1.

DEFINITII DE BAZA
Degradarea mediului sau poluarea cuprinde alterarea calităților mediului înconjurător, până la starea de incompatibilitate cu
desfășurarea normală a procesului metabolic din organismele vii.
Orice material sau substanță introdusă artificial în biosferă, sau care există în condiții naturale și provoacă modificări negative ale
calității mediului, este un poluant.
Clasificarea poluanţilor:
• După provenienţa lor (Naturali , Antropici)
• După natura fizică(Solizi, Lichizi, Gazosi)
• După sursa de la care provin(Industriali,Agricoli,din traficul rutier/ferovial/naval)
• După modul în care reacţionează în mediul fizic (Conservativi,Neconservativi)
• După stabilitatea chimică (Primari,Secundari)
• După agresivitate (toxici,periculosi,radioactivi)
Emisie - Sursa de poluare – locul de unde se emit poluanţii.
Imisie – locul de impact al poluanţilor cu mediul.
Clasificarea surselor de poluare:
• După natura lor (naturale, antropice)
• După spaţiul pe care acţionează (punctuale, de suprafata, liniare)
• După mobilitate (mobile, imobile)
Următorii termeni definesc concentraţia poluanţilor:
• Limita de detectare – nivelul sub care un poluant nu poate fi decelat în mediu;
• Limita de concentrare - la care se resimte efectul poluant, dar care se situează sub concentraţia maximă admisibilă;
• Concentraţia maximă admisibilă (CMA) – nivelul superior de concentraţie reglementat prin acte normative care stabilesc limita de
la care efectele sunt dăunătoare pentru organismele vii.
• CMA are valori diferite pentru interval de 30 minute, 24 ore, sau se exprimă ca medie anuală admisibilă. În unele state se
utilizează concentraţia maximă admisibilă excepţional, al cărei nivel de concentraţie este peste CMA;
• Gradul de persistenţă al poluantului - reprezintă durata în care o substanţă exercită efect poluant; diferă în funcţie de natura
poluantului, durata şi concentraţia emisiei, condiţiile de relief şi climatice locale.
Concentrarea poluanţilor în organismele biologice şi la om
Orice poluant introdus în mediu este supus unor procese de dispersie, difuzie şi transport de către aer, apă, animale şi om.
Plantele pot prelua direct poluantul din aer, apă sau sol, iar animalele şi omul le preiau din plante, aer şi apă. Unii poluanţi nu sunt
metabolizaţi şi nici eliminaţi din organismele vegetale sau animale, ci se acumulează în acestea.
Pe traseul unui lanţ trofic are loc procesul de amplificare biologică (biomagnifiere) a poluanilor, determinat de următoarele
procese:
• scăderea biomasei organismelor, de la producător la consumatorul de vârf;
• creşterea procentuală a poluantului la consumatorul de vârf.
Unii poluanți au propietatea de a se bioacumula și biomagnifica în cadrul lanțului trofic, atingând concentraţia maximă la capătul lanțului.
Smogul industrial este un amestec de monoxid de carbon și compuși organici din combustia incompletă a combustibililor fosili
cum ar fi cărbunii și de dioxid de sulf de la impuritățile din combustibili. În timp ce smogul reacționeaza cu oxigenul, acizii organici și sulfurici
se condensează sub formă de picături, întețind ceața.
Smogul fotochimic este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor și ale avioanelor a combustibilului care produce oxizi
de azot și eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearși". Razele solare fac ca oxizii de azot și hidrocarburile să se combine și să
transforme oxigenul în ozon, un agent chimic care atacă cauciucul, rănește plante și irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanțe
care se condensează și formează o ceață vizibilă și pătrunzătoare.

2. IMPORTANŢA PERDELELOR FORESTIERE PENTRU PROTECŢIA TERENURILOR AGRICOLE

România a fost printre ţările avansate din lume în ceea ce priveşte dezvoltarea unor sisteme naţionale de perdele forestiere de
protecţie. Până în anii 1961-1962, când perdelele forestiere au fost defrişate în cea mai mare parte şi abandonate ca obiectiv major de
investiţii, România a deţinut prioritatea mondială în domeniu deoarece Planul de perdeluire a Bărăganului din 1906 a precedat cu 39 de ani
Planul Rooswelt de perdeluire a câmpurilor din vestul SUA şi cu 42 de ani Planul de transformare a naturii din URSS din 1948.
Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) apreciază că perdelele forestiere de protecție a terenurilor agricole denotă
gradul de dezvoltare a agriculturii unei țări.
Clasificare:
• de protecție a terenurilor agricole împotriva factorilor climatici defavorabili și pentru ameliorarea microclimatului în
perimetrul apărat;
• antierozionale, de protejare a solului expus fenomenelor de eroziune;
• pentru protecția căilor de comunicație și transport, în special împotriva înzăpezirilor;
• pentru protecția digurilor și a malurilor de eroziunea produsă de curenți, viituri, sloiuri de gheață;
• pentru protecția localităților și a diverselor obiective economice și sociale;
Perdelele forestiere au un rol deosebit de important în protejarea culturilor agricole împotriva secetelor, eroziunilor şi alunecărilor
de teren. Ele sunt constituite din 4-5 rânduri intercalând arbori de talie înaltă, cu cei de talie mijlocie și cu arbuști. Lățimea recomandată a
perdelelor forestiere este de până la 30 m. Speciile cele mai potrivite plantatiilor de perdele forestiere sunt in funcţie de tipul de sol și de
clima.
 Reducerea consumului de energie în agricultură
Conform studiilor efectuate în diverse state de pe mapamond, efectul perdelelor forestiere conduce la un spor mediu de recoltă de
15%. In România, în condiţii de secetă moderată, s-au obţinut, în Bărăgan, cu 43% mai mult grâu de toamnă, cu 61% porumb ştiuleţi şi cu
28% floarea soarelui.
Aceste rezultate reprezintă efectul influenţei exercitate de perdele asupra reducerii semnificative a vitezei vântului în câmpul
protejat. Drept rezultat, se diminuează evapotranspiraţia în timpul verii, permite acumularea suplimentară a zăpezii şi repartizarea uniformă
pe suprafaţa agricolă, creşterea temperaturii, cu 2-3% , în timpul iernii, factor favorabil atât dezvoltării semănăturilor de toamnă cât şi
reducerii grosimii stratului de sol îngheţat. Rezultatul final al acestor efecte îl constituie îmbunătăţirea regimului de umiditate a solului pe
întregul câmp protejat – reţinerea suplimentară a unui strat de un centimetru grosime de zăpada poate însemna aproximativ 30 metri cubi de
apă la hectar.
In condițiile irigării, perdelele forestiere măresc transpirația productivă cu 13% și recolta cu până la 30% față de câmpurile irigate
dar neprotejate cu perdele. De asemenea, se reduce cu 17% consumul de apă la tona de masă vegetală produsă ceea ce inseamnă
reducerea normei de irigat, deci costuri mai mici. Suplimentar, sunt evitate efectele secundare asociate irigării prin aspersiune – sărăturarea
șă înmlăștinirea – reducerea vitezei vântului conducând la îmbunătățirea calității irigării. Perdelele forestiere amplasate în lungul canalelor
de aducțiune a apei reduc cantitatea de apă evaporată datorită transpirației arborilor. Acest fapt are efecte economice, cantitatea de apă
pompată în rețea, din sursa de alimentare, se reduce.
Avantajele utilizării perdelelor forestiere de protecție
1. Principalul beneficiu adus de perdelele forestiere de protecție a terenurilor agricole este sporul de producție care este cu 10-20%
mai mare decât recoltele ce s-ar obține dacă s-ar cultiva și terenul ocupat de perdele. La acesta se adaugă producția directă de
lemn, nectar, efective sporite de vânat, specii valoroase pentru biodiversitatea habitatelor agro-silvice.
2. Ameliorează microclimatul prin reducerea amplitudinii diurne a temperaturii cu 2-4% și a celei anuale cu 1-2%.
3. Diminuarea poluării difuze datorată activităților din agricultură prin valorificarea nitriților și nitraților din levigat de către arbori,
sporind în acest fel producția de masă lemnoasă.
4. Reducerea semnificativă a poluării fonice și chimice produsă de autovehicule.
5. Creșterea biodiversității habitatelor agricole și a categoriei de bonitare a fondului de vânătoare, perdelele forestiere asigurând
adăpost pentru numeroase specii ale florei și faunei sălbatice.
6. Asigură confortul necesar în zilele toride atât pentru persoanele ce lucrează în agricultură cât și pentru animalele domestice.

3. POLUAREA PRODUSĂ DE AGRICULTURĂ

Din punct de vedere al protecţiei mediului, agricultura apare în acest context, deopotrivă ca sursă şi obiect al poluării, prezintă trei
aspecte esenţiale:
• Este mijlocul de rezolvare a problemelor puse de evacuarea diverselor deşeuri - nămolul rezultat în urma epurării apelor uzate,
reziduurile de la creşterea animalelor etc.
• Este obiect al poluării atmosferice provocate de industrie, procese de combustie, trafic rutier.
• Este obiect al impurificării indirecte - datorită ridicării nivelului
freatic, utilizarea apelor poluate pentru irigat etc.
Agricultura ca sursă de poluare
• Aplicarea de îngrăşăminte chimice în exces şi neraţional constituie o sursă de poluare pentru toţi factorii de mediu
• Utilizarea unor doze mari de îngrăşăminte conţinând P, Ca, Mg şi N prezintă pericolul apariţiei unor dezechilibre ale unor elemente
nutritive din sol, de exemplu, efectul de inhibare a zincului. In general, administrate în doze mari, aplicate foarte aproape de
seminţe, îngrăţămintele chimice devin periculoase.
• Pe lângă macro elemente (complexul NPK), plantele au nevoie de cantităţi foarte mici de microelemente (bor, cupru, mangan, fier,
molibden, zinc), elemente care au un rol important în creşterea productivităţii. Folosite în exces, acestea devin extrem de toxice,
atât pentru plante cât şi pentru animale sau om.
• Tot în scopul măririi producţiei agricole, producătorii agricole au fost nevoiţi să lupte cu dăunători de toate tipurile: buruieni,
insecte, larve, paraziţi, ciuperci, rozătoare etc. prin aplicarea unor substanţe de combatere numite generic pesticide, etimologia
cuvântului fiind din limba engleză, „pest”= dăunător. Pesticidele cuprind grupe mari de substanţe de combatere, specifice diferiţilor
dăunători:
▪ Erbicide – combat buruienile
▪ Insecticide – combat insecte şi paraziţi
▪ Fungicide – împotriva ciupercilor
▪ Nematocide – combat viermi, larve
▪ Rodenticide – împotriva rozătoarelor
▪ Moluscide – împotriva moluştelor
Natura substanţelor potenţial poluante pentru terenurile agricole este foarte diversă. Astfel, pesticidele pot să conţină: compuşi
minerali; acid cianhidric, cianuri, cianamide; compuşi organo-metalici; produşi organici de origine animală; produşi organici de origine
vegetală; hidrocarburi aciclice clorate; hidrocarburi ciclice clorate şi derivaţi; compuşi organo-fosfaţi şi tiofosfaţi; carbamaţi tiocarbamaţi
uree amide compuşi dinitraţi; compuşi cloronitraţi; triazine, triazoli, atrazine; derivaţi ai uracilului; derivaţi ai dipiridinului; sulfuri şi sulfonaţi;
derivaţi cloraţi ai acizilor graşi; derivaţi cloraţi ai acizilor aromatici; derivaţi cloraţi ai acidului fenoxialcanoic; derivaţi ai fumarinei şi indan-
dionei; chinone; derivaţi neclasificaţi;
Insecticidele de contact sunt cele mai numeroase şi cele mai periculoase (din categoria poluanţilor organici persistenţi) şi conţin
două grupe principale:
• substanţe organoclorurate şi
• substanţe organofosfate.
 Majoritatea erbicidelor folosite sunt puţin toxice pentru om dar nu ntotdeauna selective faţă de plante. Folosirea erbicidelor a dus la
eliminarea multor buruieni dar a selecţionat şi o gamă foarte largă de plante nefolositoare. Multe erbicide, deşi considerate iniţial netoxice
pentru mamifere, în doze mari devin dăunătoare; cantităţile letale ale unora din aceste substanţe sunt destul de mici (de ex. Atrazin, bladex,
erbicide carbamice etc.)
Riscul poluării mediului prin aplicarea pesticidelor şi îngrăşămintelor
Utilizarea pesticidelor în agricultură, pe lîngă avantajul obţinerii unor creşteri a producţiei agricole, prezintă dezavantajul poluării
factorilor de mediu, solul jucând rolul de receptor şi rezervor de substanţe toxice. Substanţele active conţinute de pesticide nu se
administrează ca atare ci în amestec cu substanţe inerte (siliciu, argilă, etc.), funcţie de modul de aplicare (stropire, prăfuire, fumigare etc).
A. Poluarea atmosferei. Substanţele pesticide utilizate în agricultură sunt emise în atmosferă atât din sursele staţionare
(depozite) cât şi din sursele mobile (mijoace de aplicare a pesticidelor-utilaje, aviaţie utilitară). Emisiile în atmosferă a
substanţelor pesticide - în special de tip POPs - sunt funcţie de modul de aplicare al acestora, de aditivii utilizaţi pentru a
obţine o împrăştiere cât mai bună, de condiţiile meteorologice din perioada aplicării şi de înălţimea culturii.
B. Acţiunea de stres a pesticidelor şi îngrăşămintelor asupra florei şi faunei. Pesticidele ajunse pe plante suferă
reacţii chimice sau biochimice, fie la suprafaţă fie în ţesuturi, având ca rezultat dispariţia reziduurilor primare dar se pot
forma compuşi cu o toxicitate egală sau chiar mai mare decât a produsului iniţal.
C. Poluarea solului. Pesticidele ajunse în sol pot antrena fenomene de fitotoxicitate care duc la scăderea randamentului
unor culturi până la zero. Substanţele toxice din sol sunt preluate de către plante, de unde rezultă prezenţa nedorită în
alimente, în hrana animalelor. De exemplu, insecticidele clorate au o influenţă indirectă asupra omului, regăsindu-se în
carnea şi laptele animalelor care au consumat plante din zonele tratate. Cea mai mare cantitate de pesticide, se găseşte
în sol, până la adâncimea de 25 cm.
Poluarea cu îngrăşăminte chimice se produce numai atunci când sunt aplicate neraţional. Totuşi, marea varietate a
acestora, face dificilă stabilirea unor şabloane de întrebuinţare.
D. Riscul poluării apelor. Levigarea materialelor fertilizante în sol depinde de mobilitatea acestora, influenţată de
compoziţia chimică a solului şi de procesele complexe care se produc la nivelul acestuia. Azotul nu poate fi reţinut în sol
sub formă de nitraţi, fiind intens levigat. Microorganismele transformă în nitraţi toate combinaţiile azotate, inclusiv ureea
şi compuşii organici iar descompunerea humusului şi fixarea azotului din aer formează nitraţi supuşi levigării. Cercetările
au arătat că levigarea azotului poate ajunge până la 3 metri. Implicaţiile negative ale acestui fapt sunt: scăderea
eficienţei îngrăşămintelor şi potenţial de poluare a apelor de suprafaţă şi freatice. Pierderile de azot prin levigare pot să
ajungă chiar până la 50%.
Impactul irigaţiilor asupra mediului
Irigaţiile constituie un element de bază pentru o producţie agricolă ridicată. In România, sursa de apă pentru irigat o constituie
preponderent apele de suprafaţă. Conform standardelor în vigoare, apa pentru irigaţii trebuie să se încadreze în categoria III de calitate
(STAS 4706/88).
Efectul negativ al irigaţiilor se poate manifesta în următoarele condiţii:
• utilizarea apei de calitate necorespunzătoare. In această situaţie, irigaţiile devin un vector al poluării solului prin
administrarea apei încărcată cu poluanţi pe plante şi pe sol;
• realizarea sistemului de irigaţie în absenţa unui sistem de drenaj care să preia surplusul de apă, în special acolo unde
pânza freatică este situată la mică adâncime.
• necorelarea normei de irigare cu aportul din precipitaţii conduce la depăşirea capacităţii de câmp (surplusul de apă, fie
că percolează profilul de sol, aprovizionând pânza freatică, fie că determină băltiri)
• aplicarea unor norme de udare prea mari în condiţiile existenţei nivelului apei freatice la adâncimi mici. Apa din irigaţii
aprovizionează pânza freatică, nivelul acesteia creşte, putând ajunge la nivelul solului (apar băltiri, înmlăştiniri). Apa
dizolvă sărurile din sol, la suprafaţa solului aceasta se evaporă, sărurile se depun, determinând sărăturarea solului, o
formă gravă de degradare a solului, o calamitate, fertilitatea acestuia scăzând aproape de zero. Lucrările de remediere a
solului sunt foarte laborioase şi foarte costisitoare - necesită existenţa concomitentă a unui sistem de irigare şi de drenaj,
utilizarea unor cantităţi mari de apă pentru spălarea solului, amendamente.
Eroziunea solului – formă gravă de degradare a solului
Fenomenul de eroziune a solului, favorizat de factorii de mediu apă şi aer reprezintă dislocarea şi transportul particulelor de sol la
distanţe mari. Se evidenţiază, în principal două tipuri de eroziune: de suprafaţă şi în adâncime. Eroziunea de suprafaţă se produce ca
urmare a antrenării particulelor fine de la suprafaţa terenului fie de către vânt fie de către apă. Eroziunea în adâncime determină apariţia
formaţiunilor de tip ogaşe şi ravene ca rezultat al scurgerii torenţilor pe versanţi şi pe terenurile în pantă.
Eroziunea reprezintă o adevărată calamitate pentru terenurile agricole deoarece, prin îndepărtarea stratului superficial de sol,
scade fertilitatea solului - cea mai mare cantitate de humus din sol se găseşte în covorul vegetal - şi scade capacitatea de reţinere a apei de
către acesta.
Fenomenul este favorizat de toate activităţile umane care presupun îndepărtarea stratului vegetal care are un rol determinant în
fixarea particulelor de sol (rădăcinile plantelor ajută la fixarea solului astfel încât, cantitatea de sol care se pierde este egală cu cea care se
formează). Activităţi precum lucrările solului arabil, păşunatul intensiv, arderea intenţionată a vegetaţiei, activitatea de construcţii, drumurile,
cresc vulnerabilitatea solului la eroziune.
Măsuri de reducere a poluării în agricultură
1. Aplicarea unor doze rezonabile de îngrăşăminte chimice, în perioade optime pentru vegetaţie, în scopul creşterii randamentului
utilizării acestora de către plante. Folosirea îngrăşămintelor organice care aduc un aport important la creşterea fertilităţii solului
2. Aplicarea cunoştinţelor de agrofitotehnie privind rotaţia culturilor.
3. Aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare astfel încât să se evite mărunţirea excesivă a solului şi favorizarea eroziunii.
4. Dezvoltarea cunoştinţelor de fiziologie privind antagonismul ionilor.
 5. Raţionalizarea utilizării pesticidelor prin folosirea cantităţilor strict necesare, în momentele cele mai favorabile, alternarea în timp
a substanţelor, evitarea celor persistente.
6. Asocierea pesticidelor cu mijloace biologice de combatere -metode alternative de combatere – introducerea în lanţurile trofice a
răpitorilor corespunzători dăunătorilor respectivi.
7. Cultivarea plantelor modificate genetic (OMG – organisme modificate genetic), rezistente la atacul unor dăunători.
8. Folosirea - la scară mică - a unor plante care produc în mod natural substanţe toxice unor specii de buruieni şi insecte (de ex.
sorgul, iarba de Sudan – împiedică dezvoltarea buruienilor, menta – îndepărtează furnicile, nuielele de arin – coropişniţele etc.)
9. Folosirea biopesticidelor – extracte toxice din plante, de tipul piretrinoizilor; problema impune o cercetare intensă în vederea
înlocuirii frecvente a acestora cu altele, de acelaşi tip, din cauza imunităţii pe care dăunătorii şi-o creează într-un timp mai scurt.
10. Apa de irigat să corespundă din punct de vedere calitativ; aplicarea normelor de udare corelate cu tipul de sol şi cu tipul de
cultură, considerarea aportului din precipitaţii şi asigurarea unui drenaj corespunzător în zonele în care apa freatică se găseşte la adîncimi
mici

4. PROBLEME GLOBALE ALE POLUĂRII MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Prin amploarea pe care a luat-o, poluarea afectează zone întinse, depăşind de multe ori graniţele unei ţări, asistând la fenomenul
de poluare transfrontieră. Exemple: modificări climatice globale, subţierea stratului de ozon, poluarea radioactivă, ploi acide, poluarea apelor
de suprafaţă şi a celor subterane.
Efectul de seră şi încălzire globală
Unele gaze care se acumulează în atmosferă împiedică reflecţia radiaţiei infraroşii în înaltul atmosferei, acestea rămânând în
atmosferă şi determiniând supraîncălzirea (creşterea temperaturii medii globale).
Conform cercetărilor efectuate, cantitatea de căldură acumulată în troposferă este direct proporţională cu concentraţia gazelor
responsabile de efectul de seră şi de durata staţionării acestora în atmosferă
Principalele gaze care determină efectul de seră:
• vaporii de apă (H2O)
• dioxidul de carbon (CO2)
• ozonul (O3)
• metanul (CH4)
• oxizii de azot (N2O)
• clorofluorocarburi (CFCs); PFC8
a) Dioxidul de carbon - este responsabil în proporţie de 50-60% din încălzirea globală. CO2 este un produs al activităţii umane încă
din perioada preindustrială. În prezent principalele surse de CO2 sunt: procesele de combustie care folosesc combustibili fosili
(75%). Cea mai mare cantitate de CO2 rezultă în urma arderii cărbunilor, dar cantităţi din ce în ce mai mari sunt evacuate de
autovehicule. CO2 rămâne în atmosferă timp de 20-200 ani.
b) Clorofluorocarbonaţi – CFC8 contribuie în egală măsură la efectul de seră ca şi la subţierea stratului de ozon. Principalele surse
de CFC8 sunt: pierderile înregistrate la aparatele de aer condiţionat şi frigidere, evaoporarea unor solvenţi industriali, producţia cu
spumă poliuretanică, spray-urile cu aerosoli. Aceste substanţe sunt în general de 1500-9000 de ori mai agresive decât CO2, dar
timpul de staţionare în troposferă este mai scurt, ele acumulându-se în stratosferă (unde rămân 65-135 ani) şi acţionează asupra
stratului de ozon. Folosirea CFC8 a fost interzisă.
c) Metanul (CH4) este un produs al activităţii bacteriilor anaerobe, rezultă din producerea de petrol şi gaze naturale, scurgeri din
conducte de gaz, arderea incompletă a substanţei organice ş.a. CH4 rămâne în troposferă 9-15 ani. Fiecare moleculă de CH4
este de 25 de ori mai agresivă decât CO2. Creşterea cantităţii de CH4 a fost stopată începând cu 1991 datorită înăspririi
controlului scurgerilor masive din conducte care transportă gaze naturale.
d) Oxizi ai azotului dau atât „efect de seră” dar acţionează şi asupra stratului de ozon. Este un rezultat al producerii produselor
sintetice, al arderii biomasei, a cărbunilor, din îngrăşămintele chimice şi reziduurile complexelor agrozootehnice. Sunt de
aproximativ 230 ori mai agresive decât CO2 şi staţionează în troposferă circa 120 ani.
Subţierea stratului de ozon
Molecula de CFC8 fiind insolubilă în apă şi nu nereacţionând chimic, rămâne timp îndelungat în troposferă apoi, datorită curenţilor
de covecţie şi turbulenţelor atmosferice, au migrat spre stratosferă, efectul lor făcându-se simţit după aproximativ 10-20 ani. Denumirea
genetică a substanţelor care distrug ozonul este ODCs (ozone –depleting compounds).
Printre aceşti compuşi se numără halogenii (folosiţi de stingătoarele de incendiu), metil bromid (fumigeni), carbon tetraclorid
(CCl4) – un solvent ieftin şi foarte toxic, metil cloroform – C2H3Cl3 – solvent pentru ţesături şi metale ş.a.
Fiecare moleculă de CFC8 poate rămâne în stratosferă timp de 65 – 135 ani, un atom de Cl putând converti peste 100 000
molecule O3 în O2 înainte de a fi transportat din stratosferă prin formarea HCl (care difuzează spre troposferă şi este antrenat de ploaie pe
sol.
Efecte
• În primul rând faptul că o cantitate de UV din ce în ce mai mare ajunge în troposferă afectează sănătatea omului.
Creşterea cazurilor de cancer de piele şi boli ale ochilor (cataractă) au fost deja remarcate (în Australia Noua Zeelandă,
Africa de Sud, Argentina şi Chile – acolo unde stratul de ozon este foarte subţire timp de câteva luni în fiecare an). Un alt
efect este scăderea imunităţii organismelor care astfel sunt mai expuse infecţiilor şi a unor forme de cancer
• Creşterea cantităţii de depuneri acide;
• Favorizează apariţia smogului fotochimic;
• Scăderea productivităţii unor culturi importante (grâu, orez, bumbac, soia, fasole, mazăre, porumb);
• Distrugerea unei specii de arbori sensibili la radiaţiile UV. Aceasta ar conduce la scăderea cantităţii de CO preluată din
atmosferă şi accentuarea fenomenului de încălzire globală.
 • Reducerea cantităţii de fitoplanton (care se găsesc la adâncimi mici) ceea ce ar avea ca efect scăderea producţiei de
peşte oceanic şi „fructe de mare”;
• Distrugerea şi degradarea unor materiale, clădiri, statui, monumente;
Despăduririle şi scăderea biodiversităţii
Începând cu aproximativ 10 000 în urmă, de când a început cultivarea sistematică a plantelor, suprafaţa împădurită s-a redus cu
aproximativ un sfert (între 26 şi 34%); numai 12% din suprafaţa totală a pădurilor reprezintă zone intacte din punct de vedere al
ecosistemelor.
Importanţa economică a pădurilor
• Pădurea ne pune la dispoziţie material de construcţii, combustibil, materie primă pentru producerea hârtiei;
• În zona pădurilor sunt exploatări miniere ferme zootehnice;
• Reprezintă un mijloc important de recreere.
• Acţionează ca un burete uriaş, asorbind şi păstrând mari cantităţi de apă care apoi alimentează apele freatice şi cele de
suprafaţă;
• Fixează solul prin sistemul radicular;
• Pădurea are un rol vital în ciclul global al carbonului;
• Absoarbe poluanţii din aer, este o barieră în calea zgomotului şi este un mijloc excelent de reconfortare;
• Reprezintă habitatul pentru mult mai multe specii decât oricare alt biosistem;
• Influenţează climatul local, regional şi chiar global. Astfel într-o zi foarte călduroasă, un arbore de dimensiuni mari poate
extrage din sol aproximativ 5,5m3 apă pe care o transferă în atmosferă prin evapotransiraţie, formându-se astfel norii. În
zonele tropicale ≈ 50-80% din totalul norilor sunt rezultatul evapo-transpiraţiei arborilor. Aşa se explică de ce în zonele
lipsite de păduri climatul devine arid;
Ploile acide
Termenul corect pentru acest tip de poluare este de depunere acidă deoarece substanţele din atmosferă pot să ajungă la nivelul
solului şi vegetaţiei atât sub formă umedă (ploi, ceaţă, burniţă), cât şi sub formă uscată (particule solide care antrenează substanţe chimice
din atmosferă).
Cum se formează ploile acide?
Marile intreprinderi în care sunt folosite procese de combustie construiesc coşuri de fum de înălţimi mari îîn scopul reducerii
poluării locale prin antrenarea SO2, particule solide, NOx, în straturile înalte ale atmosferei.
Aceşti poluanţi primari sunt transportaţi la distanţe care uneori depăşesc 1000 km şi formează poluanţi secundari: vapori de acid
nitric, picături de acid sulfuric şi particule de acizi care formează apoi săruri de sulfaţi şi nitraţi.
Aceşti compuşi chimici sunt antrenaţi la sol în două forme:
• umedă – ploi acide, zăpadă, ceaţă
• uscată – particule acide
Termenul de ploaie acidă a fost introdus pentru prima dată în anul 1852 de chimistul Angus Smith în urma studierii poluării în
Marea Britanie. Precipitaţiile naturale au pH = 5÷5,6 (datorită combinaţiei cu CO2 H2CO3 rezultă o soluţie slabă de acid carbonic).
Zonele afectate de ploile acide nu sunt întotdeauna responsabile de poluarea respectivă. Cel mai des aceste substanţe sunt
transportate de vânt la distanţe foarte mari.
Efectele depunerilor acide
Depunerile acide reprezintă un risc mediu pentru problemele ecologice şi un risc foarte mare pentru sănătatea populaţiei.
Depunerile acide prezintă efecte nedorite ecosistemelor terestre, mai ales atunci când valoarea pH-ului scade sub 5,1 ca şi
ecosistemele acvatice când pH-ul 5,5.
Din punct de vedere a sănătăţii populaţiei depunerile acide contribuie la dezvoltarea unor afecţiuni respiratorii (bronşite şi astma –
care pot fi cauze de moarte prematură).
De asemenea, sunt afectate clădiri, statui, monumente, case, construcţii metalice, maşini.
Frunzele arborilor pot fi afectate direct, însă cel mai serios efect îl reprezintă slăbirea rezistenţei arborilor (prin modificarea acidităţii
solului).
Combinarea ploilor acide cu alte substanţe (de exemplu cu O3) afectează capacitatea de apărare a arborilor (la temperaturi joase,
insecte, ciuperci, secete, diferite boli).
Astfel, cauza finală a distrugerii unor arii întinse de păduri poate fi: atacul insectelor, frigul, diverse boli, lipsa de nutrienţi din sol.
Însă cauza adevărată este adesea expunerea timp de ani de zile la un coctail de poluanţi atmosferici şi bombardarea solului cu acizi.
Ce putem să facem pentru reducerea depunerilor acide?
În primul rând o abordare de prevenire a poluării. Aceasta include:
• creşterea eficienţei energiei folosite – s-ar îmbunătăţi calitatea aerului;
• trecerea de la cărbune la gaze naturale la resurse regenerabile de energie;
• îndepărtarea sulfului din cărbune înainte de a-l arde;
• arderea cărbunelui de bună calitate (cu concentraţie foarte mică de sulf);
• îndepărtarea SO2 şi NOx din gazele de ardere;
• filtrarea corespunzătoare a gazelor de ardere de la autovehicule pentru îndepărtarea NOx.
Înlocuirea cărbunelui drept combustibil este foarte dificilă din punct de vedere economic şi politic. De exemplu China – cel mai
mare utilizator individual de cărbune şi India (locul patru în lume în ceea ce priveşte consumul de cărbune) folosesc rezervele proprii de
cărbune iar investiţia pentru depoluare este relativ mică.
Ca măsură de reducere a efectului depunerilor acide pe sol şi în apă se recomandă folosirea amendamentelor (CaCO3) pentru
corectarea pH-ului.