus elaphus)
- mascul de trofeu 10 septembrie – 15 noiembrie 6 000 12 000

- mascul de selecţie 1 septembrie- 15 decembrie 6 000 12 000

- femelă şi viţel 1 septembrie – 15 februarie 4 000 8 000

5. Cerbul lopătar (Dama dama)
- mascul de trofeu 10 octombrie - 1 decembrie 3 000 6 000
- mascul de selecţie 1 septembrie - 15 decembrie 3 000 6 000
- femelă şi viţel 1 septembrie - 15 februarie 2 000 4 000
6. Căinele enot (Nyctereutes
prociynoides) 15 septembrie - 31 martie 60 120
7. Dihorul comun (Putorius sp.) 15 septembrie - 31 martie 30 60
8. Hermelina (Mustela erminea) 15 septembrie - 31 martie 30 60
9 Iepurele de câmp (Lepus europaeus) 1 noiembrie - 31 ianuarie 150 300
10. Iepurele de vizuină (Oryctolagus
cuniculus) 1 noiembrie - 31 ianuarie 100 400
11. Jderul (Martes sp.) 15 septembrie - 31 martie 200 400
12. Marmota (Marmota marmota) 15 septembrie - 31 octombrie 300 600
13. Mistreţul (Sus scrofa) 1 august – 15 februarie 1 000 2 000
14. Muflonul (Ovis aries musimon) 15 septembrie - 15 decembrie 4 000 8 000
15. Nevăstuica (Mustela nivalis) 15 septembrie - 31 martie 100 200
16. Şacalul (Canis aureus) 1 iulie – 31 martie 80 160
17. Viezurele (Meles meles) 1 august - 31 martie 100 200
18. Vulpea (Vulpes vulpes) Tot anul 50 -
PĂSĂRI
1. Becaţina comună (Gallinago gallinago) 15 septembrie - 28 februarie 55 135

2. Cioara grivă (Corvus corone cornix) Tot anul 10 -

3. Cioara de semănătură (Cornus frugilegus) 15 august - 15 martie 10 70
4. Cocoşar (Turdus pilaris) 1 septembrie - 28 februarie 27 75
5. Cocoşul-de-munte (Tetrao urogallus) 15 aprilie - 14 mai 1350 2700
6. Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) 1 septembrie – 28 februarie 80 270
7. Coţofana (Pica pica) Tot anul 10 -
8. Fazanul (Phasianus colchicus) 1 octombrie - 15 martie 35 70
9. Ferestraşul mare (Mergus merganser) 1 septembrie – 28 februarie 135 400
10. Ferestraşu1 moţat (Mergus serrator) 1 septembrie – 28 februarie 135 400
11. Gaiţa (Garrulus glandarius) 1 septembrie – 28 februarie 27 135
12. Găinuşa de baltă (Gallinula chloropus) 1 septembrie – 28 februarie 27 50
13. Gâsca de vară (Anser anser rubrirostris) 1 septembrie – 28 februarie 55 275
14. Gârliţa mare (Anser albifrons) 1 septembrie- 28 februarie 55 275
15. Graurul (Sturnus vulgaris) 1 septembrie - 28 februarie 15 55
16. Guguştiucul (Streptopelia decaocto) 1 septembrie - 28 februarie 27 80
17. Lişita (Fulica atra) 1 septembrie - 28 februarie 27 110
18. Porumbelul gulerat (Columba palumbus) 1 septembrie - 28 februarie 27 80
19. Porumbelul de scorbură (Co!umba oenas) 1 septembrie - 28 februarie 55 140
20. Potârnichea (Perdix perdix) 15 septembrie -31 decembrie 55 220
21. Prepeliţa (Coturnix coturnix) 15 august - 31 decembrie 27 80
22. Raţa mare (Anas platyrhynchos) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
23. Raţa mică (Anas crecca) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
24. Raţa fluierătoare (Anas penelope) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
25. Raţa cu cap castaniu (Aythya ferina) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
26. Raţa moţată (Aythya fuligula) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
27. Raţa sunătoare (Bucephala clangula) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
28. Raţa lingurar (Anas clypeata) 1 septembrie - 28 februarie 55 110
29. Raţa suliţar (Anas acuta) 1 septembrie - 28 februarie 65 130
30. Raţa cârâitoare (Anas querquedula) 1 septembrie - 28 februarie 65 130
31. Raţa cu cap negru (Aythya marila) 1 septembrie - 28 februarie 65 130
32. Sitarul de pădure (Scolopax rusticola) 15 septembrie - 15 aprilie 55 110
33. Sitarul de mal (Limosa limosa) 1 septembrie – 28 februarie 25 30
34. Stăncuta (Corvus monedula) 15 iulie- 15 martie 27 75
35. Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus) 1 septembrie - 28 februarie 27 75
36. Sturzul cântător (Turdus philomelos) 1 septembrie - 28 februarie 27 75
37. Sturzul viilor (Turdus iliacus) 1 septembrie - 28 februarie 27 75
38. Turturica (Streptopelia turtur) 1 septembrie - 28 februarie 27 75
 FAUNĂ SĂLBATICĂ de interes vânătoresc la care vânarea este
interzisă, precum şi cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte
ilicite Valoarea de despăgubire (în Euro)

A. MAMIFERE
1. Castorul (Castor fiber) 6 000
2. Elanul (Alces alces) 20 000
3. Hamsterul/Hârciogul (Cricetus cricetus) 100
4. Lupul (Canis lupus) 1 000
5. Nurca (Lutreola lutreola) 200
6. Pisica sălbatică (Felix silvestris) 200
7. Râsul (Lynx lynx) 2 000
8. Ursul (Ursus arctos) 40 000
9. Vidra (Lutra lutra) 2 000
10. Zimbrul (Bison bonasus) 30 000
B. PĂSĂRI
1. Acvila-de-câmp (Aquila heliaca) 2700
2. Acvila-de-munte (Aquila chrysa'tos) 2700
3. Acvila-de-stepă (Aquila rapax orientalis) 1350
4. Acvila-mică (Hieraatus pennatus) 1350
5. Acvila-ţipătoare-mica (Aquila pomarina) 1350
6. Acvila-ţipătoare-mare (Aquila clanga) 1350
7. Acvila-porumbacă (Hieraa'tus fasciatus) 540
8. Alunarul (Nucifraga caryocatactes) 80
9. Auşelul (Regulus sp.) 27
10. Barza-albă (Ciconia ciconia) 270
11. Barza-neagră (Ciconia nigra) 410
12. Bătăuş (Philomachus pugnax) 220
13. Becaţina mică (Lymnocryptes minimus) 135
14. Becaţina-mare (Gallinago media) 135
15. Boicuş (Remiz pendulinus) 27
16. Botgros (Coccothraustes coccothraustes) 80
17. Brumăriţa (Prunnela sp.) 27
18. Bufniţa (Bubo bubo) 1350
19. Buhaiul-de-baltă (Botaurus stellaris) 540
20. Capântortură (Jynx torquilla) 135
21. Caprimulgul (Caprimulgus europaeus) 135
22. Călifarul-alb (Tadorna tadorna) 540
23. Călifarul-roşu (Tadorna ferruginea) 1350
24. Cănăraş (Serinus serinus) 27
25. Cânepar (Carduelis cannabina) 27
26. Chira (Sterna sp.) 160
27. Chirighiţa (Chlidonias sp.) 135
28. Ciocântors (Recurvirostra avosetta) 135
29. Cinghiţa-de-iarnă (Montifringilla nivalis) 55
30. Cinteza (Fringilla sp.) 27
31. Ciocănitoarea (Dendrocopos sp.; Picoides sp; Drycopus sp.) 135
32. Ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius) 270
33. Ciocârlanul (Galerida cristata) 80
34. Ciocârlia (Lullula sp.; Melanocorypha) 80
35. Ciocârlia de câmp (Alauda sp.; Calandrella sp.) 27
36. Ciocarlia urecheată (Eremophila alpestris) 80
37. Ciovlica (Glareola sp.) 270
38. Ciuful (Asio sp.) 270
39. Ciuvica (Glaucidium passerinium) 270
40. Ciuşu1 (Otus scops) 270
41. Cocorul-mare (Grus grus) 540
42. Cocorul-mic (Anthropoides virgo) 540
43. Cocoşul-de-mesteacăn (Lyrurus tetrix) 1350
44. Codalbul (Haliaeetus albicilla) 2700
45. Codobatura (Motacilla sp.) 27
46. Codroşul (Phoenicurus sp.) 27
47. Cojoaica (Certhia sp.) 27
48. Corbul (Corvus corax) 135
49. Corcodelul mic (Tachzbaptus ruficollis) 55
50. Corcodelul mare (Podiceps cristatus) 55
51. Corcodelul cu gât negru (Podiceps nigricolis) 135
52. Corcodelul cu gât ruşu (Podiceps griseigena) 270
53. Cormoranul-mic (Phalacrocorax pygmaeus) 410
54. Cresteţul (Porzano sp.) 80
55. Cârsteiul-de-baltă (Rallus aquaticus) 55
56. Cârsteiul-de-câmp (Crex crex) 410
57. Cucul (Cuculus canorus) 135
58. Cucuveaua (Athene noctua) 270
59. Cufundarul (Gavia artica) 135
60. Cufundarul mic (Gavia stellata) 135
61. Cufundarul-mare (Gavia immer) 150
62. Culicul mare (Numenius arquata) 270
63. Culicul mic (Numenius phaeopus) 270
64. Culicul cu cioc subţire (Nemenius tenuirostris) 2700
65. Drepnea (Apus sp.) 55
66. Dropia (Otis tarda) 2700
67. Dumbrăveanca (Coracias garrulus) 270
68. Egreta-mare (Egretta alba) 270
69. Egreta-mică (Egretta garzetta) 135
70. Eiderul (Somateria mollissima) 405
71. FerestraşuI-mic (Mergus albellus) 135
72. Fâsa (Anthus sp.) 27
73. Flamingul (Phoenicopterus ruber) 270
74. Florinte (Carduelis chloris) 27
75. Fluierarul de munte (Actitis hypoleucos) 55
76. Fluierarul sur (Xenus cinereus) 55
77. Fluierarul (Tringa sp.) 55
78. Fluturaş de stâncă (Trichodroma muraria) 270
79. Forfecuta (Loxia sp.) 55
80. Frunzăriţa (Hippolais sp.) 27
81. Fugaciul (Calidris sp.) 55
82. Furtunarul (Puffinus puffinus) 55
83. Gaia-neagră (Milvus migrans) 1350
84. Gaia-roşie (Milvus milvus) 1350
85. Ghionoaia (Picus sp.) 135
86. Gârliţa mică (Anser erythropus) 1350
87. Gâsca de semănătură (Anser fabalis fabalis) 410
88. Gâsca mică de semănătură (Anser fabalis rossicus) 410
89. Gâsca cu cioc scurt (Anser fabalis brachyrhynchus) 410
90. Gâsca-cu-gât-roşu (Branta ruficollis) 1350
91. Gâsca neagră (Branta bernicla) 410
92. Grangurul (Oriolus oriolus) 110
93. Greluşelul (Locustella sp.) 27
94. Guşă-vânătă (Luscinia sp.) 27
95. Heretele (Circus sp.) 270
96. Hoitar (Neophron percnopterus) 2700
97. Huhurezul (Strix sp.) 270
98. Ieruncă (Bonasa bonasia) 540
99. Inăriţă (Carduelis sp.) 27
100. Lăcarul (Acrocephalus sp.) 27
101. Lăcustarul (Sturnus roseus) 55
102. Lăstunul (Delichon sp.; Riparia sp.; Hirundo sp.) 27
103. Lebăda-de-vară (Cygnus olor) 270
104. Lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus) 540
105. Lebăda-mică (Cygnus columbianus) 540
106. Lopătarul (Platalea leucorodia) 270
107. Lupul-de-mare (Stercorarius sp.) 135
108. Măcăleandru (Erithacus rubecula) 27
109. Mărăcinarul (Saxicola sp.) 27
110. Mătăsarul (Bombycilla garrulus) 55
111. Mierla-gulerată (Turdus torquatus alpestris) 55
112. Mierla-neagră (Turdus merula) 27
113. Mierla-de-piatră (Monticola saxatilis) 135
114. Minuniţa (Aegolius funereus) 270
115. Mugurarul (Pyrrhu1a pyrrhu1a) 80
116. Mugurar roşu (Carpodacus erythrinus) 27
117. Muscarul (Ficedula sp.) 27
118. Nagâţ (Chettusia sp.) 135
119. Nagâţul (Vanellus vanellus) 80
120. Notatiţa (Phalaropus sp.) 55
121. Ochiul-boului (Troglodytes troglodytes) 27
122. Pasărea-ogorului (Burhinus oedicnemus) 270
123. Pasărea-omătului (Plectrophenax nivalis) 55
124. Păscărelul-negru (Cinclus sp.) 55
125. Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) 1350
126. Pelicanul cret (Pelecanus crispus) 1660
127. Pescăruş cu trei degete (Rissa tridactyla) 55
128. Pescăruşul-albastru (Alcedo athis) 55
129. Pescăriţa (Hydroprogne sp.; Gelochelidon sp.) 135
130. Pescăruşul (Larus sp.) 135
131. Piciorong (Himantopus himantopus) 135
132. Pietrarul (Oenanthe sp.) 27
133. Pietruşul (Arenaria interpres) 55
134. Pitulicea (Phylloscopus sp.) 27
135. Piţigoiul (Parus sp.) 27
136. Ploierul (Pluvialis sp.) 55
137. Presura (Enberiza sp.) 27
138. Prigoria (Merops apiaster) 55
139. Privighetoarea (Lusciniola sp.; Luscinia sp) 80
140. Prundaş de nămol (Limicola falcinellus) 55
141. Prundăraşul (Chradrius sp.) 55
142. Pupăza (Upupa epops) 55
143. Raţa-cu-cap-alb (Oxyura leucocephala) 540
144. Raţa cu ciuf (Netta rufina) 270
145. Raţa de gheţuri (Clangula hyemalis) 135
146. Raţa catifelată (Melanitta fusca) 135
147. Raţa neagră (Melanitta nigra) 135
148. Raţa roşie (Aythya nyroca) 540
149. Scatiu (Carduelis spinus) 27
150. Scoicarul (Haematopus ostralegus) 135
151. Sfrânciocul (Lanius sp.) 55
152. Silvia (Sylvia sp.) 27
153. Sitarul de mal nordic (Limosa lapponica) 270
154. Spârcaciul (Tetro tetrax) 1350
155. Sticletele (Carduelis sp.) 27
156. Stârcul-de-cireadă (Bubuleus ibis) 135
157. Stârcul-galben (Ardeola ralloides) 70
158. Stârcul-de-noapte (Nycticorax nycticorax) 135
159. Stârcul pitic (Ixobrychus minutus) 55
160. Stârcul-roşu (Ardea purpurea) 135
161. Stârcul cenuşiu (Ardea cinerea) 135
162. Striga (Tylo alba guttata) 540
163. Stufărica (Cettia cetti) 27
164. Şerparul (Circaetus circaetus gallicus) 540
165. Şoimul călător (Falco peregrinus) 1660
166. Şoimul de iarnă (Falco columbarius) 540
167. Şoimul dunărean (Falco cherrug) 2700
168. Şoimul rândunelelor (Falco subbuteo) 540
169. Şorecarul mare (Buteo rufinus) 540
170. Şorecarul încăltat (Buteo lagopus) 270
171. Şorecarul comun (Buteo buteo) 270
172. Ţicleanul (Sitta europaea) 27
173. Ţigănuşul (Plegadis falcinellus) 555
174. Uliganul-pescar (Pandion haliaetus) 540
175. Uliul (Accipiter sp.) 270
176. Vânturel de seară (Falco vespertinus) 1350
177. Vânturel mic (Falco naumanni) 1350
178. Vânturel roşu (Falco tinnunculus) 540
179. Viesparul (Pernis apivorus) 540
180. Vulturul-negru (Aegypius monachus) 2700
181. Vulturul-sur (Gyps fulvus) 2700
182. Zăganul (Gypaetus barbatus) 2700
Mamifere: Capra neagră, Căprior, Cerb comun, Cerb lopătar,
Mistreţ, Iepure, Iepure de vizuină, Vulpe, Lup, Râs, Urs,
Pisică sălbatică, Vidră
Păsări: Fazan, Gârliţa mare, Gâsca de vară, Potârnichea, Prepeliţa,
Raţa mare, Sitarul de pădure, Cocoş de munte
Plan de prezentare a speciilor de interes cinegetic
1. Descriere – conformaţie, constituţie, date biometrice, greutate, culoare
etc
2. Formula dentară
3. Dimorfism sexual
4. Raport între sexe
5. Longevitate
6. Glas
7. Urme
8. Excremente
9. Simţuri
 Ecologie
10. Biotop: sol, altitudine, climă, fidelitate faţă de teritoriu, răspândire
Etologie
11. Reproducere
12. Sociabilitate
13. Densitate
14. Hrană
15. Pagube
16. Duşmani
17. Boli
18. Măsuri de ocrotire
19. Recoltare
20. Valorificare
21. Evaluare exemplare
 FOLOASELE ADUSE DE VÂNAT ŞI VÂNĂTOARE
Foloasele directe. O bună gospodărire a avuţiilor ţării cere ca nici una dintre resursele naturale să nu fie lăsată nefolosită.
Vânatul este una dintre aceste resurse şi dacă el este în număr corespunzător cu capacitatea de hrănire şi de adăpost a mediului, nu
stânjeneşte producţia agricolă, silvică şi zootehnică. Pentru o mai uşoară înţelegere, se dau următoarele exemple: pe un teren agricol de
10.000 ha în care vânatul este bine ocrotit, se pot recolta anual 2.000 de iepuri şi 1.000 de fazani şi potârnichi, fără ca recolta de cereale
să se resimtă cu ceva; într-o pădure de dealuri de 15 000 ha, în care efectivul de vânat a atins cifra optimă, se pot recolta anual 250 de
căprioare şi 60 de mistreţi, reprezentând circa 10.000 kg carne, fără a prejudicia interesele silvice. Iată deci că o bună gospodărire
vânătorească permite să se obţină două foloase de pe aceeaşi suprafaţă de teren: cereale şi vânat sau lemn şi vânat. Dacă nu ar exista
vânat, ar însemna o pierdere şi din punct de vedere economic.
De fapt, în altă ordine de idei, nici nu pot fi imaginate câmpia şi muntele fără fauna sălbatică care, în cea mai mare parte,
constituie vânatul. În natură, vegetaţia, indiferent dacă este agricolă sau forestieră, se integrează împreună, aflându-se în echilibru
componentele de bază ale ecosistemelor în care se regăsesc armonios.
În ultimii ani s-a dezvoltat valorificarea vânatului mare prin vânători străini.
Practicarea vânătorii necesită echipament, muniţie, arme etc; de aceea, este necesară crearea unor mici industrii
specializate pentru sectorul cinegetic.
Parte din animale, în special cele mici, se valorifică naturalizate pentru muzeele şcolare. Folosul este atât educativ cât şi
economic.
Foloase indirecte. Vânătoarea este un mijloc de recreere, de refacere a forţelor fizice şi intelectuale pentru cei ce
muncesc. Reîntorcându-se la locul de muncă, ei dau un randament mai mare, sunt mai productivi, mai eficienţi.
Vânătoarea, prin acţiunea de combatere a unor dăunători, cum sunt animalele răpitoare şi, mai ales, câinii vagabonzi, este
un element eficient de asigurare a echilibrului dinamic al ecosistemelor agricole şi forestiere.
Potârnichea şi fazanul, consumând insecte dăunătoare şi seminţe de buruieni, sunt folositoare pentru agricultură,
contribuind la combaterea biologică a dăunătorilor. În acest fel, fazanul şi potârnichea, pe lângă rolul lor de auxiliari în combaterea
biologică a dăunătorilor, repercutată în sporirea recoltelor de produse agricole, îl mai au şi pe acela de a transforma insectele
vătămătoare şi seminţele de buruieni în carne consumabilă de primă calitate.
Nu este de neglijat nici efectul propagandistic al vânătorii. Persoane din alte ţări care vin să vâneze la noi şi ne cunosc
ţara, sunt factori de cunoaştere reală a frumuseţilor patriei. Expoziţiile de vânătoare din ţară şi străinătate, organizate cu vânat de la noi,
contribuie, de asemenea, la cunoaşterea bogăţiei noastre faunistice.
În fine, vânatul este folositor şi numai prin faptul că există şi că înfrumuseţează peisajul de la câmpie şi munte. Oamenii
se delectează privindu-l. Cercetători ştiinţifici din ţară şi străinătate fac studii, cercetări, experimentări asupra fondului nostru cinegetic.
Câmpia ar pierde mult din farmecul ei dacă nu ar avea iepuri, potârnichi, prepeliţe, fazani, iar pădurea dacă ar fi lipsită de căprioare,
cerbi, cocoşi de munte, mistreţi.
 PASIUNEA OMULUI PENTRU VÂNĂTOARE
Iată o întrebare la care va fi greu de dat un răspuns care să mulţumească pe toţi. Să facem cel puţin câteva
constatări:
- participanţi la vânătoare ca însoţitori, fără puşcă, în majoritatea acestor spectatori se trezeşte dorinţa de a deveni
vânători, iar după ce au împuşcat primul iepure sau prima raţă, rămân adepţi ai vânători toată viaţa sau cel puţin tot
timpul cât împrejurările le permit să practice vânătoarea;
- copiilor şi adulţilor le face plăcere să tragă la ţintă şi se simt fericiţi dacă nimeresc. Aceasta este o dovadă de
îndemânare. Fireşte, satisfacţia este mai mare, dacă ţinta este mişcătoare, cum ar fi iepurele în fugă sau raţa în zbor;
- între vânător şi vânat, în timpul practicării vânătorii, se dă o luptă: vânătorul se foloseşte de inteligenţă şi de arme
perfecţionate; vânatul se apără cu simţurile sale incomparabil mai dezvoltate decât ale omului, apoi cu fuga sau cu
zborul. Vânătorul are o satisfacţie dacă iese învingător din această luptă. Este un lucru care a fost scos în evidenţă
adeseori şi anume că ceea ce constituie, în primul rând, plăcerea vânătorului, nu este tirul asupra cerbului sau
căpriorului, ci faza de apropiere de acest vânat, folosind acoperirea terenului, direcţia vânatului şi căile pe care se
poate apropia de el, fără zgomot;
- pasiunea de vânător se trezeşte în om atunci când se iveşte ocazia şi odată devenit vânător, de regulă îşi păstrează
această calitate până când condiţia fizică sau alte împrejurări îi permit, ceea ce justifică afirmaţia că această pasiune
este o rămăşiţă din vremuri străvechi, când omul vâna din necesitatea de a-şi procura o parte din mijloacele de trai,
dar în cursul timpului această pasiune a fost înnobilată prin etica vânătorească.
Vânătorul este învinuit uneori, de către cei neiniţiaţi, de cruzime faţă de animale şi anume că ar ucide din plăcere.
Evident, lucrurile nu stau aşa şi se desprind o serie de argumente în acest sens.
Lăsând la o parte rolul diferitelor specii de vânat în biocenoza pădurii, a câmpului sau a bălţii şi privind
problema numai pe latura utilităţii directe, vânatul are rostul să servească trebuinţelor omului. Animalele domestice
se pot sacrifica funcţie de necesităţi, deoarece le avem oricând la îndemână; vânatul însă se mişcă pe teren, nu-1
putem prinde decât cu anumite unelte care nu stau la îndemâna oricui, de aceea pentru a-l avea la dispoziţie, nu ne
rămâne decât să-l împuşcăm. Privită din acest punct de vedere, împuşcarea este inevitabilă. Împuşcăm vânatul, pentru
că altfel nu-l putem recolta; vânătoarea fiind un procedeu de recoltare.
 În cursul timpului, etica vânătorească a înnobilat pasiunea de vânător netezindu-i anumite laturi dure.
Prin prevederi legale, se interzice împuşcarea vânatului mare cu alt proiectil decât un singur glonţ. Acestea pentru a
nu cauza, prin rănirea vânatului, suferinţe împreunate cu îndelungate chinuri; prin măsura administrativă, cei ce
doresc să devină vânători sunt supuşi unui examen prealabil, inclusiv o probă de tir la poligon, pentru ca astfel să-i
oblige să înveţe a trage, înainte de a lua parte la vânătoare. Prin aceasta s-a căutat să se împuţineze cazurile de rănire
a vânatului de către începători; legi vânătoreşti nescrise, cuprinse în etica vânătorească, obligă pe vânător să caute
vânatul rănit până îl găseşte şi să-i curme suferinţele; tot o lege nescrisă obligă pe vânător să nu împuşte mama de
lângă pui, deşi legea nu prevede restricţii în acest sens. Nerespectarea acestor din urmă reguli de bună purtare la
vânătoare nu este sancţionată de lege, dar este pedepsită prin dispreţul tovarăşilor de vânătoare şi prin remuşcări.
Interesant este şi faptul că multe iniţiative privind cruţarea unor specii de animale au venit din partea vânătorilor: s-a
renunţat, total, la împuşcarea acvilelor, vulturilor şi păsărilor răpitoare de noapte. Este şi aceasta o dovadă a
interesului purtat de vânătorime protecţiei frumuseţilor naturii. Poate că, fără vânătoare raţională, multe specii de
vânat ar fi dispărut în cursul timpului, ca obiecte fără valoare. Dar, dorinţa omului de a le păstra pentru vânătoare a
dus la măsuri de ocrotire.
Demn de remarcat este faptul că, deşi se vânează, totuşi efectivele de vânat cresc; aceasta datorită
ocrotirii lor de către om. Doar acele specii nu se înmulţesc, pentru care mediul s-a degradat. Când situaţia efectivelor
o cere (ierni aspre, boli sau alte condiţii defavorabile), omul renunţă la vânătoare pentru o anumită perioadă de timp.
De asemenea, sunt numeroase cazurile de populari şi repopulări cu vânat în terenuri cu fauna sărăcită. În concepţia de
azi, vânătoarea este o intervenţie conştientă a omului în treburile naturii, ocrotind unele specii şi reducând numărul
altora când devin dăunătoare. În acest scop, se întocmesc legi, regulamente, cu scopul de a frâna pornirea de
distrugere a omului, şi pentru a-l obliga la ocrotire.
În concluzie, pasiunea omului pentru vânătoare, probabil, este o rămăşiţă din vremuri străvechi, când
omul vâna din necesitatea de a-şi procura o parte din hrană şi din îmbrăcăminte şi de a se apăra de fiare. Dar, în
cursul timpului, modul de practicare al vânătorii a evoluat, etica vânătorească l-a înnobilat, încât astăzi vânătoarea
raţională caută să apere fauna ţării de dispariţia unor specii, iar recoltarea să fie făcută cu cât mai puţine suferinţe
pentru vânat. Scopul de azi al vânătorii nu mai este în primul rând blana şi carnea, ci recreerea, distracţia în natură,
iar dacă este vorba de vânatul mare - trofeul. De fiecare trofeu din colecţia vânătorului se leagă o amintire. Carnea
este ceva secundar.
 EDUCAREA VÂNĂTORULUI ÎN SPIRITUL OCROTIRII VÂNATULUI ŞI A PROTECŢIEI NATURII
Condiţiile principale de dezvoltare şi chiar de existenţă a vânatului sunt: hrana, adăpostul şi liniştea. Înmulţirea
populaţiei şi amplificarea reţelei de drumuri, care azi ajunge şi în munţii altă dată neumblaţi, schimbarea radicală a câmpiei cultivate
agricol, datorită monoculturilor pe suprafeţe întinse, desfiinţarea grupurilor de mărăcini şi a perdelelor de protecţie, mecanizarea şi
chimizarea agriculturii, îndiguirea suprafeţelor inundabile , au dus la înrăutăţirea condiţiilor de existenţă ale vânatului.
Este un proces normal, ca urmare a progresului civilizaţiei, observat pe plan mondial, nu numai la noi. Consecinţa acestuia este
împuţinarea efectivului de iepuri, scăderea catastrofală a efectivului de potârnichi pe plan european, dispariţia avifaunei acvatice din
anumite regiuni supuse îndiguirilor sau drenării, împuţinarea păsărilor ocrotite de lege, care consumă insecte sau rozătoare moarte, prin
combaterea cu substanţe toxice.
Prin tranformările şi lucrările arătate mai sus, s-a împuţinat hrana vânatului, i s-a desfiinţat adăpostul şi i s-a stricat
liniştea în anumite locuri. Sarcinile ce revin generaţiilor de vânători de azi şi de mâine sunt mult mai complexe decât ale vânătorilor
predecesori, trecându-se de la măsuri de ocrotire la cultura vânatului. De aceea, vânătorii trebuie să fie înarmaţi cu un bagaj bogat de
cunoştinţe în ceea ce priveşte ocrotirea şi îngrijirea vânatului şi educaţi în spiritul folosirii, cu mult discernământ, a efectivului de
vânat, a păstrării şi, în măsura posibilului, îmbunătăţirii mediului în care trăieşte vânatul. Educarea vânătorilor în acest spirit este o
condiţie de bază pentru reuşită. Adevărurile de care este bine să fie pătruns vânătorul ar fi următoarele:
- vânătoarea trebuie să fie practicată în aşa fel încât puterea de producţie a fondului cinegetic să nu fie slăbită, ci, din contră, să rămână
pe teren, pentru reproducţie, un efectiv suficient ca număr, sănătos, viguros;
- vânătorul are, în primul rând, datoria de a ocroti şi îngriji vânatul şi numai după aceea îi revine şi dreptul de a-l recolta. Pentru
adevăratul vânător, a observa, a studia şi a îngriji vânatul este o necesitate sufletească;
- el nu este stăpân absolut asupra vânatului, ci este numai un uzufructuar temporar şi are dreptul să se folosească de vânat numai în
anumite condiţii, prevăzute de lege;
- existenţa şi prosperitatea vânatului fiind condiţionate, în primul rând de mediul de trai, sarcina vânătorului este de a contribui, după
puterile lui, la menţinerea şi eventual la îmbunătăţirea mediului;
- date fiind condiţiile noi de existenţă ale vânatului, ocrotirea lui este mai dificilă ca în trecut şi ea trebuie să aibă la bază ştiinţa
modernă şi experienţa acumulată;
- ceea ce caracterizează pe adevăratul vânător este şi faptul că el nu găseşte plăcerea numai în a împuşca, ci şi în simpla lui prezenţă în
terenul de vânătoare, unde are ocazia să se delecteze privind vânatul. Fireşte, nimănui nu-i convine să se întoarcă acasă cu nimic, după
o zi de vânătoare, dar ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că vânătorul adevărat cercetează terenul şi în alte împrejurări decât în
ziua vânătorii, că ori ce ieşire de acest fel este o ocazie de meditaţie, de studiu, de reflecţie asupra rostului vietăţilor din natură.
Ţara noastră se numără printre puţinele din Europa care încă mai are multe bălţi pentru vânatul acvatic, păduri de mare
întindere pentru cerbi, urşi şi alt vânat mare. Datoria vânătorilor este de a cunoaşte cerinţele vânatului faţă de mediu şi de a contribui la
păstrarea lui.
 PATRIMONIUL VÂNĂTORESC
Terenurile de vânătoare cu vânatul şi construcţiile de pe ele constituie patrimoniul vânătoresc.
Conform legii pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii din anul 1923, suprafaţa de 100 ha, la
câmpie şi 1000 ha la munte dădea proprietarului funciar dreptul de a-şi constitui teren de vânătoare separat.
Legea de organizare a vânătorii din anul 1947 majorează aceste suprafeţe la 500 ha la câmpie şi 2500 ha la
munte, dar nici acestea nu erau suficient de mari.
Începând din anul 1948, vânatul de pe întreg cuprinsul ţării a devenit proprietate a statului. De la
acea dată, nemaiexistând proprietate privată asupra vânatului, a fost posibilă constituirea de unităţi
vânătoreşti mari, numite fonduri de vânătoare, care să permită dezvoltarea gospodăriei vânătoreşti în bune
condiţii. Se ştie că o gospodărire rodnică nu se poate face pe suprafeţe mici de teren. Prima împărţire a
teritoriului ţării în fonduri de vânătoare a avut loc în toamna anului 1948. În anul 1952, s-a făcut o nouă
împărţire, în fonduri, ameliorându-se cea precedentă şi o împărţire, la care s-au avut în vedere învăţămintele
trase din delimitările precedente, a fost efectuată în anul 1960.
În anul 1960, din suprafaţa teritoriului României, estimată la 23750000 ha, 1087000 ha erau
terenuri neproductive din punct de vedere vânătoresc; suprafaţa ocupată de sate şi oraşe, diferite terenuri
împrejmuite, în care vânătoarea nu se putea practica. Deci, rămâneau drept suprafaţă de teren utilă cinegetic
22663000 ha.
Cu ocazia arondării din anul 1960, au fost constituite 2157 fonduri de vânătoare. Suprafaţa medie a unui fond
era cu ceva peste 10000 ha. În mod practic, la câmpie, fondurile aveau suprafaţa de 5000 - 12000 ha, iar la
munte de 8000 - 15000 ha.
În prezent, în urma aplicării prevederilor Legii nr. 407/2006 situaţia arondării fondului cinegetic
naţional se prezintă astfel: numărul fondurilor de vânătoare este de 2227. Suprafaţa medie a unui fond de
vânătoare, exclusiv rezervaţia biosferei Delta Dunării, este de peste 10000 ha (10461 ha).
Având în vedere că aria de răspândire a speciilor de vânat în cuprinsul ţării este strâns legată de
factorul vegetaţie de care, în ultimă analiză, depind hrana, adăpostul şi liniştea vânatului, se analizează
repartizarea teritoriului vânătoresc în fonduri de vânătoare, pe ramurile principale de cultură ale solului.
 PONDEREA TERITORIALĂ A VÂNATULUI PRINCIPAL
Măsurile gospodăreşti ce se iau într-un fond de vânătoare depind de speciile de
vânat care îl populează; alte amenajări vânătoreşti se vor face pentru fazan şi altele pentru
căprior. Dar nu toate speciile de vânat ce populează un fcnd au aceeaşi importanţă
economică şi recreativă.
În orice fond de vânătoare există o specie de vânat, care, în fondul respectiv, are
valoarea cea mai mare dintre toate speciile ce populează acel fond. Această specie se
numeşte vânat principal. Valoarea ei se înţelege atât sub raport economic, cât şi sub acela al
practicării vânătorii (sportiv, recreativ, distractiv), deci din ambele puncte de vedere.
Privit sub acest aspect, teritoriul vânătoresc (fondul cinegetic) din România se
repartizează astfel:
- iepurele constituie vânat principal pe circa 15.200.000 ha
- căpriorul pe circa 3.900.000 ha
- cerbul pe circa 2800.000 ha
- capra neagră pe circa 220000 ha
- vânatul de baltă pe circa 543.000 ha
Se înţelege că pe suprafaţa de 15,2 milioane ha, unde vânatul principal este
iepurele, pot fi şi alte specii ca: fazan, potârniche, căprior, dar valoarea lor este mai mică
decât a iepurelui; pe suprafaţa de 2,8 milioane ha, în care cerbul este vânatul principal, pot
exista şi căpriori, mistreţi, urşi, cocoşi de munte, dar valoarea cea mai mare este a cerbului.
PONDEREA ECONOMICĂ ŞI RECREATIV-SPORTIVĂ A SPECIILOR IMPORTANTE DE VÂNAT
Se numeşte densitate a unei specii de vânat numărul de indivizi din specia respectivă, raportat la
suprafaţa de teren, de obicei 100 ha. La speciile cu densitate mică, cum este cazul ursului, raportarea se face
la 1000 ha.
Densitatea este optimă atunci când pe un teren există un număr de indivizi corespunzător
capacităţii lui biogenice, număr pe care nu vrem să-l depăşim, pentru ca vânatul să nu cauzeze pagube altor
sectoare economice sau pentru ca el însuşi să nu se degradeze ca urmare a insuficienţei hranei, adăpostului, a
propagării bolilor şi altor factori negativi. Spre exemplu, pe un fond de vânătoare, vrem să avem 10 căpriori
la suprafaţa de 100 ha pădure, în luna martie. Numim densitate reală aceea care există la un moment dat.
Exemplu: pe un fond de vânătoare avem 6 căpriori la 100 ha de pădure, în luna martie (densitatea reală poate
fi mai mare sau mai mică decât cea optimă; dacă e mai mică, ne străduim să o majorăm; dacă e mai mare,
trebuie să o reducem). În prezent, la majoritatea fondurilor, densitatea reală este mai mică decât cea optimă.
În momentul de faţă, speciile cu aportul economic cel mai mare şi care, în acelaşi timp, formează
obiect de vânătoare, deci de recreere, pentru un număr mai mare de vânători, sunt: iepurele, urmat de mistreţ.
Când însă se va ajunge la efectivul optim la toate speciile importante de vânat, ordinea va putea fi alta şi
anume:
- iepurele va avea un aport de circa 40%
- căpriorul va avea un aport de circa 32%
- cerbul va avea un aport de circa 21%
- fazanul va avea un aport de circa ..6%
- capra neagră va avea un aport de circa ..1%
Total: 100%
Mistreţul nu a fost luat în considerare deoarece, dacă este în număr prea mare, cauzează pagube
agriculturii deci nu se urmăreşte sporirea efectivului lui. El se va situa însă aproximativ după cerb. De
asemenea, nu a fost luat în calcul nici ursul, care este o specie protejată, la fel ca şi lupul, râsul, pisica
sălbatică, într-un cuvânt toate răpitoarele.
 BIOLOGIA SPECIILOR DE VÂNAT
Cunoaşterea biologiei speciilor de vânat este de cea mai mare
importanţă pentru vânătorul amator sau profesionist. Într-adevăr,
măsurile de ocrotire şi de punere în valoare a unei specii depind de felul
ei de viaţă. Pentru a obţine bune rezultate în sporirea efectivelor de vânat
şi realizarea în teren a unui vânat viguros şi sănătos, este necesar să fie
cunoscut regimului său de hrană în natură, necesitatea de adăpost şi
sensibilitatea sa la prezenţa în teren a omului şi a altor factori de
tulburare a liniştii: mijloace de transport, animale domestice etc;
vânătorul, pentru a putea obţine bune rezultate la practicarea vânătorii,
trebuie să cunoască localizarea în spaţiu a vânatului respectiv în diferite
anotimpuri, regimul său de viaţă în cursul a 24 ore şi posibilitatea de a se
apropia de el în bătaia eficace a puştii. De la felul de viaţă al vânatului
pleacă măsurile gospodăreşti. De aceea, biologiei vânatului, i se va da
dezvoltarea cea mai mare.
Înainte de a trata biologia diferitelor specii, este necesar să fie
cunoscute câteva noţiuni care vor apărea mereu, aproape la fiecare
specie.
 FACTORII PRINCIPALI AI ARIEI DE RĂSPÂNDIRE A VÂNATULUI
Sunt trei factori determinanţi ai răspândirii vânatului în biotopul său: hrana, adăpostul şi liniştea. Fără
hrană şi adăpost, vânatul nu poate supravieţui, iar fără linişte nu poate beneficia de cei doi factori vitali amintiţi.
Factorul hrană. Iepurele se hrăneşte cu plante ierbacee, iar la nevoie, mai cu seamă iarna, când
pământul este acoperit cu zăpadă, cu muguri, rămurele şi cu coaja unor arbori tineri. Dat fiind că acest fel de hrană se
găseşte pretutindeni, aria de răspândire a iepurelui este foarte largă: merge de la câmpie până la golurile de munte, la
1 500 m altitudine. Densitatea însă nu este aceeaşi. Cei mai numeroşi iepuri la unitatea de suprafaţă se găsesc la
câmpie, în regiuni fertile, unde şi hrana lor este mai abundentă. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre căprior, cu
deosebirea însă că în hrana acestuia intră şi frunzele de arbori foioşi în proporţie cam de jumătate.
Cocoşul de munte se hrăneşte, iarna, cu muguri de răşinoase, iar vara cu iarbă, diferite fructe de pădure,
în special afine, zmeură, apoi cu insecte, viermi. Acestea se găsesc din abundenţă numai în pădurile de mare
altitudine, cu terenuri turboase sau cu multă umiditate, motiv pentru care şi aria lui de răspândire este redusă şi se
mărgineşte la pădurile de răşinoase din apropierea golurilor de munte.
Ursul se mişcă puţin din locul său obişnuit de trai, dacă în apropiere există fructificaţie de fag; peste zi
stă în desiş, iar noaptea se deplasează în pădurea bătrână ca să mănânce, retrăgându-se în zori, din nou în adăpost.
Dacă însă fagul nu a fructificat, deci nu există jir în regiunea în care ursul trăieşte în mod obişnuit, el este nevoit să se
deplaseze mult şi să coboare la poalele munţilor, în regiunea de quercinee, în căutare de ghindă. Mişcarea urşilor este
şi mai mare dacă nu găsesc nici ghindă. Atunci, toamna, ei umblă peste tot după mere pădureţe, prune, coborând la
cantoanele silvice, în livezile mărginaşe satelor. Lumea crede atunci că s-au înmulţit urşii, pe când în realitate nu este
vorba decât de o deplasare sezonală a lor, în căutare de hrană.
Sitarul care îşi scoate hrana (insecte, viermi) cu ciocul pe care îl introduce în pământul moale, ar muri de
foame, iarna, când solul este îngheţat. De aceea, toamna el migrează spre ţările sudice, pentru a reveni primăvara.
Şi raţele sălbatice sunt nevoite să se retragă spre sud, îndată ce bălţile îngheaţă, deoarece viaţa lor este
legată de existenţa apei.
Din cele de mai sus se poate vedea că atât aria de răspândire, cât şi densitatea vânatului într-o anumită
regiune sunt determinate, pe lângă altele, în primul rând, de existenţa hranei.
 Factorul adăpost. Vânatul are nevoie de adăpost pentru trei motive: în primul rând
pentru a se apăra de duşmani; în al doilea rând pentru a se feri de intemperii în special de viscole;
în al treilea rând pentru reproducere.
Frica de duşmani face ca cerbul şi mistreţul să trăiască în pădure şi să iasă în poieni sau
la câmp după ce terenul s-a liniştit, în special noaptea. Pentru mistreţ, adăposturile cele mai bune
sunt desişurile impenetrabile pentru om; cerbul însă din cauza mărimii coarnelor, îşi alege ca loc
de adăpost părişurile şi prăjinişurile. Adăpostul este o necesitate absolută pentru anumite specii
de vânat: cerbul, mistreţul, ursul, râsul, cocoşul de munte părăsesc locurile unde pădurea a fost
distrusă. De aceea, se poate afirma că unele specii de vânat dăinuesc cât trăieşte pădurea şi dispar
o dată cu ea.
Se ştie că în pădure, iarna, temperatura aerului este cu ceva mai ridicată decât în afara
pădurii. Pe de altă parte, arborii domolesc puterea vântului, reducând astfel efectul negativ asupra
vânatului a temperaturii scăzute.
În perioada de reproducţie, vânatul caută locuri adăpostite de vedere: fazanul şi
potârnichea, în aprilie, instinctiv, caută pâlcuri cu iarbă uscată rămasă din anul precedent,
mărăcinişuri, margini de pădure, culturi cu înălţime mai mare, cum sunt lucerna şi secara. Aici ele
sunt mai ferite de ochiul păsărilor răpitoare. Ciuta de cerb şi căprioară, când se apropie momentul
fătatului, se despart de cârd şi îşi aleg un loc liniştit, în desişul pădurii. Se pare că scăderea din
ultimii ani a efectivului de iepuri şi potârnichi în câmpiile întinse, fără păduri, în primul rând în
Bărăgan, se datoreşte în bună parte, dispariţiei răzoarelor, a culturilor forestiere de protecţie şi a
altor adăposturi naturale. Se ştie că potârnichea nu poate rezista iarna în terenurile fără adăpost şi,
în consecinţă, se retrage în acele porţiuni ale fondului de vânătoare în care mai există astfel de
adăposturi.
 Factorul linişte. Reacţia vânatului faţă de linişte este diferită. Iepurele,
fazanul, potârnichea se obişnuiesc cu zgomotul făcut de oamenii care lucrează la câmp,
cu căruţele sau autovehiculele. în pădurile de câmpie, frecvent străbătute de oameni,
chiar şi căpriorul rabdă apropierea omului până la 100, chiar 50 m. Nu aceeaşi
comportare o are acesta la dealuri şi munte. în schimb, alte specii de vânat sunt extrem
de sensibile la orice zgomot neobişnuit. La goanele de iepuri, vulpea este cea dintâi care
se pune în mişcare; cerbul s-a retras în regiunile muntoase din cauza înmulţirii
populaţiei în regiunea de câmpie şi dealuri şi a împărţirii pădurilor, deci a lipsei de
linişte; în fine, lupul se pune în mişcare la cel mai mic zgomot suspect, motiv pentru
care la vânătoarea cu goană se cer din partea organizatorului măsuri de precauţie. Mare
sensibilitate faţă de zgomot au şi ursul şi râsul.
Dar toate speciile de vânat se obişnuiesc, cu timpul, cu anumite zgomote.
Cerbii pot fi văzuţi la 100-200 m de drumul forestier pe care circulă autocamioane; tot
cerbul a fost văzut pe un versant, boncănind la 300 m de o haltă de cale ferată forestieră
în care a şuierat locomotiva atât la intrare cât şi la ieşire; nu se sperie nici de lătratul
câinilor de la stâni. Speciile de vânat suportă mai ales acele zgomote cu care s-au
obişnuit din tinereţe şi care nu le-au cauzat neajunsuri.
 SIMŢURILE VÂNATULUI
Dintre cele cinci simţuri ale vânatului, pe vânător îl interesează, îndeosebi; văzul, auzul şi mirosul. Aceste
simţuri nu sunt deopotrivă de dezvoltate la toate speciile, ci, după felul de trai, unul sau altul dintre ele este mai
pronunţat. Astfel, la vânatul răpitor cu pene (şoimi, acvile, vulturi etc), văzul este foarte ascuţit, deoarece numai aşa
aceste păsări reuşesc să descopere din văzduh, de la mare distanţă, animalele cu care se hrănesc. în schimb, acest simţ
este slab la viezure, care trăieşte o bună parte din timp în vizuină.
Cerbul, mistreţul şi ursul trăiesc în pădure şi numai rareori, mai ales noaptea, ies la loc deschis. Aşa fiind,
pentru a-şi descoperi duşmanul, au mai puţină nevoie de văz decât de miros sau auz, deoarece în pădure nu pot vedea
la distanţă. într-adevăr, aceste specii au mirosul şi auzul foarte dezvoltate. Vântul care bate de la vânător spre vânat
duce mirosul de om, care este perceput de cervide, de la mare distanţă. Vântul defavorabil este un adversar al
vânătorului când vrea să se apropie de vânat. Mistreţul are foarte dezvoltat auzul, cu ajutorul lui percepând orice
zgomot provocat de paşi sau de ruperea unei crengi. La această din urmă specie de vânat, este dezvoltat şi pipăitul,
dat fiind că scurmând pământul, prin pipăit descoperă hrana. Firesc este ca pipăitul să fie dezvoltat şi la becatine şi
sitari, care îşi scot hrana din pământ, cu ciocul lor lung de 6-8 cm. La iepure, cel mai dezvoltat simţ pare a fi auzul.
Văzul este relativ slab.
Concluzia pe care o tragem de aici este că dezvoltarea simţurilor la speciile de vânat variază mult şi este
în strânsă legătură cu felul lor de viaţă, mai precis, cu modul de a se hrăni şi cu necesitatea de a se apăra de duşmani.
Este de remarcat faptul că nivelul de performanţă al celor trei simţuri se compensează oarecum în sensul că, dacă
unul este mai slab, celelalte sunt mai bine dezvoltate. De fapt, animalul este din naştere dotat cu organe specifice de
simţ cum sunt: ochii, urechile, nasul, prin care poate recepţiona din mediul ambiental orice fel de stimuli, în urma
cărora adoptă tipul de comportament potrivit situaţiei şi momentului. Fără acest sistem de recepţionare a stimulilor
exteriori, animalul nu ar fi capabil să supravieţuiască şi deci nici să-şi perpetueze specia. Ar fi tot atât de vulnerabil ca
şi un organism lipsit de imunitate.
Cunoaşterea simţurilor vânatului este de mare importanţă pentru vânător atât în perioada de ocrotire, cât
şi în cea de recoltare. In perioada de ocrotire, el trebuie să observe vânatul, să-1 cunoască sub raport calitativ, dar
apropierea de el trebuie astfel realizată încât să nu fie simţit. Altfel, vânatul se va speria şi nu îşi va mai păstra
trecătorile. De asemenea, la practicarea vânătorii, dacă apropiatul de cervide, de capra neagră, de cocoşul de munte,
nu se face cu atenţia cuvenită, reuşita poate fi compromisă. Apropiatul trebuie făcut fără zgomot, cu vântul în faţă şi
la adăpostul tufelor şi arborilor.
 BONITATEA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE. DENSITATEA VÂNATULUI
Fondurile de vânătoare pot fi clasificate pe calităţi, în funcţie de specia de vânat pentru care sunt apte, de
condiţiile ecologice, de factorul antropic etc. Un rol important joacă altitudinea, fertilitatea solului, precipitaţiile, vegetaţia şi
aşezările omeneşti. O producţie de iepuri va da un teren de câmpie, cu sol fertil, având 10-15% pădure în cuprinsul lui şi alta
unul de dealuri, cu sol sărac şi procent de pădure 25-30%; în ce priveşte căpriorul, mai mulţi indivizi vor putea trăi pe un
teren de dealuri sau câmpie cu trupuri mici de pădure repartizate pe terenul agricol, decât într-o pădure de mare întindere
(2000-3000 ha) de formă apropiată de cea circulară sau pătrată, care are terenuri agricole numai la margine.
Pentru a putea stabili obiectivele de producţie pe bază ştiinţifică, a fost necesară clasificarea tuturor fondurilor
de vânătoare din ţara noastră după bonitatea lor.
Această importantă clasificare s-a făcut pe baza a două lucrări ale Institutului de Cercetări Forestiere. Pentru
iepuri, fazan şi căprior, s-au stabilit câte patru categorii de bonitate, iar pentru cerb şi capra neagră câte trei. în categoria I
intră cele mai bune terenuri, iar în categoria a IV-a cele mai slabe.
Prin densitate de vânat se înţelege numărul de exemplare dintr-o specie oarecare raportat la suprafaţă, de regulă
la 100 ha, sau la 1000 ha, dacă densitatea normală este prea mică, cum este cazul ursului.
De exemplu: terenuri de iepuri de categoria I se pot considera cele care în luna martie au o densitate de 20-30
iepuri la 100 ha teren.
Dat fiind că alta este densitatea în luna martie, când pe teren se găseşte numai efectivul de reproducţie (cel mai
scăzut efectiv din cursul unui an) şi alta în noiembrie, când la efectivul de reproducţie se adaugă şi sporul (tineretul) din acel
an, este necesar ca atunci când se vorbeşte de efectiv să se precizeze luna la care acesta se referă. De regulă este vorba de cel
din luna martie, când se efectuează şi lucrarea de evaluare a vânatului.
Deosebim densitatea suportabilă economic şi densitatea suportabilă biotic (sau densitatea potenţială). Densitatea
este suportabilă din punct de vedere economic atunci când pagubele pe care le-ar cauza vânatul pădurii sau culturilor agricole
ar putea fi prevenite sau combătute cu mijloace obişnuite, fără a se construi împrejmuiri. Densitate suportabilă din punct de
vedere biotic este aceea care, dacă ar fi depăşită, vânatul ar suferi o scădere în greutatea corporală şi în mărimea coarnelor,
totodată cu ivirea unor cazuri grave de paraziteze. De pagubele cauzate sectoarelor economice din acel teren se face
abstracţie. Densitatea economică variază între 3 şi 11 căpriori, iar cea biotică între 7 şi 15 căpriori la 100 ha, în funcţie de
bonitate. Aşadar, densitatea admisibilă din punct de vedere biotic este mai ridicată decât cea din punct de vedere economic. în
gospodăria vânătorească ar trebui să se aplice numai densitatea economică, pentru a nu cauza pagube altor sectoare de
producţie. Pe de altă parte, dacă densitatea admisibilă nu este realizată, înseamnă că nu este folosită întreaga capacitate a
biotopului.
 NECESITATEA AUTORIZAŢIILOR DE VÂNĂTOARE
Dacă în urmă cu câteva decenii erau controlate sub aspectul numărului de
piese împuşcate doar câteva specii: cerbul, căpriorul, cerbul lopătar, capra neagră,
muflonul, ursul, dropia, lebăda (conform O.M. 637/1953 al Ministerului Gospodăriei
Silvice), celelalte fiind considerate animale prolifice, nefiind pericol mare de împuţinare
a lor, în prezent, evoluţia efectivelor şi implicit controlul recoltei se face la toate
speciile.
În conformitate cu Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr.
103/1996 şi a reglementărilor de exercitate a vânătorii elaborate pe baza acesteia,
vânătoarea nu se poate practica nici individual nici colectiv decât pe baza autorizaţiilor
emise de către gestionarul fondului de vânătoare, în limitele cotei de recoltă şi a
reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii (art. 25 din Legea nr.
103/1996). Necesitatea eliberării autorizaţiilor de vânătoare pentru toate speciile de
vânat a fost determinată de grija sporită pentru păstrarea echilibrului ecologic. în
prezent, când societatea este supertehnicizată, fiind dotată cu mijloace sofisticate de
practicare a vânătorii şi cu posibilităţi de accesare a tuturor biotopurilor naturale ale
oricăror specii, nu mai există garanţia menţinerii unor locuri naturale de refugiu pentru
vânat, în care să nu poată fi prins. în aceste condiţii, un control riguros prin autorizarea
nominală a fiecărei acţiuni de vânătoare este nu numai un mijloc de exercitare a
controlului, ci şi o metodă de conştientizare a vânătorilor, practic prin monitorizarea
fiecărei specii de interes vânătoresc.
 OBLIGATIVITATEA ÎMPUŞCĂRII NUMAI CU GLONŢ A UNOR
SPECII DE VÂNAT
Legea noastră de vânătoare interzice împuşcarea cerbilor, căpriorilor,
lopătarilor, muflonilor, caprelor negre, mistreţilor şi urşilor cu alt proiectil decât
glonţul. Raţiunea acestei prevederi legale este evitarea rănirilor. într-adevăr,
trăgând cu alice sau cu poşuri în animalele mari, deci rezistente, s-ar putea
întâmpla ca ele să fie nimerite numai de câteva alice, insuficiente pentru a
doborî vânatul, dar suficiente pentru a-i provoca răni de pe urma cărora să
sufere, eventual să şi moară, după chinuri îndelungate. Trăgând cu glonţ, se
presupune că vânatul, sau va fi nimerit şi în acest caz va cădea, proiectilul fiind
puternic şi făcând rană mare, sau nu va fi nimerit şi atunci va scăpa teafăr. Deşi
nu este totdeauna aşa, se poate să fie rănit şi numai cu proiectilul unic, totuşi
posibilitatea este mai mică, deci măsura prevăzută de lege este bună. De altfel,
speciile de talie mare, având simţuri agere, nici nu ar tolera, decât întâmplător,
apropierea omului la distanţă de 40-50 m, la care se poate trage şi cu alice, de
aceea, folosirea armei ghintuite este indispensabilă, mai cu seamă la metoda
prin apropiere. în cele de mai sus, am lăsat la o parte satisfacţia vânătorului de a
trage de la distanţă, cu o armă bună, cu toate că şi aceasta contează.
RELAŢIA DINTRE ANOTIMP, PERIOADA ÎMPERECHERII ŞI A CREŞTERII
PUILOR

Adaptarea la mediu a făcut ca mamiferele să aibă pui după trecerea iernii, deci
când puii sunt mai puţin expuşi temperaturilor scăzute, iar creşterea poate avea loc în
condiţii mai favorabile. Cerboaica, lopătăriţa, căprioara, capra neagră, fată, de regulă, în
a doua jumătate a lunii mai şi în luna iunie. De asemenea, şi vânatul cu pene scoate pui
primăvara, după topirea zăpezii, când hrana puilor este asigurată. De la această regulă
fac excepţie ursul şi viezurele, care fată în ianuarie-februarie, dar care, trăind în bârlog,
respectiv în vizuină, îşi pot ţine puii oarecum feriţi de gerul iernii. Ei înşişi trăiesc pe
socoteala rezervelor energetice generate de grăsimea acumulată în toamnă, ca urmare a
unei hrăniri deosebit de intensive.
Perioada fătării determină pe cea a împerecherii. Cerbul - animal cu perioadă
de gestaţie lungă, se împerechează în septembrie-octombrie pentru a avea pui în mai-
iunie; lopătarul şi capra neagră se împerechează în octombrie-noiembrie şi fată în mai-
iunie; mistreţul se împerechează în noiembrie-decembrie, ca să aibă pui în martie; la
iepure, prima împerechere are loc în ianuarie-februarie, în funcţie de mersul vremii,
pentru ca fătatul să se producă în martie-aprilie; la păsări, problema e simplă, se
împerechează chiar în preajma ouatului şi a incubaţiei.
RELAŢIA DINTRE PERIOADA DE VÂNĂTOARE ŞI CEA DE REPRODUCŢIE
Un principiu de bază în ocrotirea vânatului este acela de a-i asigura acestuia
liniştea necesară în perioada de reproducţie. Aceasta este în interesul creşterii efectivelor de
vânat şi, în ultima analiză, în interesul vânătorului însuşi. Din acest motiv, perioadele
(epocile) de vânătoare au fost fixate, prin lege, în majoritatea cazurilor, în aşa fel încât
vânatul să nu fie deranjat în perioada împerecherii şi a creşterii puilor. Astfel:
La vânatul acvatic, vânătoarea este interzisă cu începere de la 20-31 martie, când
începe ouatul şi până la 15 august, când puii sunt mari, o perioadă şi mai lungă de protecţie
este fixată prin lege pentru fazan, potârniche, ieruncă la iepure, vânătoarea încetează la 31
ianuarie, cam când începe împerecherea şi se redeschide, de regulă, la 1 noiembrie când nu
mai poate fi vorba de reproducţie; chiar şi la mistreţ, există o perioadă de protecţie de la 1
martie la 30 septembrie.
Sunt însă şi câteva excepţii: cerbul, lopătarul, căpriorul, cocoşul de munte, dropia
au epocile de vânătoare tocmai în perioada de împerechere. Aceasta se justifică, pe de o
parte, prin faptul că în restul anului ar fi greu de descoperit, observat şi vânat corect, iar pe
de altă parte, prin aceea că frumuseţea vânătorii la aceste specii constă tocmai în a le vedea
şi urmări în timpul împerecherii. Admiterea împuşcării acestor specii în perioada de
împerechere oferă totodată şi posibilitatea efectuării selecţiei artificiale („cu arma") în
condiţii mult mai bune decât în afara ei. Fără o selecţie corectă şi riguroasă nu se pot obţine
trofee valoroase, motiv pentru care selecţia ar trebui efectuată cu prioritate în perioada
rutului. Dar chiar şi la aceste specii, vânătoarea este cu desăvârşire interzisă în perioada
fătatului, cuibăritului şi creşterii puilor.
 CLASIFICAREA VÂNATULUI
Clasificarea vânatului se poate face după mai multe criterii:
După învelişul corpului:
- vânat cu păr;
- vânat cu pene.
După obiceiul pe care-l are vânatul de a-şi păstra sau nu locul de trai în anotimpul rece:
- vânat sedentar;
- vânat migrator;
- vânat eratic.
După mărime şi importanţă:
- vânat mare;
- vânat mic.
Originea acestor denumiri trebuie căutată în Evul Mediu când anumite specii de vânat, rezervate seniorilor,
celor mari, se numeau vânat mare (Hochwild), iar cele la care puteau avea acces şi cei din clasa de jos se
numea vânat pentru cei mici (Niederwild). în principiu, se consideră ca fiind vânat mare cel a cărui
împuşcare este admisă numai cu glonţ. Acesta mai este denumit şi vânat nobil. Vânat mic este considerat cel
care se împuşcă folosindu-se cartuşe cu alice.
După hrana pe care o consumă:
- vânat nerăpitor sau util;
- vânat răpitor.
Sub denumirea de vânat răpitor se înţelege acela care se hrăneşte şi cu carnea vânatului nerăpitor
sau util, deci cauzează pierderi în rândurile vânatului a cărui cultură o urmărim. în această categorie intră
mamiferele din ordinul Fissipedia {Carnivora) şi păsările din ordinele Strigiformes şi Falconiformes.
 Termenul de util este impropiu, pentru că această denumire - aşa cum este înţeleasă în mod
curent - nu cuprinde jderul, vulpea, vidra - specii care, de asemenea, aduc omului foloase prin blana lor.
De asemenea, unele specii de vânat considerate răpitoare pot aduce mari foloase agriculturii prin
distrugerea şoarecilor (nevăstuica, vulpea, dihonii ş.a.). în schimb, cerbul, socotit vânat util, poate
cauza însemnate pagube în plantaţiile forestiere, dacă se găseşte într-o densitate prea mare. Noţiunile de
vânat util şi răpitor sunt deci relative.
Împărţind vânatul în util şi răpitor nu înseamnă că avem interesul să înmulţim, fără limită, pe
cel zis util şi să căutăm, pe orice cale, să nimicim pe cel răpitor. Cel util trebuie lăsat să se înmulţească
numai până când începe să devină dăunător culturilor agricole şi silvice, iar cel răpitor să fie înmulţit în
aşa fel încât pagubele cauzate vânatului nerăpitor să fie suportabile. în număr mic şi el este folositor în
biogenoza pădurii şi a câmpului şi chiar a sănătăţii şi calităţii vânatului util. Exprimându-ne mai lapidar
putem afirma că vânatul nerăpitor şi răpitor, într-un fond de vânătoare bine gospodărit, trebuie să se
afle într-o stare de echilibru numeric.
Sub denumirea de dăunători se înţeleg câinii hoinari şi pisicile vagaboande, ciorile şi
coţofenele, care fără să facă parte din ordinele Strigiformes şi Falconiformes, cauzează totuşi pagube,
prin consumarea în special a ouălor şi puilor vânatului mic.
În ecologia şi mai cu seamă în etologia vânatului sunt încă multe lucruri incomplet
cunoscute. Adeseori, părerile exprimate de diferiţi autori se contrazic. Faptul se explică prin dificultatea
de a nu face observaţii asupra vânatului ce se mişcă pe o mare suprafaţă de teren, deci pe care nu-1
avem la îndemână oricând, cum este cazul animalelor domestice. De aceea, este posibil ca, în unele
privinţe, cititorii să fie de altă părere decât cea exprimată în această lucrare. Este o sarcină de viitor a
oamenilor de ştiinţă ca şi a personalului vânătoresc de teren - căruia i se oferă cele mai bune ocazii de
acest fel - de a pune la punct ceea ce astăzi este îndoielnic. Apreciem că în cadrul etologiei care este o
ramură relativ nouă a biologiei, va apare etologia cinegetică, ca o ştiinţă ce studiază comportamentul
faunei de interes vânătoresc.
 EXPLICAREA CÂTORVA NOŢIUNI ÎNTÂLNITE LA DESCRIEREA
SPECIILOR DE VÂNAT
Luarea unor date biometrice. Prin lungimea totală a corpului se înţelege distanţa de la
vârful botului până la vârful cozii, fără părul de la vârful acesteia.
Lungimea cozii se măsoară de la rădăcina cozii până la vârful acesteia, fără părul de la vârf.
Lungimea corpului plus a trunchiului se obţine prin diferenţă, scăzând coada din lungimea totală.
La vânatul de curând împuşcat, la care membrele încă nu s-au înţepenit, se pot măsura: lungimea
tălpii piciorului şi a urechii. De reţinut că lungimea tălpii se ia fără gheare.
Greutatea vânatului poate fi exprimată în două feluri: greutatea animalului eviscerat
sau neeviscerat (întreg).
Se eviscerează în acest fel: cerbul, lopătarul, căpriorul, capra neagră, muflonul,
mistreţul. Dacă s-a cântărit fără cap sau picioare, se adaugă greutatea acestora sau se menţionează
că au lipsit.
- Vânatul se numeşte neeviscerat atunci când animalul se lasă întreg, fără să i se scoată
nimic. Aşa se procedează cu iepurele, cu toate animalele răpitoare (eventual cu excepţia ursului),
apoi cu toate păsările.
Pentru siguranţă însă este bine ca, în fiecare caz, să se arate dacă greutatea a fost luată
în stare eviscerată sau neeviscerată.
Pot fi cântărite şi organele interne, şi chiar este bine să se facă acest lucru, dar în acest
caz aparatul digestiv (stomacul şi intestinele) se vor cântări fără resturile alimentare, iar inima
golită de sânge. Considerăm că efectuarea de măsurători biometrice asupra vânatului împuşcat
este foarte importantă, mai ales în cazul vânatului mare, şi apreciem că ar fi potrivit ca personalul
de specialitate să primească astfel de sarcini.
 Formula dentară se exprimă astfel: privind din profil un craniu aşezat cu
latura stângă spre noi, analizăm dinţii de la stânga spre dreapta: cei dintâi vor fi
incisivii, urmează caninii (dacă există), apoi premolarii şi, în fine, molarii. Ceea ce
citim în formulă reprezintă numai jumătate din numărul dinţilor. Totalul din
formulă însă arată toţi dinţii, din ambele maxilare. Linia de fracţie desparte cele
două maxilare din jumătatea stângă. De exemplu, formula dentară la cerb este
următoarea: I 0/3; C (1)/1; P3/3; M 3/3 = (34 )32
Alte caracteristici la mamifere. Pentru a înlesni reţinerea unor date asupra
biologiei diferitelor specii de vânat, este bine să fie menţionat că:
- puii proaspăt fătaţi ai copitatelor au ochii deschişi şi chiar în prima zi se ridică în
picioare şi îşi pot urma mama;
- puii mamiferelor răpitoare se nasc orbi şi abia după mai multe zile sau săptămâni
îşi capătă vederea. Apoi ei rămân mai multe săptămâni sau luni în vizuina sau
culcuşul unde au fost fătaţi şi numai după aceea îşi urmează mama, pe distanţe
mari.
Longevitatea. Datele referitoare la longevitate au o exactitate numai
relativă, observaţiile făcându-se, în multe cazuri, asupra animalelor din captivitate.
în terenul liber însă condiţiile de trai sunt altele, deci şi longevitatea ar putea fi alta.
Totuşi, sunt şi specii la care vârsta maximă atinsă a fost stabilită prin marcări, deci
exactitatea este mai mare.
 DISTANŢA LA CARE SE DEPLASEAZĂ VÂNATUL DE LA LOCUL LUI OBIŞNUIT DE TRAI
Spre deosebire de păsări, mamiferele au un slab simţ de orientare. Voind să se întoarcă la punctul
de plecare, uneori ajung în teren străin.
Există deplasări periodice, iarna, de la altitudini mari, la altele mai mici din cauza hranei
insuficiente ori a zăpezii. Primăvara, mişcarea se produce în sens invers, în această categorie intră: cerbul,
căpriorul, capra neagră, mistreţul.
Dintre mamiferele importante sub raport vânătoresc, cea mai mică rază de mişcare o au: iepurele,
căpriorul, vulpea. Alungate fiind de câini sau de gonaci, după ce parcurg o distanţă oarecare, încearcă, uneori
cu riscul vieţii, să se întoarcă la punctul de plecare. Pe acest obicei se baza în trecut metoda de vânătoare cu
copoiul, azi, pe bună dreptate, abandonată.
Cerbul are o rază de mişcare mult mai mare, îndeosebi în perioadr. boncănitului. Când bate vântul,
merge cu vântul în faţă, acesta fiind un mijloc de apărare contra duşmanilor. Dacă se schimbă direcţia
vântului, se schimbă şi traseul lui, putându-se întoarce astfel la punctul de plecare. Dacă însă găseşte condiţii
mai bune în noul loc, nu se mai întoarce şi astfel se produce lărgirea, pe cale naturală, a ariei de răspândire a
speciei.
Dintre mamiferele noastre de interes vânătoresc, deplasări la distanţă mai mare fac mistreţul şi
mai cu seamă lupul, cauza fiind necesitatea procurării hranei. În anii când la munte nu există fructificaţie de
jir, ursul coboară la dealuri în căutare de ghindă, mere şi pere pădureţe, eventual şi de fructe din livezi.
Distanţa de deplasare poate fi de câţiva zeci de km.
Dacă însă deplasarea nu este cauzată de necesitatea procurării hranei sau din motive legate de
reproducere, ci este alungat, tulburat sistematic, atunci distanţa poate fi mai mare şi există probabilitatea de a
nu se mai întoarce, şi de a se stabili în alt loc. O cauză de alungare a vânatului mare poate fi şi păşunatul în
păduri.
Vânatul, ajuns în teren străin, dintr-o cauză oarecare, are o comportare diferită de a celui băştinaş: este mai
mult timp în mişcare, mai nesigur de sine şi din această cauză, de regulă, este învins în luptă de cei localnici.
Cu timpul însă acesta se adaptează la noul biotop, integrându-se în populaţia locală. Din punct de vedere
genetic, astfel de situaţii sunt benefice pentru vigoarea speciei, realizându-se aşa-zisa „reîmprospătare de
sânge“.
 DIMORFISMUL SEXUAL
Deosebirea dintre două sexe ale aceleiaşi specii, în ce
priveşte culoarea (exemplu la fazan, raţe), mărimea (la uliul
porumbar şi alte răpitoare), forma (la cervide numai masculii
poartă coarne) etc. se numeşte dimorfism sexual.

Specialiştii în gospodărirea vânatului, ar fi bine să

deprindă capacitatea de a putea deosebi masculii de femele şi
în cazul speciilor la care nu există dimorfism sexual (cum este
ursul), pentru a-şi face o imagine asupra raportului între sexe,
şi prin aceasta a perspectivelor de evoluţie a sporului anual.
 MAMIFERE DE INTERES CINEGETIC

La monografia speciilor de vânat, nu va fi urmată

ordinea obişnuită în clasificarea zoologică, deoarece, sub
raport cinegetic, există o anumită preferinţă manifestată de
vânători şi o anumită importanţă economică şi recreativ-
vânătorească.
Nu se va trata nevăstuica înaintea ursului şi vulpii, nici
dropia - specie rară - înaintea fazanului şi a potârnichii.
Se va respecta însă gruparea speciilor pe familii. De
altfel, părerile autorilor diferă şi în ceea ce priveşte denumirea
unor ordine şi a grupării speciilor în ordine.
 IEPURELE
DESCRIERE
Masculul se numeşte iepuroi, femela- iepuroaică, cel tânăr, incomplet dezvoltat - vătui.
Deşi are o arie de răspândire foarte întinsă, atât în Europa, cât şi în partea apuseană a Asiei, totuşi nu are subspecii.
Deosebirile de mărime şi de culoare a părului nu justifică împărţirea speciei în subspecii.
Lungimea totală a corpului este 58,4-67,0 cm din care 9,0-10,8 cm coada; urechile au 11,7-15,0 cm.
Greutatea medie a corpului cu viscere: la fătare 0,130 kg, la 1 lună 1 kg, la 3 luni 2 kg, la 6 luni 3,5 kg
adică aproape cât cel adult. S-au cântărit iepuri şi de 5-6 kg (maximum 6,5 kg la iepurii de pădure), dar greutatea
medie a celui adult este de 3,8^4 kg. Greutatea medie este mai mică în anii când iarna se prelungeşte, împerecherea
are loc târziu şi deci în perioada vânătorii puii au o vârstă mai mică. De asemenea, greutatea medie este mai mică în
anii cu spor anual mare, deci când tineretul reprezintă un procent mai mare din totalul iepurilor recoltaţi. Iepurii ce
trăiesc la câmpie au greutatea medie mai mică, deoarece fiind vânaţi intens, nu ajung la vârstă înaintată. Dimpotrivă,
greutatea medie sporeşte în anii cu primăvară timpurie, deci cu perioadă de creştere mai lungă, în anii cu spor anual
mic, deci când, procentual, se vânează mai mulţi iepuri adulţi. Dacă într-un an nu s-a vânat, atunci anul următor
greutatea medie va fi mai mare, deoarece va creşte procentul de iepuri adulţi. Iepurii din regiunile de deal şi munte,
care trăiesc mai mult în pădure, sunt mai mari decât cei de la câmpie, din cauză că, prin selecţie naturală, rămân
indivizii mai bine dezvoltaţi, apoi fiind vânaţi mai rar, reuşesc să ajungă la o vârstă înaintată. în decembrie, tineretul
are o greutate cu circa 250 g mai mare decât în noiembrie. între masculii şi femelele de aceeaşi vârstă, nu este
deosebire esenţială în ceea ce priveşte greutatea. Iepurii fătaţi în februarie-martie pot atinge în decembrie, greutatea
celor adulţi. Greutatea diferitelor părţi ale corpului iepurelui sunt:
Culoarea blănii variază de la foarte deschis la închis, foarte rar bătând în negru; apoi variaţii de la
cenuşiu la roşcat, deosebiri de acest fel putând fi întâlnite chiar în acelaşi teren. Părul are la bază culoarea cenuşie, pe
la mijlocul lungimii, albă sau gălbuie, iar la vârf neagră. Vara, când iepurele trebuie să se strecoare prin culturi
agricole, vârful negru al părului se toceşte în atingere cu aceste plante, deci culoarea blănii este mai deschisă. Iarna,
vârful negru al părului, după năpârlirea de toamnă, se păstrează, deci culoarea devine mai închisă. Năpârlirea propriu-
zisă se produce primăvara; toamna şi iarna, părul se îndeseşte pe măsură ce temperatura scade. Iepurii tineri au pe
frunte o pată de păr alb, care însă, excepţional, poate fi întâlnită şi la cei mai în vârstă, deci nu este un indiciu
infailibil de tinereţe.
 Formula dentară: I 2/1 C 0/0 P 3/2 M 3/3 =28
Deosebire între mascul şi femelă nu se poate face, în mod sigur, la
iepurii ce se mişcă în teren, ci numai prin cercetarea organului genital.
Diferitele metode, ca felul de a ţine urechile sau măsura în care rabdă
apropierea omului, date ca sigure de unii autori, nu au putut rezista criticii. La
iepuri nu există caractere sexuale secundare.
Raportul numeric dintre masculi şi femele este de circa 46% masculi
la 54% femele, dar el poate varia de la un teren la altul sau de la un an la altul.
Practic se consideră a fi de 1:1. Fiind o specie poligamă, interesul înmulţirii ar
cere ca, la acelaşi efectiv, să existe în teren un procent mai mare de femele, dar
acest lucru nu poate fi realizat prin împuşcare, animalele de sex masculin
neputându-se deosebi de cele de sex feminin. Aceasta se obţine însă la
repopulări, când se lucrează cu iepuri prinşi şi cercetaţi sub raportul sexelor.
Longevitatea este, după unii, de circa 8 ani. După alţii, de 12 ani. în
practică însă din cauza vânării intensive, majoritatea iepurilor - 62% - cad
înainte de a împlini un an, 22% între 1 şi 2 ani şi abia 16% din iepurii împuşcaţi
depăşesc la împuşcare vârsta de 2 ani. Aceştia din urmă însă ating o greutate
considerabilă.
 Vârsta iepurelui. În literatură se dau mai multe criterii pentru a deosebi iepurele tânăr de cel bătrân însă în practică multe s-au
dovedit nesigure.
Se prinde iepurele de un picior dinainte şi se ridică de la pământ cu braţul întins. Dacă osul se rupe, iepurele este tânăr (sub 1 an). Sunt multe
motive pentru a considera acest criteriu nesigur.
Spintecarea urechii cu degetele, acolo unde are pata neagră la vârf. Dacă se spintecă uşor, este tânăr. Valoarea metodei este foarte
relativă, mai cu seamă iarna, când operaţia se execută greu din cauza frigului.
Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care dispare cam în noiembrie-decembrie a anului I al vieţii. Dar sunt numeroase cazuri când această
pată se observă şi la iepurii de peste un an.
Deasupra ochiului (la arcadă) iepurele prezintă un oscior, o proeminenţă, ca un spin. La iepurele tânăr acesta este moale, elastic,
cedând uşor la apăsare. Pe măsură ce iepurele înaintează în vârstă, osul se întăreşte şi cedează mai greu.
Culoarea părului depinde mai mult de mediul în care trăieşte iepurele, decât de vârstă. Doar la iepurii până la 2 luni, părul este
caracteristic iepurelui tânăr (pui).
Mărimea corporală constituie un semn sigur al vârstei doar până la circa 3 luni, când iepurele tânăr poate fi deosebit uşor de unul
bătrân. în rest, greutatea nu este un criteriu pe care să ne putem baza.
Cercetarea organului sexual, de asemenea, permite a deosebi iepurii sub 1 an de cei mai bătrâni, dar cere oarecare experienţă.
Proeminenţa de pe piciorul dinainte este cea mai practică metodă, pentru a deosebi iepurele sub 10 luni de cel mai bătrân.
La iepurele sub 9-10 luni, pe partea exterioară a piciorului dinainte, pe radius, cam la 1-1,3 cm de la articulaţia degetelor, există o
proeminenţă osoasă, cât un bob de grâu. Apăsând cu degetul în punctul respectiv şi împingând pielea înainte şi înapoi, proeminenţa se simte uşor.
Ea este mai pronunţată la iepurii de 3-A luni şi scade treptat cu vârsta, încât la 9-10 luni dispare complet. Această proeminenţă nu trebuie
confundată cu articulaţia, de aceea, pentru a nu greşi, îndoim degetele ca în figura 2 c şi pipăim radiusul la 1-1,3 cm de la articulaţie.
Metoda de evaluare a procentului de iepuri tineri din totalul împuşcat este următoarea: în noiembrie, la primele vânători, se aşază
iepurii împuşcaţi pe o linie. Se pipăie piciorul dinainte, iar cei tineri (cu proeminenţe) se trag afară din rând. Se vor forma astfel două rânduri.
Apoi cei tineri cu proeminenţe (sub 9-10 luni) se numără şi se calculează câte procente reprezintă ei din totalul recoltei. Metoda furnizează o bază
de plecare pentru stabilirea sporului anual. Trebuie subliniat că, pentru a putea afla sporul anual, cercetarea trebuie efectuată în noiembrie, când
iepurii fătaţi în martie au 8 luni. în ianuarie, la unii indivizi, proeminenţa poate să dispară.
Metoda descrisă mai sus nu oferă o precizie de 100%, din cauza condiţiilor grele în care se lucrează pe teren, în comparaţie cu cele
din laborator. Pe teren intervine frigul, oboseala celui ce face cercetarea, înţepenirea corpului iepurelui. La toate acestea se adaugă lipsa de
experienţă a unor persoane care lucrează. Se poate conta deci numai pe rezultatele comunicate de persoane cunoscătoare şi experimentate. Cu
toate acestea, metoda descrisă mai sus este cea mai bună metodă aplicabilă în teren. Cu ajutorul ei, iepurii împuşcaţi sau prinşi vii se pot împărţi
în 3 categorii: dacă nodozitatea se simte uşor, este vorba de iepuri tineri; dacă abia se cunoaşte, avem de-a face cu iepuri de 7-10 luni; dacă nu se
simte nici o urmă, e vorba de iepuri care au vârsta de cel puţin un an.
Cea mai precisă este metoda care se bazează pe cântărirea cristalinului uscat. La iepurii adulţi cristalinul ochiului este mult mai
greu decât la cei tineri. Metoda este aplicabilă numai în laborator.
 Glasul. Iepurele rănit şi prins de om sau de răpitoare, se vaită într-un
mod caracteristic, bine cunoscut de vânători şi de gonaşi. Imitarea acestui glas
de către vânător serveşte la atragerea vulpii la metoda de combatere „la pândă,
cu chemătoare". în rest, iepurelui nu i se aude glasul; doar masculul, când
urmăreşte o femelă în călduri, scoate, câteodată, un slab mormăit.
Urmele. Oricât de încet s-ar mişca, iepurele nu merge niciodată la pas,
ci totdeauna sare, iar când face o săritură, picioarele dinapoi depăşesc pe cele
dinainte. Numai când stă pe loc, picioarele dinapoi sunt aşezate în urma celor
dinainte. La fugă, picioarele dinainte le pune unul în urma celuilalt, pe când
cele dinapoi, în general, sunt alăturate. Această caracteristică permite şi
stabilirea direcţiei de mers.
Excrementele iepurelui au forma caracteristică a unor cireşe mici,
turtite. Proaspete, au culoarea brună închisă, dar pe măsură ce stau în ploaie şi
aer, capătă culoare mai deschisă.
Simţurile. Auzul este foarte bine dezvoltat; mirosul, de asemenea.
Văzul este relativ slab dezvoltat, din care cauză vânătorul are şansa să-i vină
iepure în bătaia puştii chiar dacă nu este camuflat, cu condiţia să stea nemişcat,
deoarece iepurele observă mai mult mişcarea decât figura.
 ECOLOGIE
Biotopul cel mai favorabil al iepurelui îl constituie câmpiile întinse cultivate agricol, dar nu
cu monoculturi pe suprafeţe întinse, ci cu parcele nu prea mari cultivate cu alte şi alte plante, alternând
între ele. Păşunile nu sunt de folos nici pentru reproducere nici pentru hrană. Fondul de vânătoare
câştigă mult în calitate dacă pe terenul agricol sunt trupuri de pădure de 300-400 ha sau chiar mai mici,
distanţate între ele, aşa încât să reprezinte 10-15% din totalul suprafeţei terenului. Cele mai favorabile
păduri sunt cele de foioase, de vârste amestecate, cu subarboret, în care iepurele găseşte atât adăpost cât
şi hrană (ramuri, muguri şi coajă) în timpul iernii. în ţările situate la nord, trăieşte şi în păduri de
răşinoase sau de amestec de răşinoase cu foioase. în lipsă de trupuri de pădure, sunt foarte folositoare şi
culturile forestiere de protecţie, dacă au lăţime de cel puţin 10 m şi dacă nu sunt amplasate de-a lungul
drumurilor. De asemenea, orice pâlc de mărăcini, orice remiză de 0,2-2 ha sunt utile atât pentru apărare
contra duşmanilor şi a vânturilor reci, cât şi pentru procurarea hranei. Complexele mari de păduri nu
sunt favorabile iepurelui. în acestea, deşi nu lipseşte, iepurele populează în densitate mare doar
marginile pădurii, până la 500-1000 m adâncime, de unde poate ieşi mai uşor la terenul agricol.
În ce priveşte solul, se consideră bun pentru iepure cel argilo-nisipos, permeabil, cald, fertil,
apt pentru mai multe feluri de culturi agricole; neprielnic este cel sărac, compact, rece, în care, pe timp
ploios, apa bălteşte, precum şi solul mocirlos. Luncile inundabile în care apa nu rămâne decât 2-3 zile,
apoi se retrage sunt defavorabile numai în măsura în care puii sunt înecaţi. în restul anului iepurele are
aici condiţii bune de dezvoltare. Animalul adult poate înota pe distanţă scurtă.
Altitudinea cea mai favorabilă este cea sub 200-250 m de la nivelul mării, cu teren şes sau
uşor ondulat; se dezvoltă destul de bine şi la dealuri, la altitudini de 300-400 m, cu condiţia să nu aibă
un procent mare de pădure; iepurele se găseşte răspândit şi în complexe mari de păduri la altitudinea de
1500 m şi chiar în golul de munte, însă aici densitatea este foarte mică, el neconstituind obiect al
vânătorii. Aici, deşi nu se vânează, efectivul rămâne constant, pierderile de adulţi în cursul unui an, din
cauza condiţiilor grele de existenţă, fiind egale cu numărul de pui ce rămân în viaţă.
 Condiţiile atmosferice au un rol decisiv asupra sporului anual. Timpul ploios şi rece din mai
până în august, mai cu seamă cel din mai-iunie, este un factor negativ hotărâtor, nu numai prin efectele
lui directe (înecarea puilor abia fătaţi şi retraşi în adâncituri unde se adună apă, precum şi prin
provocarea de pneumonii), ci-mai ales prin efectele indirecte (favorizarea dezvoltării bolilor parazitare
şi microbiene, în special a coccidiozei) care produce moartea tineretului. Precipitaţiile abundente din
lunile de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie), împreună cu temperatura scăzută, duc la formarea şi
menţinerea unui strat continuu de zăpadă, care acoperă, în întregime solul timp de 2-2 1/2 luni şi astfel
limitează considerabil accesul la grâul verde şi la altă vegetaţie proaspătă, cauzând moartea unei părţi
din efectivul de bază (reproducţie). Aşadar, timpul defavorabil din perioada de vegetaţie are ca urmare
pierderi, în special în tineret (dar şi în adulţi), iar cel din timpul iernii, asupra animalelor de reproducţie.
Precipitaţiile puţine şi temperatura relativ ridicată favorizează atât dezvoltarea iepurilor cât şi
a şoarecilor, de aceea în anii cu şoareci mulţi, de obicei sunt şi iepuri mulţi. Asupra efectului căldurilor
caniculare, umidităţii atmosferice, vântului, nu se pot face aprecieri concrete. Se pare că influenţa
acestora este minimă. Fireşte şi mersul vremii din luna martie, când, de obicei, apare prima generaţie
din acel an, are influenţă, însă mai mică decât cel din mai-iunie, deoarece numărul de pui fătaţi în
martie este mai mic. Se afirmă adesea că puii născuţi în martie ar făta şi ei încă în cursul aceluiaşi an şi
astfel ar contribui, în mod hotărâtor, la sporul anual; în realitate, nu se poate dovedi acest lucru; chiar
dacă el se produce, este vorba de cazuri izolate, care nu pot influenţa simţitor sporul anual.
Un efect limitat are grindina, deoarece ea se localizează numai pe anumite porţiuni de teren.
Folosind date statistice pe 56 ani, un autor cehoslovac trage concluzia că efectivele de iepuri
au crescut atunci când cantitatea de precipitaţii a fost sub media anuală şi invers. De asemenea,
temperaturile extrem de scăzute sau ridicate peste normal coincideau cu scăderea, respectiv creşterea
efectivelor. Toamna lungă cu temperatură relativ ridicată favorizează creşterea puilor târzii, care astfel
intră în iarnă întăriţi. Consecinţele negative ale mersului vremii pot deveni catastrofale când se succed
doi sau trei ani defavorabili.
 Fidelitatea faţă de locul de trai a fost cercetată prin marcări de iepuri şi apoi prin
urmărirea regăsirilor. Folosind 174 iepuri regăsiţi, a dovedit că 54,6% din iepurii marcaţi şi
apoi eliberaţi în teren au fost vânaţi în rază de 1 km de la locul de marcare, 25,3% în rază de
1-3 km; 14,4% au fost găsiţi între 3 şi 10 km; în fine, 5,7% s-au îndepărtat peste 10 km, 4
din ei ajungând până la 25-40 km. Şi alţi cercetători ajung la cifre asemănătoare. Fireşte,
datele pot diferi de la un teren la altul în funcţie de diferiţi factori, între care liniştea din
teren, răpitoarele, faptul dacă marcarea s-a făcut la iepurii autohtoni sau proveniţi din
repopulări. Totuşi, concluzia ce se poate trage este că circa jumătate din iepuri nu se
îndepărtează mai mult de 1 km de la locul obişnuit de trai; că 80% rămân în raza de 3 km şi,
în fine, că unii, depărtându-se la mai mult de 10 km, contribuie la evitarea pericolului de
incest. Iepurele nu-şi părăseşte bucuros locul obişnuit de trai. Dacă este alungat, după ce
parcurge o distanţă de 500-1 500 m, încearcă să se întoarcă la locul de unde a plecat, făcând
o curbă sau trecând chiar printre gonaci. S-a mai stabilit prin cercetări, că iepurii proveniţi
din repopulări se mişcă pe o rază mai mare decât cei indigeni, desigur din cauză că au fost
speriaţi cu ocazia transportului şi că nu sunt obişnuiţi cu noul loc de trai.
Aria de răspândire a iepurelui este largă, ceea ce este o consecinţă a marii lui
capacităţi de adaptare. în România, iepurele există pe toată suprafaţa ţării, exceptând spaţiul
acvatic, şi parte din golul de munte. Densitatea populaţiei lui însă variază în limite largi; de
la 30-40 indivizi la 100 ha teren, în martie, până la 1-2 indivizi la aceeaşi suprafaţă.
Suprafaţa, pe care iepurele găseşte condiţii bune de dezvoltare şi unde contează ca vânat
principal, este de circa 15 milioane hectare. În Europa este răspândit aproape peste tot.
Excepţie fac: Peninsula Iberică, Irlanda, Sardinia, vârful Alpilor şi cea mai mare parte a
Suediei, Norvegiei şi Finlandei.
 ETOLOGIE
Reproducerea. Iepurii ajung la maturitate sexuală la vârsta de 7-8 luni. (masculii la 7 luni, iar femelele
la 5-7 luni). Acest fapt ne ajută să lămurim problema influenţei primei generaţii de iepuri asupra sporului anual. Până
în prezent, cercetările ştiinţifice nu au putut dovedi că iepurii fătaţi în martie s-ar reproduce ei înşişi în toamna
aceluiaşi an. în crescătoriile artificiale acest lucru nu a reuşit, iar pe de altă parte, activitatea sexuală la masculi scade
mult tocmai toamna, când ar trebui să se împerecheze iepurii din prima generaţie. Chiar dacă, în mod izolat, acest
lucru s-ar produce, el nu ar avea o influenţă simţitoare asupra sporului din acel an, deoarece numărul de pui la primul
fătat este mic, iar puii fiind incomplet dezvoltaţi, probabil puţini dintre ei ar rezista iernii grele. Este clar deci că
influenţa puilor din martie asupra sporului anual a fost supraevaluată.
Împerecherea începe, primăvara, mai devreme în anii cu ierni uşoare şi mai târziu în cei cu ierni aspre. La
organismele ieşite slăbite din iarnă, activitatea sexuală începe mai târziu. Primii se reproduc iepurii de un an şi mai
mult. Cei fătaţi în a doua jumătate a anului, adică cei sub un an încep împerecherea mai la urmă. De regulă însă,
împerecherea durează din ianuarie până în august. Masculii se bat între ei, lovindu-se cupiciorele dinainte. Începutul
împerecherii se poate constata şi după smocurile de păr găsite pe teren, rezultate de la bătaia dintre masculi. Cea mai
intensă activitate sexuală este în aprilie-mai. în perioada împerecherii, oricând s-ar produce ea, pot fi văzuţi mai mulţi
masculi urmărind o femelă, chiar în cursul zilei. Copularea însă are loc de obicei noaptea. Sarcina durează 42^13 zile,
după care femela fată 1-5 pui (de regulă 2-4). 75% din numărul iepuroaicelor fată de 4 ori pe sezon, iar restul de 25%
de 3 ori; aceste date sunt valabile pentru clima Europei Centrale. Aşa fiind, o femelă într-un sezon ar putea da naştere
la cel mult 10 pui. Aceasta din cauză că la prima şi la ultima fătare, numărul de pui este mai mic. S-a găsit, pentru
condiţiile din Polonia, la prima fătare 1-1,5 pui, la a doua şi a treia câte 4. Pentru condiţiile de acolo, numărul
fătărilor pe sezon a fost de 3,4, iar a puilor de 2,3 la o femelă, numărul de pui fătaţi într-un sezon fiind de 7-8.
Ponderea cea mai mare la obţinerea sporului anual o are generaţia a doua, adică cea din luna mai. O femelă gestantă
are, în medie, 3 embrioni, dar fiindcă nu toate femelele din teren sunt gestante, media se socoteşte a fi de doi
embrioni la o fătare, pentru toate femelele existente pe teren. La fătat, puii au corpul acoperit cu păr, iar ochii
deschişi. Sunt vioi, se deplasează singuri, căutându-şi un adăpost. Femela nu arată prea multă grijă la alegerea locului
unde fată, cel mult caută un loc adăpostit. Puii stau împreună numai câteva zile, după care fiecare trăieşte
independent. Mama îi caută numai pentru alăptare, iar suptul încetează la vârsta de 3 săptămâni. în aceeaşi zi sau la
câteva zile după fătat, femela este din nou aptă de împerechere.
 Sociabilitate. Iepurele nu este un animal sociabil. Doar în perioada împerecherii pot fi văzuţi în
grup. Aşa se poate explica şi lipsa comunicării între ei prin glas. Nu au de ce să se cheme, să se caute, cum
este cazul, de exemplu, la potârnichi şi căpriori.
Hrana constă, în sezonul de vegetaţie, din ierburi şi buruieni. Preferă lucerna, trifoiul. Toamna şi
iarna, hrana de bază este grâul verde, în măsura în care nu este total acoperit de zăpadă, cu crustă de gheaţă.
în zăpadă afânată, iepurele râcâie cu picioarele dinainte până ajunge la grâu, dar când este crustă de gheaţă,
acest lucru nu mai este posibil, iar iepurele suferă de foame; iarna, hrana este formată din rămurele, muguri,
coajă de puieţi sau lăstari tineri, din care cauză se produc pagube în culturile de pomi fructiferi şi plantaţii
forestiere, în special de salcâm. Consumă şi fructe. Nu este adevărat că varza i-ar fi hrana preferată.
Necesarul de apă şi-l acoperă, în mod normal, din conţinutul de apă al hranei consumate şi din rouă, motiv
pentru care rezistă şi în regiunile secetoase. Aceasta nu înseamnă însă că nu bea apă. Porumbul este consumat
de iepure numai sub formă de boabe şi cerealele numai până ce dau în spic.
Iepurele este animal de noapte. Numai în perioada reproducerii poate fi văzut şi peste zi. Iarna,
când ziua este scurtă, iese la păscut, seara, când începe să se întunece, şi se înapoiază în culcuşul său de peste
zi, dimineaţa, înainte de a se face ziuă; vara însă poate fi văzut şi după amiază, iar dimineaţa până la orele 6-
7. în terenurile liniştite, iese mai de timpuriu şi se înapoiază mai târziu. Peste zi stă în culcuş, care în
terenurile agricole deschise constă dintr-o adâncitură naturală sau dintr-o groapă săpată de iepurele însuşi. în
păduri sau tufişuri, stă adăpostit sub tufe sau lângă un trunchi de arbore, fără să-şi sape culcuş. Iepurele stă
numai la suprafaţă indiferent de anotimp. Este cel mai mic mamifer, care nu este supus somnului de iarnă şi
nici nu se adăposteşte în vizuină pe timpul friguros. Când stă în culcuş, îşi îndoaie picioarele mult, îşi pune
capul pe picioarele dinainte, iar urechile şi le apleacă pe spate. în culcuş intră cu spatele şi cu cât acesta are
pereţii mai înalţi, cu atât corpul iepurelui pierde mai puţină căldură. Când ninge, stă uneori nemişcat până
este acoperit de zăpadă, rămânând liberă doar o deschidere pentru respiraţie. Preferă pentru culcuş, terenurile
cu expoziţii sudice, uscate. Este greşit să se creadă că iepurele doarme cu ochii deschişi. Doarme cu ochii
închişi. Când este văzut în culcuş cu ochii deschişi, înseamnă că se odihneşte numai, dar nu doarme.
 Când întâlneşte un obstacol, de exemplu un gard, nu încearcă să sară peste el, deşi ar
putea, ci caută o spărtură pe unde să se poată strecura. Pe acest obicei se bazează prinderea
iepurilor cu plasă de 1 m înălţime. în lungime, face salturi şi de 2,5 m şi chiar mai mult.
Când se abate brusc de la direcţia de mers, sărind în dreapta sau în stânga, se zice, în
termen vânătoresc, că face o „minciună". în acest fel reuşeşie să scape de urmăritori, aceştia
pierzându-i urma. Face, instinctiv, acest lucru şi dimineaţa când se întoarce în culcuş. în apă nu
intră de bună voie, dar silit, înoată câţiva zeci de metri, în semănături de cereale, îşi face cărări pe
care şi le păstrează, iar dacă peste ele s-a aplecat vreun fir, îl înlătură tăindu-l cu incisivii.
O particularitate a iepurelui este aceea că nu rezistă timp îndelungat la regimul de
captivitate, în loc îngrădit, ţinuţi mai mulţi la un loc. în lăzi, câte unul, suportă captivitatea mai
bine, dar nu mult. Creşterea artificială este foarte dificilă.
Duşmanii şi bolile iepurelui sunt în număr mare. Trebuie însă făcută o deosebire între
cele care cauzează pierderi mari de efectiv şi cele ce se ivesc rar şi cu mică importanţă din punct
de vedere practic. Câinii hoinari şi pisicile hoinare, ciorile cenuşii şi coţofenele sunt duşmanii cei
mai mari, datorită prezenţei lor în tot cursul anului, răspândirii largi şi numărului lor mare. Râsul
şi jderul prind şi ei câteodată iepurii, dar trăind la munte şi dealuri, în păduri, unde densitatea
iepurilor este mai mică, pagubele cauzate de ei sunt neînsemnate. Vulpea, hermelina, nevăstuica,
dihonii, bufniţa, fac pagube mai mari în anii când hrana lor de bază - şoarecii - sunt în număr mic.
Deci, înmulţirea iepurilor este favorizată indirect, în afară de cantitatea mică de precipitaţii, şi de
numărul mare de şoareci, căci răpitoarele, în acest caz, distrug mai puţini pui de iepure. Dintre
păsările răpitoare de zi, pagube mai mari face uliul porumbar, pe când alte răpitoare, doar
ocazional. Iepurele caută să scape de duşmani prin homocromie şi fugă (la care rezistă timp
îndelungat).
 În ultimul timp unele lucrări de mecanizare şi chimizare a agriculturii fac pagube
însemnate. O dată cu sporirea numărului de autovehicule, în alte ţări, creşte şi numărul
accidentelor de călcare a iepurilor de către maşini. în scurt timp, acest factor va trebui luat în
considerare şi la noi. Dintre boli, coccidioza cauzează pagube mari în special în tineret.
Bruceloza, din fericire, nu este răspândită mult. Pagube cauzează şi tuberculoza rozătoarelor,
precum şi staphylomycoza. Dintre bolile parazitare amintim: paraziţii pulmonari, gălbeaza,
paraziţii intestinali şi stomacali, care însă ca volum de pagube stau în urma bolilor
microbiene. Acest fapt, la care se adaugă vremea rea din primăvară, pare a fi una din cauzele
principale ale scăderii efectivelor de iepuri în anii ploioşi. Personalul de teren observă iepuri
mulţi - tineret - până în septembrie, pentru ca la deschiderea sezonului, în noiembrie, că se
constate că sunt puţini iepuri. Cauza acestui fenomen este mortalitatea de toamnă. Mersul
vremii este un factor hotărâtor pentru sporul anual, dar oricât de favorabil ar fi acesta, dacă
numărul de dăunători este mare, sporul anual rămâne mic. Mare parte din efectivul de tineret
şi adulţi căzând victime răpitoarelor, procentul este greu de stabilit.
În ultimele decenii, se constată o scădere a efectivelor, deci şi a recoltelor de iepuri,
în aproape toate ţările Europei. Acest fenomen pare a fi în legătură cu agrotehnica modernă,
caracterizată printr-o intensificare a mecanizării, chimizării agriculturii, prin monoculturi pe
suprafeţe întinse şi prin distrugerea adăposturilor naturale: boschete, culturi forestiere de
protecţie, pâlcuri de pădure.
Fluctuaţiile de efectiv ce intervin la intervale de 10-15 ani sunt cauzate de
fenomene atmosferice defavorabile: ierni grele cu strat de zăpadă gros şi de durată,
primăveri şi veri ploioase.
 Măsuri de ocrotire necesare. Faţă de efectivul optim calculat la
1740000 iepuri, în martie 1968, efectivul a fost de 1185000 adică 68% din
cel optim. Recolta de iepuri împuşcaţi, apreciată după blănurile colectate, a
variat între 450000 în 1964 şi 600000 în 1960. La aceasta se adaugă circa
75000 iepuri împuşcaţi şi exportaţi în blană şi circa 20000 iepuri exportaţi
vii, deci recolta totală de iepuri împuşcaţi şi vii a variat între 550000 şi
700000. În prezent (anii 1999-2000), efectivele de iepuri ale României sunt
de cca 1070000 buc., iar recoltele de cea 100000 buc. După cum se poate
vedea atât efectivele, cât şi recoltele au scăzut îngrijorător. Pentru ridicarea
productivităţii, se impune curmarea abuzurilor la practicarea vânătorii.
Supraexploatarea pare a fi factorul negativ cu ponderea cea mai
mare. Al doilea este prezenţa dăunătorilor, care în ţara noastră sunt mult
prea numeroşi. Pentru a compensa prejudiciile cauzate de mecanizarea şi
chimizarea agriculturii, soluţia este de a lăsa în teren un număr de
reproducători sporit, care prin progeniturile lor să compenseze pierderile. în
sfârşit, hrana complementară este un alt factor care trebuie luat în
considerare, din care să nu lipsească cea suculentă: napii, varza, morcovii.
 RECOLTARE ŞI VALORIFICARE
Pentru organizarea unei recoltări reuşite, este necesar să fie cunoscut locul unde stă iepurele în
diferite anotimpuri şi în diferite situaţii: primăvara şi vara stă în teren agricol, numai un mic procent
rămânând în pădure; toamna, o dată cu recoltarea porumbului şi florii-soarelui, câmpul rămânând dezgolit, se
retrag în păduri şi stau aici până se termină aratul şi semănatul, când câmpul liniştindu-se, iepurii revin în
parte pe câmp. Se înţelege că dacă nu există pădure în apropiere, iepurele este nevoit să rămână pe câmp,
folosind ca adăpost arătura adâncă de vară, cocenii de porumb nerecoltaţi şi alte adăposturi. Căderea zăpezii
mână iepurii, din nou în pădure, unde rămân cu atât mai mult cu cât stratul este mai gros, iar viscolul mai
frecvent. Vântul puternic scoate iepurii din pădure.
Repartizarea densităţii iepurilor pe terenul de vânătoare este influenţată şi de om; muncile
agricole, păşunatul oilor şi vitelor silesc iepurele să se deplaseze dintr-un loc în altul. Nu va sta în arături
proaspete de câteva zile, dar va fi găsit, mai probabil, în arăturile vechi de vară, dacă nu au fost păşunate
recent şi mai cu seamă dacă pe acestea s-a prins oarecare vegetaţie care poate servi iepurelui ca hrană. Cei ce
vânează de mai mulţi ani în acelaşi teren ştiu că sunt porţiuni (goane) care, an de an, dau o recoltă bogată, în
timp ce altele se menţin mereu la un nivel scăzut.
Ar fi interesant de aflat care sunt cauzele locale? Cele de mai sus sunt doar câteva puncte de reper.
Dar, adeseori, iepurele răstoarnă socotelile noastre şi poate tocmai acestui fapt i se datoreşte supravieţuirea.
Metode de vânătoare la iepure. În ţara noastră, în prezent, iepurele se vânează prin următoarele
metode: goana în pădure, goana în câmp, vânătoarea în cerc. Mai există încă o metodă de vânare a iepurelui,
folosită în Europa Centrală: metoda în fâşii mari. Metoda de vânătoare la sărite, deşi are multe avantaje:
sportivitate, economicitate, uşurinţă în organizare, totuşi, pentru motive bine întemeiate, privind apărarea
stocului de reproducţie, a trebuit să fie interzisă. Vânarea iepurelui la pândă este de asemenea interzisă prin
lege.
În cele de mai jos vor fi descrise metodele de vânătoare a iepurelui, cu menţiunea că multe din
regulile enumerate sunt aplicabile şi altor specii de vânat.
 Vânătoarea cu goana în pădure
Goana în pădure este mai atractivă decât cea de pe câmp. Aceasta din cauză că în
pădure pot exista mai multe specii de vânat: iepuri, fazani, vulpi, sitari etc. Apoi, de regulă,
şi căprioarele, care deşi nu se vânează la goană, totuşi delectează ochiul. La aceasta se
adaugă mulţimea păsărelelor.
Pentru ca vânătoarea cu gonaci în pădure să reuşească şi să fie plăcută, este nevoie
de timp favorabil: senin, îngheţ uşor, „încât pe frunza îngheţată să se audă pasul iepurelui".
Zăpada, de asemenea, este bună dacă nu îngreuiază mersul, căci vânatul rănit poate fi
urmărit. Nu este bun timpul ploios, umed, deoarece în acest caz iepurii încearcă să scape
înapoi printre gonaci. Ei pot fi mânaţi înainte cu mai mult succes, pe timp uscat. De altfel,
picăturile de ploaie ce cad de pe crengi, de regulă, alungă vânatul afară din pădure. La fel şi
zăpada ce cade de pe crengi, prin topire. În plus, când crengile şi subarboretul sunt încărcate
de zăpadă, gonacii le ocolesc, deoarece aceasta le cade pe ceafă. Merg unii după alţii, rup
linia, iar goana e compromisă. Un remediu ar fi ca fiecare gonac să fie dotat cu echipament
de protecţie corespunzător (pelerine sau salopete impermeabile).
Iepurii ies din pădure la câmp şi atunci când cade frunza masiv, în urma primei
brume; de asemenea, pe vânt puternic şi pe viscol. Azi se constată că iepurii sunt în pădure,
iar dacă peste noapte a bătut un vânt tare, a doua zi vor fi pe câmp. Astfel de situaţii au fost
întâlnite de multe ori.
Nu numai vulpea, dar se pare că nici iepurii nu pot fi mânaţi cu succes, având
vântul în faţă. în acest caz, ei vor încerca să fugă spre flancuri.
 În pădurile cu linii parcelare deschise, cum sunt astăzi aproape toate pădurile de la şes şi
coline, vânătorii se aşază în linie dreaptă (nu în zig-zag) pe marginea arboretului de unde vin gonacii,
deoarece aşa se poate trage mai bine în spate. Dacă nu există linie parcelară deschisă, ci numai drumuri,
cum se întâmplă la dealuri, atunci se cere mare atenţie atât la fixarea ţiitorilor cât şi la tras. în arboretele
dese, în care nu se poate trage decât pe drum, ţiitorile se pun în vârfurile unghiurilor, iar de la ele se
deschid coridoare late de 1 m şi lungi de 40-50 m. Acestea servesc nu atât la tras, cât la observarea
vânatului şi la prevenirea vânătorului asupra prezenţei lui, spre a putea trage în drum.
Ultimii doi vânători de la colţul şi de pe flancul liniei trebuie să tragă cu atenţie spre a nu se
produce accidente. Unii organizatori sunt de părere ca cei de pe flanc să nu tragă în interiorul goanei, ci
numai în spate.
După ce vânătorul şi-a ocupat ţiitoarea, dă la o parte zăpada şi frunzele de sub picioare, încât
la tras să se poată întoarce fără a face zgomot; apreciază distanţa până la care poate trage, caută locuri
largi printre arbori pentru tras, curăţă crengile ce împiedică vederea, încarcă arma indiferent dacă s-a
dat semnalul de plecare a gonacilor sau nu şi aşteaptă în linişte, fără a-şi schimba locul şi fără a mişca.
Dacă în apropierea ţiitoarei este un arbore gros, atunci vânătorul se aşază în faţa lui, căci
stând în spate, n-ar putea cerceta bine cu privirea terenul din faţă; dacă este un arbore subţire, se aşază
în spatele lui, dar la o distanţă potrivită pentru a se putea mişca în dreapta şi în stânga cu arma la ochi.
Când sunt vânători prea puţini pentru a ocupa o linie de vânătoare, atunci se ocupă porţiunile
mai bune. Fireşte, acestea sunt situaţii excepţionale.
La pădure, unde nu se trage la distanţă mare, este mai eficientă o armă care nu bate prea
concentrat, iar alicele pot fi cu o jumătate milimetru mai mici decât cele folosite la câmp, la acelaşi
vânat (iepure).
Unde sunt şi mistreţi, o armă drilling este mai bună cu condiţia de a nu se trage spre gonaci.
 Vânătoarea cu goana în câmp deschis
Multe din regulile de vânătoare enumerate sunt aplicabile şi la vânătoarea de câmp. Aici vom
adăuga numai câteva îndrumări ce se referă exclusiv la acest din urmă fel de vânătoare:
Se ştie că, în anumite condiţii de mers al vremii, iepurii stau la câmp, iar în altele la pădure.
Există această osmoză între câmp şi pădure. Dacă am organiza vânătoare în pădure atunci când iepurii
sunt concentraţi aici, iar la câmp numai atunci când iepurii au părăsit pădurea, rezultatul ar fi o recoltă
peste posibilităţile terenului, şi o prejudiciere a efectivului de reproducţie. De aceea, este bună măsura
de a aprecia încă în luna octombrie sporul anual şi a fixa cifra recoltei, care apoi va fi luată fie din
pădure, fie din câmp, dar care nu va fi depăşită.
Timpul favorabil pentru vânătoarea la câmp este pe îngheţ uşor, timp senin, fără vânt sau cu
vânt slab. Defavorabilă este ceaţa, ploaia, precum şi începutul sezonului când terenul este acoperit, iar
iepurii sar anevoie.Rău este şi vântul puternic şi gerul.
Pe vânt puternic, iarna, iepurele caută locuri adăpostite. Deci, în teren ondulat îl vom căuta
pe versanţii feriţi de vânt (adăpostiţi).
Direcţia de fugă a iepurelui depinde de mulţi factori. Datorită conformaţiei picioarelor sale,
fuge mai bine la deal decât la vale; nu fuge decât de nevoie către lanţul de puşcaşi aşezaţi vizibil în
câmp deschis. De aceea, este bine ca vânătorii să-şi facă adăposturi din coceni, buruieni; iepurelui nu-i
place să fugă de-a curmezişul şi peste arătură adâncă şi îngheţată, deci pe teren aspru. Dacă va găsi o
fâşie grăpată, o va prefera.
Vânătorii să nu fie aşezaţi cu soarele în faţă, deoarece au condiţii de tragere grele şi rănesc
vânatul.
în măsura posibilului, la aşezarea liniei de vânători, să fie folosit orice mijloc care îi poate feri de
vedere pe aceştia: cultură forestieră de protecţie, diguri, şanţuri etc. De asemenea, goanele să fie astfel
aşezate încât să nu fie nevoie a se umbla mult, în gol, de la una la alta. Linia de vânători să nu aibă în
faţă arătură adâncă, îngheţată, pe care iepurii nu merg decât siliţi.
 Când vânătorii sunt aşezaţi pe o lizieră de pădure, iar goana vine de la câmp, există
neajunsul că iepurii răniţi nu pot fi urmăriţi cu vederea până ce cad. În acest caz, un câine de
aport, ascultător, care să stea liniştit lângă vânător, şi să fie folosit numai la sfârşitul goanei, este
de mare utilitate.
Nici aici nu se admit vânători în linia gonacilor sau înapoia ei. Pe de o parte este pericol
de accidente, pe de alta este bine să mai rămână iepuri nevătămaţi.
Când linia gonacilor a ajuns la 150 m, este bine ca aceştia, la un semnal dat de
organizator, să ridice mâinile în sus, încât vânătorii care n-ar fi auzit semnalul, să fie avertizaţi
prin aceasta să nu mai tragă decât în spate.
La câmp deschis, arma drilling nu-şi găseşte întrebuinţare. Dacă, totuşi, cineva o
foloseşte, atunci să nu încarce ţeava de glonţ.
Făcând o comparaţie între metodele de vânătoare, sub raportul oportunităţii aplicării
lor, situaţia este următoarea:
Vânătoarea la sărite, cu sau fără câine, a trebuit să fie interzisă, în prezent, deoarece
vânătorii sunt greu de controlat, iar în trecut s-au comis numeroase abuzuri care au avut ca
urmare scăderea îngrijorătoare a efectivelor de iepuri. Vânătoarea în potcoavă este interzisă pe
cale administrativă, iar cea la pândă oprită de lege. Din punct de vedere economic, cea mai bună
metodă de vânătoare este cea la care se răneşte mai puţin vânat. Sub acest raport este de
recomandat vânătoarea în câmp deschis, la care tirul este mai uşor, vânatul fiind văzut de la
distanţă. Urmează goana în pădure, la care tirul este ceva mai dificil din cauza arborilor; în fine,
cercul este o metodă bună, numai dacă nu se trage la distanţă mare şi dacă nu sunt prea mulţi
vânători în raport cu gonacii. La recolta noastră de 550000-700000 iepuri anual, se pierd prin
rănire circa 100000 iepuri, care rămân pradă răpitoarelor. Prin alegerea metodei şi prin
organizarea corespunzătoare a vânătorii, paguba poate fi micşorată.
 Pentru a şti cât se poate recolta, se fac pieţe de probă la sfârşitul lunii
octombrie. În anii cu înmulţire slabă, se recoltează puţin, în cei cu înmulţire mijlocie, se
recoltează jumătate, iar în cei favorabili două treimi din efectivul total, presupunând că
acesta a fost bine stabilit. In cifra de recoltă intră şi iepurii răniţi.
Valorificarea iepurilor se face, în prezent, ca vânat împuşcat, sau ca vânat viu
pentru export. Cu toate că la iepuri vii, cheltuielile de prindere (gonaci, lăzi, transport)
sunt mai mari, totuşi venitul net este incomparabil mai mare decât la cei împuşcaţi. în
plus, experienţa de la noi din ţară şi din străinătate dovedeşte că în terenurile de
vânătoare în care, ani în şir, s-au prins iepuri vii şi nu s-a vânat cu puşcă, efectivele de
iepuri au crescut. Explicaţia constă în faptul că o bună parte din efectiv nu poate fi prins
în plasă şi deci rămâne pentru reproducţie, iar iepurii scăpaţi sunt sănătoşi, pe când la
vânătoare parte din ei sunt răniţi şi vor muri.
Reguli ce trebuiesc respectate obligatoriu la vânatul împuşcat:
- să se evite, pe cât posibil, murdărirea iepurilor cu noroi;
- să nu se expedieze iepurii calzi, ci să fie lăsaţi să se răcească pe o prăjină într-o
încăpere aerisită şi răcoroasă, până a doua zi după vânătoare.
Iepurele ar putea ocupa primul loc în fauna noastră vânătorească (aşa cum a
fost cândva), în ceea ce priveşte valoarea economică şi ca obiect de practicare a
vânătorii. De aceea, în primul rând la ocrotirea, dar şi la recoltarea lui, ar trebui să se
acorde grija şi importanţa cuvenită.
 Ord. Artiodactyla (Ungulata) Fam. Cervidae
CERBUL
CERVUS ELAPHUS (L)
DESCRIERE
Pentru a nu fi confundat în limbajul uzual cu cerbul lopătar, mult timp a fost denumit cerb carpatin, iar în
ultimul timp se foloseşte expresia populară de cerb comun.
Masculul se numeşte cerb sau taur, femela, ciută de cerb sau cerboaică, puiul până la 1 aprilie al celui de
al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numeşte viţel (viţea) de cerb. Pentru cerbul de diferite
vârste, mai există şi alte denumiri, atât la mascul cât şi la femelă.
Încercarea unor autori de a deosebi subspecii de cerb înăuntrul arealului european, având drept criterii, în
special, forma şi greutatea corporală, precum şi forma coarnelor pare a nu fi reuşit pe deplin. într-adevăr, în acelaşi
fond de vânătoare sau regiune geografică se găsesc unii cerbi de culoare deschisă şi alţii de culoare închisă; cerbi
având coarne cu prăjini lungi, deschidere mare şi ramuri puţine la coroană şi cerbi cu coarne scurte, deschidere mai
mică şi ramuri multe la coroană. La acestea se adaugă frecventele populari sau aclimatizări. Amestecul este inevitabil.
Deocamdată, deci rămânem la constatarea că în ţara noastră este o singură specie de cerb.
Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de 12-16 cm, înălţimea la
grebăn de 152-155 cm.
Greutatea corporală variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice din ciclul anual al
vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor de recoltă este de 210 kg eviscerati, ceea ce înseamnă 240-250 kg viu; s-au
găsit şi cerbi de 250 kg eviscerati, deci de 310 kg ca cerb viu. Nu este exclus să existe şi cerbi cu greutate mai mare.
Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar viţelul, la fătare, 7-12 kg. Cam de la începutul lunii august şi până
la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie), cerbii se găsesc în perioada de îngrăşare, când ei adună rezerve
de masă ponderală, greutatea cea mai mare fiind atinsă la începutul bocănitului. Aproape o lună cât durează bocănitul
(10 septembrie - 10 octombrie, variind după altitudine şi mersul vremii), taurul pierde treptat din greutate, deoarece
nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat şi lupte cu concurenţii. Pierderea de greutate a unui individ
în această perioadă poate atinge 25-30 kg.
 După terminarea bocănitului, cerbul mascul îşi sporeşte treptat greutatea, iar dacă
toamna este lungă şi hrana abundentă, intră în iarna destul de bine refăcut. în timpul iernii,
greutatea scade din nou, în funcţie de asprimea gerului şi grosimea stratului de zăpadă, iar o dată
cu începutul primăverii, cerbul se reface, hrana fiind abundentă, iar temperatura mai ridicată.
Aşadar, când se vorbeşte de greutatea corporală a cerbului, trebuie să se precizeze şi anotimpul la
care se referă. Ciuta nu pierde din greutate în timpul bocănitului, deoarece ea nu-şi întrerupe
hrănirea.
Pentru a obţine greutatea cerbului mascul viu (cu toate organele interne), se adaugă
25% la greutatea eviscerată. Dacă însă cerbului i s-au tăiat capul de lângă prima vertebră şi
picioarele de la genunchi (cum se procedează la frigorifer), pentru a obţine greutatea cerbului
eviscerat, aşa cum se înţelege îndeobşte (cu cap, coarne şi picioare întregi, dar fără nici un organ
intern), se adaugă: 15-22 kg pentru cap după mărimea coarnelor (6-13 kg) şi 5-6,5 kg pentru
picioare, după mărimea animalului.
Culoarea părului. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un
mijloc de apărare contra duşmanilor, ele căutând să imite razele solare ce pătrund printre
frunzişul arborilor. Fenomenul se numeşte homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la
sfârşitul lunii august, adică la vârsta de cea 3 luni. La adulţi, năpârlirea are loc de doua ori pe an:
primăvara şi toamna. Năpârlirea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie şi se desfăşoară
relativ repede, având o durată de 20-25 zile. Uneori, părul cade în petece mari. La ciutele gestante
şi taurii bătrâni, năpârlirea are loc cu circa 10 zile mai târziu decât la cei tineri. Dar nu la toţi
indivizii năpârlitul începe şi se termină la aceeaşi dată. De aceea, perioada năpârlirii de primăvară
într-un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iunie. Năpârlirea de toamnă decurge mai
lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină în prima jumătate a lunii octombrie, iar
la cei bătrâni în a doua jumătate a aceleiaşi luni. În perioada bocănitului, năpârlitul este în curs.
 În secţiune transversală, părul de vară este eliptic, iar cel de iarnă
rotund. Lungimea părului din „barba" taurului este de 10-15 cm. La viţel,
această „barbă" începe să se contureze, dar slab, cam în noiembrie (la
vârsta de cea 6 luni). Viţelul este greu de deosebit de viţea, deoarece în
afară de barbă, nu prezintă alte semne distinctive. După organele genitale
nu se poate face deosebire în teren, la distanţă. În general, culoarea
părului cerbului, vara, este roşcată în jumătatea superioară a trunchiului
şi mai deschisă, până la galben-alburiu, pe abdomen. Picioarele sunt
acoperite cu păr cenuşiu în exterior, mai deschis în interior. Părul de pe
coadă este roşcat, iar în regiunea anală este mai deschis la culoare
(galben-roşcat), încât această pată de culoare deschisă se vede de la
distanţă. Părul de iarnă al cerbului este mai închis la culoare decât cel de
vară. Culoarea părului poate varia însă chiar în cuprinsul aceluiaşi teren
de vânătoare. Astfel, în bazinul râului Barnar, în anul 1960, la aceeaşi
oră, în aceeaşi parcelă au fost împuşcaţi doi tauri, dintre care unul a avut
culoarea închisă, iar celălalt deschisă (cerb bălan).
 Dentiţia. Formula dentară a cerbului este:
I 0/3 C (1)/1 P 3/3 M 3/3 = 34 (32)
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de
incisivi are o bordură elastică, cu care poate prinde şi rupe iarba mai bine decât
cu un rând de incisivi. Iarba este prinsă şi introdusă în gură cu limba, apoi prin
apăsarea incisivilor maxilarului inferior de bordura elastică este strânsă bine, şi
parte tăiată, parte ruptă printr-o uşoară mişcare a capului. Caninul din maxilarul
inferior are forma incisivilor şi este lipit de aceştia, încât lasă impresia unui al
4-lea incisiv; cel din maxilarul superior, de regulă, există numai la mascul, de
aceea este pus în paranteză; el nu are smalţ, aşa încât cu timpul capătă o culoare
închisă. Acest dinte este considerat trofeu, făcându-se din el diferite obiecte de
podoabă şi este cu atât mai preţuit de vânător cu cât culoarea lui este mai
închisă. Premolarii există chiar în momentul când viţelul este fătat şi cad, în
locul lor crescând alţii, la vârsta de 2 1/2 ani. Molarii se adaugă la premolari,
treptat, începând de la vârsta de 6 luni până la cea de 26 luni, pe măsură ce
maxilarul inferior se lungeşte şi permite creşterea lor. Pe suprafaţa premolarilor
şi molarilor există ridicaturi care servesc la măcinarea hranei prin rumegat.
Ridicaturile se tocesc cu timpul, şi gradul lor de tocire este unul din criteriile
pentru determinarea vârstei.
 Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul.
Denumirea părţilor componente ale coarnelor de cerb se arată în figura 21. Coarnele se
formează astfel: în cursul iernii, adică atunci când viţelul de cerb are 7-9 luni, la mascul se
dezvoltă pe creştet două proeminenţe - cilindri frontali - în punctele unde vor creşte mai
târziu coarnele. Pe aceşti cilindri frontali, cam în mai, adică atunci când împlineşte vârsta de
un an, începe creşterea coarnelor, creştere care se termină în septembrie. Aceasta este regula,
dar sunt şi excepţii. Aceste prime coarne sunt neramificate, în formă de două suliţe, nu au
rozete, iar lungimea lor este de 2cm-10 cm. Ele cad (sunt lepădate) în mai, anul următor,
adică la vârsta de doi ani şi îndată îi creşte al doilea rând de coarne, formate, de regulă, din 3
ramuri la un corn, dar adesea din 4 şi chiar 5-6 ramuri la un corn, în funcţie de vigoarea
corporală şi predispoziţia individuală. Cerbul care la al doilea rând de coarne are, din nou,
numai suliţe sau două ramuri (furcar), este un exemplar slab, care nu va da niciodată coarne
de calitate. Acest al doilea rând de coarne se curăţă de păr şi piele în august, deci cu o lună,
cel puţin, înaintea suliţarului cu primele coarne, fapt ce ne permite să identificăm cerbii de 2
1/2 ani, slabi, de suliţarii de 1 1/2 ani, viguroşi. De la vârsta de 2 1/2 ani înainte, taurii
leapădă coarnele în fiecare an, începând de la sfârşitul lunii februarie până la începutul lunii
aprilie, şi anume, cei bătrâni mai devreme, iar cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea)
coarnelor se produce datorită faptului că stratul despărţitor al coarnelor de cilindrul frontal
se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere, îndată după cădere, în circa 10 zile,
suprafaţa de pe care s-a desprins cornul este învăluită de piele şi păr, de la margine spre
interior, şi începe creşterea noilor coarne. Se formează mai întâi, în afară de prăjină, ramura
ochiului, apoi eventual cea de gheţuri, cea mijlocie şi, în fine, coroana. Procesul creşterii
durează 120-130 zile.
 Când coarnele au ajuns la dimensiunile normale, pielea care le-a acoperit se usucă şi cade în fâşii, proces
pe care îl accelerează şi taurul prin frecarea coarnelor de arbori. îndată după căderea pielii, coarnele au culoare
deschisă însă prin frecarea lor ulterioară de arbori, tufe, frunze, buruieni, ele capătă o culoare mai închisă, brună sau
bătând în negru. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât valoarea coarnelor creşte. Curăţirea coarnelor de piele şi
colorarea lor are loc în iulie-august. Când în septembrie-octombrie se văd arbori proaspăt zdreliţi prin frecare, e
vorba, probabil, de suliţari care îşi curăţă coarnele mai târziu. Pentru acest act, cerbii preferă arborii distanţaţi de alţi
arbori, deci în jurul cărora se pot învârti. După numărul de ramuri, aşezarea lor pe prăjină, existenţa sau lipsa
coroanei, coarnele capătă diferite denumiri: cerb suliţar când are coarne neramificate, cerb furcar când în afară de
prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului), cerb de 6 care are câte 3 ramuri la fiecare corn, cerb de
8, 10, 12. La circa o treime din cerbi, ramura de gheţuri lipseşte, iar când există, apare la vârsta de 4-5 ani. În mod
normal, cerbul are o ramură a ochiului, una de gheţuri şi una mijlocie, iar restul de ramuri constituie coroana.
Deci când se vorbeşte de un trofeu de 20 ramuri, înseamnă că în afară de cele 3 + 3 ramuri amintite, mai
există 14 ramuri la coroană, deci câte 7 la un corn. Ca să se ştie repede câte ramuri are un cerb care se mişcă pe teren,
se numără ramurile coroanei. Restul (cele 3 + 3) se ştiu. Eroarea este de cel mult 2 ramuri, dacă acel individ nu ar
avea ramurile de gheţuri.
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este acelaşi, exemplu 8 şi 8, trofeul se va numi de 16
par, iar dacă nu este egal, exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar la cealaltă 7 se va numi trofeu de 16 impar. Deci
numărul ramurilor de la prăjina mai bogată se înmulţeşte cu doi, indiferent cât are cealaltă. Un trofeu care la o prăjină
are 7 ramuri, iar la cealaltă 4 se va numi 14 impar, deşi în total nu are decât 11 ramuri. Ca să putem spune că o
prăjină are coroană, ea trebuie să aibă cel puţin 3 ramuri deasupra ramurii mijlocii. În funcţie de numărul şi calitatea
ramurilor, coarnele de cerb primesc diferite denumiri. Astfel: cerb de 8 fără ramura de gheţuri sau cu această ramură
(formaţie rară care se termină la vârf cu o suliţă), cerb de 10 cu coroană şi cerb de 10 cu ramura de gheţuri, cerb de
12 cu şi fără ramura de gheţuri etc. Ramura lupului se numeşte aceea care este situată între ramura mijlocie şi
coroană, dar care nu face parte din coroană. Mulţi însă iau o ramură a coroanei, situată mai jos, drept ramură a
lupului, ceea ce este o greşeală. în cazuri rare, ramura ochiului şi cea mijlocie pot prezenta înfurciri, care nu sunt
considerate defecte. Cerbul vânat în 1929 în Masivul Călimani de Dr. Kosch avea câte trei ramuri la fiecare ramură
mijlocie, ceea ce i-a majorat gradul de frumuseţe. Distanţa maximă între prăjini se numeşte deschidere.
 Coarnele de cerb care la ambele prăjini au acelaşi număr de ramuri, iar acestea sunt de
aceeaşi formă şi mărime se numesc simetrice (simetrie bilaterală). Un trofeu este cu atât mai
valoros cu cât are prăjini mai lungi, mai groase, ramuri mai multe, greutate şi deschidere mai
mare, culoare mai închisă, perlaj mai bogat, vârfurile ramurilor mai bine şlefuite, coroană cu
ramuri mai multe şi mai groase. Pentru neregularităti în formaţie, coarnele pierd până la 3 puncte.
De-a lungul prăjinilor, printre perlaj se observă nişte brazde formate de arterele care au existat în
timpul creşterii coarnelor, numite caneluri.
Cilindrii frontali, la cerbul tânăr sunt mai lungi decât la cel de vârstă înaintată. Aceasta
din motivul că, la lepădarea coarnelor, acestea rup şi o fâşie subţire din cilindrul frontal. Prin
urmare, cu vârsta, cilindrul frontal se scurtează şi se îngroaşă, ceea ce poate constitui, până la un
punct, şi un mijloc de apreciere a vârstei.
Coroana poate avea diferite forme, care însă nu cuprinde decât formele tipice
principale; în afară de acestea există infinite variaţii.
Greutatea coarnelor cu maxilarul superior întreg, la cerbii de 10-12 ani, variază, în ţara
noastră, între 7 şi 15 kg, majoritatea având în jurul a 8 kg. Cerbul vânat de Paul Bertoli, în anul
1959, în pădurile ocolului silvic Mănăstirea Caşin, a avut coarne de 15 kg la 2 zile după fierberea
craniului; cerbul vânat în aceeaşi pădure, în anul 1940, de ing. Romeo Stănescu a avut, după 26
ani, o greutate a coarnelor de 13,250 kg. Coarnele singure, fără maxilar la cerbii complet
dezvoltaţi, reprezintă cam 4-5% din greutatea cerbului.
La coarnele de cerb, se întâlnesc frecvent anomalii în dezvoltare. Cauzele sunt puţin
cunoscute.
La cervide, numai masculii au coarne; ele sunt masive (fără goluri în interior), cad în
fiecare an. În locul lor la cerb şi lopătar cresc, până la sfârşitul verii, altele noi .
 Raportul numeric normal dintre sexe este 1:1, cel mult 1:1,5. Dacă ar
predomina ciutele (spre exemplu raportul ar fi 1:3), consecinţele ar fi o înmulţire
exagerată, iar prin depăşirea efectivului optim, o scădere a greutăţii corporale şi a
greutăţii coarnelor, o degradare a calităţii efectivului, deoarece nefiind concurenţă între
tauri, ar ajunge să se reproducă şi cei slabi. Dacă ar predomina masculii (exemplu
raportul ar fi 3:1), consecinţele ar fi lupte acerbe între tauri în perioada bocănitului, unii
dintre ei, poate de viitor, căzând victime, neliniştirea terenului prin lupte continue,
instabilitate; emigrarea din teren a taurilor, poate dintre cei mai puternici. De aceea,
vânătorul profesionist trebuie să fie mereu atent la raportul dintre sexe. Aceasta însă
presupune o bună cunoaştere a situaţiei de pe teren, adică o stabilire cât mai exactă a
efectivului, atât sub raport numeric cât şi a proporţiei dintre masculi şi femele.
Longevitatea. În această privinţă, părerile sunt împărţite: atât la masculi cât şi
la femele, longevitatea este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi indivizi de vârstă
mai înaintată.

APRECIEREA VÂRSTEI CERBULUI

În gospodărirea fondului de vânătoare, cunoaşterea vârstei vânatului are o

mare importanţă practică. Astfel, ea ne ajută să stabilim sporul anual, deci să întocmim
planul de împuşcare, mai ales că la cervide, selecţia corectă nu este de conceput fără
aprecierea vârstei.
 Vârsta cerbului trebuie cunoscută în două situaţii:
- la animalul viu pe care îl vedem, de la distanţă, în teren;
- la vânatul împuşcat, când îl putem cerceta de aproape.
Aprecierea vârstei cerbului viu. La efectuarea selecţiei prin împuşcare, este necesar să
apreciem, cel puţin cu aproximaţie, vârsta pe care o are un cerb pe care-1 vedem pe teren. Numai
cunoscând vârsta ne putem da seama dacă este un cerb de viitor, care trebuie păstrat, sau este un cerb
de calitate inferioară, care trebuie eliminat din efectiv, prin împuşcare. Personalul de teren, mereu,
trebuie să-şi obişnuiască ochiul, încât cu timpul să poată face această apreciere dintr-o singură privire.
Pentru aceasta, ne stau la dispoziţie două mijloace de apreciere:
- forma corpului;
- comportarea animalului pe teren.
În ceea ce priveşte forma corpului se poate spune că:
Un cerb de 3-4 ani are corp zvelt, gât subţire, cu păr puţin şi nu prea lung; ţine capul sus;
linia spatelui este orizontală. Boncăneşte des şi îndelungat. Este încrezător faţă de om, nu prea prudent.
Un cerb de 7-9 ani are corpul mai plin, gâtul mai gros, cu păr mai mult şi mai lung. Ţine
capul mai jos decât cel tânăr. Este destul de prevăzător, totuşi gata de luptă şi mai puţin prudent decât
cel bătrân.
Un cerb relativ bătrân (12-14 ani), ajuns la punctul maxim al dezvoltării sale, sau care a
depăşit acest punct, are corpul plin, gâtul gros, cu păr abundent şi lung, ţine capul şi mai puţin ridicat
decât cel de 7-9 ani; linia spatelui coboară de la grebăn spre crupă. Este foarte prudent, ca unul care a
păţit multe în viaţă. In cârd este de obicei ultimul, seara iese târziu la păşune, iar dimineaţa se întoarce
de timpuriu în adăpostul pădurii. Boncăneşte rar şi scurt şi adeseori nu iese din pădurea bătrână, ci
boncăneşte acolo. Are mişcări mai domoale.
Abdomenul mare, atârnând, nu este un semn sigur de vârstă; ar putea fi şi o însuşire
individuală.
 Dacă la începutul perioadei de îngrăşare (începutul lunii august) se vede tendinţa de a-i
creşte păr lung pe gât, atunci, în mod cert, este vorba de un individ bătrân. Forma rotundă la vârf a
urmei este un semn de vârstă înaintată, deoarece, cu timpul, copitele se tocesc la vârf.
La aprecierea vârstei, nu trebuie să se pună bază pe culoarea părului. Acelaşi cerb, când are
părul ud, pare a fi de culoare mai închisă; după ce a ieşit din scăldătoare şi este plin de noroi, pare
negru, dar după ce se usucă are o culoare cenuşie.
Aprecierea vârstei cerbului împuşcat se face după dentiţie şi prin examinarea maxilarului
inferior.
Până la vârsta de 2 ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte cu dentiţia
completă, vârsta poate fi apreciată cu precizie destul de mare. Criteriul este apariţia unor dinţi noi şi
înlocuirea dinţilor de lapte cu dinţi durabili. Practic, se procedează astfel: se compară maxilarul inferior
al cerbului nostru cu datele prezentate în tabelul 4 şi se stabileşte în ce vârstă se încadrează.
Pentru a putea folosi tabelele, desenele şi alte criterii de apreciere a vârstei, este necesar să
fie cunoscute denumirile diferitelor elemente ale dentiţiei. În figuri sunt date denumirile părţilor
incisivilor, premolarilor şi molarilor. Incisivii se numerotează de la mijloc spre exterior, iar premolarii
de la incisivi spre fundul gurii. Primele trei măsele se numesc premolari, iar ultimele trei - molari.
De la vârsta de 2 ani şi 6 luni în sus, ne servim de gradul de uzură al incisivilor, premolarilor
şi molarilor. Şi în acest caz, se compară maxilarul inferior al cerbului căruia trebuie să i se stabilească
vârsta cu desenele.
Suprafaţa premolarilor şi molarilor are o culoare şi o formă care variază cu vârsta. De
asemenea, lungimea coroanei incisivilor, gradul de tocire al acesteia, ca şi lungimea gâtului incisivilor,
se modifică pe măsură ce animalul îmbătrâneşte. Pentru aprecierea vârstei după incisivi, se compară
maxilarul inferior al cerbului cu desenele. De asemenea, se foloseşte tabelul, în care au fost rezumate
criteriile după incisivi, premolari şi molari.
 Trebuie menţionat, că la dentiţia de lapte a cerbului, exact până la 2 ani şi trei
luni, al treilea premolar este format din trei colţuri, câtă vreme după această vârstă, el se
schimbă într-unui cu 2 colţuri. Deci ori de câte ori vedem că al treilea premolar din
maxilarul inferior este din trei colţuri, ştim că e vorba de un cerb tânăr (sub 2 1/2 ani) şi
ori de câte ori al treilea premolar este cu 2 colţuri ştim că cerbul are mai mult de 2 1/2
ani. Cu câţi ani are mai mulţi se vede din uzura dinţilor. La dentiţia definitivă va avea
trei colţuri ultimul molar.
Unghiul pe care incisivii îl fac cu orizontala creşte o dată cu vârsta, deci şi el
serveşte drept criteriu de apreciere a vârstei. Pentru a obţine rezultate exacte la
măsurarea acestui unghi, prima condiţie este ca după fierberea şi curăţirea de carne a
maxilarului inferior, osul să fie lăsat să se răcească pentru ca dinţii să se întărească în
maxilar în poziţia lor naturală, neforţată. în acest scop, maxilarul trebuie pus pe o
scândură să se usuce. A doua condiţie este ca cele două suporturi pe care s-a pus
maxilarul să fie absolut egale ca înălţime, iar măsurătoarea să fie făcută cu atenţie.
La stabilirea criteriilor de apreciere a vârstei cerbului, s-a presupus că nu există
variaţii în dezvoltarea şi uzura dentiţiei de la un individ la altul şi că duritatea hranei
consumate este aceeaşi. Altfel, lucrurile s-ar complica mai mult. în realitate însă există
oarecare variaţii între indivizi, aşa că vârsta obţinută este numai aproximativă.
Exemplu: nu putem spune că un cerb a avut vârsta de 9 ani, ci că el a fost de 9-10 ani.
Pentru a obţine date cât mai apropiate de realitate, nu trebuie să ne mulţumim cu un
singur criteriu (incisivi, premolari, molari, unghiul incisivilor), ci să le folosim pe toate,
apoi să se facă o medie.
 Mai există o metodă de apreciere a vârstei cerbului şi anume după dentina ce se
depune în interiorul primei perechi de incisivi.
Criteriul acesta este mai precis decât cele precedente însă din păcate este greu de
folosit, deoarece presupune efectuarea unei secţiuni longitudinale în dintele incisiv şi o şlefuire a
suprafeţei lui. Dentina se depune de la trei ani în sus sub forma unor inele anuale. Prin urmare
pentru a afla vârsta, se numără inelele (dungile) la care se adaugă 3.
Metoda Harke permite aprecierea vârstei cerbului după diametrul şi lungimea
cilindrului frontal. Metoda se sprijină pe constatarea că, pe măsură ce înaintează în vârstă, cerbul
are cilindrul frontal din ce în ce mai gros şi mai scurt.
Diametrul cilindrului frontal se măsoară cu un şubler perpendicular pe lungimea
cilindrului frontal şi la aproximativ jumătate din lungimea lui; lungimea se măsoară ca în figura
33c, adică de la partea inferioară a rozetei, până la linia ce trece prin partea unde lăţimea craniului
este cea mai mică.
Tabelele se folosesc astfel: să presupunem că la măsurare s-au găsit: diametrul 31 mm,
iar lungimea 40 mm. Diametrului de 31 mm îi corespunde în tabel vârsta de 6 ani, iar lungimii de
40 mm una de 8 ani. Se face media: 6+8 = 14: 2 = 7 ani. Deci cerbul nostru va avea circa 7 ani.
După constatările provizorii ale lui Vorreyer se pare că metoda Harke dă vârsta cu un
an mai mare decât media analizei dentiţiei. Dar ea are marele merit de a permite să se cunoască
vârsta la trofeele pentru care nu a fost păstrat maxilarul inferior.
Trebuie subliniat că cifrele din tabel au fost calculate pentru cerbii din Germania. Este
aproape sigur că ele nu pot fi folosite la noi, unde cerbii, la aceeaşi vârstă, au cilindrii frontali cu
diametrul mai mare.
 Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic şi constituie una din
laturile frumoase ale vânătorii de cerbi. De regulă, cerbul bătrân are glasul gros, mugeşte rar
şi scurt, iar când este un cerb puternic şi sigur de ciutele pe care le posedă, doar mormăie.
Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şi mugeşte îndelungat. Aceasta est regula, dar
există şi numeroase excepţii, mai cu seamă spre sfârşitul perioadei de boncănit, când taurii
răguşesc. De regulă dau glas seara şi dimineaţa, dar în toiul perioadei pot fi auziţi noaptea ca
şi ziua, mai cu seamă pe t;mp noros. De asemenea, boncăneşte* şi când stă culcat sau se
scaldă. Fiind vorba de zgomotele pe care le face cerbul, este locul să se amintească faptul că
atunci când taurul fuge prin pădurea deasă, se aude cum coarnele se lovesc de arbori. De
asemenea, când doi tauri se bat, zgomotul loviturilor coarnelor se aude de la 300-400 m, mai
cu seamă pe vreme liniştită.
Nu numai taurul, ci şi femela dă glas şi anume în trei situaţii:
- când simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie ce este, scoate un glas ca un sforăit;
- când vrea să ademenească cerbul la împerechere sau când îşi cheamă viţelul;
- când ciuta este prinsă de câini; în acest caz ea se vaită.
Viţeii când îşi însoţesc mama la păscut scot şi ei un glas de bucurie. De altfel, este
normal ca la animale sociabile, cum este şi cerbul, comunicarea între indivizi să se facă şi
prin glas.
Simţurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul. Când
se mişcă în teren, la trecătorile lui, merge cu vântul în faţă sau cu jumătate vânt, pentru a
percepe, cu ajutorul mirosului, existenţa eventualului duşman. Cerbul rănit însă nu mai ţine
cont de această regulă. Se poate spune că cerbul este unul din animalele sălbatice cu cele mai
fine simţuri.
 Urmele cerbului trebuie să fie bine cunoscute, ele permiţând să se ştie dacă avem de-a face cu
masculi sau femele, viţei, tauri tineri sau bătrâni şi dacă vânatul a mers liniştit sau în fugă. Toate acestea se
pot afla mai uşor pe o urmă-pârtie, decât dacă ne stă la dispoziţie numai o urmă-tipar. Ecartamentul urmei se
numeşte distanţa dintre şirul urmelor lăsate de picioarele din stânga şi şirul urmelor lăsate de picioarele din
dreapta.
Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma-tipar a taurului este
mai rotundă şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers, este mai simetrică şi are
vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma-tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a taurului şi are o
poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi diferite, deci urma nu e
simetrică, şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur. în afară de acestea, partea din spate a urmei de ciută
se imprimă mai slab, este mai ştearsă sau nu se imprimă de loc, pe când la taur, pe pământ moale, se imprimă
clar întreg perimetrul. Urma-pârtie permite să se facă deosebire între mascul şi femelă, prin măsurarea ecarta-
mentului urmei. La un taur de 10 (din Europa Centrală), ecartamentul urmei a fost de 14 cm, la un viţel a fost
de 8 cm, iar la o ciută cu 3 luni înainte de fătat a fost de abia de 6 cm. Ecartamentul este şi el un mijloc de
deosebire a urmelor lăsate de cele două sexe. Deosebirea de mărime a ecarta-mentului rezultă din construcţia
corpului. La ciute gestante, ecartamentul este mai mare decât la cele sterpe. La junincă (1-2 ani) însă
ecartamentul este mic, constând doar în faptul că marginile interioare ale urmelor copitelor drepte şi stângi
formează o linie dreaptă.
Urmele pot da oarecare indicii şi asupra vârstei animalului, prin măsurarea lăţimii lor.
Lungimea urmei nu se ia drept criteriu, deoarece pe teren aspru, stâncos, vârfurile unghiilor se
tocesc mai mult, iar urma se scurtează. De altfel călcâiul nu se imprimă totdeuna destul de clar.
De reţinut că urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi, deci nu este
acoperită complet de a aceluia din urmă.
Toate aceste deosebiri se pot face mai uşor dacă se cercetează un şir întreg de urme şi nu una
singură.
Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul, iar pe pământ se imprimă şi pintenii.
 Alte caracteristici ale urmelor:
Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic şi la ciută 57 cm, iar la
mistreţul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoară de la vârful copitei piciorului dinapoi până la vârful
copitei piciorului dinainte;
La ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioară, deci
văzând o urmă, se poate şti de la care picior provine;
Cerbul evită arboretele dese în care deschiderea coarnelor nu i-ar permite să intre. În cele mai
puţin dese, când iese la hrană şi se întoarce, alege locurile cu arbori mai rari. Acestea sunt, oarecum, puncte
obligatorii şi aici se formează o pârtie bătută, uşor de recunoscut, care se poate observa mai bine pe sol moale
şi pe teren în pantă.
Excrementele permit să se facă deosebire între mascul şi femelă. La taur, diametrul excrementelor
este mai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar la celălalt o uşoară scobitură, încât
adeseori cad în lanţ, vârful unuia intrând în scobitura celui din faţă. Lungimea lor este de circa 11/2 ori cât
diametrul. La femelă, diametrul este mai mic, iar lungimea este de 2-3 ori cât diametrul. La un capăt are tot
un vârf în formă de con, însă la celălalt, are formă convexă. Excrementele normale ale aceluiaşi individ au
aceeaşi mărime şi formă. De reţinut însă că forma descrisă o au excrementele obişnuite, întărite. Sunt însă
perioade din an sau situaţii când forma normală nu se mai păstrează. Astfel: la tauri, în perioada boncănitului,
când aceştia nu mănâncă aproape de loc, excrementele sunt mai mici, de formă neregulată şi tari. La fel se
prezintă şi în perioadele cu lipsă de hrană. Primăvara după ce dă iarba crudă şi mustoasă, excrementele sunt
moi, ca şi în perioada îngrăşării. La femelă, excrementele sunt moi şi în perioada împerecherii (10 sep-
tembrie-10 octombrie). După terminarea boncănitului, taurii intră în perioada de refacere, care se produce cu
atât mai repede cu cât hrana este mai abundentă. Fructificaţia de ghindă şi jir şi toamna lungă ajută refacerea.
Acum, excrementele îşi recapătă forma normală. Culoarea excrementelor variază de la un verde închis la
negru-verde. Deosebirea între sexe se poate face şi după felul cum urinează. în acest scop, observăm urmele
în momentul când animalul s-a oprit pentru a urina: masculul va urina înaintea picioarelor dinapoi, pe când
femela în urma acestora.
 ECOLOGIE
Faţă de îngustarea continuă a mediului de trai al cerbului, datorită defrişărilor
de păduri şi lipsei de linişte provenită din fracţionarea biotopului său prin căile de
comunicaţie şi pătrunderea aşezărilor omeneşti spre munte, problema ce se pune în
prezent este de a acorda o grijă deosebită vânatului mare ce trăieşte în păduri, în special
cerbului. Dar pentru a reuşi, este indispensabilă cunoaşterea ecologiei şi biologiei lui.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puţin
5000 ha), liniştite, deci fără sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în
hrană, străbătute de ape curgătoare şi cu mocirle bune pentru scăldători. Condiţiile de
hrană sunt mai bine îndeplinite de pădurile de foioase sau amestec de foioase şi
răşinoase, cu inclave cultivate agricol sau cu poieni, cu arborete având clase de vârstă
normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari, cât şi arborete de vârstă mijlocie
bune pentru adăpost, precum şi arborete de vârstă înaintată producătoare de jir, ghindă
sau cu alte fructe de pădure. O mare parte din hrana cerbului o constituie frunzele
arborilor foioşi, de aceea pădurile de răşinoase pure nu sunt un mediu ideal. Lipsa
foioaselor poate fi compensată aici, în parte, de salcia căprească, plopul tremurător,
socul, scoruşul care se găsesc în subarboret. Pentru adăpost, servesc arboretele de vârstă
mijlocie, ca şi cele de vârstă înaintată, dar cu subarboret. în condiţiile ţării noastre ar
putea trăi şi la şes, însă aici nu există păduri de întinderi mari, liniştite; de aceea a fost
nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbului este muntele,
existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.
 În condiţiile ţării noastre, cerbul trăieşte şi la câmpie în câteva insule (Bihor,
Arad, Timiş, Prahova), precum şi la dealuri (Ocoalele silvice Agnita şi Mediaş). Faţă de
condiţiile climatice, este mai puţin sensibil decât căpriorul. în iernile grele care urmează
după un an fără fructificatie de jir sau ghindă, suferă pierderi, mai ales în tineret şi
elementele slabe. Zăpezile abundente şi frigul din iunie pot produce pagube în viţei. La
ploi şi călduri nu reacţionează.
Mediul de trai are o influenţă extraordinară asupra dezvoltării cerbului sub
raport numeric şi calitativ; acestea sunt dovedite de aclimatizările de cerb efectuate în
Noua Zeelandă şi Argentina.
Între anii 1851 şi 1909, în Noua Zeelandă s-au făcut aclimatizări de cerbi de
greutate corporală mică şi trofee slabe, proveniţi din Anglia. Datorită mediului favorabil
din noua lor patrie şi lipsei unui răpitor mare, cum ar fi lupul, înmulţirea a fost rapidă,
ajungând chiar să cauzeze pagube mari culturilor agricole. Totodată, cerbul a crescut în
greutate şi şi-a îmbunătăţit mult calitatea coarnelor. Rezultate asemănătoare s-au obţinut
şi în Argentina, calitatea cerbilor aclimatizaţi acolo ajungând la nivelul celor mai buni
cerbi din Europa. Din examinarea acestor exemple se pot trage următoarele concluzii:
- mediul favorabil are ca urmare creşterea greutăţii corporale şi a coarnelor (în cazul de
mai sus, dublarea greutăţii coarnelor), îmbogăţirea coroanei etc;
- lipsa răpitoarelor mari şi condiţiile favorabile de mediu au ca urmare sporirea
considerabilă a efectivelor.
 Răspândirea. Unul din factorii care condiţionează răspândirea cerbului în
cuprinsul ţării noastre este sensibilitatea lui faţă de zgomote. Deşi este sensibil, totuşi se
obişnuieşte cu anumite zgomote pe care le-a auzit încă din primii ani ai vieţii şi care nu i-au
adus neplăceri, cum sunt şuierăturile locomotivelor de cale ferată forestieră, behăitul oilor,
lătratul câinilor legaţi la stâni sau la alte aşezări omeneşti. Există numeroase dovezi în acest
sens. Ca urmare a pretenţiilor sale faţă de condiţiile ecologice şi ţinând cont de repartiţia
pădurilor, cerbul populează, în ţara noastră, lanţul Carpaţilor începând din Maramureş până
în Oltenia, apoi Carpaţii Apuseni, unde s-au făcut repopulări foarte reuşite. Insule există şi la
şes şi coline. Răspândirea în ţara noastră este arătată în figura 36. Cel mai mare efectiv de
cerbi, în prezent, se găseşte în judeţele: Suceava (4150 buc), Harghita (2800 buc), Mureş
(2350 buc), Covasna (1800 buc), Braşov (1600 buc.) şi, în general, în Carpaţii Răsăriteni, iar
cel mai mic în Oltenia şi Carpaţii Apuseni.
În ultimii ani (mai ales după 1990), în judeţele din sudul ţării au apărut cerbi care
se pare că ar fi venit din Bulgaria, unde au fost distruse împrejmuirile unor ţarcuri de
creştere. Urmărirea evoluţiei acestor exemplare şi dinamica populaţiilor pe care le vor crea
este o problemă ce ar trebui urmărită cu multă atenţie, atât de cercetarea cinegetică, cât şi de
specialiştii din producţie.
Este destul de fidel locului său de trai. Pe baza marcărilor făcute, a constatat că
cerbii marcaţi au fost împuşcaţi sau găsiţi morţi la distanţe destul de mici de punctul de
marcare.
Aceasta este situaţia în centrul Europei, unde răpitoare mari şi câini hoinari sunt puţini.
Probabil că şi răspândirea pădurilor este alta decât la noi, de aceea ar fi posibil ca în
România, raza de mişcare a cerbului să fie mai mare.
 ETOLOGIE
Reproducerea. Unele ciute (aprox 50%) ajung la maturitate sexuală la vârsta
de 16-17 luni, celelalte la 28 luni. Masculii sunt apţi de reproducţie la 5-6 ani. Pot
fecunda şi taurii de 3-4 ani însă, la aceştia, spermiogeneza este încă slabă. Durata
gestaţiei este de 3-4 săptămâni, după care ciuta fată câte un viţel şi numai excepţional
câte doi (2-3%). Când se apropie momentul fătării, la începutul lunii mai, cârdul se
desface, iar ciutele gestante se retrag singure în locuri liniştite, izolate; 51% din ciute
fată în luna mai, 44% în iunie şi 5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate
urma mama, curând după fătare.
Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai
devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vremea rece grăbeşte începutul
perioadei, iar cea caldă îl întârzie. Data începerii este aceea când ciuta intră în călduri,
deci de ea depinde momentul împerecherii, care este în toi între 20 şi 30 septembrie.
Pentru acest important moment din ciclul anual al vieţii, cârdurile de ciute şi cele de
tauri se adună în anumite puncte numite locuri de boncănit, în parchete exploatate, în
care plantaţia nu a depăşit înălţimea omului. în lipsa acestora, boncănitul poate avea loc
şi în poieni, rarişti şi chiar în pădurea mare, rară. îndată ce primele ciute au intrat în
călduri, taurii se luptă între ei pentru a poseda grupul de ciute, cei mai puternici
rămânând stăpâni ai grupului (cerbi cu ciute), iar cei bătuţi stau pe de lături (lăturaşi), în
speranţa de a ajunge şi ei la împerechere. în acest timp, grupul de ciute stă în apropierea
taurului puternic, mănâncă şi sunt atente la orice zgomot.
 Cerbul mascul în timpul boncănitului devine mai neatent, toată fiinţa lui fiind stăpânită de dorinţa
de a se împerechea, paza cârdului rămânând să o facă ciutele. De aceea când vânătorul caută să se apropie de
locul boncănitului, el trebuie să fie atent, în primul rând, la ciute. în timpul boncănitului, cerbii scot un glas
caracteristic, bine cunoscut. Câteodată, cerbi tineri, cu forţe slabe, se apropie de locul unde stă taurul cu ciute,
fără să boncă-nească. Cauza nu se cunoaşte, însă pare a fi teama de a nu fi bătuţi şi alungaţi de cel puternic.
Cerbul este animal de noapte şi de amurg, atât când îşi caută hrana, cât şi când boncăneşte. Când boncănitul
este în toi, şi mai cu seamă pe timp noros, cerbul poate fi auzit boncănind toată ziua, iar atunci când este
senin cu lună plină, şi toată noaptea. Cârdurile la boncănit sunt formate dintr-un taur şi 2-7 ciute.
Mărimea grupurilor de boncănit depinde de numărul taurilor puternici, în raport cu numărul de ciute. Când
sunt puţini tauri puternici şi multe ciute, grupurile sunt mari; cu cât numărul de tauri puternici creşte, cu atât
scade numărul de ciute dintr-un grup.
Prezenţa cerbului mascul în timpul boncănitului, într-un anumit loc, este semnalată şi de mirosul
specific, penetrant, pe care oamenii cu mirosul fin îl percep. Şi ciutele au miros când intră în călduri, dar
acesta este mai puţin penetrant şi diferit de al taurului.
Constituirea şi conducerea cârdurilor de cerbi. După terminarea perioadei de boncănit, se
formează, separat cârduri de ciute, viţei şi tauri tineri şi separat cârduri de tauri de vârstă mijlocie şi înaintată,
care de acum vor trăi iarăşi în armonie, timp de un an, până la viitorul boncănit. Taurii deosebit de puternici
şi, mai ales, cei bătrâni trăiesc izolaţi, şi în locuri mai puţin accesibile.
Varga descrie astfel constituirea şi conducerea cârdurilor:
„Ciuta de cerb formează, împreună cu primul şi al doilea viţel al ei, o familie. Cârdurile
constituite mai mult din cerbi de sex feminin sunt conduse de ciuta cea mai bătrână de la care se trag ceilalţi
membri ai cârdului. Intră aici şi viţeii junincilor ei. Cârdurile formate, în majoritate, din cerbi masculi tineri
rămân întotdeauna mai mici decât cele formate din femele, deoarece în al 3-lea şi al 4-lea an, taurii îşi
părăsesc cârdul. Acest fenomen, împreună cu migraţia din perioada boncănitului sunt măsuri ale naturii
pentru evitarea consangvinităţii.”
 „Cârdurile de tauri sunt asocieri de cerbi, înrudiţi şi de cerbi străini. Cârdurile de
ciute, dimpotrivă, sunt asocieri ale indivizilor cu aceeaşi origine familială. Conducerea
cârdului o are femela de la care provin membrii cârdului, dar ea devine ciută conducătoare
numai cam în anul al 6-lea sau al 7-lea al vieţii sale. Cârdul tolerează ataşarea de cârd a unor
ciute străine, dar viţei orfani nu; pe aceştia, ciutele conducătoate îi bat şi îi alungă".
Aşa se petrec lucrurile în condiţii normale. „Dar în iernile grele, sau când cerbii
sunt deranjaţi continuu, apoi în caz de lipsuri şi de primejdie, mai multe cârduri mici se
contopesc într-unul mare, iar conducerea cârdului, în astfel de cazuri, o ia ciuta cea mai
experimentată, de obicei cea mai bătrână, care nu are viţel".
Când în cârdurile de ciute se găsesc şi tauri tineri, aceştia rămân în coada cârdului.
Cârdurile formate numai din tauri sunt conduse de regulă de tauri tineri, excepţional de cei
bătrâni. Când cârdurile sunt speriate, se întâmplă să nu fie respectate regulile de mai sus. în
orice caz, la evaluarea raportului dintre sexe a efectivului trebuie ţinut cont de faptul că
există şi cârduri formate numai din tauri.
Faptul că taurii adulţi formează cârduri aparte, face pe cei neiniţiaţi să aprecieze
greşit raportul dintre sexe, deoarece ei se orientează numai după cârdurile mixte, în care
alături de ciute şi viţei sunt şi câţiva tauri tineri.
Cârduirea cerbilor este dictată, probabil, de necesitatea apărării de duşmani: cu cât
sunt mai mulţi indivizi într-un grup, cu atât este mai probabil că cel puţin unul din ei va
observa apropierea duşmanului şi va da alarma. Acest avantaj este mai mare în locurile
deschise, unde se poate vedea la distanţă. Cârduirea are loc doar din luna octombrie până în
aprilie.
 Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante
ierbacee şi frunze de arbori, inclusiv lujeri în creştere; iarna, din plantele ierbacee care
au mai rămas verzi, apoi din lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni, în care
scop, iarna, cerbii cercetează parchetele în curs de exploatare şi arborii cu stare de
vegetaţie lâncedă, pe care cresc astfel de specii. Cerbul găseşte hrană abundentă, de
calitate bună, în parchetele exploatate, în poieni şi în terenurile agricole ce s-ar găsi în
apropiere. Din această cauză, el îşi alege locul de şedere de peste zi în apropierea
acestor locuri. Populează deci mai mult marginile pădurii cu arbori nu prea deşi.
Găseşte hrană variată şi destul de abundentă şi în pădurile cu caracter natural, în care
flora şi clasele de vârstă nu au suferit schimbări mari, în urma acţiunii omului. Hrana
este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales de
răşinoase bine închise, în care, pe sol, nu există pătură ierbacee. Existenţa în păduri a
sălciei căpreşti, a socului, plopului tremurător, scoruşului, murului, zmeurului, măreşte
valoarea pădurii ca sursă de hrană. în anii cu fructificaţie de jir sau ghindă, cerbul
populează şi pădurile de dealuri, găsind hrană din belşug. Calitatea hranei poate fi
îmbunătăţită de om prin culturi speciale pentru vânat. Situaţia hranei se înrăutăţeşte
când omul, prin crearea de arborete pure, în special de răşinoase, schimbă compoziţia
floristică a pădurii. în acest caz, pagubele cauzate pădurilor vor fi mai mari, deoarece
din răşinoase cerbul nu-şi poate satisface necesarul de substanţe pentru întreţinerea
funcţiilor vitale şi pentru creşterea coarnelor. S-a stabilit că în perioada de circa 4 1/2
luni cât durează creşterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3-2,3 kg acid
fosforic şi 1,7-2,9 kg calciu pe care trebuie să le găsească în hrana pe care o consumă.
 Aceste cantităţi de fosfor şi calciu sunt necesare pentru formarea unor coarne de 6-10
kg greutate.
Se constată procentul mare de calciu şi fosfor conţinut de coarne. Cerbul trebuie să găsească
aceste substanţe în hrana naturală obişnuită; în lipsă este nevoit să roadă lujerii şi coaja arborilor
forestieri, cauzând pagube pădurilor. Scăderea, în mare măsură, a pagubelor cauzate pădurii, după
înfiinţarea de ogoare suficiente şi după punerea de hrană complementară a fost dovedită prin
experienţe. Influenţa mare a hranei asupra mărimii coarnelor a fost demonstrată prin experienţele
şi cercetări.
În căutarea hranei, cerbul iese seara şi se întoarce dimineaţa, iar dacă terenul este
liniştit, mănâncă şi peste zi; devine animal de noapte şi de amurg numai constrâns de lipsa de
linişte, ca urmare a activităţii omului.
Are obiceiul de a se scălda, mai cu seamă în perioada boncănitului, dar nu în apă
curată, ci în mocirlă. Aceasta pare a fi o necesitate fiziologică, deci în terenurile de vânătoare
unde scăldătorile nu există, ele trebuie create de om. Acolo unde densitatea de cerbi este mare,
scăldătorile sunt mult frecventate şi pot constitui bune puncte de observaţie pentru personalul de
teren. Cum se ştie, şi mistreţul are nevoie de scăldători. Dacă într-o mocirlă s-a scăldat cerb sau
mistreţ, aceasta se poate stabili după urmele făcute în noroi, după părul rămas, precum şi după
faptul că, după ieşirea din scăldătoare, mistreţul se freacă de arborii vecini, pe când cerbul nu face
acest lucru decât extrem de rar, iar când îl face, semnul atingerii de arborete este la înălţime mai
mare. La nevoie, poate să şi înoate, fapt ce are loc mai cu seamă la dealuri şi câmpie, unde sunt
râuri adânci.
În terenurile liniştite, cerbul îşi păstrează locul de culcuş de peste zi, unde se odihneşte
şi rumegă. Acest loc şi-1 alege acolo unde este răcoare şi lipsesc muştele; el se cunoaşte după
solul bătătorit şi cantitatea mare de excremente din jur. Numărul acestor culcuşuri permanente,
cunoscute, pot constitui un oarecare indiciu asupra efectivului.
 Densitatea de efectiv are mare influenţă atât asupra dezvoltării corporale deci şi asupra
mărimii coarnelor, cât şi asupra pagubelor cauzate pădurii şi terenurilor agricole; de aceea ea
trebuie mereu controlată în teren.
În 1968-1970 categoriile de densitate oficial stabilitate erau: categ. a III-a, 0,51-1 cerb
la 100 ha pădure aptă ca biotop pentru cerb, categ. a II-a, 1,01-2 cerbi şi categ. I 2,01-2,5 cerbi la
aceeaşi suprafaţă. Exprimăm părerea că aceste categorii ar trebui modificate astfel: categ. a III-a,
1-1,5, categ. a II-a, 1,51-2 şi categ. I, 2,1-2,5. Aceasta din motivul că mediul de trai în ţara
noastră este destul de bun şi la categoriile inferioare.
În martie 1968, potrivit evaluării, au existat în România 30 000 cerbi de ambele sexe şi
de vârste variate, faţă de un efectiv optim stabilit la 36 000 indivizi. Recolta de cerbi a ajuns în
1966 la 1 050, iar în 1967 la 1 450 exemplare. Recolta normală la ambele sexe şi la toate
categoriile de vârstă, în momentul când efectivul optim va fi atins, o apreciem la 5 000-7 000
exemplare. în ţara noastră nu se constantă fluctuaţii însemnate în efectivele de cerbi, cu toate
pagubele pe care le cauzeză iernile grele şi lupii. Efectivele actuale (anul 2000) sunt de 33 200
exemplare, iar recoltele de 670 exemplare.
În practică, se pune întrebarea: în câţi ani se va ajunge la efectivul optim într-un teren
abia repopulat sau într-unui cu efectiv foarte mic de cerbi? Tabelul 9 arată modul de calcul. în
exemplul arătat este vorba de o pădure populată cu 5 tauri şi 10 ciute, iar efectivul optim este de
100 cerbi. Se presupune aici că sporul natural real este de 40% din numărul ciutelor adulte, iar
numărul ciutelor adulte este de 80% din totalul femelelor, inclusiv viţele. Deci, efectivul optim va
fi atins după circa 10 ani de la repopulare.
Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât şi în păduri şi se
produc, de obicei, atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depăşită, precum şi în cazul
unor concentrări cauzate, fie de necesitatea procurării de hrană, fie de tulburarea liniştii.
 Duşmani şi boli. În condiţiile din ţara noastră, duşmanul cel mai aprig al cerbului este
lupul, mai cu seamă iarna, când stratul de zăpadă este gros şi a prins pojghiţă la suprafaţă, în care
cerbul se scufundă, dar lupul nu. Viţeii sunt atacaţi şi de câinii de la turmele de vite. Râsul şi
ursul cauzează mai rar pagube prin uciderea exemplarelor mature, dar pot provoca pagube la
tineretul (viţeii) din primul an. Acolo unde efectivele de urşi sunt prea mari, primăvara, în anii
când ieşirea din bârloage este mai tardivă, corespunzând oarecum cu începutul perioadei de fătare
la ciute, în mod frecvent se produc pagube mai însemnate, care pot prejudicia simţitor sporul
anual prin decimarea viţeilor. Nu trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală.
Stratul gros de zăpadă cu pojghiţă la suprafaţă constituie un factor negativ şi prin faptul că
împiedică accesul la hrana de pe sol. Gerului aspru şi lipsei de hrană le cad victime, în primul
rând, viţeii fătaţi târziu, deci intraţi în iarnă incomplet dezvoltaţi, precum şi exemplarele slabe,
bolnave, într-un cuvânt cele de selecţie.
La boli ca şi la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale.
Această rezistenţă explică şi fluctuaţiile neînsemnate în efectiv, precum şi faptul că efectivele
cresc continuu, pierderile din cauze biologice fiind mai mici decât sporul anual. Dintre boli se
menţionează: antraxul, Cephenomia rufibarbis, hipodermoza. În fondurile de vânătoare de pe
terenurile umede, poate fi întâlnită gălbeaza (Fasciola hepatică şi Dicrocoelium). Se mai pot
întâlni mulţi paraziţi fie interni, fie externi, însă nu cauzează pierderi mari.
Pentru a avea un efectiv de cerbi sănătos şi satisfăcător numeric şi calitativ, se impun
câteva măsuri cum ar fi: paza contra braconajului, combaterea duşmanilor cerbului, în primul
rând a lupilor (atunci când numărul acestora depăşeşte limitele normale), şi a câinilor hoinari,
îmbunătăţirea condiiţilor de hrană, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate şi selecţia
prin împuşcare, pentru a se ajunge, în toate fondurile, la efectivul optim.
 RECOLTARE ŞI VALORIFICARE
Metode de a vâna cerbul. Se aplică metodele: a) la pândă; b) apropiatul
(dibuitul); c) din căruţă; d) goana (în cazuri rare).
Multe din îndrumările privind vânătoarea la cerb sunt aplicabile atât la căprior cât şi la
cerbul lopătar.
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea
vânatului într-un punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Locurile de ieşire
ale vânatului sunt, de regulă, poienile cu păşune bună, ogoarele, parchetele de exploatare a
pădurii, scăldătorile. Dacă nu este deranjat,cerbul îşi păstrează cu multă regularitate punctele
de ieşire - seara - şi de retragere - dimineaţa. Pădurarul sau paznicul, făcând observaţii
îndelungate, le cunoaşte. Vânătorul nu se aşază pentru pândă chiar în trecătoare, căci ar
speria vânatul, ci la o distanţă oarecare (50-80 m). Pânda se poate face fie din observator
înalt (cum e mai bine), fie de pe sol, bine adăpostit de vedere de un trunchi de arbore, o tufă,
eventual un adăpost improvizat. Vânătoarea poate avea loc fie dimineaţa, fie seara. Cea de
seară are dezevantajul că lumina scade treptat, observarea şi ochirea este din ce în ce mai
dificiă, iar dacă s-a tras şi vânatul n-a căzut în foc, urmărirea fără câine este, practic,
imposibilă. Până dimineaţa, carnea se poate altera. Prezintă în schimb avantajul că, în timpul
boncănitului, şansa de a împuşca cerbi mari este mai mare la pânda de seară decât de
dimineaţă, deoarece cerbii mari, care au ciute, după efortul făcut noaptea, adeseori dimineaţa
se odihnesc, iar locul lor la grupul de ciute este luat de un cerb de vârstă mijlocie, care a avut
până atunci rolul de „lăturaş". Pânda de dimineaţă are avantajul unei lumini din ce în ce mai
bune şi a găsirii mai uşoare a vânatului rănit, dar prezintă dezavantajul că se împuşcă cerbi
mai mici. Aceasta însă nu este o regulă.
 Aşadar, caracteristica pândei este că vânătorul stă pe loc, iar vânatul mişcă şi se
apropie de vânător. La metoda pândei, vânatul mişcându-se netulburat, de regulă, vânătorul
are timp suficient pentru a cerceta calitatea coarnelor, vârsta după forma corpului şi după
comportare, obiceiurile vânatului. De regulă are timp suficient pentru a ochi liniştit şi a trage
chiar la distanţă. în plus, metoda permite observarea a tot ce se petrece în jur, admirarea
frumuseţilor naturii. Este o metodă comodă, pe care o pot aplica şi cei vârstnici sau care se
mişcă mai greu. în acelaşi timp însă pânda prezintă posibilităţi mai reduse decât apropiatul;
te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o suprafaţă
mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr
mai mare de cerbi.
Pentru reuşita vânătorii cerbului la pândă, este necesar să fie respectate, între altele,
şi următoarele reguli:
Vânătorul să sosească la locul de pândă cu circa o oră înainte de momentul când se
ştie că iese vânatul. Să nu circule prin partea pe unde va ieşi vânatul, ci prin partea opusă,
căci urmele lăsate vor speria cerbul.
Dacă pânda se face din observator înalt, urcarea în observator trebuie să fie în
partea dinspre pădure, nu dinspre poiană, parchet, apoi să existe o cărare bine întreţinută
care să permită apropierea, fără zgomot.
Trebuie observat din ce direcţie bate vântul şi să aleagă locul de pândă aşa încât
vântul să bată de la vânat spre vânător sau lateral. Această regulă trebuie respectată mai cu
seamă la pânda de pe sol. Pentru a folosi bine direcţia vântului, se recomandă să existe, în
poiană sau parchet, două observatoare aşezate în diagonală, la marginea pădurii.
 Îmbrăcămintea să aibă o culoare asemănătoare cu a mediului, deci să nu
contrasteze cu acesta.
După ce şi-a ocupat locul de pândă, vânătorul să nu-l mai schimbe. N-ar fi exclus
ca vânatul să se fi oprit undeva la marginea pădurii şi să observe împrejurimile. Mutându-se,
poate strica totul. De asemenea, în locul de pândă, să nu mişte. Vânatul nu observă atât
diferenţa de culori, cât mai ales mişcările. Pânda dă rezultate cu atât mai bune cu cât
terenul este mai liniştit. Zgomotul neobişnuit poate avea ca urmare schimbarea trecătorilor
sau mutarea vânatului.
Când socoteşte că se apropie momentul ieşirii vânatului, vânătorul să se ridice în
picioare şi să-şi pregătească arma pentru tragere. Aceasta, ca nu cumva, sculându-se brusc la
ivirea vânatului, să facă zgomot.
Fumatul în locul de pândă este dăunător mai mult prin efectul vizual al fumului,
decât prin miros. Pentru vânat, se pare că nu este mai alarmant mirosul de fum de ţigară
decât mirosul de om.
Când adăpostul este constituit dintr-un trunchi de arbore, vânătorul să se aşeze în
spatele lui, nu în faţă; arborele permite şi rezematul armei la ochire.
Luarea armei şi a binoclului la ochi să fie făcută încet, încât mişcarea să nu fie
observată de vânat.
Dacă vânătorul se retrage, seara, fără să fi tras vreun foc, el trebuie să meargă
încet, fără a speria vânatul. Altfel îşi strică şansele pentru pânda următoare.
Limierul poate fi luat de vânător, numai dacă este extrem de disciplinat, adică dacă
este foarte bine dresat. Observatoarele înalte acoperite şi bine închise permit vânătorului să
doarmă peste noapte în teren, evitând astfel deplasarea de cu noapte, în ziua următoare.
 Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Vânătorul merge încet, observând
terenul şi parcurge acele porţiuni unde vânatul iese la păşune, la boncănit sau unde staţionează. La apariţia
vânatului, se lămureşte asupra calităţii lui şi, dacă este cazul, trage. Metoda este specifică cervidelor şi caprei
negre. Rareori se aplică la alte specii. Prezintă următoarele avantaje: şansele de a putea împuşca sunt mai
mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese de
vânat; vânătorul este în mişcare şi are plăcerea apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte
şi alte colţuri din natură; este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii.
Dezavantajele metodei sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe
teren accidentat; presupune existenţa unui minimum de cărări de vânătoare, care să permită apropierea fără
zgomot; cere experienţă pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai
grea, dar şi cea care oferă satisfacţiile cele mai mari.
Pentru a reuşi să te strecori în apropierea vânatului în bătaia armei, se cer îndeplinite o serie de
condiţii:
- cunoaşterea terenului de vânătoare cu locurile lui de hrană pentru vânat, sărării, scăldători, puncte de
boncănit şi de retragere pentru odihnă;
- cunoaşterea felului de viaţă a vânatului; a locurilor unde stă, după anotimp şi mersul vremii, a trecătorilor
lui şi ora aproximativă a ieşirii la hrană şi a retragerii în locul unde se odihneşte peste zi, a adăposturilor lui;
- vânătorul să fie rezistent şi dotat cu văz şi auz bun;
- să se ţină cont de direcţia vântului, ştiut fiind că de vânat te poţi apropia numai având vântul în faţă sau
lateral şi fiind acoperit de vedere. Traseul de apropiere de vânat se alege în funcţie de vânt şi de teren;
- aplicând metoda apropiatului, nu înseamnă a merge fără întrerupere şi repede. Dimpotrivă, pentru a obţine
randament maxim, se merge încet, cu opriri şi ascultări dese. Terenul trebuie cercetat cu privirea înainte, în
dreapta şi în stânga. Orice grabă poate avea ca urmare sperierea vânatului şi deci compromiterea acţiunii.
Aceasta nu înseamnă că se merge tot timpul la fel de atent, cu aceeaşi încordare a simţurilor şi a muşchilor.
Sunt porţiuni de teren unde ştim că nu există vânat. Aici poate avea loc o relaxare. Bastonul de munte este
foarte util;
- dacă s-a întâmplat să ne simtă vânatul, iar acesta a ridicat capul şi este atent, atunci nu
rămâne altceva de făcut, decât să ne oprim, oricât de incomodă ar fi poziţia în către ne
aflăm; ne continuăm mersul numai după ce vânatul a lăsat capul în jos, semn că s-a
liniştit;
- seara, apropierea de vânat este bine să se facă de la vale la deal, deoarece circulaţia
aerului se face spre vale; dimineaţa, pe coasta însorită, invers, curentul fiind de jos în
sus (însă numai când nu este vânt);
- seara vânatul merge direct la locul de păşune, după o scurtă oprire la marginea poienii
sau a parchetului (10-15 min) pentru a cerceta situaţia; dimineaţa însă înainte de
întoarcerea în locul de odihnă, uneori mai zăboveşte prin tufişuri un timp oarecare şi
numai după aceea se retrage definitiv în adăpostul de peste zi;
- în terenurile liniştite, vânatul se pune în mişcare nu numai seara şi dimineaţa, ci şi
între orele 11 şi 14;
- dacă noaptea a plouat abundent, iar dimineaţa este soare şi cald, cerbul va întârzia în
poiană sau parchet mai mult ca de obicei, ca să-şi usuce corpul; din acelaşi motiv, dacă
ziua a plouat şi este soare, va ieşi seara mai devreme în locul gol, la păşune;
- când te apropii de un cerb în timpul boncănitului, pericolul de a fi observat nu vine
atât din partea taurului, care în această perioadă este mai puţin vigilent, ci din partea
ciutelor; dacă parte din ciute pasc, iar parte sunt culcate, noi trebuie să ne ferim în
primul rând de cele culcate care sunt mai atente. Mai bună este încălţămintea cu talpă
de cauciuc;
- dacă apropierea de taur în perioada de boncănit nu este grea, în schimb în cea
premergătoare acesteia - perioada îngrăşatului - este foarte dificilă, căci, pe de o parte, taurul
este foarte atent, iar, pe de altă parte, din cauza muştelor care în august sunt mai numeroase
decât în septembrie, nu iese din desiş; îl putem vâna şi observa numai având cărări bine
curăţite şi mergând cu extremă precauţie;
- vremea umedă este mai favorabilă apropiatului, căci frunza nu sună sub paşii omului, iar
cerbul, după ploaie, iese în goluri, la soare, deci poate fi observat mai uşor; spre deosebire de
situaţia inversă când vremea este uscată, timpul călduros şi cerbul stă la umbră în pădure
unde aude cea mai mică mişcare;
- vântul domol este bun, căci acoperă zgomotul făcut, involuntar, de om;
- pe îngheţ, când zăpada pârâie, iar frunzele sună, nu poate fi vorba de vânătoare prin
apropiat, deoarece zgomotul se aude departe; în schimb, pe zăpadă moale, da;
- dacă se cunosc punctele de ieşire şi de retragere ale cerbului în desiş, atunci este indicat ca
prin apropiat să căutăm a le „tăia", adică a-l aştepta la trecători, cum se face şi la pândă;
- imitarea de către vânător a glasului cerbului în timpul boncănitului este un mijloc bun de
a-l ţine pe loc, eventual chiar de a-l aduce mai aproape, cu condiţia ca cel ce o face să aibă şi
organ vocal corespunzător şi mai ales ureche muzicală. Altfel este bine să se renunţe. Paralel
cu imitarea glasului, să rupem crengi sub picioare şi să batem în tufe, ca şi când s-ar apropia
un cerb rival, care între timp îşi mai freacă coarnele de crengile sau trunchiurile arborilor;
când ne apropiem de cerb cu arma în mână, de dorit este ca ultimii paşi să fie făcuţi de cerb,
iar vânătorul să stea gata de a trage;
- în tot timpul perioadei, dar mai ales către sfârşitul ei, pot interveni zile de suspendare a
boncănitului, până când încetează cu totul. Cauze de întrerupere sunt multe: starea vremii,
răpitoare, trecători nedoriţi etc;
- deşi perioada de boncănit, la munte, este, de regulă, între 10 septembrie şi 10 octombrie,
având maximum de intensitate între 20 şi 30 septembrie, totuşi se pot produce decalări din
cauza stării vremii. La câmpie, în vestul ţării, perioada începe cu 1-2 săptămâni mai
devreme;
- în unii ani poate avea loc aşa-numitul „boncănit întârziat", adică după perioada obişnuită şi
se produce atunci când vreo ciută nefecundată, de obicei una tânără, intră târziu în călduri.
El este de scurtă durată şi se recomandă să se împuşte ciuta nu taurul, căci ea va da naştere
unor viţei întârziaţi, care nu vor putea trece cu bine peste o iarnă aspră;
- nu totdeauna un cerb pe care l-am văzut mereu lângă cârdul de ciute îşi va păstra locul;
locul lui poate fi luat de altul care îl va bate;
- unii dintre „lăturaşi" rămaşi fără ciute, părăsesc terenul şi vagabondează în fonduri vecine,
încercându-şi norocul în altă parte. Pot face şi 10-30 km într-o noapte. Ei sunt aşa-numiţii
cerbi „călători" sau „căutători", nu sunt dintre cerbii cei mai tari, deci vânătorul se va
mulţumi cu unul dintre ei numai în lipsă de ceva mai bun. Să nu căutăm a-i ajunge din urmă,
căci nu vom reuşi. Merg mai repede decât noi. Tot ce se poate face este a căuta să le ieşim în
cale, undeva;
- profunzimea glasului cerbului nu este totdeauna un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei.
Mai degrabă ne ajută felul de a boncăni. Cel bătrân de obicei boncăneşte rar, puţin şi scurt.
Cel tânăr invers, este mai agitat, mai zgomotos şi parcă, spre deosebire de cel bătrân, care
caută să fie cât mai discret şi neobservabil, ar vrea ca toţi să-l vadă şi să-l bage în seamă.
 Vânătoarea din căruţă se bazează pe obiceiul vânatului, în general, şi al
cervidelor, în special, de a se feri mai puţin de căruţa ţărănească decât de omul mergând pe
jos. Vânătorul merge în căruţă, iar când vede vânatul, coboară în partea opusă şi se
adăposteşte după un arbore, o tufă, ca să nu fie văzut. Căruţa îşi continuă drumul cu vizitiul,
vânatul este atent la căruţă, iar vânătorul poate trage liniştit. La nevoie, folosind zgomotul
făcut de căruţă, vânătorul se poate apropia de vânat sau poate căuta o poziţie mai favorabilă
de tras. Avantajele metodei: este comodă şi accesibilă şi celor ce merg greu, te poţi apropia
mai mult de vânat. Dezavantaje: este practicabilă numai la câmpie sau coline joase,
accesibile căruţei, nu este aşa de pasionantă ca pânda sau apropiatul şi în cazul când vizitiul
nu este destul de îndemânatic iar caii sunt sperioşi, se pot produce accidente.
Condiţii pentru reuşită:
Căruţa să nu scârţâie tare. în acest scop la capetele bucşei roţii se pun garnituri de
piele sau cauciuc.
Caii să nu fie albi sau de culoare deschisă.
Drumurile de căruţă să meargă cam pe lângă locurile unde se ţine vânatul.
Căruţa să nu fie înaltă (pericol de răsturnare) şi pe cât posibil nu cu arcuri. Cea mai
indicată este o platformă aşezată pe osii, vânătorul şezând pe ea cu picioarele atârnând.
Nu se trage din căruţă, ci vânătorul se dă jos, lasă căruţa să se îndepărteze până nu
se mai vede şi abia atunci trage. Aceasta din motivul ca vânatul să nu-şi piardă încrederea în
oamenii ce merg cu acest fel de vehicul.
În căruţă arma nu se poartă încărcată.
 Vânătoarea cerbului la goană. S-ar părea ciudat că se vorbeşte de vânătoarea de cerbi la
goană, când ştiut este că orice piesă de cervide, indiferent de sex, înainte de împuşcare, trebuie
observată din punctul de vedere al vârstei şi calităţii, lucru foarte greu de realizat la goană. Metoda
aceasta este considerată chiar incorectă în cazul cervidelor. Totuşi sunt situaţii când ea pare necesară,
cum ar fi o reducere masivă de efectiv în cazul unei densităţi exagerate şi arunci când este nevoie să se
împuşte, în timp scurt, un mare număr de cerbi. De fapt nu este vorba despre o goană propriu-zisă în
accepţiunea clasică a cuvântului, ci este vorba despre o „împingere" a cerbilor spre locurile unde stau
vânătorii. Aceştia vor alege exemplarele pe care le vor împuşca şi nu vor trage la întâmplare în toţi
cerbii ce vin spre ei. În altă ordine de idei, goana la cerb, la căprior şi capra neagră, la noi este interzisă
prin lege (art. 32 litera „g" din Legea nr. 103/1996). În astfel de situaţii se procedează astfel:
Identificăm porţiunile unde stau cerbii precum şi trecătorile lor, acestea din urmă trebuind să
fie inventariate pentru a cunoaşte necesarul de vânători.
Să se ţină cont de direcţia vântului. Cu vânt rău, cerbii nu vor putea fi goniţi.
Vânătorii să fie dintre cei cu experienţă, care dintr-o privire să poată aprecia dacă un cerb sau
altul poate fi împuşcat sau nu. De asemenea, să nu fie dintre cei lacomi, gata să împuşte orice.
Goana să se facă fără zgomot. Altfel cerbii vor trece înapoi, peste linia de gonaşi. în special
taurii dau înapoi.
Să se noteze punctele pe unde au trecut cerbii şi câţi anume, pentru a cunoaşte trecătorile pe
viitor.
O goană de proporţii reduse se poate face cu 1-2 vânători şi 2-3 gonaşi, la cerbii care,
dimineaţa, după păşunat şi înainte de a se retrage în adăpostul de peste zi, s-au oprit, eventual s-au şi
culcat în apropierea păşunii. Goana se face încet, cu opriri dese, fără alt zgomot decât cel al paşilor.
La tras, se cere atenţie pentru a nu pune în pericol viaţa gonaşilor. Din acest punct de vedere,
terenul ondulat este mai avantajos.
 Imitarea glasului cerbului în perioada boncănitului, de către
vânător sau însăţitorul său, nu este o metodă de sine stătătoare, ci un
mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat. Metoda este foarte
utilă şi ca mijloc de diversiune, în sensul că atunci când cu ocazia
dibuitului, cerbul ne aude, lansând un glas de boncănit, acesta poate să se
liniştească, iar noi putem continua apropiatul.

Oricare ar fi metoda aplicată, personalul care însoţeşte pe vânător

trebuie să-1 ajute pe acesta la rezematul armei, curăţitul câmpului de
tragere etc.

Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie - 15 decembrie.

 VALORIFICAREA CERBILOR

Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie

trofeele: coarnele şi caninii. Carnea este produs secundar. în cazul
valorificării prin vânători din alte ţări, aceştia primesc, în schimbul sumei
plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de deţinătorul
fondului (dacă vânătorul nu solicită în mod expres cumpărarea cărnii).
Punerea în valoare a cerbului prin vânători din alte ţări are
avantajul că popularizează peste hotare frumuseţile şi bogăţiile noastre.
în unele cazuri, acest mod de valorificare poate avea şi unele
dezavantaje, deoarece vânătorul străin caută trofee capitale şi poate duce
la degradarea vânatului prin scoaterea numai a acestor exemplare.
De aceea, la valorificarea prin vânători din această categorie,
trebuie luate anumite măsuri de precauţie: să se vâneze numai atâţia cerbi
mari câţi permite efectivul, iar vânătorii să dea garanţii că, în cazul unor
expoziţii, vor pune la dispoziţie trofeul.
 Oricare ar fi modul de valorificare prin împuşcare, trebuie luate măsuri
ca trofeul (coarnele) să fie păstrat şi montat corect, cu maxilarul superior întreg,
precum şi cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nu numai partea cu
molarii şi premolarii, ci şi cea cu incisivii). Trofeele, chiar şi cele mai mici, pot
avea o valoare pentru vântor şi ca material didactic pentru şcoli şi instructaje,
apoi pentru a instrui pe cei ce urmează a face selecţie prin împuşcare. Carnea se
lasă să se răcească şi numai după aceea se manipulează.
În scopul clasificării trofeelor de vânat după criterii obiective, Consiliul
Internaţional de Vânătoare a elaborat aşa - numitele „formule". Unele elemente
din formulele trofeelor necesită măsurători, altele aprecieri.
Măsurătorile se efectuează cu o ruletă de metal, cu banda lată de cea 5
mm. Nu se recomandă folosirea ruletelor de pânză, deoarece, cu timpul, ele se
întind şi dau rezultate mai mici decât sunt în realitate; rulete mai late nu sunt
admise de formulă, deoarece nu se pot aplica bine la curburile coarnelor şi
porţiunile cu perlaj mare şi, în consecinţă, dau alte rezultate decât cele reale.
În cele ce urmează, la tratarea fiecărei specii cu trofee, vor fi prezentate
formulele în vigoare, şi vom începe bineînţeles cu prezentarea fişei de evaluare
a trofeului de cerb comun.
 EVALUAREA (PUNCTAJUL) TROFEELOR DE CERB COMUN
Lungimile şi circumferinţele se măsoară cu precizie de 1 mm.
Elementele ce se măsoară sau se apreciază sunt:
Lungimea prăjinilor. Se măsoară ambele prăjini, se face media,
apoi se înmulţeşte cu 0,5. Măsurarea se face pe curbura exterioară a
prăjinii, începând de la marginea inferioară a rozetei (spre cilindrul
frontal), până la cel mai îndepărtat vârf al coroanei. Pentru aflarea acestui
vârf, la nevoie, se fac încercări. Ruleta nu se apasă în golul ce urmează
după rozetă, ci se trece peste acesta. în rest însă ruleta urmăreşte toate
curburile, aşa cum este prăjina.
Ramurile ochiului. Se măsoară începând de la partea superioară
a rozetei, pe curbura exterioară a ramurii, până la vârf. Media celor două
ramuri se înmulţeşte cu 0,25.
La ramurile mijlocii, măsurarea pleacă din punctul unde prăjina
începe să se îngroaşe ca rezultat al îmbinării cu cea a ramurii mijlocii. Se
măsoară tot pe curbura exterioară. Media se înmulţeşte cu 0,25.
 De menţionat că la măsurarea făcută de două persoane diferite la acelaşi trofeu pot
rezulta diferenţe, deoarece punctul de începere al măsurătorii poate fi apreciat în mod diferit.
La circumferinţa rozetelor, ruleta nu se apasă în eventualele scobituri, ci se trece
peste ele. Deoarece, o ruleta îngusta, cum este cea de 5 mm, alunecă de pe rozetă şi se
întâmplă, să se obţină valon mai mici decât cele reale, se recomandă ca, în mod excepţional,
şi numai la măsurarea rozetelor, să se folosească o ruletă mai lată. Media celor două
circumferinţe, exprimată in centimetri, reprezintă punctele.
Circumferinţele prăjinilor, atât cele de jos, cât şi cele de sus, se măsoară in
punctele unde prăjinile sunt mai subţiri. La fiecare circumferinţă, un centimetru reprezintă
un punct.
Greutatea se stabileşte cu precizie de 10 g şi se referă la trofeul uscat (nu imediat
după fierbere). Se consideră trofeu tăiat normal cel cu osul frontal şi nazal. Daca maxilarul
superior este întreg, inclusiv dinţii, atunci se face o scădere de la 0,5 la 0,7 kg după mărimea
craniului. în cazul când trofeul este Tară osul nazal (numai cu osul frontal), se adaugă până
la 100 g, după măsura în care este scurtat. Daca modul de tăiere a craniului nu se încadrează
în nici una din situaţiile de mai sus, atunci cifra de scăzut sau de adăugat se ia prin apreciere.
Pentru fiecare kilogram rămas după scăderile sau adăugirile respective, se socotesc 2 puncte.
Numărul ramurilor. Contează drept ramuri cele care au cel puţin 2 cm lungime,
precum şi cele care au fost rupte de cerb în cursul luptelor, indiferent de lungimea porţiunii
rămase. Nu se iau în considerare cele tăiate sau rupte după moartea cerbului şi nici cele puse
artificial.
Se numără ramurile rămase valabile pe ambele prăjini, iar fiecare din ele primeşte un
punct.
 Deschiderea coarnelor se măsoară în partea interioară a prăjinilor,
acolo unde ea este maximă, punctele de măsurare trebuind să fie faţă în faţă. Se
calculează apoi cât reprezintă, în procente, deschiderea din media lungimii
prăjinilor.
Exemplu: deschiderea măsurată este de 88 cm, iar media lungimii
prăjinilor este de 110 cm. Deschiderea va fi de 80%. Se acordă, pentru
deschidere, următoarele puncte: sub 60% nici un punct; 60-70%=l punct; 70,l-
80%=2 puncte; peste 80%=3 puncte.
PUNCTAJUL PENTRU COROANĂ ESTE:
- coroană simplă, în total, la ambele prăjini, cu 5-6 ramuri scurte şi subţiri:
....................................................................................................................1punct
- coroană simplă, în total 5-7 ramuri, dar mai lungi şi mai groase.......2-3 puncte
- coroană simplă, în total cu 6-7 ramuri lungi şi groase; coroană dublă sau
coroană ramificată având, la ambele prăjini, în total 8-9 ramuri scurte şi
subţiri.....................................................................................................4-5 puncte
- coroană dublă sau ramificată, în total cu 8-9 ramuri lungi şi groase..6-7 puncte
- coroană masivă, cu ramurile lungi şi groase, în număr de cel puţin 10, în total,
la ambele prăjini, fie palmate, fie în formă de cupă............................8-10 puncte
 Culoarea coarnelor:
- galbene sau colorate artificial.................................................0 puncte
- cafeniu deschis, sur.................................................................0-0,5 puncte
- cafeniu....................................................................................1 punct
- cafeniu închis..........................................................................1,5 puncte
- negru.......................................................................................2 puncte
Perlajul:
- prăjini netede...........................................................................0 puncte
- prăjini slab perlate...................................................................1 punct
- prăjini bogat perlate.................................................................2 puncte
Vârful ramurilor:
- vârfuri neascuţite şi nepoleite...................................................0 puncte
- vârfuri ascuţite şi întunecate.....................................................1 punct
- vârfuri ascuţite şi poleite...........................................................2 puncte
Ramura de gheţuri, dacă există, se evaluează în funcţie de lungimea şi
grosimea ei, de la 0 la 2 puncte.
Penalizări (scăderi pentru defecte). Din totalul punctelor se pot scădea
de la 0 la 3 puncte pentru defecte ca: asimetrie, deformaţii, deschidere
exagerată sau mică etc.
 Punctele necesare pentru premiere sunt arătate în tabel:
Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967*

Denumirea Puncte Denumirea Puncte

Medalia de aur peste 210 Premiul I de la 210

Medalia de argint 200,1-210 Premiul II 190-209,9

Medalia de bronz 190,1-200 Premiul III 170-189,9

*A fost acceptată şi la celelalte expoziţii ulterioare şi se foloseşte şi în prezent.

În materialul didactic se regăsesc exemple practice de evaluare.

 CĂPRIORUL
CAPREOLUS CAPREOLUS CAPREOLUS (L)
DESCRIERE
Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu,
iar femela căprioară; puiul, până la 1 aprilie din anul al doilea al vieţii, adică până la
vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii cu coame simple, neramifîcate, care au
împlinit un an se numesc suliţari sau făpuşari, cei cu câte două ramuri la un com -
furcari; în fine, cei cu coarne normale, adică cu câte 3 ramuri la fiecare com nu poartă
denumire specială la noi, dar le-am putea spune căpriori de şase. La femelă, ar trebui să
avem, dar încă nu avem, o denumire aparte pentru cea în al doilea an al vieţii, care încă
n-a fătat, spre a o deosebi de cea care are sau a avut pui (de 2 sau mai mulţi ani).
În fosta URSS există o subspecie denumită căprior siberian (Capreolus
capreolus pygargus Pallas), mai mare la corp şi cu coame mai dezvoltate, dar având
aceeaşi coloraţie a părului. Se deosebeşte de căpriorul nostru atât prin lungimea şi
grosimea prăjinilor, ambele mult mai mari, cât mai ales prin faptul că rozetele sunt mai
mici şi niciodată nu se ating între ele, pe când la subspecia noastră, de regulă, rozetele
se ating sau chiar sunt concrescute. La căpriorul siberian şi deschiderea coarnelor este
de regulă mai mare, în raport cu lungimea. Tot mai frecvent, vânători din ţara noastră
afirmă că au vânat căpriori siberieni pe teritoriul ţării noastre. Problema ar trebui
urmărită cu multă atenţie.
 Lungimea corpului (cap+trunchi) la căpriorul indigen este de 95-135
cm, coada este de abia 2-3 cm şi nu se vede, dar se simte la pipăit; înălţimea la
greabăn este de 65-75 cm. Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20-25
kg la masculii adulţi şi de 18-22 kg la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25-
1,60 kg la fătare, 2 kg la o săptămână, 3,3-4 kg la 4-6 săptămâni şi 9-12 kg la 8-
9 luni. În Germania, greutatea medie a ţapilor a fost de 14,9 kg, iar a femelelor
de 14,2 kg. Pentru a afla greutatea căpriorului viu se adaugă 25% la greutatea
eviscerată. La dealuri şi munte, căpriorul este mai mare decât la şes. Cu cât
altitudinea este mai mare, stratul de zăpadă mai gros şi de durată mai lungă, cu
atât greutatea corporală a căpriorului este mai mare, dat fiind că elementele
slabe nu rezistă condiţiilor aspre de climă şi treptat se elimină, rămânând în
viaţă numai cei viguroşi. Ca şi alte specii de cervide, greutatea corporală
variază nu numai în funcţie de vârstă, sex şi biotop, ci şi de la un an la altul, în
funcţie de abundenţa hranei, în special de existenţa sau lipsa ghindei, de
asprimea iernii şi de densitatea efectivului. Ea scade atunci când densitatea a
depăşit cii'ra optimă din punct de vedere biologic. Cea mai mare greutate o are
căpriorul în noiembrie, înainte de a intra în iarnă. Până în primăvară slăbeşte,
apoi se reface. Ţapul slăbeşte din nou în perioada alergatului (15 iulie-15
august), apoi până la venirea iernii câştigă din nou în greutate. Deci, la acelaşi
exemplar, greutatea variază şi în cursul anului.
 Culoarea părului. La fătare, iedul este de culoare brună cu pete albe aşezate în
rânduri, fenomen de homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra duşmanilor. începând din
luna iulie, petele albe încep să dispară, prin creşterea părului de culoare brun-roşcat care
acoperă haina din tinereţe. în octombrie, iedul năpârleşte, primind haina de iarnă, cu păr
lung, de culoare cenuşiu închis, ca şi adulţii.
Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai-iunie, când căpriorul
primeşte haina de vară de culoare roşie-brună şi în septembrie. Primii care năpârlesc sunt
căpriorii tineri (1-2 ani) şi femelele sterpe; cei mai în vârstă şi femelele cu iezi schimbă părul
cu câteva săptămâni mai târziu. Durata năpârlitului este scurtă, părul căzând uneori în
smocuri mari. Năpârlitul de toamnă are loc în septembrie, în ritm mai lent, părul cel nou este
de culoare cenuşiu închis, mai lung şi mai des, apărând corpul de frig. Caracteristica părului
de iarnă este pata albă din jurul anusului (oglinda), care vara este ştearsă. Pe abdomen şi pe
partea dinăuntru a picioarelor, culoarea părului de iarnă este mai deschisă.
Formula dentară este: I 0/3 C 0(1)/1 P 3/ M 3/3 = 32(34). Caninul din maxilarul
inferior are formă de incisiv şi este lipit de şirul incisivilor. Caninul din maxilarul superior
este întâlnit rareori (1,5-2% din cazuri), de aceea, în formulă este pus în paranteză. Totalul
dinţilor poate fi 32 sau 34 după cum caninul acesta există sau nu. Dentiţia căpriorului devine
completă prin creşterea tuturor molarilor şi prin înlocuirea dinţilor de lapte cu dinţi durabili
la vârsta de 1 an şi 3 luni. Pe suprafaţa molarilor există proeminenţe care se tocesc treptat
până ce dispar cu totul, la vârstă înaintată. Ele se formează până la vârsta de 1 an şi 3 luni
după care, prin gradul lor de uzură, se poate aprecia vârsta.
 Coarnele, ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând
numai la mascul. Apariţia lor la femele este o rară excepţie. Numirea părţilor componente
ale coarnelor se arată în figura 47. Coarnele se formează astfel: la iezii normal dezvoltaţi,
spre sfârşitul lunii august şi începutul lui septembrie, pe creştetul capului încep să se
dezvolte două proeminenţe - viitori cilindri frontali -care, după câteva săptămâni se simt la
pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se şi văd. Pe acestea cresc primele coarne, a căror
dezvoltare, inclusiv curăţirea de piele este terminată la sfârşitul lui decembrie, începutul lui
ianuarie. Primele coarne nu au rozetă. De reţinut însă că aceste prime coarne au lungimea de
un cm şi numai la exemplarele bine dezvoltate ajung la câţiva centimetri. Lungimea medie a
acestor coame, în febmarie, a variat între 4,2-5,1 cm, iar diametml între 2 şi 2,7 cm. Aşa
decurge creşterea coamelor la iezii normal dezvoltaţi. La cei slabi însă, procesul creşterii
începe cu întârziere şi se termină mai târziu, chiar la vârsta de un an. Aceste prime coarne
cad, de obicei în febmarie, la cei slabi rr ai târziu, şi în locul lor începe dezvoltarea celei de-a
doua serii de coame, care pot fi suliţe (ţăpuşi) de 8-15 cm lungime, sau comite cu câte 2
ramuri la un corn (furcari), fie chiar prăjini cu câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi. Ele sunt
complet dezvoltate şi curăţite de piele, de obicei, în luna mai. Atât această serie de coame,
cât şi cele ce vor urma au rozete, deci şi prin aceasta se deosebesc de cele din prima serie.
Căderea celei de-a doua serii de coarne are loc în luna noiembrie ce urmează, indiferent de
momentul când s-a terminat dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). în general, mărimea
corniţelor din a doua serie constituie un bun indicator asupra capacităţii iedului de a da
trofee de calitate, în viitor; acesta este momentul cel mai potrivit pentm a face selecţie.
 De la al treilea an al vieţii înainte, ţapii leapădă coamele, proces ce se realizează
după cum urmează: începând cu sfârşitul lunii octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la
majoritatea ţapilor şi se termină în prima jumătate a lunii decembrie cu cei întârziaţi (de
obicei, tineri). Cu circa două săptămâni înainte de cădere, pe cilindri frontali, aproape de
rozete, se formează un şănţuleţ care marchează punctul unde se vor desface coamele când
vor cădea. La craniile curăţite de came, aceste şănţuleţe se văd clar. Căderea se produce prin
înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului. Căpriorilor vânaţi în a doua
jumătate a lunii octombrie le pot cădea coamele dacă sunt lovite sau prinse în mână. După
cădere, începe creşterea noilor coame, care sunt îmbrăcate într-o piele cu păr scurt, mătăsos.
Pielea este străbătută de vase de sânge prin care se transportă materialul din care vor fi
constmite noile coame. Creşterea are loc din pielea care înfăşoară cilindrii frontali. Ea
acoperă mai întâi suprafaţa osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-a desprins cornul căzut,
apoi se continuă creşterea cornului. Coarnele, în timpul creşterii, sunt moi, elastice şi calde
la pipăit. Când creşterea s-a terminat, - de obicei în aprilie - coarnele se osifică, pielea se
usucă şi se desface de pe ele, căzând singură sau în urma frecării de lăstari sau puieţi de
arbori. între piele şi osul cornului se formează un lichid care uşurează căderea. în momentul
curăţirii de piele, coarnele sunt albe-galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare
mai închisă brună, aproape de neagră. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât trofeul este
mai frumos. Intensitatea colorării coarnelor depinde de felul plantelor de care le-a frecat
ţapul. Coarnele curăţite de piele sunt formaţii osoase, reci şi tari. Trebuie menţionat că
procesul căderii şi apoi al creşterii coarnelor are loc în perioada încetării activităţii
testiculare (octombrie-aprilie) şi este în strânsă legătură cu influenţa hormonilor.
 Prin frecarea coarnelor de tufe, puieţi, lăstari, se produc zdrelituri care sunt încă un
semn al prezenţei ţapului în acel loc. Prin zdrelituri se cauzează pagube culturilor forestiere.
Femela ajunge la dezvoltare corporală completă la vârsta de 2-3 ani, iar ţapul la 3-4 ani.
Abia după terminarea acestei dezvoltări complete, adică atunci când organismul nu mai are
nevoie de calciu şi fosfor pentru clădirea scheletului osos, ţapul dispune de substanţele necesare
pentru a da cele mai mari coarne. Se consideră deci că ţapul este capabil să producă cele mai mari
coarne la vârsta de 5-7 ani, după unii autori chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres,
coarnele devin din ce în ce mai slabe şi mai puţin estetice.
Mărimea coarnelor ţapului depinde de vârstă, de însuşirile ereditare şi de mediul în
care trăieşte. Pentru ca un căprior să poată produce coarne mari, trebuie lăsat să ajungă la vârsta
de 5-8 ani*. Rolul însuşirilor ereditare, mai cu seamă ponderea lor, nu este suficient clarificat. Se
pare că acestea au influenţă mai mult asupra formei coarnelor decât asupra mărimii lor. în orice
caz, populând un teren cu animale de bună calitate, se speră că se vor obţine trofee bune. Mediul
are un rol important şi multilateral în mărimea coarnelor. Solul fertil, permeabil şi clima
favorabilă au ca urmare o vegetaţie bogată de care depinde hrana şi adăpostul vânatului. în anul
ce urmează după o fructifîcatie bogată de ghindă şi jir, căpriorul va dezvolta coarne mai mari,
deoarece are o condiţie fizică bună. în schimb, după o iarnă grea, mai cu seamă dacă ea a urmat
după un an sărac în hrană, coarnele vor fi slabe. într-adevăr la căprior, creşterea comelor are loc
din decembrie până în martie-aprilie, deci în perioada crizei de hrană. Prin urmare, hrana şi
mersul vremii pot avea drept consecinţă ani buni şi răi în ce priveşte mărimea trofeelor. Dar
mărimea coarnelor depinde, în mare măsură, şi de densitatea efectivului de căprior, eventual de
concurenţa altor specii de cervide. Ea scade mult atunci când densitatea a depăşit cifra optimă.
Greutatea coarnelor propriu-zise, fără craniu, la ţapii adulţi reprezintă circa 1% din
greutatea corporală, iar la cei tineri chiar mai puţin.
 Forma coarnelor variază mult şi se poate aprecia după:
Poziţia celor două prăjini una faţă de alta. Sub acest raport, coarnele pot fi
paralele (trofeu îngust), îndepărtate la vârf (trofeu larg), de formă ovală, în formă de
paner, corn în cruce. De poziţia lor depinde deschiderea coarnelor. Potrivit formulei
actuale C.I.C., cele mai frumoase coarne sunt acelea care au deschiderea de 45-75% din
media lungimii prăjinilor.
Este considerat defect atât deschiderea mai mică de30%,cât şi cea mai mare de
75%. Pe lângă formele de mai sus, există altele intermediare. Direcţia pe care o au
prăjinile este influenţată şi de poziţia cilindrilor frontali care pot fi îndreptaţi cu vârful
unul spre altul sau invers; pot fi paraleli sau cu înclinare diferită în sensul lungimii
animalului.
Rozetele se consideră cu atât mai frumoase, cu cât au diametrul şi grosimea
mai mari. Ele pot avea formă de cunună sau de streaşină. Rozeta în formă de streaşină
nu este caracteristică exemplarelor bătrâne, deoarece ea poate fi întâlnită şi la căpriorii
tineri. De altfel, forma rozetei se poate schimba de la un an la altul, la acelaşi căprior.
Perlajul variază mult de la un căprior la altul. în momentul curăţirii coamelor
de piele, pe corn există perlaj, în măsură mai mare sau mai mică, pe toate feţele lui, dar
prin frecarea coamelor de tufe, arbori, perlele de pe laturile exterioare şi de pe faţa
cornului se tocesc, încât rămâne perlaj mai bogat numai pe feţele dintre prăjini şi din
dosul lor. Există şi alţi factori care favorizează existenţa perlajului, deoarece diferenţa
dintre diferitele coame este mare.
 Ramurile coarnelor sunt de obicei în număr de 6, câte 3 la o prăjină.
Cu cât aceste ramuri sunt mai lungi, mai groase şi mai şlefuite la vârf, cu atât
trofeul câştigă în frumuseţe. Uneori există ramuri în plus, peste cele 6, exemplu
7, 8 sau mai multe. Aceasta însă nu constituie un defect, dacă nu influenţează
prea mult simetria coamelor.
Forma coarnelor prezintă deseori abateri de la cea normală. Cauzele pot
fi de natură internă sau externă.
Între cele datorită cauzelor interne, enumerăm:
Coarne cu perucă. Cauza este castrarea sau lezionarea testiculelor în
aşa măsură încât nu mai produc hormoni. Ca urmare, nu mai are loc lepădarea
coamelor, ci an de an, în perioada creşterii coamelor la ţapii normali, aici se
adaugă o masă cornoasă, care în cele din urmă poate acoperi ochii ţapului şi
duce la orbirea animalului.
Coarne în formă de tirbuşon şi de berbec. Cauza acestei formaţii
anormale nu este cunoscută cu precizie; ea pare a consta în lipsa calciului din
hrană. Dar pot fi şi alte cauze. Coarnele anormale, închircite, pot proveni şi din
cauza unor boli, ca şi a îmbătrânirii. Dar cele mai multe abateri de la forma
normală a coarnelor se produc din cauze externe.
 Rupturile de coarne pot fi cauzate de luptele dintre ţapi sau de izbirea
de arbori sau alte obiecte tari, când căpriorii sunt speriaţi. Dacă cilindrul frontal
a rămas nevătămat, forma anormală durează numai până la căderea coarnelor,
după care vor creşte altele, normale.
Coarne anormale din cauza leziunii cilindrului frontal. Prin izbire,
cilindrul frontal s-a zdrobit, dar apoi s-a vindecat, dând însă un corn anormal.
Coarnele cu mai multe ramuri. Cauza este leziunea coarnelor în
creştere, la vârful lor, adică a părţii de sus a pielii. Cilindrii frontali fiind
nevătămaţi, anormalitatea este trecătoare.
Strâmbarea coarnelor în timpul creşterii din cauza loviturilor.
Anomalia durează numai până la căderea coarnelor.
Coarne cu mai multe prăjini, fiecare având cilindrul frontal separat.
Cauza este vătămarea ţesuturilor osului frontal sau a cilindrului frontal, iar o
dată cu cicatrizarea vătămării, se produce un cilindru frontal în plus.
Anormalitatea este permanentă: an de an, pe cilindri respectivi, cresc coarne noi
şi apoi cad.
Coarne degerate. După lepădare vor creşte coarne normale.
 Proporţia dintre sexe de recomandat este 1:1, aşa cum rezultă la fătat şi cum rămâne şi
la exemplarele adulte, în terenurile în care omul nu a intervenit. Numai în fondurile cu densitate
de efectiv mult sub cea normală, se poate admite o proporţie până la 1:2, pentru a accelera
înmulţirea şi ajungerea la efectivul optim.
La adulţi, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după
coarne, iar din noiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul („pensula") şi
regiunea vulvo-anală la femelă.
Longevitatea: la căprior, moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani. Prin marcare,
s-a constatat că unii căpriori trăiesc şi 16-17 ani. în terenurile în care se vânează intens, vârsta
maximă a animalelor din teren scade mult. în ţara noastră se întâlnesc totuşi căpriori de 11-13
ani.
APRECIEREA VÂRSTEI

La căpriorul viu. Coarnele nu sunt un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei, forma şi
mărimea lor diferind mult. Singurele puncte de reper, oarecum mai sigure, rămân forma corpului
şi comportarea animalului. Căpriorul tânăr are corpul zvelt, trunchiul scurt, gâtul subţire, iar
capul îl ţine în sus. Este mai puţin prevăzător, seara iese la păşune mai de timpuriu, iar dimineaţa
se retrage în adăpostul pădurii mai târziu decât cel bătrân. Atât înfăţişarea cât şi aliura îi sunt
tinereşti. Cel bătrân are corpul mai plin, gâtul mai gros şi ţine capul mai aplecat. Spre deosebire
de cel de 2 ani, ţapul bătrân, la începutul lui iunie încă nu este complet năpârlit, părul de iarnă
menţinându-se cel puţin pe gât dacă nu şi în alte părţi. Din acest motiv, în această epocă, gâtul îi
este sur. Prudent, iese seara mai târziu, se retrage dimineaţa mai devreme de la păşune şi, la cel
mai mic semn de pericol, se retrage în desiş. Căpriorul bătrân de tot va avea corpul mai slab,
gâtul subţire, apropiindu-se ca formă, mai degrabă cu cel tânăr.
 Ceea ce îl caracterizează este prudenţa şi mai pronunţată, putând fi văzut şi mai rar.
La ieşirea din desiş stă câteva minute în pădurea de la margine şi cercetează terenul. Ţapul
de vârstă mijlocie (fig. 55 b) are caractere intermediare între cel tânăr şi cel bătrân. Totuşi şi
la ţapii de 3-4 ani se pot observa uneori semnele arătate la cei bătrâni: corp plin şi gât gros.
Femelele tinere se deosebesc de cele bătrâne, după forma corpului. Comportarea
femelei tinere (1 an) este asemănătoare cu a ţapului de aceeaşi vârstă. La început de iunie,
este complet năpârlită. Cea bătrână este mai plină la corp şi mai mare, iar dacă are ied,
atunci, la început de iunie, încă nu este năpârlită complet. Deşi este neîncrezătoare, totuşi
rabdă mai bine apropierea omului sau a căruţei, decât ţapul de aceeaşi vârstă. Femela foarte
bătrână este slabă, burta este lăsată în jos, are şoldurile ieşite, gâtul subţire şi lung. Este
foarte prevăzătoare.
La căpriorul împuşcat, denumirile dinţilor incisivi, premolari şi molari şi ale
părţilor lor sunt aceleaşi ca la cerb.
Schimbarea dinţilor de lapte în dinţi definitivi şi apariţia tuturor molarilor se termină, la
această specie, la vârsta de 1 an şi 3 luni. înainte de această vârstă, al treilea premolar are 3
colţuri, fiind dinte de lapte; după această vârstă el s-a schimbat în premolar durabil şi are
numai două colţuri.
Prin urmare, un maxilar de căprior la care al treilea premolar este format din 3
colţuri, provine de la un exemplar sub vârsta de 1 an şi 3 luni; când al treilea premolar este
format din 2 colţuri şi în schimb a apărut al treilea molar format din 3 colţuri, este vorba de
un căprior în vârstă de peste 1 an şi 3 luni. Cât este de bătrân, se va cunoaşte după gradul de
tocire al dinţilor.
 Până la vârsta de 1 an şi 3 luni, când dentiţia devine durabilă, vârsta se apreciază după
momentul când dinţii de lapte se schimbă în dinţi definitivi şi după data când apar molarii. În această
perioadă, aprecierea vârstei se face cu destulă precizie (2-3 ani). După această perioadă aprecierea
vârstei se face mai greu
După împlinirea vârstei de 1 an şi 3 luni, aprecierea vârstei se face după gradul de uzură al
incisivilor, premolarilor şi molarilor. Pentru a aprecia vârsta cu exactitate, trebuie analizaţi cât mai
mulţi dinţi: incisivi, premolari şi molari, deoarece la căprior, mai mult ca la alte cervide, se ivesc
adeseori neregularităţi în uzura dentiţiei, mai rare până la vârsta de 1 an şi 3 luni şi mai frecvente după
aceea. Uneori, căpriorul prezintă uzura exagerată a unui singur dinte; de aceea, trebuie analizaţi mai
mulţi dinţi. Metoda descrisă mai sus oferă date suficient de exacte pentru aplicaţiile practice.
Forma coarnelor se poate schimba o dată cu vârsta, la acelaşi căprior. Este adevărat că, în
general, ţapii bătrâni au rozete mari, coarne groase în partea lor inferioară, prăjini aproape paralele,
ramuri scurte, iar prăjinile lor, uneori, sunt strâmbe dar sunt şi numeroase excepţii, când astfel de
formaţii se întâlnesc şi la ţapii tineri. Concluzia este că cel mai bun mijloc de apreciere a vârstei
căpriorului este dentiţia.
Glasul. Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în contact printr-un
glas subţire şi slab de „pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi glas, dar mai puternic, este scos de
femelă în perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când căpriorul simte ceva suspect în
apropiere, dar nu ştie despre ce este vorba, atunci „brăhneşte" sau „latră", cum se zice în termeni
populari. Ambele sexe brăhnesc, însă numai în perioada mai-septembrie cât trăiesc izolat. După ce s-au
constituit cârdurile nu mai brăhnesc decât excepţional. Glasul celor bătrâni este mai gros decât al celor
tineri, totuşi fiind multe excepţii, acest caracter nu poate servi drept criteriu pentru aprecierea vârstelor.
Se pare că ţapii tineri brăhnesc subţire şi timp îndelungat; cei bătrâni gros şi numai de câteva ori.
Căprioara alungată de ţap în timpul împerecherii, scoate şi ea un sunet de „pia"; ţapul doar gâfâie. în
fine, căpriorul se văietă, când este urmărit sau prins de câini hoinari sau de răpitoare.
 Simţurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. în caz de vânt favorabil, simte
prezenţa omului şi de la 200-300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat îi este văzul,
căpriorul putând observa mai mult mişcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de
iepuri din pădure stă la 10-15 m, uitându-se la vânătorul nemişcat. Se deduce că gustul şi
mirosul sunt destul de pronunţate, dat fiind că, la păşunatul de noapte, nu se poate servi de
văz.
Urmele. La căprior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor
dindărăt. Urma-tipar la mers liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se
imprimă; când fuge, vârfurile copitelor se despică, iar pintenii se imprimă clar. Deşi între
copita de ţap şi cea de femelă există oarecare deosebiri, totuşi mimai un ochi experimentat în
cunoaşterea urmelor ar putea să facă deosebire între urma-tipar a ţapului şi a femelei. Urma-
tipar a ţapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea
celor două sexe este mai uşor de făcut după urma-pârtie. Ecartamentul urmei-pârtie de ţap
este mai mare decât al celei de femelă (16 cm la mascul, faţă 10 cm la femelă). La aceeaşi
lungime a pasului, niciodată ecartamentul urmei de femelă nu egalează pe cel al ţapului.
Poate face salturi foarte mari; în medie saltul este de 2-3 m.
Excrementele sunt de culoare brună închis, bătând în verde, aproape negre. Ca
formă, dacă ele rezultă din hrană uscată, cum se întâmplă iarna, atunci sunt lungi de circa 14
mm şi au diametrul de circa 8 mm, iar cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană
suculentă, cum este cazul vara, boabele sunt turtite şi lipite laolaltă, formând un cocoloş. De
regulă, excrementele masculului nu se pot deosebi de cele ale femelei. Câteodată însă cele
ale ţapului sunt mai scurte şi cu un diametru mai mare decât ale femelei şi au un început de
vârf şi de scobitură, amintind de cele ale cerbului.
 Glande. Căpriorul are trei feluri de glande cu secreţie internă care
interesează din punct de vedere vânătoresc: Glanda frunţii, existentă numai la ţap,
între cilindrii frontali. Secretă o substanţă odorantă.Se pare că rolul ei este de a
servi4apului te marcarea sectorului său de trai, operaţie pe care o face primăvara,
prin zdrelirea lăstarilor, puieţilor de arbori şi tufelor, cu ajutorul coarnelor.
Marcarea se materializează pe teren nu numai prin semne vizuale (rănirea cojii), ci
şi prin efectul odorant al glandei. Mirosul degajat este mult mai puternic în
perioada împerecherii (iulie-august). Acest sector este apărat cu înverşunare de ţap,
contra semenilor lui care ar încerca să i-1 ocupe.
Glanda de sub genunchi (periuţa) există numai la picioarele dinapoi şi e
uşor vizibilă. Secretă o substanţă de culoare cenuşie, care prin atingerea de plante
lasă un miros. Rolul ei este de a înlesni găsirea de către semenii săi.
Glanda copitei este situată între cele două părţi ale copitei picioarelor
dinapoi, lipsind la picioarele dinainte. Secretă o substanţă groasă al cărei rol este de
a unge pielea şi faţa interioară a copitelor, apărându-le de rănire. Se presupune că
ele lasă şi un miros pe sol, ceea ce ar uşura găsirea între ele a sexelor şi că ar avea
un rol excitant în perioada alergatului. De asemenea, se presupune că mirosul
diferă de la un căprior la altul, fapt ce permite câinelui de vânătoare să ţină aceeaşi
urmă, fără a o confunda cu altele.
Căpriorului îi lipseşte băşica fierei (vezica biliară).
 ECOLOGIE
Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu
sol permeabil şi fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100-500 ha), de vârstă variată, printre
care se găsesc culturi agricole sau fâneţe. în trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie şi
dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găseşte mai mult la margine, în apropierea culturilor
agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind mică.
În pădurile de munte de mare altitudine (1.200-1.500 m) există căprior, dar numai sporadic. Aici
pierderile din cauza climei şi a răpitoarelor sunt mari. Unii autori susţin că bonitatea unui teren de
căprior este cu atât mai mare cu cât la unitatea de suprafaţă păduroasă revine o lungime mai mare
de limită de teren agricol. Ar fi mai bune deci pădurile dantelate. Dat fiind că hrana de vară a
căpriorului constă (1/2) din frunză de arbori şi numai restul din plante erbacee, acest vânat
preferă pădurile de foioase sau de amestec de foioase şi răşinoase. Atât din punct de vedere al
hranei, cât şi al adăpostului, căpriorul preferă arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu
subarboret de 1-2 m. Conformaţia corpului şi coarnele mici îi permit să se strecoare prin desişuri.
La origine, căpriorul a fost animal de pădure şi este şi în prezent, dovadă că la munte urcă până la
limita pădurii, dar nu rămâne în gol sau în poienile mari din pădure folosite pentru păşunat; de
asemenea, la câmpie, în prezent nu găsim căprior în regiunile în care, pe mari suprafeţe (mii de
hectare), pădurea lipseşte sau dacă există, densitatea efectivului, este mult mai mică decât în
terenurile cu păduri. Totuşi, în unele terenuri de câmpie fără păduri, mai ales în vestul ţării se
găsesc căprioare care se nasc pe câmp, stau iarna-vara aici, neintrând în pădure chiar dacă aceasta
ar exista. Acestea se numesc căprioare de câmp. Nu sunt căprioare de câmp acele care numai vara
stau la câmp, cât timp culturile agricole înalte le oferă adăpost, dar se retrag la pădure de îndată
ce se strâng recoltele. Densitatea efectivului căprioarelor de câmp este mult mai mică decât a
celor de pădure. Deşi necesarul de apă, apreciat la 1,5-2 litri pe zi, şi-l ia din hrana verde, totuşi
biotopul câştigă în calitate dacă este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheaţă iarna.
 Răspândirea. Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe
aproape întreaga Europă, cu excepţia Irlandei, a Sardiniei, a nordului
Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva regiuni mici. în Asia este răspândită
subspecia de căprior siberian (Capreolus c. pygargus).
În România, datorită popularilor efectuate, căpriorul este răspândit în
prezent, aproape în toate pădurile care îi sunt favorabile.
Fidelitatea faţă de locul de trai. Pe baza cercetărilor efectuate
prin marcarea de căpriori şi având, la dispoziţie 613 ţapi şi 351 femele
marcate şi găsite, s-a dovedit fidelitatea pronunţată faţă de locul de trai al
căpriorului.
Raza de mişcare sporeşte cu vârsta. Ambele rezultate dovedesc
fidelitatea faţă de locul de trai al căpriorului. La noi, în pădurile unde
există răpitoare mai multe şi unde încă se mai practică păşunatul, raza de
mişcare este probabil mai mare.
ETOLOGIE
Reproducerea. Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta
de 1 an şi 2 luni, adică în anul al doilea al vieţii.
 Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august.
Timpul cald, cu soare, este favorabil împerecherii; cel ploios şi rece influenţează în rău.
Femelele sunt urmărite şi alergate de ţapi până când cedează şi are loc fecundarea.
Alungarea poate avea loc în diverse direcţii sau în cerc, în care caz se produce o bătătură
denumită „inel de alergat". Femela rămâne în călduri numai câteva zile. Atunci îşi părăseşte,
temporar, iezii şi, printr-un glas cunoscut de vânătorii experimentaţi (pia-pia), încearcă să
ademenească ţapul, care în acest timp şi el caută căprioarele după mirosul lăsat de urmă.
Adeseori pot fi văzuţi ţapi mergând cu nasul la pământ, cum fac câinii. în perioada
împerecherii, sunt nervoşi; lovesc tufele cu coarnele, râcâie pământul cu copita şi se iau la
bătaie cu concurenţii lor. Alergatul are loc ziua. Numai în nopţile cu lună plină aleargă şi
noaptea, dar se pot accidenta prin lovirea de arbori, garduri etc. Unii ţapi, în perioada
împerecherii, se îndepărtează de locul lor obişnuit de trai, în căutare de femele, dar după
încheierea perioadei se înapoiază. Înainte de împerechere, căpriorul îşi părăseşte culcuşul
numai seara şi dimineaţa eventual şi la amiază, în perioada împerecherii este în picioare
toată ziua. Nu îşi mai păstrează trecătorile, în schimb se poate întâlni pe neaşteptate, în
diferite părţi ale terenului. În perioada împerecherii, regimul zilnic de hrană nu se schimbă
mult, totuşi ţapul pierde din greutate din cauza eforturilor pe care le face prin alergat şi lupte.
Unele femele rămase nefecundate în iulie-august se împerechează din nou în noiembrie-
decembrie. La cele ce au fost fecundate în perioada normală de vară ovulul fecundat nu
se dezvoltă aproape deloc timp de 4 luni, ci ajunge doar la mărimea unei gămălii de ac.
De la începutul lui decembrie însă şi până în mai-iunie (22 săptămâni) embrionul se
dezvoltă normal. La femelele fecundate în noiembrie-decembrie, pauza nu există,
dezvoltarea începe imediat şi fată în acelaşi timp cu cele fecundate în iulie-august.
 Fătatul începe în aprilie, atinge punctul culminant în mai şi iunie şi se termină
în primele zile ale lunii iulie. Din numărul total de căprioare gestante, 1,2% fată în
aprilie, 46,7% în mai, 49,4% în iunie şi 2,7% în iulie. O femelă fată, în medie 2 iezi,
uneori 1, alteori şi 3, dar mai rar. Când se apropie momentul fătatului, femela se retrage
în locuri liniştite, în desişuri ferite de duşmani. La 3-4 ore de la fătat, iedul reuşeşte să
se ridice în picioare. Imediat caută ugerul şi încearcă să sugă. La câteva zile de la fătat,
reuşeşte să-şi urmeze mama pe o distanţă scurtă. în caz de pericol stă culcat, lipit de
pământ. începând de la vârsta de 2 săptămâni însă, nu se mai lipeşte de pământ în caz
de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele mamei, începe să
mănânce iarbă. Prinderea iezilor vii, pentru popularea altor terenuri, trebuie făcută de la
vârsta de 5 zile până la vârsta de 2 săptămâni. După aceea iedul fuge şi este greu de
prins. Alăptarea durează până în noiembrie-decembrie, însă ei rămân în continuare cu
mama lor până în aprilie când se desfac cârdurile.
Sporul anual. Prin cercetări ştiinţifice, s-a dovedit că 100 de căprioare
gestante fată cam 180 iezi. în primele săptămâni de viaţă, mare parte din iezi pier, fie
din cauza duşmanilor naturali (vulpi, pisici sălbatice, câini hoinari etc), fie din cauza
intemperiilor, aşa încât la vârsta de 10-11 luni abia rămân 20-100 (mai puţin la munte şi
mai mulţi la câmpie). Sporul anual variază de la un an la altul în funcţie de mersul
vremii şi de la un teren la altul, în raport cu eficienţa ocrotirii, sporul anual este 69% în
terenurile de bonitatea I, 36% în cele de bonitatea a II-a şi 21% la bonitatea a III-a.
 Sociabilitatea. Căpriorul mascul duce o viaţă în general solitară, de
primăvara până în septembrie-octombrie şi una colectivă, începând de toamna când
se grupează în cârduri de 3-10 căpriori şi chiar mai mulţi. Cârdurile nu se constituie
după criterii de înrudire, ci la întâmplare. Mai mult, acelaşi căprior poate părăsi un
cârd pentru a se ataşa altuia, deci numărul de membrii ai cârdului poate varia. Ţapii
de vârstă mijlocie şi bătrânii formează adeseori cârduri separate. Viaţa de cârd
durează până în aprilie când cârdurile se desfac, ţapii alegându-şi sectoare
individuale pe care le marchează şi le apără chiar prin lupte, iar femelele gestante
se pregătesc de fătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din
acest moment devin independente precum şi ţapii. In timpul verii, grupurile sunt
formate doar din femelă şi iezii ei. La căprioarele de câmp cârdurile sunt mai mari.
Ambele sexe se îmblânzesc uşor, însă unii ţapi din cei ţinuţi în captivitate împung,
putând cauza răni grave.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. în cele ce urmează va fi vorba de
hrana naturală pe care o găseşte în mediul său de trai.
Căpriorul este pretenţios în alegerea hranei: el nu paşte, la rând, cum face
calul sau chiar vitele cornute, ci alege speciile. Unde păşunează căpriorul abia se
vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu. Preferinţa lui faţă de specii
variază de la un căprior la altul şi depinde de compoziţia florei. în linii mari sunt
valabile totuşi următoarele: vara, o mare parte din hrana căpriorului care trăieşte
liber în pădure o constituie frunzele de arbori şi arbuşti.
 Frunzele constituie 58% din hrana ţapului şi 51% din a femelei. Speciile
preferate ar fi: paltinul, frasinul, salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora
existentă în terenul respectiv. Fapt este că preferă speciile moi. Dintre plantele
erbacee, mănâncă trifoi, fasole şi mazăre verde, diferite buruieni, puţine graminee.
Toamna iese pe câmp şi mănâncă grâu şi orz verde. La fel primăvara după ce s-a
topit zăpada, iar speciile forestiere încă n-au înfrunzit. Iarna, mănâncă lujeri,
muguri de arbori şi arbuşti, mai ales specii moi, apoi frunze de rug de mure, grâu şi
orz verde de pe câmp, dezgolit de viscol sau de pe care zăpada s-a topit. Mugurii
conţin multe substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vieţii şi în special
pentru formarea coarnelor. Arborii şi arbuştii cei mai valoroşi din punct de vedere
al hranei sunt cei producători de fructe: stejarii, fagul, mărul şi părul pădureţ,
castanul sălbatic, păducelul, precum şi cei care dau lujeri: plopul tremurător, salcia
căprească, socul, scoruşul, sparţiumul. Consumă apoi mur, ale cărui frunze rămân
verzi peste iarnă.
Sarea este indispensibilă în fondul de vânătoare atât pentru a „lega"
căpriorul de teren, cât şi pentru perioada năpârlitului.
Căpriorul este animal mai mult de amurg şi de noapte. Peste zi iese în
căutare de hrană doar la prânz şi numai în terenurile liniştite. Nu se scaldă
niciodată. înoată bine. înainte de a se culca, înlătură cu copitele frunzele şi
rămurelele de pe sol, făcându-şi culcuş. După numărul de culcuşuri şi amplasarea
lor în teren, se pot trage concluzii asupra efectivului şi repartizării lui în spaţiu.
 Pagube cauzate de căprior. în culturile forestiere, pagubele prin
cojit sunt neînsemnate. Căpriorul roade coaja numai în cazuri de
necesitate, pe timp de iarnă, în schimb, în plantaţii, pagubele pot fi mari,
prin roaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului arbore
se deformează, temporar, şi se pierde parte din creşterea anuală.
Din iunie când începe şi până spre sfârşitul lui august când se
termină împerecherea, ţapul loveşte cu coarnele puieţii şi lăstarii,
rănindu-i. Din aprilie până în mai, răneşte puieţii şi lăstarii prin marcarea
teritoriului său. în culturile agricole, uneori roade pomii fructiferi tineri,
mănâncă fasolea. Dar, dat fiind felul de a-şi culege hrana, pe ales,
pagubele sunt mici, abia se observă.
Densitatea de efectiv admisă oficial, socotită la 100 ha de pădure,
este: categoria a IV-a de bonitate 3-4,9 căpriori, categoria a III-a 5-6,9
căpriori, categoria a II-a 7-8,9 căpriori şi categoria I 9-11 căpriori.
Părerea noastră este că densitatea efectivelor ar putea fi majorată la
categoriile a IV-a şi a III-a.
 Efective şi recolte. Fluctuaţii. Faţă de un efectiv optim de 266000 căpriori, exista
în martie un număr de 197000 căpriori, deci 74%. Recolta a fost de 8.765 exemplare,
inclusiv femele şi iezi. Recolta normală, în cazul atingerii efectivului optim în toate
fondurile ar fi putut fi de cel puţin 45.000 căpriori, deci de 5 ori mai mare. Cauza diferenţei
mari dintre recolta optimă şi cea reală este aceea că în fondurile în care efectivul optim nu a
fost atins, nu s-a recoltat aproape nimic, cum era şi normal să se procedeze. La căprior nu se
constată fluctuaţii mari de efective şi recolte. Explicaţia constă în sensibilitatea mai mică la
intemperii a căpriorului decât a vânatului mic. Atât efectivele cât şi recoltele au crescut
continuu, în unii ani mai mult, în alţii mai puţin, în funcţie şi de pierderile din timpul iernii.
Totuşi, şi în iernile grele sau când densitatea a depăşit optimul, au murit mulţi căpriori, în
special din tineret, care nu rezistă gerului. În prezent, situaţia efectivelor se prezintă astfel:
efective de căpriori evaluate în martie 2000 -142300 exemplare, iar recoltele au fost de 500
buc. Prezenţa lui a fost semnalată în toate judeţele ţării, cei mai mulţi fiind în Timiş -5100,
Caraş-Severin – 4000, Mureş – 3600, Cluj şi Bacău câte 3300, Arad - 3200.
Duşmani, boli, accidentele terenurile de munte şi dealuri înalte, dintre răpitoare,
cel mai mare duşman al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La câmpie şi coline,
unde nu sunt nici lupi, nici râşi, pagubele cele mai mari le cauzează vulpile şi pisicile
sălbatice, care ucid iezii şi uneori tineretul. Câinele hoinar cauzează pagube atât în efectivul
de iezi, cât şi în animalele adulte. Trebuie reţinut aici faptul că deşi, pe distanţă scurtă,
căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de urmăritor, totuşi el nu rezistă la fugă
pe distanţă mare, aşa încât urmărit fiind cu perseverenţă de câini, chiar mai slabi alergători,
până la urmă poate fi prins şi sfâşiat.
 Literatura ne arată că mistreţii mănâncă iezi de căprior în primele
două săptămâni de la fătare, când ei nu încearcă să se salveze prin fugă, ci
se lipesc de pământ. Pe măsura intensificării circulaţiei auto, se semnalează
şi la noi accidente, cărora le cad victime căprioarele. De asemenea, multe
pier în canalele cu pereţii betonaţi, din care, o dată căzute, nu mai pot ieşi.
Dintre bolile endoparazitare, gălbeaza, strongiloza pulmonară şi cea
gastro-intestinală, cisticercoza şi coccidioza, de obicei duc la o slăbire a
organismului, dar moartea este cauzată când la acestea se adaugă o iarnă
grea. Dintre bolile ectoparazitare menţionăm Hypodermoza (coşurile)
cauzate de insecta Hypoderma diana, frecventă în vestul ţării.
Măsuri de ocrotire a căpriorului. Prima şi cea mai importantă
măsură este combaterea vânătorii abuzive, din cauza căreia, în multe părţii
ale ţării efectivele nu cresc satisfăcător. A doua este combaterea dăunătorilor
lui. Este un fapt cunoscut că răpitoarele mari şi câinii hoinari distrug mult
tineret. A treia este nedepăşirea efectivului optim, ştiut fiind că nesocotirea
acestei reguli duce la răspândirea bolilor parazitare, apoi la scăderea
greutăţii corporale şi a trofeelor. în fine, să se aplice măsuri de selecţie şi de
completare şi îmbunătăţire a hranei.
 RECOLTARE ŞI VALORIFICARE
Metode de vânătoare:
Metoda la pândă a fost descrisă la vânarea cerbului. Cele spuse se aplică, în
cea mai mare parte, şi în cazul căpriorului. În plus sunt de menţionat următoarele:
Căpriorii nu îşi păstrează trecătorile, cu atâta regularitate, de aceea pânda la această
specie este mai nesigură. Şansele cresc după ploaie, când ies la teren deschis să se
usuce.
La păscut stau mai mult seara şi dimineaţa; noaptea numai excepţional.
- Dimineaţa nu se retrage totdeauna în adăpostul pădurii, cum face cerbul, ci
adeseori îşi petrece ziua în trifoi, grâu, porumb, deci aşteptarea în locul de pândă poate
fi zadarnică.
- Reuşita este mai sigură la începutul sezonului. După ce se începe cositul
ierbii şi recoltatul păioaselor, căpriorul este deranjat şi nu îşi mai păstrează trecătorile
nici măcar ca înainte. în luna mai, până când grâul n-a înspicat, deci nu este înalt, ar
putea fi văzut şi împuşcat chiar şi la câmp. Aici şi coarnele pot fi văzute mai uşor. în
prezent însă la noi perioada de vânătoare începe abia la 1 iunie.
Pentru a fi sigur că în 1-2 zile se va putea împuşca un căprior, vânătorii sau
personalul de vânătoare trebuie să aibă identificaţi 4-5 ţapi, adică mai multe locuri de
pândă, aşa încât chiar dacă unii n-ar ieşi, sau n-ar conveni din punct de vedere calitativ,
totuşi să poată fi împuşcat unul. Vânătorul trebuie să fie la locul pândei, cu cel puţin o
oră înainte de ieşirea ţapului. În rest, să fie respectate regulile arătate la vânătoarea
cerbului la pândă.
 Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului în măsură mai
mare decât la cerb. Avem la dispoziţie un sezon de 3,5 luni pentru ţapi, plus circa 3,5 luni pentru
selecţia femelelor. La aceasta se adaugă şi un timp favorabil pentru umblat, din iunie până în
septembrie. Condiţia este însă existenţa unei reţele de cărări bine întreţinute, al cărui traseu să
ducă prin locurile de ieşire la hrană şi care să permită apropierea, fără zgomot. De asemenea, este
necesară cunoaşterea terenului, a locurilor frecventate de ţapi. Vântul bun, mişcarea înceată, cu
atenţie, sunt alte condiţii.
Acolo unde terenul este neliniştit din cauza trecătorilor, căpricrul iese seara târziu, când
aproape nu se mai poate vedea calitatea coarnelor, iar dimineaţa se retrage de timpuriu. în astfe de
cazuri sunt bune cărările prin arboretul rar, care permite o vedere la 60-80 m. Ţapii bătrâni,
prevăzători, de regulă, se pot împuşca aşa mai uşor. Ţapii tineri, trecuţi de un an, pot fi vânaţi, cu
uşurinţă deoarece aceştia sunt mai puţin prudenţi, nefiind speriaţi. Ei sunt cele dintâi victime ale
vânătorilor fără experienţă sau grăbiţi. Pentru a le vedea coarnele, vânătorul fluieră uşor, iar ţapul
va îndrepta privirea în direcţia de unde a venit zgomotul şi se va putea vedea cu binoclul, clar,
lungimea coarnelor. Dacă ele sunt mai scurte decât urechile, e vorba de un ţap de selecţie. Ţapul
de recoltă trebuie să aibă coarnele cel puţin cu un lat de palmă mai lungi decât urechile, iar
grosimea la bază cât diametrul ochiului.
Dacă în cursul apropiatului, ţapul a ridicat capul, semn că a simţit ceva, vânătorul
trebuie să se oprească în orice poziţie s-ar găsi şi să-şi continue mersul numai dacă ţapul a lăsat
capul în jos să pască.
În anii cu fructificaţie de ghindă şi jir, în luna octombrie, încă se mai poate face selecţia
la ţapi, ei stând aproape toată ziua în picioare şi râcâind cu copita în frunze pentru a găsi ghindă.
Din noiembrie până în ianuarie, se poate face selecţie la femele şi iezi, când sunt adunaţi în
grupuri.Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele
aplicate căpriorului.
 Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei
(căprioarei) dornică de împerechere. Ţapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va
apropia de vânătorul care a reuşit să-1 imite, fidel. Se înţelege că metoda aceasta este specifică
căpriorului şi se poate aplica în perioada împerecherii (aproximativ 15 iulie - 15 august). Ea va da
rezultate acolo unde nu sunt prea multe femele în raport cu ţapii. În caz contrar, fiecare mascul
având suficiente femele, nu va fi tentat să vină la chemare. Iată câteva reguli de urmat pentru a
înlesni succesul:
- Nu oricine va reuşi, chiar de la început, să ademenească ţapul. Trebuie oarecare experienţă şi
auz muzical.
- Asupra orelor din zi când ademenirea cu chemătoarea dă cele mai bune rezultate, părerile sunt
împărţite. Se pare însă că perioada dintre orele 10 şi 15 este cea mai potrivită, ceea ce este un
avantaj pentru vânătorul care, după pânda sau dibuitul de dimineaţă, are timp să se odihnească şi
apoi să-şi încerce norocul cu chemătoarea.
- Rezultat bun se poate obţine pe timp uscat şi liniştit deci când glasul imitat se aude la distanţă. -
- Vântul deranjează deoarece, pe de o parte, pe astfel de vreme vânatul este neliniştit, deranjat, iar
pe de altă parte, glasul imitat nu se aude la distanţă. Bine este şi după o ploaie, când apare
soarele.
- Imitarea glasului femelei se poate face fie cu un instrument special confecţionat în acest scop
sau cu o frunză. Trebuie oarecare exerciţiu. Metoda dă rezultate slabe în terenuri neliniştite.
- Locul de chemare trebuie ales în arboret rar, nu în goluri. Dacă l-am văzut sau auzit, nu mai
repetăm chemarea, căci este aproape şi ar putea recunoaşte sunetul artificial. Repetăm chemarea
numai dacă a luat altă direcţie.
- Stând în picioare, vânătorul poate trage mai uşor, în orice direcţie, decât şezând.
 Pentru a reuşi în aplicarea acestei metode, este necesar să se cunoască, măcar
cu aproximaţie, locul unde se ţine ţapul, lucru uşor de stabilit după culcuşurile proaspete
şi după lăstarii frecaţi cu coarnele. Apropierea de acel loc se face încet, cu vântul în
faţă. După sosire, timp de 10 minute, vânătorii stau nemişcaţi, pregătind doar puşca
pentru tras. Apoi se imită glasul, care trebuie învăţat de la un cunoscător. Este vorba de
un sunet moale ce seamănă cu „pia". Deci, se cheamă o dată „pia", apoi după ce se
numără până la 10 se repetă chemarea, de data aceasta încă de 2 ori: „pia", „pia",
eventual de 3 ori. După aceea, se mai repetă chemarea de 2 ori la interval de câte 10
minute. Dacă ţapul nu vine se mai stă 10-15 minute apoi se mută ţiitoarea în altă parte
însă fără zgomot; acolo se încearcă din nou. Ţapul tânăr va veni în salturi, cel bătrân, cu
experienţă, va veni încet, poate fără să fie simţit, atent, cu vântul în faţă, iar la cel mai
mic semn suspect, va sări în desiş. Vânătorul trebuie să fie gata şi să tragă repede.
Rezultat mai bun se poate obţine dacă sunt 2 vânători, dintre care unul cheamă, iar al
doilea stă la 50-60 m distanţă în direcţia vântului şi are rolul de a trage. La chemare va
veni ţapul care nu are femelă sau cel care s-a îndepărtat de femela lui, din diferite
motive, iar când aude glasul este singur. După ce a plecat la păscut, ţapul însoţeşte
femela şi nu va mai veni la chemare. Cu această metodă se vor împuşca îndeosebi ţapi
tineri. Rar se vor împuşca ţapi de recoltă.
- Se reaminteşte şi de data aceasta că până la 15 iulie se vânează numai ţapi de selecţie;
cei de recoltă este bine să fie lăsaţi până după 1 august.
 Vânarea căpriorului din căruţă se practică adeseori şi cu bune rezultate, în
pădurile de şes. în arborete rare, căruţa poate merge şi unde nu este drum. Dă bune fezultate
mai cu seamă toamna după ce frunza se răreşte sau cade, încât se vede la distanţă.
Vânarea căpriorului cu goana. Adepţii metodei de vânătoare cu goana la cervide
susţin că vânatul nu va fi neliniştit mai mult dacă se efectuează 1-2 goane pe an, cu gonaşi
care nu fac altceva decât să meargă prin pădure, fără să vorbească măcar, decât atunci când
se aplică metodaprin apropiat, la selecţia de cervide şi se parcurge aproape tot terenul
săptămâni întregi. Apoi, dacă la goană se fac greşeli la alegerea piesei de împuşcat, neavând
timp mult pentru observaţie, erorile nu sunt deloc excluse nici în cazul apropiatului sau
pândei. Ceea ce se poate imputa goanei, şi pe drept cuvânt, este greutatea tirului la vânatul în
mişcare, deci focurile greşite şi rănirea vânatului. Din acest motiv se recomandă ca ziua de
vânătoare cu goana să se încheie cel mai târziu la ora 15, încât până seara să rămână timp
suficient pentru a fi urmărite eventualele piese rănite. Criticile care se aduc metodei nu sunt
ocazionate atât de metoda în sine, cât de modul ei greşit de aplicare. Pentru cazul când s-ar
aplica această metodă, se fac următoarele recomandări:
- Căpriorul poate fi mânat înainte mai uşor decât cerbul, totuşi instinctul îl face să meargă şi
el cu vântul în faţă. De aceea, în caz de vânt defavorabil, va schimba adeseori direcţia spre
flancuri sau înapoi printre gonaci. Se recomandă deci să fie ocupate şi trecătorile de pe
flancuri.
- Timpul senin, rece, liniştit este bun. Acceptabilă este ploaia de scurtă durată, urmată de
soare; zăpada subţire este bună. Nu este favorabilă ploaia îndelungată. Pe timp liniştit, se fac
goane mai lungi, deoarece zgomotul făcut involuntar de vânători şi gonaci se aude la
distanţă.
 Pentru a putea observa bine vânatul ajuns în faţa puştii şi deci a alege piesa, trebuie
făcut totul ca vânatul să vină încet, deci gonacii să nu facă zgomot.
Vânătorul să stea adăpostit, dar să aibă câmp de tragere printre arbori, spre trecători.
Deoarece se trage cu glonţ, se cere mare atenţie ca să nu se producă accidente. Pericolul
este mai mare la câmpie şi mai mic la deal şi munte, unde glonţul se poate izbi în coasta din faţă.
Deci, în fiecare caz trebuie judecat dacă se poate trage spre gonaci (deal în faţă, iar
gonacii departe) sau numai în spate.
Să nu se tragă în prima piesă, adică în femela conducătoare.
Urmărirea vânatului rănit şi găsirea lui este o datorie a vânătorului amator şi de
profesie. Dar ea este şi o latură a vânătorii însăşi, căutarea fiind tot aşa de pasionantă, iar găsirea
la fel de plină de satisfacţii, ca şi tirul. Limierul şi un bun conducător al lui sunt foarte utili în
cazul goanei. Vânătorul nu poate începe urmărirea din proprie iniţiativă, ci este necesar să aştepte
dispoziţia organizatorului vânătorii, care va decide şi asupra faptului dacă urmărirea o va face
vânătorul care a tras, sau un altul care are şi câine şi este mai bun cunoscător.
- Ţiitoarea nu va fi părăsită decât pentru a da lovitura de graţie unui vânat căzut
aproape. Dar şi în acest caz trebuie anunţaţi ambii vecini.
De la o goană la alta, atât vânătorii cât şi gonacii trebuie să meargă în perfectă linişte.
La căprior, goana se va efectua numai începând din octombrie până în ianuarie, iar
obiectivul ei vor fi, în special, femelele.
Goana se va aplica numai în cazuri excepţionale cum s-a arătat la cerb.
Pentru ţapi perioada legală de vânătoare (conform Legii 113/1996) este de la 1 iunie la
15 septembrie; iar pentru femele, legea actuală prevede epocă de vânătoare între 1 septembrie şi
15 decembrie Conform Ordinului Ministerial nr 69/6.06.2000 epoca la mascul s-a modificat fiind
de la 15 mai la 15 oct. Legea permite împuşcarea numai cu glonţ.
 VALORIFICAREA CĂPRIORILOR

Procedeele de valorificare a căpriorului sunt, în prezent,

următoarele:
Pentru ţapi: autorizaţii de împuşcare. în schimbul taxei plătite,
vânătorul din ţară primeşte căpriorul întreg (carne plus trofeu); vânătorii
din alte ţări, primesc numai trofeul, carnea rămânând deţinătorului
terenului de vânătoare şi putând fi atribuită contra cost numai la cererea
expresă. împuşcarea de către personalul de vânătoare a ţapilor, în special
de calitate inferioară şi valorificarea cărnii este al treilea procedeu.
Pentru femele şi iezi valorificarea se recomandă a se face numai
în regie, prin împuşcarea de către personalul de teren, deoarece este
vorba de selecţie sau de reducerea efectivelor.
Pe de altă parte, şi la selecţie, valorificarea s-ar putea face prin
vânători, dacă aceştia ar dori să reţină trofeul, carnea urmând a se
valorifica de către ocolul silvic sau de către asociaţie. Pentru ca selecţia
să se efectueze în mod corect, vânătoarea ar trebui practicată exclusiv în
prezenţa personalului de pază.
 EVALUAREA TROFEELOR DE CĂPRIOR
Elementele ce se măsoară sau se apreciază sunt următoarele:
Lungimea prăjinilor. Se măsoară fiecare prăjină în parte, cu precizie de 1
mm, se face media, iar rezultatul se înmulţeşte cu 0,5. Măsurarea se face pe partea
exterioară a prăjinii, începând de la partea inferioară a rozetei şi până la vârful cel mai
lung, fie el vârful prăjinii, fie ramura posterioară. în caz de îndoială, pentru a nu greşi,
se face încercarea cu ambele. La măsurare, ruleta nu se apasă în scobitura de deasupra
rozetei, ci se trece peste ea (fig. 60), apoi ruleta urmăreşte prăjina până la vârf, mergând
pe toate curburile.
Greutatea trofeului se măsoară cu precizie de 1 g, folosind un cântar verificat
şi destul de sensibil. Dacă trofeul este cu maxilarul superior întreg, inclusiv dinţii,
atunci, din greutatea obţinută, se scad 90 g; dacă însă craniul este tăiat scurt, având
numai osul frontal (fără cel nazal), atunci, la greutatea obţinută, se adaugă 10-20 g,
după cum osul este tăiat mai puţin sau mai mult; în cazul când craniul este tăiat cu osul
frontal şi cel nazal, nu se adaugă şi nu se scade nimic. Dacă însă craniul nu este tăiat în
nici una din formele de mai sus, atunci greutatea ce se scade sau se adaugă trebuie
apreciată. Pentru a obţine punctele, greutatea exprimată în grame se înmulţeşte cu 0,1.
Este vorba de greutatea trofeului uscat şi nu de cea imediat după fierberea lui. în figura
60 a este prezentată o schiţă sugestivă privind adaosurile şi scăderile ce trebuie aplicate
trofeului de căprior: funcţie de modul cum a fost tăiat craniul.
 Volumul coarnelor se obţine prin scufundarea lor în apă în aşa fel ca să
intre şi rozeta, iar cilindrii frontali şi craniul nu. Rezultatul se exprimă în cm3.
Practic, se procedează astfel: trofeul, cu craniu cu tot, se cântăreşte cu o precizie de
1 g, apoi se scufundă în apă până sub rozetă şi se cântăreşte din nou, astfel
scufundat. Se ştie că, prin scufundarea în apă, trofeul va pierde din greutatea sa atât
cât reprezintă volumul de apă, dislocuit.
Exemplu: greutatea trofeului cântărit în aer a fost de 500 g, iar cea după
scufundarea în apă 350 g. Diferenţa de 150 g reprezintă volumul coarnelor (cm3).
Scaunul pe care este aşezat vasul cu apă are un dispozitiv cu ghivent care
permite ridicarea sau coborârea coamelor în apă până la nivelul dorit. La
scufundarea coamelor în apă, se cere atenţie ca să nu intre în apă şi o parte a
cilindrilor frontali sau a craniului, în care caz s-ar obţine cifre mai mari decât cele
reale. În mod excepţional, în cazul unor rozete anormal conformate, poate să intre
în apă o porţiune din cilindrul frontal şi anume atât cât să compenseze porţiunea de
rozetă rămasă afară din apă.
- Deschiderea coarnelor se măsoară între prăjini, în punctul unde ea este cea mai
mare şi se exprimă în procente din media lungimii prăjinilor. Exemplu: deschiderea
este de 15 cm, iar media lungimii prăjinilor este-de-25cm. Deschiderea va fi de
60%.
 PUNCTE DE FRUMUSEŢE
Pentru deschidere:
trofeul foarte strâmt (sub 30%)............................................................0 puncte
trofeu strâmt (30-35%).........................................................................1 punct
trofeu cu deschidere mijlocie (35-40%)...............................................2 puncte
deschidere bună (40-45%)....................................................................3 puncte
deschidere foarte bună (45-75%)..........................................................4 puncte
deschidere anormală (peste 75%).........................................................0 puncte.
Culoarea:
deschisă (alburie) sau vopsită artificial..................................................0 puncte
galben sau brun deschis.........................................................................1 punct
brun mijlociu..........................................................................................2 puncte
brun închis, fără luciu.............................................................................3 puncte
închis, aproape negru..............................................................................4 puncte
Perlajul:
neted, aproape fără perlaj.......................................................................0 puncte
slab perlat...............................................................................................1 punct
mijlociu perlat (perle mărunte, dar destul de numeroase)......................2 puncte
bine perlat (perle mici pe toate laturile prăjinilor)..................................3 puncte
foarte bine perlat (perlaj bogat pe toate părţile prăjinilor).......................4puncte
ascuţite şi poleite în alb...........................................................................2 puncte
 Adaosuri: Pentru regularitate, formă şi mărime deosebită, se pot acorda până la 5
puncte, după aprecierea comisiei.
Scăderi (penalizări), pentru defecte, neregularităţi în formarea prăjinilor, a
vârfurilor şi alte defecte: 0-5 puncte*.
Metoda Volz. În cazul când nu există posibilitatea stabilirii volumului coarnelor
prin scufundarea în apă, sau în cazul când vânătorul se mulţumeşte cu o precizie mai mică,
formula Volz permite să se afle punctele pentru greutate şi volum, la un loc, dacă greutatea
trofeului se înmulţeşte cu 0,23.
Exemplu: greutatea unui trofeu este de 500 g care, înmulţită cu 0,23 dă 115
puncte. Calculând acum, separat, punctele pentru greutate, se obţin 500 x 0,1 = 50 puncte;
iar pentru volum 225 cm3 x 0,3 = 67,5 puncte. în total, pentru greutate şi volum, la un loc
117,5 puncte, deci cu 2,5 puncte diferenţă.
Se înţelege că metoda Volz dă rezultate mai aproape de cele exacte, în cazul când
greutatea specifică a coarnelor este mijlocie. Dacă însă aceasta este mai mare sau dacă
trofeul este cântărit nu mult după fierbere, deci este incomplet uscat, atunci formula aceasta
va da rezultate prea mari, iar posesorul trofeului, când va prezenta coarnele la vreo
expoziţie, unde se lucrează cu metoda exactă, va avea decepţii.
C.I.C., în sesiunea sa din anul 1965, a luat în discuţie problema potrivit căreia,
metoda determinării volumului prin scufundarea în apă să fie obligatorie numai pentru
trofeele de la 130 puncte în sus. Pentru cele sub acest punctaj, să se poată aplica şi numai
formula Volz, însă cu coeficientul 0,25. Aceasta, în interesul simplificării lucrărilor de
evaluare.
Punctajul stabilit la diferite expoziţii pentru acordarea de premii
coarnelor de căprior
Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967*

Denumirea Puncte Denumirea Puncte

Medalia de aur peste 140 Premiul I de la 130 în sus

Medalia de argint 130,1-140 Premiul II 115-129,9
Medalia de bronz 120,1-130 Premiul III 105-114,9

* A fost acceptată şi la expoziţiile ulterioare şi se aplică şi în prezent.

Recordul naţional al României la trofeul de căprior este de 211,67 puncte
C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1976 în judeţul Prahova. În ierarhia
mondială, acesta se situează pe locul patru.