IEPURELE DE CÂMP

(Lepus europaeus)
Supraordinul Glires
Ordinul Lagomorpha
Familia Leporidae

Prof. univ. dr. Elena Popescu-Micloșanu, Biosecuritatea pe

filiera cărnii de vânat, Note de curs
• Supraordinul Glires
• Cuprinde animale mici şi mijlocii,
• plantigrade (se sprijină pe talpă) sau semiplantigrade,
• cu dentiţia specializată pentru roadere.
• Incisivii au creştere continuă.
• Buza superioară este despicată, lăsând să se vadă incisivii.
• Cuprinde mai multe ordine, dintre care interesează ordinele Lagomorpha şi
Rodentia.
• Ordinul Lagomorpha
• Animalele din acest ordin, spre deosebire de cele din ordinul Rodentia au
• două perechi de incisivi, una în spatele celeilalte, pe maxilarul superior şi
• sunt aproape exclusiv erbivore (multe rozătoare consumă atât hrană animală cât
şi vegetală).
• Formula dentară este:
• I 2/1 C 0/0 PM 3/2 M 3/3 = 28
• Interesează o singură familie: Leporidae.

• Familia Leporidae
• Cuprinde iepuri cu urechi lungi, în formă de cornet.
• Membrele posterioare sunt mult mai lungi decât cele anterioare.
• Dintre speciile acestei familii, cele mai importante sunt Lepus europaeus
(iepurele de câmp), Oryctolagus cuniculus (iepurele de vizuină sau lapinul, care
prin domesticire a dat iepurele de casă) şi Lepus timidus (iepurele arctic).
 IEPURELE DE CÂMP (Lepus europaeus)

1. SISTEMATICĂ ŞI DISTRIBUŢIE

Denumirea comună
Iepure, iepure de câmp
(vernaculară)
Clasa Mammalia Linnaeus, 1758
Supraordinul Glires
Ordinul Lagomorpha Brandt, 1855
Familia Leporidae Fischer 1817
Genul Lepus Linnaeus, 1758
Denumirea ştiinţifică a
Lepus europaeus Linnaeus, 1758
speciei
Hare (engl), Lièvre (fr), Feldhase
Denumiri comune în
(germ),
limbi străine de
Lepre (ital), Liebre (span), Заяц-
circulaţie largă
русак (rusă)
 Iepurele de câmp (după Bogoliubov, A.S., Jdanova, O.V, Kravcenko, M.V., 20070):
1- culcuşurile se fac vara în tufişuri sau descoperite, iarna şi vara se bătătoreşte o reţea de
cărări între acestea şi locurile de hrănire; 2- urmele sunt înguste, amprenta labelor din spate
are lungimea 14-18 cm şi lăţimea 3-7 cm; 3- picioarele din spate sunt mai lungi decât cele din
faţă şi în mişcare sunt aduse mult înainte; în stânga urme în mişcare normală, în dreapta sunt
în fugă; 4 - animale care se bat ridicate pe picioarele din spate şi boxează între ele.
 • Masculul este denumit iepuroi, femela iepuroaică, puiul iepuraş
sau pui de iepure, iar tineretul vătui sau şoldan.
DISTRIBUȚIE
• AREALUL BIOGEOGRAFIC al iepurelui de câmp este
paleartic (nativ), nearctic (introdus), neotropical (introdus) şi
australian (introdus).
• Aria de răspândire este largă datorită capacităţii sale mari de
adaptare.
• Distribuţia Eurasiatică se întinde din nordul Spaniei până la
populaţiile introduse în Anglia şi regiunile din sudul Scandinaviei,
nordul Italiei, peste restul Europei, Orientul Mijlociu, fiind răspândit
în mod natural până în unele zone ale Siberiei
• Această specie a fost introdusă pentru vânătoare în ţări de pe tot
globul (din America de Sud şi de Nord, Australia, Noua Zeelandă,
Anglia) şi recent Irlanda.
• Poate fi găsită de la nivelul mării până la altitudini de 2300 m
(Spitzenberger, 2002).
Ecozonele terestre

Legenda:
Nearctic- America
Nord
Palearctic-maj.
Eurasia, N Africa
Afrotropic
Indomalayan
Australasian
Neotropic-America
Sud
+Centrala+Caraibe
(Oceans, Oceania
and Antarctic
ecozones-not
shown)
Arealul euro - asiatic al iepurelui de câmp
• Se pare că Lepus europaeus, cu areal larg de răspândire
euroasiaic, are 15 subspecii printre care:
• L. europaeus europaeus,
• L. e. karpathorum,
• L. e. ponticus,
• L. e. transsylvanicus
• Populaţii de Lepus europaeus sunt considerate în declin în multe
zone din Europa în legătură cu intensificarea practicilor agricole.
• Este listat pe Anexa III a Convenţiei de la Berna din Europa și
Lista Roșie IUCN cu status de îngrijorare minimă.
• Câteva ţări (Norvegia, Germania, Austria, Elveţia) l-au plasat pe
Lista lor Roşie ca aproape ameninţat sau ameninţat.
 • În România există pe toată suprafaţa ţării,
• cu excepţia spaţiului acvatic şi parte din golul de munte.
• Densitatea variază mult.
• În funcţie de bonitatea terenului densitatea optimă este
de:
• 201-380 indivizi /1000 ha la terenul de categoria I,
• 151-200 la categoria a II-a,
• 101-150 la categoria a III-a şi
• 20-100 indivizi /1000 la categoria a IV-a.
• Are condiţii bune de dezvoltare pe circa 15 milioane ha, fiind
considerat vânat principal.
• Efectivul optim calculat este de 1.740.000 de iepuri.
• În prezent se evaluează că efectivul de iepuri din ţara noastră
este de circa 1.200.000 indivizi (69% din optim).
• Recolta anuală a fost de 120.000 iepuri.
2. MORFOLOGIE ŞI BIOLOGIE
• Caracteristici de exterior
• Iepurele de câmp are corpul alungit și turtit lateral, urechile lungi, caracteristice
leporidelor, dar mai lungi decât ale iepurelui de vizuină şi ale celui domestic, care
provine din cel de vizuină.
• Ochii sunt mari şi bulbucaţi, buzele cărnoase și mobile.
• Conformat perfect pentru alergare, are membrele posterioare mai lungi, cu 5
degete şi cele din faţă scurte, cu 4 degete.
• Talpa este acoperită cu păr.
• Trunchiul este purtat accentuat oblic în poziţie de repaos.
• Are 5 perechi de mamele, 3 pe abdomen şi 2 pe piept.
• Coada este scurtă şi purtată ridicat, lipită de trunchi.
• Date biometrice: Mamifer de talie mică, are o lungime de 55 cm (48-70 cm).
Greutatea corporală medie, cu viscere: la fătare 100-150 g, la 1 lună 1 kg, la 3 luni
2 kg, la 6 luni 3,5 kg, aproape de greutatea de adult,
greutatea de adult, în medie, este de 3,9 – 4,4 kg, dar poate ajunge la 6,5 kg şi
peste.
• Femelele au greutatea medie mai mare decât a masculilor.
• Iepurii din regiunile de deal şi de munte (de pădure) au greutatea corporala mai
mare decât cei de la câmpie (selecţie naturală, sunt vânaţi mai rar şi ajung la o
vârstă mai mare).
• Sexele se pot distinge cu dificultate, între iepuri şi iepuroaice nu există deosebiri
vizibile.
• În cazul iepurilor capturaţi sexul se poate distinge după organele genitale.
 Iepurele de câmp (după Bogoliubov, A.S., Jdanova, O.V, Kravcenko, M.V., 20070):
1- culcuşurile se fac vara în tufişuri sau descoperite, iarna şi vara se bătătoreşte o reţea de
cărări între acestea şi locurile de hrănire; 2- urmele sunt înguste, amprenta labelor din spate
are lungimea 14-18 cm şi lăţimea 3-7 cm; 3- picioarele din spate sunt mai lungi decât cele din
faţă şi în mişcare sunt aduse mult înainte; în stânga urme în mişcare normală, în dreapta sunt
în fugă; 4 - animale care se bat ridicate pe picioarele din spate şi boxează între ele.
 • BLANA
• Culoarea părului în general gri-cafeniu, variază destul de mult de la cenuşiu la
cafeniu-roşcat şi de la foarte deschis la închis, chiar în acelaşi teren,
• cu alburiu pe abdomen şi alb pe partea inferioară a cozii.
• Părul de acoperire este colorat zonat, la bază cenuşiu, la mijloc galben-roşcat
sau gălbui, la vârf negru.
• Subpărul (puful) este cenuşiu.
• Urechile au la vârf o dungă lată, neagră, care îl deosebeşte de iepurele de
vizuină.
• Prezintă mustăţi lungi şi ţepoase.
• Vara iepurii par de culoare mai deschisă din cauza tocirii vârfului negru al
părului. Culoarea blănii se confundă cu cea a pământului, cu ierburi, frunze uscate.
• Iepurii tineri au pe frunte o stea de păr alb.
• Năpârlirea are loc primăvara.
• DENTIŢIA
• Are 28 de dinţi, care realizează masticaţia prin mişcare transversală.
• Formula dentară este:
• I 2/1 C 0/0 PM 3/2 M 3/3 = 28
• LONGEVITATEA : 8 – 12 ani.
• Sunt predominanți indivizii din primii 3 ani de viaţă, deoarece, din cauza
vânătorii, majoritatea iepurilor nu ating un an (62%), ajung între 1 – 2 ani abia 22%
şi depăşesc 2 ani 16%.
• Longevitatea medie este de 1 an, cu o vârstă maximă în sălbăticie de 12,5 ani
înregistrată în Polonia.
Generalități
 • DETERMINAREA VÂRSTEI se poate efectua la iepurii capturaţi sau
împuşcaţi, deosebindu-se uşor doar vătuii de indivizii mai în vârstă după:
• mărimea corporală,
• proeminenţa osoasă de pe arcada orbitară,
• organul sexual,
• proeminenţa de pe membrele anterioare (metoda Stroh) şi
• fragilitatea ruperii membrelor anterioare.
• Pe arcada orbitară se găseşte un fel de spin, care este elastic la tineret şi
se întăreşte cu vârsta.
• Metoda Stroh - considerată cea mai practică,
• proeminenţa osoasă care se găsește pe partea externă a membrelor
anterioare, pe radius, la 1-1,3 cm de articulaţia genunchiului.
• Aceasta se simte bine prin palpare, cât un bob de grâu la iepurii tineri şi
dispare la vârsta de 9-10 luni.
• În acest fel se poate evalua proporţia de iepuri tineri din totalul împuşcat.
• În laborator vârsta se poate determina, mai precis, prin cântărirea
cristalinului uscat al ochilor, care se îngreunează cu vârsta.
 Stabilirea vârstei iepurelui după proeminenţa membrului anterior:
a – iepure sub 9-10 luni; b – iepure peste 10 luni;
c – îndoirea piciorului iepurelui; d – locul unde se află nodozitatea.
GLASUL:
• În general iepurelui nu i se aude glasul.
• Se vaită într-un mod caracteristic, de frică, când este încolţit, rănit sau
prins de om sau răpitoare,
• mormăie slab când urmăreşte femela.
SIMŢURILE:
• Auzul este foarte bun, ajutat de mărimea, forma şi mobilitatea
urechilor.
• Mirosul mediocru, este folosit mai ales pentru găsirea hranei, eficient
pentru aproape.
• Văzul slab, percepe mai bine mişcarea şi obiectele care contrastează
puternic cu mediul decât imaginea, distanţa.
• De aceea, se spune că nu se fereşte de om dacă acesta stă nemişcat.
• 3. ECOLOGIE
• BIOTOPUL
• Iepurele comun este răspândit din Delta Dunării până la munte, deţinând
primul loc dintre toate speciile de vânat din punct de vedere al
amplitudinii ecologice.
• Altitudinea cea mai favorabilă este de până la 200 – 250 m de la nivelul
mării, pe teren plan sau uşor ondulat.
• Îi merge destul de bine şi la deal, la 300 – 400 m altitudine, pe terenuri cu
proporţie limitată de pădure.
• Se găseşte şi la altitudini mult mai mari, chiar peste 2000 metri, dar cu
densitate mică, neconstituind obiect al vânătorii.
• Solul bun pentru iepure este cel argilo-nisipos, permeabil, cald, fertil.
• Este neprielnic solul sărac, nisipos, care este spulberat de vânt, argilos,
compact, rece, pe care bălteşte apa, solul mocirlos, luncile inundabile,
unde puii se îneacă.
• Iepurele adult poate înota pe distanţă scurtă.
• Clima influenţează negativ:
• Iarna
• - temperatura foarte scăzută, asociată cu strat gros sau continuu de
zăpadă, pe durată îndelungată de 1 –2 luni,
– zăpadă cu crustă (mai ales tineretul din fătările târzii).
• Vara
• - timpul ploios şi rece, mai ales în mai-iunie (îneacă puii, boli:
pneumonie, coccidioză),
• Toamna
• - umedă (coccidioza).
• Verile nesecetoase,
• cu ploi calde, uniform repartizate,
• temperaturi nu prea ridicate influenţează pozitiv înmulţirea iepurilor.
• Mersul vremii în februarie-martie influenţează în mică măsură sporul
anual (la prima fătare din sezon iepuroaica are pui mai puţini).
• Puii întârziaţi nu supravieţuiesc iernilor grele.
• Mediul de viaţă cel mai favorabil
• - câmpiile întinse, cultivate agricol cu plante diferite, cu trupuri de
pădure de 300–400 ha sau chiar mai mici, reprezentând 10 –15 %
din suprafaţa terenului, distanţate între ele.
• Pădurile cele mai favorabile - de foioase, de vârste amestecate, cu
subarboret unde iepurele găseşte în timpul iernii adăpost şi hrană
(ramuri, muguri, coajă).
• În lipsa pădurii este folositor orice pâlc de mărăcini, remiză de 0,2 –
2 ha, care sunt utile pentru apărare contra duşmanilor, a vânturilor
reci, pentru procurarea hranei.
• În pădurile mari populează marginile, până la 500 – 1000 m
adâncime, de unde iese în terenul agricol.
• Dintre culturile agricole sunt folositoare:
• grâul de la răsărire până dă în spic (circa 7 luni/an) ca hrană şi
adăpost (după înspicare numai ca adăpost),
• culturile furajere: lucerna, trifoiul, borceagul (cositul mecanic repetat
poate provoca mari pierderi), ca hrană şi adăpost.
• Culturile de porumb, floarea – soarelui servesc numai ca adăpost.
• Culturile irigate (inclusiv de zarzavat) nu sunt prea bune din cauza
lucrărilor continue.
• HRĂNIREA
• În sezonul de vegetaţie hrana constă din ierburi, buruieni, plante
cultivate (cereale, lucernă, trifoi, varză etc.). Consumă şi fructe,
porumb numai sub formă de boabe. Vara, planta preferată este
drobul (Sarothamus scoparium) pe care îl roade până la pământ.
• Toamna şi iarna se hrăneşte mai ales cu cereale verzi, până la
înspicare (primăvara – vara).
• Iepurele râcâie zăpada cu picioarele anterioare pentru a ajunge la
ele.
• Se mai hrăneşte cu rămurele, muguri, coajă de puieţi sau lăstari
tineri, producând pagube în culturile de pomi fructiferi, plantaţiile
forestiere.
• Este puţin sensibil la lipsa apei când şi-o asigură din vegetalele
suculente şi rouă, rezistând de aceea în zonele secetoase.
• Bea apă la nevoie.
• Iarna, când nu are acces la hrană, este necesară hrănirea
complementară pentru evitarea pierderilor.
• 4. ETOLOGIE
• SOCIABILITATEA
• Iepurii nu sunt animale sociabile. Doar în perioada împerecherii pot fi
văzuţi în grup, urmărindu-se unul pe altul în jurul pajiştilor.
• Iepuroaicele supraveghează puii, fără a-i apăra, doar 10-15 zile cât
durează alăptarea.
• Iepurele este animal de noapte. Iese la păscut seara şi se înapoiază în
culcuşul său dimineaţa, înainte de a se lumina. Vara însă, iese după
amiaza, până dimineaţa la orele 6-7.
• Culcuşul constă dintr-o adâncitură naturală sau săpată de iepure.
Adâncitura are forma unui 8, cu o buclă mai adâncită.
• Se amenajează sumar, pe teren uscat, cu expoziţie sudică.
• În păduri sau tufişuri stă sub tufe sau lângă un trunchi de arbore, fără să-
şi sape culcuş.
• Este cel mai mic mamifer care nu hibernează şi nu se adăposteşte în
vizuină.
• În culcuş intră cu spatele spre parte mai adâncă şi cu cât culcuşul
are pereţii mai înalţi, cu atât iepurele pierde mai puţină căldură.
• Când ninge, stă uneori nemişcat până este acoperit de zăpadă,
rămânând liberă doar o deschidere pentru respiraţie.
• În culcuş îşi îndoaie mult picioarele, îşi pune capul culcat înainte, iar
urechile şi le apleacă pe spate.
• Doarme cu ochii închişi. Dacă are ochii deschişi se odihneşte, este
atent, nu doarme.
• Dacă iepurele întâlneşte un obstacol, nu încearcă să sară peste el,
deşi ar putea, ci caută o spărtură prin care să se strecoare. Pe acest
obicei se bazează prinderea iepurilor cu plasa de 1 m înălţime.
• În semănăturile de cereale îşi face cărări, pe care le păstrează.
• Pentru a scăpa de urmăritori se abate brusc de la direcţia de mers,
sărind în dreapta sau în stânga. Instinctiv face un salt lung lateral
dimineaţa, când se întoarce la culcuş. În termen vânătoresc se
spune că face o „minciună”.
• Iepurele urmărit foloseşte drumurile uscate, prăfuite sau pietroase,
ceea ce micşorează şansele câinilor care îl hăituiesc.
• Iepurele caută să scape de duşmani prin culoarea blănii şi fugă, la care
rezistă timp îndelungat şi aleargă cu viteză destul de mare (până la 72 km/h)
din cauza dezvoltării foarte bune a membrelor posterioare şi a inimii.
• Direcţia de fugă depinde de mulţi factori.
• Iepurele fuge mai bine la deal decât la vale, datorită conformaţiei picioarelor
sale.
• nu-i place să fugă de-a curmezişul pe teren aspru (arătură adâncă,
îngheţată).
• Nu fuge decât de nevoie spre linia de vânători aşezaţi în câmp deschis. De
aceea aceştia trebuie să se ascundă sau să-şi facă adăpost din vegetaţie.
• Nu rezistă îndelungat în captivitate mai mulţi iepuri la un loc. Izolaţi suportă
mai bine captivitatea.
• Creşterea artificială este dificilă, dar se practică în ţările din vestul Europei.
• Fidelitatea faţă de locul de trai. Peste jumătate din iepuri nu se depărtează
mai mult de 1 km de locul obişnuit de trai, 80 % rămân în raza de 3 km şi sub
6 % se depărtează mai mult de 10 km, contribuind la evitarea
consangvinizării.
• Iepurele alungat, parcurge 500 – 1500 m, după care încearcă să se întoarcă
la locul de unde a plecat (făcând o curbă sau chiar trecând printre gonaci).
• REPRODUCEREA
• Raportul de sexe (RS) este de 1: 1, de dorit în favoarea femelelor, de
1:1,2-1,25, posibil prin recoltarea masculilor la vânătoare.
• Dacă iepurele care vine spre vânători ţine urechile drept în sus este
mascul, dacă la ţine lăsate, este femelă.
• Raportul variază în funcţie de an, teren.
• Iepurii ajung la maturitate sexuală la vârsta de 5 – 8 luni (masculii la 7-8
luni, femelele la 5-7 luni).
• Împerecherea are loc în perioada ianuarie – august şi este mai intensă
în aprilie – mai. În regiunile (ţările) cu ierni blânde reproducţia are loc tot
anul.
• Masculii se credea că se bat între ei pentru supremaţie, cu picioarele
dinainte, pe teren găsindu-se smocuri de păr. La observare mai atentă s-
a dovedit că de obicei este vorba despre o femelă care loveşte un
mascul pentru a-i arăta că nu este gata de împerechere sau pentru a-i
testa determinarea.
• Gestaţia durează 42-43 zile.
Curtare, box, împerechere
• Femela fată 1-5 pui (de regulă 2-4 pui/ fătare), mai puţini la începutul
sezonului),
• de 2-5 ori pe sezon (an),
• cel mult 10-15 pui anual,
• într-un loc ales fără multă grijă, în tufişuri sau chiar în cuib descoperit,
pe teren plan, confecţionat din iarbă.
• La fătare puii sunt lipsiţi de protecţie fizică, au ochii deschişi, corpul
acoperit cu păr, ochii deschişi, sunt vioi şi se deplasează singuri,
căutându-şi adăpost.
• Puii stau împreună în cuib circa 10 zile, după care îşi pot găsi hrana,
trăiesc independent.
• La ivirea pericolului puii nu încearcă să fugă şi se lipesc de pământ,
căzând adesea victimă maşinilor agricole.
• Mama îi caută pentru alăptare o dată pe zi. Lactaţia durează 10-15
zile.
• După 10-12 zile de la fătare femela se poate împerechea din nou.
• Se susţine că puii din prima generaţie care supravieţuiesc, reuşesc să
devină maturi şi să producă o serie de pui încă din toamna primului an
de viaţă.
Femelă cu pui, iepurași
• FACTORI LIMITANŢI
• Fluctuaţii de efective şi recolte, duşmani, boli.
• Fluctuaţiile de efective şi recolte sunt mari, determinate de
• pierderile cauzate de iarna grea,
• grindină,
• boli, în primul rând coccidioza,
• mecanizarea culturilor agricole (15% pierderi din pui în Polonia),
• braconaj (sute de mii de exemplare anual),
• dăunători.
• Cauza principală a productivităţii scăzute a terenurilor în ţara noastră
este extragerea din teren a unui număr de iepuri peste posibilităţile
permise de efectiv, urmată de numărul de dăunători.
• Fenomenele atmosferice defavorabile ce survin la interval de 10-15
ani produc scăderi mari de efectiv.
• în câmpia de vest a ţării, iernile grele consecutive din anii 1962-1963 şi
1963-1964 au dus la o micşorare a numărului de iepuri care a determinat
oprirea vânătorii.
•
 • Duşmanii iepurelui sunt numeroşi, fiind considerat specia cu cei mai mulţi
duşmani.
• Supravieţuieşte datorită fricii, fugii, a capacităţii de înmulţire.
Dintre dăunători pagubele cele mai mari se pare că le cauzează câinii
hoinari (ciobăneşti inclusiv) și în mult mai mică măsură pisicile hoinare. Alţi
duşmani sunt: lupii, şacalii, pisicile sălbatice.
Pierderile produse de vulpi, dihori, hermeline, nevăstuici cresc în anii când
în hrana lor rozătoarele sunt puţine, fiind înlocuite în parte de iepure.
Păsările răpitoare (bufniţele, ulii acvila, vulturul codalb), râşii, jderii sunt rare
şi produc pierderi mici.
Mistreţii afectează puii.
Mai fac pagube în efectivele de pui, vătui şi chiar adulți răniţi: corbul, ciorile,
coţofana în anumite situaţii chiar barza.
• În ultimele decenii se observă un declin al efectivului de iepuri în
majoritatea ţărilor europene pentru că iepurele, ca şi potârnichea nu s-a
adaptat agrotehnicii noi (monoculturi pe suprafeţe întinse, mecanizare,
chimizare, desfiinţarea adăposturilor naturale: boschete, perdele de
protecţie).
• A crescut şi numărul accidentelor produse de autovehicule datorită sporirii
numărului lor.
• Dintre boli, pagubele cele mai mari le produce cocidioza, apoi sindromul
iepurelui de câmp european, pseudotuberculoza, pasteureloza, tularemia,
bolile parazitare (gălbeaza, paraziţii pulmonari şi intestinali), dar mai puţin
decât cele microbiene.
Iepure prădat de hermelină
• 5. SEMNE DE PREZENŢĂ
• URMELE
• Nu merge niciodată la pas, totdeauna sare (ţopăie) şi atunci
picioarele dinapoi le depăşesc pe cele dinainte.
• Picioarele dinapoi de regulă sunt alăturate, mai ales când fuge, pe
când cele dinainte le pune unul în urma celuilalt (vezi figurile),
permiţând stabilirea direcţiei de mers.
• Poate face salturi de 2,5 m lungime sau chiar mai mult.
• LĂSĂTURILE (excrementele)
• au formă caracteristică, de cireşe turtite, cu diametrul de 1 - 2 cm şi
• de culoare brun închis sau mai deschisă, după cât sunt de
proaspete.
• Alte semne ale prezenţei iepurilor sunt rosăturile lăsate pe ramuri,
pe arbuşti şi pe arbori tineri, posibil de recunoscut datorită lăţimii
mici a acestora, corespunzătoare incisivilor înguşti față de alte
specii.
Mişcările iepurelui şi urmele lăsate (Cotta V. și colab., 20080): a – stând pe loc; b –
în fugă

Urme de iepure: a – mers

încet; b – mers ceva mai
repede; c – fugă;
A – urmele picioarelor
dinainte; B – urmele
picioarelor dinapoi
Iepure întinzându-se, curățându-se și alergând
• 6. GESTIONAREA
• Pagube: În agricultură, iepurele poate produce prejudicii în
livezi prin roaderea cojii pomilor fructiferi tineri, în culturile de
pepeni, sfeclă, morcovi etc. În silvicultură, cu toate că iepurii rod
lujerii şi coaja multor specii de arbori şi arbuşti tineri, pagubele
produse sunt mici.
• VALORIFICAREA se face mai ales prin vânătoare, prin
capturare de iepuri vii, solicitaţi la export şi carnea sa gustoasă.
• Pentru organizare corespunzătoare este necesar să fie
cunoscut locul unde stă iepurele în diferite anotimpuri şi situaţii.
• Primăvara şi vara iepurele stă în terenul agricol, toamna se retrage
în păduri până se termină aratul şi semănatul, după care revine pe
câmp.
• Dacă nu există pădure în apropiere, iepurele se adăposteşte în
arătura adâncă de vară, coceni de porumb nerecoltaţi, etc.
• La căderea zăpezii iepurele se adăposteşte din nou în pădure.
• Practicarea vânătorii este permisă între 1 noiembrie-31 ianuarie.
• Despăgubirea pentru vânătoare ilegală este de 150-300 euro, după
caz.
• La vânătoare se folosesc arme lise şi cartuşe cu alica de 3-4
mm.
• Metode de vânătoare: goana în pădure sau în câmp, în diferitele forme de
organizare a acesteia (cu vânătorii stând pe loc, în cerc, potcoavă, vânătoarea în
fâşii mari - ultima practicată în Europa Centrală).
• Vânătoarea la sărite cu sau fără câine de vânatoare este necesar să aibă în vedere
apărarea efectivului de reproducţie.
• Vânătoarea la pândă precum şi vânătoarea de la apusul şi până la răsăritul soarelui
sunt interzise, fiind considerate contrare eticii vânătoreşti.
• Act de braconaj , vinatoarea la far este des practicată.
• Goana în pădure (cu gonaci) este mai atractivă decât cea de câmp (mai multe
specii de vânat).
• Se face pe timp favorabil:senin, îngheţat uşor, uscat. Iepurii, ca şi vulpile, nu pot fi
vânaţi cu vântul în faţă. Vânătorii se aşează în linie dreaptă pe marginea arboretului
de unde vin gonacii.
• Goana în câmp deschis trebuie să ţină seama de condiţiile vremii. Iepurii ies din
pădure când cade frunza masiv, pe vânt puternic, viscol, ploaie. Timpul favorabil
este: îngheţ uşor, timp senin, fără vânt sau vânt slab.
• Trebuie să se extragă numai cifra de recoltă fixată în luna octombrie, în funcţie de
sporul anual stabilit.
• Oricare ar fi metoda de vânătoare este necesar să se evite pierderea iepurilor răniţi
(anual se pierde un mare număr, apreciat la circa 100.000) prin alegerea metodei
de vânătoare, organizarea corespunzătoare, folosirea câinilor pentru aport etc.
• Vânatul împuşcat trebuie tratat cu atenţie.
• Nu trebuie să se murdărească de noroi şi nu se expediază cald.
• La locul de împuşcare se strâng într-un loc uscat şi curat pentru răcire.
• Răcirea se face prin aşezarea iepurilor pe pământ, unul lângă altul
• sau suspendaţi de membrele posterioare legate, pe bare de lemn, până a
doua zi, într-o încăpere răcoroasă, aerisită.
• Se masează zona abdominală pentru a asigura golirea vezicii urinare.
• In cazul în care s-au acumulat gaze în cavitatea abdominală, se practică
câteva puncţii pentru a elimina gazele.
• Pe timp călduros, la temperaturi ale mediului ambiant mai mari de 15 °C,
când iepurii au leziuni abdominale sau când se intenţionează păstrarea
vânatului mai mult timp, obligatoriu se face eviscerarea vânatului, fără
jupuire anterioară.
• ATITUDINEA faţă de iepure:
• trebuie să se bucure de toată atenţia activităţii cinegetice, deoarece este
specia de care beneficiază majoritatea vânătorilor datorită
• cifrei de recoltă care ocupă locul întâi,
• valorii economice şi
• metodelor de vânătoare practicate, care sunt colective.
• OCROTIREA ȘI ÎNGRIJIREA. Cele mai importante măsuri sunt
• diminuarea presiunii prădătorilor,
• asigurarea hranei complementare în perioadele critice de iarnă şi primăvară şi
• nerevenirea într-un sezon pe aceeaşi suprafaţă la vânătoare.
• Acestea se pare că sunt inutile în zonele intens păşunate cu oi, din cauza prădării
câinilor de la stâne, a transmiterii unor parazitoze comune, sau din ambele
cauze.
• Se impun măsuri susţinute împotriva braconierilor, dintre care cele mai mari
pagube le fac cei care practică braconajul de noapte la far, sau cu ogari.
• Administrarea pesticidelor trebuie să se limiteze la substanţe şi doze neletale.
• La maşinile agricole este necesară folosirea sistemelor de avertizare.
• Repopularea cu iepuri trebuie făcută numai acolo unde nu există practic iepuri şi
unde terenul este bine gospodărit (pază eficientă contra braconajului).
• Acolo unde există un număr de iepuri, chiar mic, este mai economic să se
întărească paza împotriva braconajului, decât să se populeze terenul cu alţi
iepuri.
• CULTURA. În alte ţări, iepurele de câmp se înmulţeşte în captivitate pentru
repopularea terenurilor de vânătoare şi pentru carnea sa de vânat, cu preţ de
valorificare ridicat, gustoasă, de culoare roşie, cu digestibilitate ridicată şi
dietetică prin conţinutul redus de grăsime şi colesterol, bogată în acizi graşi
nesaturaţi.
• Se deosebeşte de carnea de iepure domestic prin culoare (albă la cel domestic),
greutatea mai mare a carcasei atât la animalele adulte cât şi la tineret, însuşirile
organoleptice şi culinare.
• Creşterea tineretului este mai simplă, dar prolificitatea este mai scăzută, viteza
de creştere mai mică şi valorificarea hranei mai redusă.