IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr.

FORME GLOBALE DE DEGRADARE ALE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Degradarea mediului înconjurător este un proces incontestabil, una dintre cauzele majore ale
acestei degradări fiind reprezentată de activităţile antropice. Eforturile societăţii moderne de a-şi
îmbunătăţi condiţiile de viaţă, intensificate în mod deosebit în perioada industrializării, ameninţă, în
mod paradoxal, siguranţa şi calitatea vieţii pe planeta care ne găzduieşte. Efectele negative ale
diferitelor activităţi desfăşurate de către om se manifestă atât la nivel global (accentuarea efectului
de seră, modificările climatice, ploile acide, subţierea stratului de ozon, poluarea atmosferică), dar şi
la nivel regional şi local (poluarea apelor, poluarea şi degradarea solului, dispariţia speciilor,
degradarea peisajului, dezastrele).

2.1. Efectul de seră

Efectul de seră este un fenomen fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu ar fi posibilă.
Acest proces constă într-o încălzire a planetei prin efectul acţiunii aşa numitelor gaze cu efect de
seră, compuşi prezenţi în aer în mod natural în concentraţii relativ reduse (bioxidul de carbon,
vapori de apă, metan etc.). Gazele cu efect de seră permit radiaţiilor solare să treacă prin
atmosferă, blocând trecerea spre spaţiu a unei părţi din radiaţia infraroşie a suprafeţei Terrei şi a
atmosferei joase (căldura reemisă). Practic, aceste gaze se comportă ca o seră şi favorizează
reglarea şi menţinerea temperaturii terestre la valorile actuale. Acest proces s-a desfăşurat
întotdeauna în mod natural şi face ca temperatura Terrei să fie cu aproximativ 33°C mai ridicată
decât ar fi în absenţa acestor gaze.
Radiaţiile provenite de la soare nu ating în totalitate scoarţa terestră: în procent de 25% sunt
absorbite de către pulberi, vapori de apă, ozon şi de multe alte gaze prezente în atmosferă, în timp
ce 30% sunt reflectate în spaţiu de către pulberile atmosferice, nori şi suprafaţa terestră.
Fracţiunea din radiaţia solară totală care este reflectată de către un corp oarecare poartă
denumirea albedo şi se exprimă procentual sau sub formă de fracţie zecimală. Suprafeţele
acoperite de zăpadă au un albedo cu valoare ridicată (circa 0,9 sau 90%), datorită culorii albe, în
timp ce pentru vegetaţie valoarea este mult mai redusă (circa 10%), datorită culorii închise şi
absorbţiei de lumină în procesul de fotosinteză. Albedoul global terestru este de circa 0,3.
Radiaţia solară remanentă este absorbită de materialele şi organismele prezente pe suprafaţa
terestră. Energia recepţionată de către suprafaţa terestră şi troposferă este apoi reemisă ca energie
termică, sub formă de raze infraroşii. Unele substanţe prezente în atmosferă (gazele cu efect de
seră) absorb cea mai mare parte din aceste radiaţii, după care, la rândul lor, le radiază în toate
direcţiile. Circa 6% din această energie se pierde în spaţiu, o parte este reabsorbită de către
compuşii atmosferici, în timp ce cantitatea cea mai mare de energie este reiradiată înspre Terra,
încălzind în acest fel planeta.
Gazele cu efect de seră acţionează la fel ca şi sticla unei sere, lăsând să treacă lumina solară şi
reţinând căldura. Acest fenomen determină o temperatură medie a planetei de 15°C, care are o
valoare mult mai ridicată decât în absenţa acestor gaze (-18°C).
Gazele cu efect de seră naturale constau în vapori de apă, bioxid de carbon, metan, oxid azotic
şi ozon. Activităţile antropice au dus la creşterea nivelului acestor gaze, dar şi la eliberarea în
atmosferă a altor gaze, cu origine exclusiv antropică.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

Vaporii de apă sunt prezenţi în atmosferă ca urmare a evaporării de pe oglinzile de apă

(oceane, mări, fluvii, lacuri etc.) şi ca produşi ai diferitelor forme de combustie.
Bioxidul de carbon, cel mai important gaz cu efect de seră, contribuie la accentuarea efectului
de seră în proporţie de 60% şi este emis în atmosferă în special atunci când sunt incinerate
deşeurile solide, la arderea combustibililor fosili (păcură, benzină, gaz natural şi cărbune) sau a
lemnului şi a produselor derivate din lemn.
Metanul este responsabil în proporţie de 20% de accentuarea efectului de seră şi este emis în
timpul producţiei şi transportului de cărbune, gaz natural sau uleiuri minerale. Emisii importante
de metan se produc şi ca urmare a descompunerii materiei organice în depozite şi a activităţii
biologice normale a organismelor superioare.
Protoxidul de azot are o contribuţie de 6% la accentuarea efectului de seră şi este emis în
timpul activităţilor agricole şi industriale sau ca reziduu provenit de la incinerarea deşeurilor şi
arderea combustibililor fosili.
Gaze cu efect de seră extrem de active, care nu sunt prezente în mod normal în natură, dar
generate de diferite procese industriale, sunt hidrofluorocarburile (HFC), perfluorocarburi (PFC)
şi hexafluorura de sulf (SF6), iar participarea unora dintre acestea la accentuarea efectului de seră
este în continuă creştere.
Începând cu revoluţia industrială, concentraţia bioxidului de carbon în atmosferă la nivel
mondial a crescut cu circa 30%, concentraţia de gaz metan este mai mult decât dublă, iar
concentraţia de protoxid de azot (N 2O) a crescut cu 15%. În figurile prezentate, concentraţiile
celor trei gaze cu efect de seră au fost determinate pe carote de gheaţă prelevate din zonele polare
pentru perioada dinaintea anilor 60 - 70 ai secolului trecut şi prin măsurători directe după acest
moment de timp. În afară de aceasta, date recente arată că viteza de creştere a concentraţiilor
acestor gaze, chiar dacă la începutul anilor 90 era ceva mai mică, acum este comparabilă cu cea
înregistrată în anii 80.
În ţările mai dezvoltate, combustibilii fosili utilizaţi pentru transportul auto, pentru încălzirea
clădirilor şi pentru alimentarea centralelor electrice sunt responsabili în proporţie de 95% pentru
emisiile de bioxid de carbon, de 20% pentru cele de metan şi de 15% pentru protoxidul de azot.
Dintre gazele menţionate, bioxidul de carbon se află în atmosferă în cantitatea cea mai mare,
fiind emis din procese de ardere în industrie, motoare, consumul casnic, vulcani etc. Instalaţiile de
ardere şi gospodăriile particulare generează cam 30% din totalul de bioxid de carbon emis.
Pe cale naturală, bioxidul de carbon este consumat de plante în procesele de fotosinteză, se
dizolvă în apele de suprafaţă (40 %), reacţionează cu rocile alcaline, transformându-se în
carbonaţi. Dar emisiile depăşesc astăzi posibilităţile naturale de epurare a atmosferei, deci an de an
creşte concentraţia sa în atmosferă. Efectul de seră a produs creşterea temperaturii medii anuale pe
glob de la 14°C în anul 1880, la 15°C în 1980, previziunile pentru anul 2050 fiind de minimum
17°C, maximum 20°C.
Creşterea producţiilor agricole, dezvoltarea intensă a diferitelor ramuri industriale şi a
activităţii miniere contribuie ulterior la o bună parte a emisiilor în atmosferă. De asemenea,
defrişările masive determină creşterea concentraţiei de bioxid de carbon în aer, întrucât plantele
pot contribui la reducerea concentraţiei de bioxid de carbon din aer prin procesul de fotosinteză.
Pagubele sunt şi mai evidente, dacă se iau în considerare incendiile de mari proporţii, care
afectează anual pădurile tropicale, determinând emisii de bioxid de carbon, care sunt comparabile
cu cele din întreaga Europă. Respiraţia plantelor şi descompunerea materiei organice generează
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

emisii de bioxid de carbon de 10 ori mai mari decât cele cauzate de activitatea umană; aceste
emisii au fost compensate până la începere revoluţiei industriale prin fotosinteză şi absorbţia
realizată de oceane.
Dacă emisiile globale de bioxid de carbon ar fi menţinute la nivelul ultimilor ani,
concentraţiile stratosferice ar atinge 500 ppm până la sfârşitul acestui secol, o valoare aproape
dublă faţă de cea preindustrială (280 ppm). Problema poate fi agravată de faptul că multe gaze cu
efect de seră pot rămâne în atmosferă zeci sau sute de ani, efectul lor manifestându-se astfel pe
termen lung.
Progresul ce se va realiza în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în
viitorul imediat, va determina nivelul de încălzire globală pe care îl vor suporta generaţiile
viitoare. Abordarea acestei reduceri ar trebui să fie coordonată astfel încât progresele privind
reducerea gazelor de seră dintr-un sector economic să nu fie compromise de creşterea emisiilor
într-un alt sector. În orice caz, acţiunile întreprinse până acum la nivel internaţional şi local nu
sunt suficiente, iar situaţia continuă să se înrăutăţească.
Protocolul de la Kyoto obligă ţările industrializate şi pe cele cu economia în tranziţie (ţările
est europene) la o reducere totală de 5% în perioada 2008–2012 a principalelor emisii antropice de
gaze ce pot altera efectul natural de seră (aceste state sunt responsabile în prezent de 70% din
emisii). }n cadrul acestu Protocol au fost luate în considerare şase dintre cele mai importante gaze
cu efect de seră: bioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot (N 2O), hidrofluorocarburile
(HFC), perfluorocarburile (PFC) şi hexaflorura de sulf (SF6). Vaporii de apă nu au fost luaţi în
considerare, întrucât emisiile antropice sunt extrem de reduse în comparaţie cu cele de origine
naturală.
Pentru ţările în curs de dezvoltare, Protocolul de la Kyoto nu prevede nici un obiectiv de
reducere. În aceste regiuni, creşterea emisiilor de bioxid de carbon şi a altor gaze cu efect de seră
are un ritm triplu (mai mare cu 25% în perioada 1990 - 1995) faţă de cel din ţările dezvoltate (mai
mare cu 8% în aceeaşi perioadă).
Estimarea emisiilor viitoare este extrem de dificilă, întrucât acestea depind de tendinţele
demografice, economice, tehnologice şi de dezvoltare politică şi instituţională din toate ţările
lumii. În orice caz, fără măsuri mai restrictive de limitare a emisiilor, concentraţia în atmosferă a
gazelor cu efect de seră va continua să crească până la provocarea unor modificări climatice greu
de imaginat.
Cele mai importante cauze care generează efectul de seră sunt:
 emisiile de bioxid de carbon generate de arderea combustibililor fosili cum ar fi
cărbunele şi petrolul, de arderea lemnului şi de gazele de eşapament;
 defrişarea masivă pădurilor tropicale şi a altor păduri;
 emisiile de metan provenite din sectorul zootehnic, din arderea lemnului şi a
combustibilii fosili sau emanate de vegetaţie şi de procesele de descompunere organică;
 emisiile de oxizi de azot rezultate din arderea combustibililor fosili, arderea
lemnului, materiale fecale provenite de la oameni şi animale;
 ozonul din troposferă - moleculele de ozon care cad din atmosferă intră în reacţie
cu poluanţi ca metan, bioxid de carbon şi nitrogen, care provin în principal de la
autovehicule.
Consecinţele efectului de seră se concretizează în topirea gheţarilor şi creşterea nivelului
apelor mărilor şi oceanelor, inundaţii, schimbări climatice (în regimul precipitaţiilor, al
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

vânturilor), deplasarea zonelor climatice şi de vegetaţie. Inundaţiile reprezintă una dintre

problemele majore ale viitorului, deoarece nivelul mărilor creşte. În acest climat variat, recoltele
nu vor mai putea creşte, iar apa din precipitaţii nu va putea fi absorbită în timp util. Plantele şi
animalele vor avea greutăţi de adaptare la noile condiţii, unele specii fiind obligate să-şi schimbe
habitatul.
În România, emisiile principalelor gaze cu efect de seră (bioxid de carbon, metan şi protoxid
de azot) s-a diminuat aproape continuu, începând cu anul 1989, aşa cum se poate observa din, o
tendinţă uşoară de creştere remarcându-se în ultimii cinci ani în cazul bioxidului de carbon.
În ceea ce priveşte nivelul cumulat al tuturor gazelor cu efect de seră (CO2, CH4, N2O, H2O,
PFC, HFC şi SF6) emise de activităţile antropice din România, exprimat în mii tone echivalent
carbon, se constată că acesta se află, începând din anul 1990, sub nivelul impus de Protocolul de la
Kyoto.
Sectoarele care contribuie major la emisia gazelor cu efect de seră în România sunt: industria
energetică, industria prelucrătoare, industria chimică, agricultura şi gospodărirea deşeurilor.

2.2. Modificarea climei

Clima planetei pe care trăim este un fenomen dinamic şi se află în continuă transformare încă
de la formarea Terrei. Fluctuaţiile periodice ale temperaturii şi precipitaţiilor sunt consecinţe
normale ale acestei transformări. Există însă evidenţe ştiinţifice care presupun că modificările
climatice actuale sunt mai accentuate decât cele produse din cauze naturale.
Unele gaze din atmosferă (vaporii de apă, bioxidul de carbon, ozonul, metanul, bioxidul de
azot şi unele tipuri de clorofluorocarburi - CFC) împiedică disiparea căldurii produsă de pământ în
spaţiu, astfel că se produce o încălzire suplimentară a suprafeţei Pământului. În condiţii naturale,
vaporii de apă au cea mai mare contribuţie la producerea efectului de seră. Datorită vaporilor de apă
din atmosferă, temperatura medie a Pământului este cuprinsă între -18 şi +15o C.
Fenomenul de încălzire globală a fost pus în evidenţă pentru prima dată în anul 1987. Cu cât
creşte viteza încălzirii globale, cu atât sunt mai reduse posibilităţile de apărare ale oamenilor şi ale
ecosistemului natural. Acest fenomen se datorează în primul rând emisiilor de carbon, care au
crescut foarte mult în ultimii ani. Astfel, în prezent concentraţia atmosferică a bioxidului de carbon
a atins cel mai înalt nivel înregistrat în ultimii 50 de ani.
În prezent, creşterea temperaturii este majoră în ceea ce priveşte valorile minime, care cresc
cu o viteză de două ori mai mare decât cele maxime. Încălzirea este majoră în zonele urbane, atât
din cauza modificărilor suprafeţei terenului, cât şi din cauza consumului de energie care se produce
în zonele foarte dezvoltate.
Încălzirea globală este un bun exemplu legat de modul în care activitatea umană poate
degrada mediul la scara planetară.
Creşterea temperaturii determină efecte inevitabile şi la nivel meteorologic. Odată cu
creşterea temperaturii se intensifică şi fenomenul de evaporare, ceea ce înseamnă că, la nivel global,
accentuarea efectului de seră cauzează şi o creştere a precipitaţiilor şi o frecvenţă mai mare a
furtunilor puternice.
Calculele privind modificările climatice într-o anumită zonă prezintă o precizie mult mai mică
decât cele realizate la nivel global şi, în consecinţă, nu se pot face afirmaţii clare privind variaţiile
climatice regionale. Se poate spune că încălzirea conduce la reducerea umidităţii în diferite regiuni
tropicale, unde se vor manifesta fenomene frecvente de secetă.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

O ipoteză interesantă a fost formulată pentru condiţiile climatice viitoare ale Europei. Unii
cercetători susţin că topirea gheţarilor arctici, provocată de încălzirea globală, va determina o
intensificare a curenţilor oceanici proveniţi din Arctica, ceea ce va genera o deviaţie a curentului din
Golful Mexic, care în prezent atinge coastele Europei Occidentale. Pentru înţelegerea influenţei
acestui curent asupra climei europene, este suficient următorul exemplu: în luna decembrie,
temperatura din Normandia (Franţa) este de circa 0°C; în Canada, la aceeaşi latitudine se ating
adesea temperaturi de –30°C. Dispariţia efectului de încălzire datorat curentului din Golful Mexic,
ar putea conduce, în mod paradoxal, la o nouă glaciaţiune în Europa, într-o perioadă în care cea mai
mare parte a planetei se va confrunta cu un fenomen de încălzire.
S-a descoperit că, în timp ce cea mai mare parte a planetei se încălzeşte, regiunile supuse
depunerii emisiilor de sulf şi staniu se răcesc. Norii de sulfaţi atmosferici produşi de emisiile
industriale răcesc atmosfera, reflectând lumina solară în spaţiu şi atenuând efectul de creştere a
concentraţiei gazelor cu efect de seră.
Creşterea temperaturilor cauzată de încălzirea globală, provocată, la rândul ei, de creşterea
concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă, poate avea atât efecte directe, cât şi indirecte
asupra sănătăţii umane.
Statisticile privind mortalitatea şi cazurile de spitalizare arată că frecvenţa morţilor creşte în
zilele foarte calde, în special printre persoanele foarte în vârstă şi printre cele bolnave de astm. În
orice loc de pe planetă, prezenţa şi dispersia bolilor sunt puternic influenţate de clima locală. Ca
urmare, multe din bolile infecţioase, potenţial mortale, sunt răspândite numai în zonele mai calde.
Boli ca malaria, febra tifoidă, frigurile galbene şi encefalita şi-ar putea lărgi aria de răspândire, dacă
ţânţarii şi alte insecte purtătoare de viruşi ar găsi şi alte condiţii climatice la care s-ar putea
acomoda.
Temperaturile extrem de ridicate sporesc riscurile fizice ale persoanelor cu probleme cardiace.
Acestea sunt mai vulnerabile, deoarece la temperaturi mari, sistemul cardiovascular trebuie să
lucreze mai intens pentru menţinerea temperaturii corporale stabile. Clima mai caldă conduce şi la o
creştere a răspândirii problemelor respiratorii.
Temperaturile mai ridicate favorizează formarea şi creşterea concentraţiei de ozon la nivelul
solului. De asemenea, creşterea temperaturilor poate favoriza intensificarea poluării biologice a
apelor, favorizând proliferarea diferitelor organisme infestate. Mulţi cercetători susţin că fenomenul
de încălzire globală a planetei determină şi creşterea fenomenului de eutrofizare a apelor, cu toate
pagubele biologice, economice şi sanitare care decurg de aici. Eutrofizarea este un proces natural
sau artificial de îmbogăţire cu materii organice şi cu substanţe nutritive (nitraţi, fosfaţi etc.) a apelor
lacurilor şi a bălţilor. Prin acţiunea sa pe termen lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce
mai sărace în oxigen, distrugând în final fauna acvatică.
Creşterea temperaturii planetei poate provoca o serie de efecte asupra mediului de mari
proporţii. Aceasta înseamnă, implicit, o creştere a cantităţilor de apă evaporate din marile bazine
hidrografice, determinând creşterea corespunzătoare a cantităţii de vapori de apă din atmosferă,
ceea ce înseamnă o intensificare a regimului precipitaţiilor. O serie de cercetători susţine că în
ultima sută de ani, cantitatea de precipitaţii a crescut pe toate continentele cu circa 1%. Creşteri
importante ale cantităţii de precipitaţii se înregistrează în zonele situate la altitudini ridicate, în timp
ce în zonele tropicale aceste cantităţi s-au diminuat. Oricum, s-a remarcat creşterea intensităţii
ploilor şi a fenomenelor meteorologice mai violente (furtuni şi uragane), ceea ce a determinat în
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

ultima vreme o creştere a numărului de inundaţii şi intensificarea fenomenului de eroziune a

terenului.
Încălzirea globală presupune şi o topire semnificativă a gheţarilor. Gheţarii din Groenlanda şi
cei continentali se retrag continuu; chiar şi gheţarii din Antarctica au început să se topească.
Creşterea temperaturilor şi topirea gheţarilor determină şi o creştere a nivelului oceanului planetar,
care s-a ridicat în ultima sută de ani cu aproximativ 15-20 cm.
În schimb, în multe zone tropicale se asistă deja la o reducere a umidităţii solului şi, ca
urmare, a recoltelor agricole. De asemenea, în Europa multe zone se confruntă cu riscul de
deşertificare.
Toate aceste efecte se manifestă deja şi este de presupus că ele se vor agrava în cazul creşterii
în continuare a cantităţii de gaze cu efect de seră în atmosferă. În această situaţie, deşerturile s-ar
putea extinde în zone care în prezent sunt semiaride; pădurile, care reprezintă plămânii planetei, vor
înregistra o reducere semnificativă; întreaga populaţie care se află acum la limita subzistenţei nu va
mai avea la dispoziţie resurse de apă; oraşele din zonele litorale şi numeroase insule vor fi înghiţite
de mări şi oceane.
Efectele imediate ale încălzirii globale sunt:
 distrugerea sistemelor atmosferice şi oceanice;
 accentuarea extremelor meteorologice;
 efectele distrugătoare asupra pădurilor;
 creşterea frecvenţei şi intensităţii furtunilor;
 creşterea nivelelor mărilor şi oceanelor.
Pentru analizarea încălzirii globale sunt necesare determinări de temperatură la scara întregii
planete pe intervale mari de timp şi date privind concentraţia gazelor care produc efectul de seră.
Astfel de studii s-au realizat sistematic, începând din anul 1957, pentru bioxidul de carbon. Datele
de la sol sunt culese de la un mare număr de staţii, dar în prezent temperatura la suprafaţa
pământului este determinată şi cu ajutorul sateliţilor. Cele mai moderne studii privind încălzirea
globală se realizează utilizând probe de gheaţă din Antarctica. Pentru studiul detaliat al încălzirii
globale s-au alcătuit modele numerice care sunt procesate pe calculator sau se realizează analogii
geografice sau geologice. Există multe controverse în lumea ştiinţifică legate de efectele încălzirii
globale, dar multe idei sunt acceptate de toată lumea (schimbările de climă, modificarea nivelului
mării, schimbări geomorfologice, schimbări în agricultură, schimbări politice).
Astăzi, se pare că există posibilitatea schimbării climei planetei, deoarece activităţile
antropice au deteriorat compoziţia chimică a atmosferei. Emisiile antropice uriaşe de gaze cu efect
de seră determină o creştere a temperaturii terestre, ceea ce conduce la mutaţii profunde ale climei
atât la nivel planetar, cât şi local. Înainte de revoluţia industrială, omul emitea o cantitate redusă de
gaze în atmosferă, însă odată cu creşterea populaţiei, utilizarea combustibililor fosili şi defrişările
masive, aceste cantităţi au crescut mult, contribuind major la modificarea compoziţiei atmosferice.
Comitetul Interguvernamental privind Modificările Climatice (Intergovernmental Panel on
Climate Change, IPCC) susţine că temperatura medie a planetei a crescut cu circa 0,6°C din 1861.
De asemenea, pe baza tendinţelor actuale privind emisia gazelor de seră, se estimează o creştere a
temperaturii terestre cu 5,8°C până în anul 2100. Consecinţele schimbărilor climatice au implicaţii
semnificative asupra sănătăţii umane şi a integrităţii mediului. Clima influenţează decisiv
agricultura, resursele de apă, biodiversitatea, cererea de energie (pentru încălzire sau răcire) şi
întreaga economie.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

Pe termen mediu, se estimează o creştere a temperaturii planetei cu 0,5 - 2°C până în anul
2050, o creştere a nivelului precipitaţiilor şi o modificare a distribuţiei precipitaţiilor la diferite
latitudini, o creştere a frecvenţei furtunilor tropicale. De asemenea, se estimează creşteri ale
nivelului oceanului planetar, probabil cu 5 - 40 cm până în anul 2050.
Este mai greu de estimat care vor fi modificările ce vor apare la gheţarii din Arctica şi
Antarctica. O mare parte din gheţari se pot topi, ceea ce poate determina creşterea periculoasă a
nivelului mării. Creşterea temperaturilor poate determina şi o serie de schimbări geomorfologice.
Marile râuri vor fi puternic afectate de încălzirea globală, multe zone vor fi inundate iar eroziunea
în zonele de coasta se va accentua.
Activităţile antropice care contribuie la încălzirea globală sunt: producerea şi utilizarea
energiei (56%), emisiile de clorofluorocarburi CFC (17%), practicile din agricultură (15%) şi alte
utilizări industriale.
Toate aceste probleme ar fi dificil de soluţionat chiar şi pentru ţările occidentale, care dispun
de un patrimoniu economic şi industrial enorm. Multe din impacturile modificărilor climatice ar
putea fi soluţionate prin programe adecvate de protecţie a mediului înconjurător şi a sănătăţii
publice. În schimb, în ţările din lumea a treia, înăsprirea condiţiilor climatice ar provoca situaţii
sanitare şi sociale insuportabile. Creşterea cazurilor de boală, a foametei şi a conflictelor sociale
cauzate de sărăcie şi de condiţii de viaţă precare determină consecinţe inimaginabile, care sfârşesc
prin a se răsfrânge şi asupra ţărilor mai civilizate.
Efectele schimbărilor climatice au fost observate şi în România, cu precădere în ultimii ani.
Trecerea de la anotimpul rece la cel cald nu se mai face treptat, ci brusc, cu variaţii mari de
temperatură, ani foarte secetoşi fiind urmaţi de ani cu precipitaţii excesive. De asemenea, şi-au făcut
apariţia fenomene meteorologice neobişnuite pentru zona climatică în care este situată ţara noastră
(tornadele).
La conferinţa de la Rio de Janeiro asupra mediului şi dezvoltării din 1992, a fost adoptată
convenţia - cadru asupra schimbărilor de climă. Convenţia urmăreşte reducerea emisiilor de bioxid
de carbon şi a altor gaze de seră. Convenţia a fost ratificată de mai multe ţări, iar o parte din
măsurile ei au fost puse în practică. La Rio s-a stabilit şi principiul ca ţările în curs de dezvoltare să
fie sprijinite financiar de comunitatea internaţională prin diferite proiecte pentru punerea în practică
a convenţiei - cadru.

2.3. Ploile acide

Prin ploi acide se înţelege procesul de cădere din atmosferă a unor particule, gaze şi
precipitaţii acide. Dacă depunerile acide au loc sub formă de precipitaţii (ploaie, zăpadă, ceaţă,
grindină etc.) se vorbeşte despre o depunere umedă, în caz contrar, fenomenul constă într-o
depunere uscată. Ploile acide sunt cauzate în principal de oxizii de sulf (SO x) şi, într-o măsură mai
mică, de oxizii de azot (NOx), prezenţi în atmosferă atât din cauze naturale, cât şi din cauze
antropice.
Dacă nu intră în contact cu picăturile de apă, aceste gaze, dar mai ales particulele acide care se
formează din ele, ajung pe sol printr-o depunere uscată. Această depunere poate avea loc prin
diferite mecanisme, determinate de dimensiunile particulelor (prin impact şi gravitaţie), de starea
aerului la contactul cu suprafaţa pe care acestea cad şi de structura chimică şi fizică a acelei
suprafeţe. În orice caz, depunerile uscate determină formarea rapidă de acizi în sol.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

În cazul în care aceste gaze intră în contact cu apa atmosferică, acizii se formează înainte de
depunere. În prezenţa apei, oxizii de sulf se transformă în acid sulfuric, iar oxizii de azot se
transformă în acid azotic; ceea ce conduce la acidificarea precipitaţiilor. Ca efect, în multe zone ale
planetei se înregistrează precipitaţii cu valori pH mult sub cele normale (pH 5,5), cuprinse între 2 şi
5. Depunerea acizilor care se formează direct în suspensie sau pe sol provoacă acidificarea lacurilor
şi a cursurilor de apă, afectează vegetaţia (în special la altitudini ridicate) şi multe soluri forestiere.
De asemenea, ploile acide accelerează deteriorarea materialelor de construcţie, afectând astfel multe
clădiri, statui şi sculpturi care fac parte din patrimoniul oricărei naţiuni.
Înainte de a ajunge pe sol, oxizii de sulf şi de azot şi derivaţii lor, sulfaţii şi azotaţii, determină
o înrăutăţire a vizibilităţii şi afectează sănătatea publică.
Începând cu perioada revoluţiei industriale, cantităţile de oxizi de sulf şi de azot care ajung în
atmosferă au crescut mult, ca urmare a creşterii consumului de combustibili fosili. Ca urmare, s-a
înregistrat o creştere corespunzătoare a cantităţilor de ploi acide, fie sub formă de precipitaţii, fie
sub formă de depuneri uscate.
În general, cea mai mare parte a compuşilor pe bază de sulf se depun în 2 - 4 zile după emisie.
Cele mai intense depuneri se produc în regiunile în care există cantităţi mari de emisii, fiind, de
regulă, depuneri uscate de SO2. Diferite cantităţi de depuneri de compuşi sulfuraţi se constată şi în
regiunile caracterizate de precipitaţii abundente, cum ar fi zonele litorale şi muntoase.
Oxizii de azot rămân mai mult timp în atmosferă, motiv pentru care cantităţile de depuneri în
imediata apropiere a sursei de emisie sunt relativ reduse.
Mecanismul procesului de transformare în acizi a oxizilor de sulf şi de azot la contactul cu
apa este relativ simplu. În atmosferă, apa este prezentă sub formă de vapori, care prin condensare
formează picături de apă cu un pH de circa 7,0. Prin disoluţie, bioxidul de carbon (CO 2), prezent în
mod natural în atmosferă, produce acidul carbonic (H2O + CO2 → H2CO3), ceea ce determină o
reducere a pH-ului picăturilor de apă la valori de 5,5, adică la valori considerate normale.
În prezenţa bioxidului de sulf şi a bioxidului de azot, se formează acidul sulfuric (SO 3 + H2O
→ H2SO4), respectiv azotic (NO2 + H2O → HNO3), care sunt acizi puternici, determinând o
reducere a pH-ului la valori extrem de scăzute. De exemplu, în 1979, zăpada căzută în Virginia
occidentală (SUA) avea un pH de 1,7.
În ceea ce priveşte ploile acide, ţările mai afectate sunt acelea în care, prin acţiunea vânturilor
dominante, ajung poluanţi acizi emişi în alte ţări, manifestându-se astfel un impact transfrontalier.
Problema aceasta este gravă, de exemplu, pentru Canada, unde se formează ploi acide din cauza
activităţilor antropice din Statele Unite. În Europa, cele mai afectate sunt ţările scandinave, unde
pH-ul scăzut din majoritatea lacurilor a determinat dispariţia a numeroase specii vegetale şi
animale. În Germania, ca urmare a ploilor acide, peste 8% din întregul patrimoniu silvic a fost grav
afectat, dacă nu chiar compromis.
Ploaia acidă atacă zilnic clădirile şi monumentele, provocând pagube însemnate patrimoniului
cultural al unei ţări. Acţiunea corozivă se manifestă asupra celor mai diverse materiale, iar efectele
sale pot fi uşor vizibile, odată cu trecerea anilor. Ploile acide au o acţiune atât de tip coroziv, cât şi
una de distrugere mecanică şi spălare a materialelor friabile şi solubile în acizi. O importanţă
deosebită o are şi procesul de condensare a vaporilor de apă pe diferite suprafeţe, când poluanţii
aflaţi în aer se dizolvă în apă şi vin în contact direct cu materialele respective. În cazul în care
creşterea temperaturii favorizează apoi evaporarea apei, poluanţii se regăsesc pe aceste suprafeţe cu
o concentraţie mult mai ridicată, generând astfel pagube şi mai mari.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

Cele mai mari pagube produse de ploile acide se produc în cazul calcarului: acidul sulfuric,
prezent în apă corodează carbonatul de calciu transformându-l în sulfat de calciu, adică în gips.
Acest proces este favorizat de diferite substanţe cu rol de catalizatori, cum sunt pulberile, carbonul,
oxizii de vanadiu sau de fier, care sunt prezenţi adesea în smog.
Acidul sulfuric poate ataca chiar şi betonul armat, care este constituit dintr-o bază foarte
puternică (calcarul) şi un acid slab (acidul silicic). Acidul sulfuric se combină cu partea bazică a
betonului armat, tocmai pentru că aceasta este legată de un acid slab, rezultând astfel o reacţie de
sulfatare ce poate conduce la degradarea materialului.
Bioxidul de sulf atacă şi cărămizile şi tencuielile, ca urmare a reacţiei cu aluminatul tricalcic
din tencuielile de ciment, din care rezultă sulfoaluminatul de calciu. Procesul determină o creştere a
volumului, care are drept urmare dilatarea şi distrugerea tencuielii. De asemenea, şi ionii acidului
azotic pot ataca zidurile de cărămidă, prin solubilizarea calciului şi precipitarea sub formă de nitraţi.
Reacţia este însoţită de o dilatare volumetrică, al cărei rezultat este fărâmiţarea cărămizilor.
Şi metalele sunt supuse acţiunii corozive a acizilor sulfuric şi azotic. Poluarea cu SO 2 şi CO2
(cu formarea acizilor respectivi) corodează cuprul: se formează patina verde tipică, ce este
constituită din carbonaţi şi sulfaţi bazici de cupru. Acelaşi tip de coroziune are loc şi în cazul
bronzului, care este un aliaj de cupru, staniu şi zinc. În realitate, carbonaţii ar reprezenta un înveliş
protector, însă în prezenţa acidului sulfuric, oxizii şi produsele lor din corodarea cuprului
(carbonaţi, cloruri şi sulfaţi bazici) se transformă treptat în compuşi din ce în ce mai solubili. Acidul
sulfuric atacă şi fierul şi oţelul. Atunci când concentraţia bioxidului de sulf în atmosferă este foarte
ridicată, degradarea structurilor metalice este un proces continuu.
Ploile acide afectează întregul patrimoniu vegetal al planetei: în multe părţi ale Europei şi ale
Americii de Nord, precum şi în Brazilia, plantele sunt afectate mai mult sau mai puţin grav. Dacă nu
se modifică aceste tendinţe, în 10 – 20 de ani multe dintre pădurile lumii ar putea fi complet
distruse, ceea ce va provoca expansiunea locală a fenomenului carstic (adică, infiltrarea apei în
subsol), secetă, deşertificarea progresivă a solului, creşterea riscului de producere a inundaţiilor şi
modificări ale climei. Agresiunea ploilor acide asupra plantelor se produce în două moduri:
afectarea directă a frunzelor şi/sau modificarea compoziţiei chimice a terenului. Frunzele sunt
părţile de plantă cele mai expuse şi mai vulnerabile la acţiunea poluanţilor din aer, reprezentând
sediul schimburilor de gaze. Prin intermediul stomatelor, gazele pătrund în interiorul frunzei, unde
se dizolvă în lichidul intercelular, ajungând apoi să se disperseze şi să se acumuleze în frunză până
la concentraţii toxice.
Efectele pe termen lung cele mai grave sunt cauzate de bioxidul de sulf. Poluarea cu bioxid de
azot este considerată minoră, întrucât acesta afectează vegetaţia numai la concentraţii mult mai
ridicate decât bioxidul de sulf.
Când poluanţii acizi (mai ales bioxidul de sulf) ating suprafaţa terenului sub formă de ploi sau
depuneri uscate, se produce şi o acidificare a solului. În teren se eliberează ionul aluminiu, care
substituie calciul din legăturile sale, rezultând o diminuare a aportului de nutrienţi, iar planta devine
vulnerabilă la atacurile insectelor, boli şi variaţii climatice excesive. Aceste fenomene se
evidenţiază în special în zonele unde stratul de sol are grosime redusă şi în regiunile unde plantele
sunt mai expuse intemperiilor (de exemplu, în zonele de munte).
În general, solurile calcaroase pot neutraliza direct aciditatea, datorită prezenţei carbonaţilor,
care permit menţinerea constantă a pH-ului; dar şi în acest caz, pe termen lung, capacitatea de
autoapărare a terenului scade şi solul se acidifică. Terenurile mai sensibile sunt cele formate din roci
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

cristaline, cum sunt granitul şi cuarţitul. În solurile formate din pulberi sau lipsite total de calcar,
poluanţii acizi determină o sărăcire a cestora, pe seama pierderii de ioni de calciu, magneziu,
potasiu şi sodiu. Ca urmare, în sol are loc schimbul de ioni de hidrogen eliberaţi de acizi cu aceşti
cationi, care pot fi solubilizaţi şi infiltraţi în subsol odată cu apa de percolare. Procesul determină şi
eliberarea în teren a ionilor metalici care rezultă, adesea toxici pentru plante. Reducerea drastică a
pH-ului provoacă eliberarea aluminiului trivalent, extrem de toxic şi determină şi compromiterea
multor procese microbiologice, printre care şi acela de fixare în sol a azotului molecular atmosferic.
Şi apele, atât cele de suprafaţă, cât şi cele subterane, sunt subiecte ale fenomenului de
acidificare, mai ales în zonele în care există soluri care nu pot contracara acţiunea poluanţilor acizi.
Fenomenul se manifestă mai ales în lacurile din Scandinavia, în partea de nord-est a Statelor Unite
şi în sud-estul Canadei. Consecinţele asupra organismelor acvatice pot fi atât directe (cele cauzate
de toxicitatea apelor), cât şi indirecte (cele cauzate de dispariţia vegetaţiei sau a prădătorilor mai
sensibili la aciditate, care constituie o parte din lanţurile trofice). Aciditatea lacurilor poate conduce
la modificarea populaţiei de diatomee şi de alge brune şi poate altera atât distribuţia, cât şi
varietatea ihtiofaunei: evoluţia embrionară a unor peşti este blocată la valori ale pH-ului mai mici
de 6, în timp ce la un pH mai mic de 5, încetează reproducerea majorităţii speciilor de peşti şi încep
să dispară unele specii, înainte de toate somonul şi păstrăvul.
Ploile acide nu reprezintă un pericol direct pentru sănătatea umană. Mersul printr-o ploaie
acidă sau chiar înotul într-un lac cu apă acidă nu sunt mai periculoase decât într-o apă normală. În
schimb, pot să apară efecte negative asupra sănătăţii pentru cei care folosesc alimente provenite din
ape acide, cum ar fi peşti care au acumulat în corp cantităţi mari de metale toxice (aluminiu,
mangan, zinc, mercur, cadmiu) eliberate din sol şi ajunşi în apă prin efectul acidificării.
Problemele mai grave sunt provocate de poluanţii care determină ploile acide (bioxidul de sulf
şi oxizii de azot). Aceste gaze interacţionează în atmosferă, formând particule de sulfaţi şi nitraţi,
care pot fi transportaţi la distanţe mari de către vânt; aceste particule pot fi apoi inspirate, ajungând
în plămâni. Particulele mai fine pătrund în clădiri, contribuind astfel la înrăutăţirea microclimatului.
Multe studii ştiinţifice au evidenţiat o relaţie între nivelul ridicat al particulelor fine din aer şi
patologia sistemului circulator şi respirator (apariţia unor boli ca astmul şi bronşita).
Emisiile de oxizi de azot reprezintă o problemă serioasă pentru sănătate, deoarece pot
reacţiona cu compuşii organici volatili, determinând formarea ozonului (un compus a cărui prezenţă
este asociată cu creşterea cazurilor de astm şi emfizem) şi alţi poluanţi secundari.
Sulfaţii şi nitraţii care se formează în atmosferă ca urmare a emisiilor de bioxid de sulf şi oxizi
de azot contribuie în mod determinant la reducerea vizibilităţii. De exemplu, în zonele foarte
industrializate, precum şi în zonele limitrofe acestora, particulele de sulfaţi sunt responsabile în
proporţie de 50-70% de acest fenomen.
Sintetizând, se poate spune că printre efectele extrem de nocive ale ploilor acide se numără:
 spălarea solului de substanţele nutritive necesare dezvoltării arborilor, determinând
astfel moartea pădurilor;
 punerea în libertate a aluminiului existent în sărurile minerale din sol, care reduce
aprovizionarea rădăcinilor plantelor cu calciu încetinind dezvoltarea lor;
 distrugerea descompunătorilor din sol, rupând astfel un ciclu ecologic important în
asigurarea circulaţiei substanţelor minerale necesare plantelor;
 favorizarea extragerii substanţelor nutritive din frunzele copacilor;
 favorizarea absorbţiei elementelor minerale;
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

 degradarea clădirilor, construcţiilor, monumentelor etc.;

 riscuri privind sănătatea populaţiei.
În România, emisiile de bioxid de sulf s-au redus continuu în perioada 1995 – 2001, de la
aproximativ 1,085 milioane tone în 1995 la 839,6 mii tone în 2001. Cele mai mari cantităţi de
bioxid de sulf (circa 72%) sunt emise ca urmare a activităţilor desfăşurate în sectorul energetic,
acestea urmând să se reducă prin utilizarea instalaţiilor de desulfurizare.
De asemenea, şi emisiile de oxizi de azot s-au redus în intervalul 1995 – 2001, de la 407 mii
tone la 336 mii tone. În România, cea mai mare parte a acestor emisii rezultă din industria
energetică (aproximativ 35%) şi din transportul rutier (25%).
Emisiile de amoniac, generate, de regulă, de dejecţiile provenite de la fermele zootehnice şi de
utilizarea fertilizanţilor chimici în agricultură, au scăzut de la 210 mii tone în 1999 la 156 mii tone
în 2001, tendinţa descrescătoare fiind menţinută în continuare.
Pentru controlul ploilor acide, în România există o reţea de monitorizare, prin intermediul
căreia sunt supravegheate următoarele caracteristici: pH-ul, alcalinitatea (aciditatea),
conductivitatea, amoniţii, nitraţii, nitriţii, sulfaţii, clorurile, oxizii de calciu.

2.4. Problema ozonului

Problema ozonului poate fi studiată sub două aspecte:
 creşterea concentraţiei de ozon la nivelul solului;
 distrugerea stratului de ozon din stratosferă
2.4.1. Creşterea concentraţiei de ozon la nivelul solului
Ozonul (O3) este un gaz care rezultă în urma combinaţiei hidrocarburilor incomplet arse în
motoare sau rezultate ca produse secundare în diverse procese industriale cu oxidul de azot, în
prezenţa luminii naturale şi reprezintă una din noxele cele mai periculoase. Creşterea cantităţii de
ozon în troposferă (ozonul din troposferă este un component cheie în smogul fotochimic)
constituie o problemă comună a multor oraşe din lume, determinând o serie de efecte negative
asupra sănătăţii printre care:
 iritarea membranelor mucoase ale sistemului respirator;
 tuse, sufocare şi funcţionalitate diminuata a plămânilor;
 agravarea bolilor cardiace cronice, a astmului şi a bronşitei;
 afectarea clorofilei şi împiedicarea proceselor de fotosinteză;
 reducerea rezistenţei arborilor la îngheţ;
 epuizarea rezervelor de hrană ale plantelor.
2.4.2. Distrugerea stratului de ozon stratosferic
La nivelul stratosferei, la 10 – 15 km de suprafaţa Pământului, se găseşte un strat de ozon cu
un rol important pentru sănătatea planetei, acesta constituind un filtru natural pentru absorbţia
radiaţiilor solare ultraviolete, periculoase pentru organismele vii.
Stratosfera terestră conţine o concentraţie relativ ridicată de ozon, un gaz constituit din trei
atomi de oxigen, care reprezintă un adevărat ecran împotriva radiaţiilor ultraviolete (razele UV)
provenite de la soare. În fiecare an, în decursul primăverii din emisfera australă, concentraţia de
ozon stratosferic din zonele situate în imediata vecinătate a Polului Sud se diminuează din cauza
variaţiilor naturale. Din cauza poluanţilor emişi în atmosferă, începând cu jumătatea anilor 60,
diminuarea stratului de ozon a devenit tot mai intensă, astfel încât astăzi se vorbeşte despre
“găuri” în stratul de ozon. Efectul este o reducere generală şi graduală a ozonului în stratosferă.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

Problema este extrem de importantă, întrucât reducerea efectului de ecran al stratului de ozon
conduce la creşterea proporţiei de raze UV care ajung pe suprafaţa terestră. Expunerea excesivă a
omului la aceste raze determină un risc sporit al cancerului de piele, generat de o serie de mutaţii
produse la nivelul ADN-ului. Razele ultraviolete pot cauza o inhibiţie parţială a fotosintezei
plantelor, cauzând o încetinire a creşterii şi, în cazul plantelor cultivate, o diminuare a recoltei.
Razele UV pot diminua activitatea de fotosinteză a fitoplanctonului care reprezintă baza lanţurilor
trofice marine, cauzând un dezechilibru major al ecosistemelor oceanice.
Formarea celei mai mari părţi a ozonului din stratosferă are loc la o altitudine de 30 km,
corespunzător zonei ecuatoriale, unde există cele mai puternice radiaţii solare. Radiaţiile UV, cu o
lungime de undă mai mică de 242 nm, disociază oxigenul molecular în oxigen atomic, care,
datorită reactivităţii sale, se combină rapid cu o moleculă de oxigen, rezultând ozonul (O + O 2 →
O3). La rândul lor, moleculele de ozon absorb radiaţiile solare cu o lungime de undă cuprinsă între
240 şi 340 nm, ceea ce determină fotoliza, prin care se eliberează un atom şi o moleculă de oxigen
(O3→ O2 + O). Aceste procese asigură un echilibru dinamic, care menţine concentraţia de ozon
aproape constantă, ceea ce permite efectul de ecranare prin absorbţia unei mari părţi din razele
ultraviolete. Producţia globală de ozon prin acest mecanism este de circa 4000 tone/secundă.
Din zonele ecuatoriale, ozonul este transportat spre poli de către vânturile asociate ciclonilor
care se găsesc deasupra polilor. Observaţiile terestre şi satelitare au permis evaluarea distribuţiei
medii a ozonului total în funcţie de latitudine şi de anotimp. De fapt, se măsoară înălţimea
coloanei de aer în care este prezent ozonul, de la suprafaţa terestră până la apogeul atmosferei, în
unităţi Dobson (DU – 100 DU indică o coloană de ozon cu grosimea de 1 mm). La tropice, nivelul
ozonului oscilează în decursul anului între 250 şi 300 DU, iar valoarea se menţine aproape
constantă, deoarece activitatea fotochimică nu se modifică în cursul anului, datorită intensităţii
constante a radiaţiei solare. La diferite latitudini, concentraţiile de ozon pot fi variabile. Valorile
maxime se găsesc la latitudini medii şi mari. În ceea ce priveşte variaţiile temporale, valoarea
maximă absolută corespunde începutului de primăvară la latitudini mari. În perioada de vară se
observă o reducere a ozonului, până la atingerea unui minim în perioada de toamnă. Variaţiile
concentraţiei de ozon în funcţie de longitudine sunt reduse şi se datorează, în principal, alternanţei
dintre uscat şi oceane. Cantitatea de ozon stratosferic poate varia şi mai mult, atât din cauze
naturale (ciclice sau ocazionale), cât şi ca urmare a poluării antropice.
Există o variaţie ciclică multianuală legată de activitatea solară, definită ca fiind ciclul solar.
Ciclul solar durează circa 11 ani şi presupune o fluctuaţie a ozonului de până la 1 - 2%. Un alt
fenomen este legat de alternanţa vânturilor stratosferice în fâşia intratropicală dinspre vest şi est,
care se manifestă bianual şi determină o variaţie cantitativă a ozonului de 2 - 4%. Oscilaţii anuale
importante (până la 40%) sunt legate de variabilitatea naturală intrinsecă, în timp ce fenomenele
cazuale, precum erupţiile vulcanice, pot provoca variaţii de până la 10%. De asemenea, pe tot
parcursul anului se pot produce variaţii cu durata de câteva zile, cauzate de condiţii meteorologice
particulare. Aceste variaţii pot fi de ordinul a 30 - 50%.
Pe lângă variaţiile ciclice naturale ale stratului de ozon, poluanţii generaţi de activitatea
antropică au determinat la nivelul întregii planete o diminuare graduală a stratului de ozon
stratosferic. Începând din 1979, la latitudinile cele mai populate ale globului terestru s-a observat o
diminuare anuală a coloanei de ozon de 5% la fiecare 10 ani.
În intervalul iarnă – primăvară, în emisfera nordică, între 60° si 80° latitudine, diminuarea
stratului de ozon a fost mai mare de 7,5% la fiecare 10 ani. În schimb, zonele ecuatoriale au
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

înregistrat o reducere de numai 1,8% la 10 ani, cel mai probabil ca urmare a efectelor erupţiei
vulcanului Pinatubo (1991).
Aşa numita “gaură de ozon” situată deasupra Antarcticii, apare periodic la începutul
primăverii, în lunile septembrie - octombrie, şi constă într-o subţiere bruscă (până la 60%) a
stratului de ozon, care durează câteva luni. După această perioadă, gaura nu se închide complet şi
în fiecare an are dimensiuni tot mai mari. Subţierea este mai accentuată în această zonă a planetei,
ca urmare a acţiunii determinante a gerului în procesul de degradare a ozonului. Recent a fost
evidenţiată o subţiere a stratului de ozon şi într-o mică zonă la Polul Nord, deasupra Mării Arctice,
ceea ce poate determina formarea unei alte găuri în partea opusă.
Diminuarea continuă şi graduală a ozonului din stratosferă este cauzată de prezenţa în
atmosferă a unui număr mare de compuşi chimici, care atacă ozonul. Aceste substanţe sunt
cunoscute în lume sub numele generic de ODS (Ozone Depleting Substances). Substanţele
distrugătoare de ozon sunt, în general, foarte stabile în troposferă şi se degradează numai în urma
unei acţiuni intense a razelor ultraviolete din stratosferă, iar atunci când se descompun, rezultă
atomi de clor şi de brom, care distrug ozonul.
Pentru exprimarea cantitativă a efectelor cauzate de compuşii care distrug ozonul stratosferic,
s-a introdus noţiunea de potenţial de distrugere a ozonului (ODP, Ozone Depleting Potential), un
indicator care se referă la amploarea fenomenului de distrugere a ozonului cauzată de un compus
ODS. Potenţialul de distrugere a ozonului se determină pe baza numărului de atomi de clor şi
brom prezenţi în moleculă, a “vieţii atmosferice” a compusului (timpul total de rămânere în
atmosferă, care variază de la câteva luni la mii de ani) şi a mecanismelor specifice implicate în
degradarea acestor compuşi. ODP este raportul dintre impactul unui compus chimic asupra
ozonului şi impactul cauzat de CFC-11, având aceeaşi masă cu cea a substanţei luată în
considerare. Altfel spus, ODP pentru CFC-11 este definit ca fiind egal cu 1.
Substanţele responsabile de subţierea stratului de ozon stratosferic sunt clorofluorocarburile
(CFC), compuşi constituiţi din clor, fluor şi carbon. Aceşti compuşi sunt utilizaţi de regulă ca
agenţi frigorifici, solvenţi şi agenţi de propulsie. Cele mai întâlnite clorofluorocarburi sunt CFC-
11, CFC-12, CFC-113, CFC-114 şi CFC-115. Potenţialul de distrugere a ozonului (ODP) pentru
fiecare din CFC citate este după cum urmează: 1; 1; 0,8; 1 şi 0,6. În ultimii ani, producerea de
clorofluorocarburi a fost abandonată pe baza acordurilor internaţionale.
Alţi compuşi implicaţi în fenomenul de distrugere a ozonului sunt hidroclorofluorocarburile
(HCFC), o categorie de compuşi chimici utilizaţi temporar pentru înlocuirea clorofluorocarburilor.
Aceştia conţin clor şi pot distruge stratul de ozon din stratosferă, dar într-o măsură mult mai mică
decât CFC. Au un ODP care variază în funcţie de compus între 0,01 şi 0,1. Şi producţia de HCFC
va trebui abandonată (în 2020 de către ţările occidentale şi în 2040 de către ţările în curs de
dezvoltare).
Halonii, cunoscuţi şi sub denumirea de bromofluorocarburi, sunt compuşi constituiţi din
brom, fluor şi carbon şi sunt utilizaţi ca agenţi extinctori, atât în extinctoarele fixe, cât şi în cele
mobile. Aceste gaze determină distrugerea stratului de ozon ca urmare a conţinutului de brom.
Bromul are un potenţial de distrugere a stratului de ozon mult mai mare decât al clorului, respectiv
10 pentru halogenul 1301 şi 3 pentru halogenul 1211 (studii ştiinţifice recente susţin că ODP este
chiar mai mare, 13, respectiv 4). Toţi compuşii care conţin carbon şi fluor şi/sau clor pot fi
încadraţi în categoria halonilor.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

Mai există şi alte substanţe implicate în degradarea ozonului: de exemplu, metilcloroformul şi

tetraclorura de carbon (solvenţi industriali) şi, până la urmă, toţi acei compuşi volatili care conţin
în structura lor atomi de clor sau brom, cum ar fi bromura de metil, o substanţă chimică mult
utilizată în agricultură ca deparazitant.
Prezenţa diferiţilor poluanţi produşi de către om a degradat în mare măsură mecanismele
naturale de formare şi degradare a ozonului stratosferic. Compuşii ODS din atmosfera înaltă
determină o degradare lentă, însă graduală a ozonului, mai vizibil deasupra Antarcticii. În această
zonă, de-a lungul iernii australe (în mai - iunie), Polul Sud se află scufundat complet în întuneric.
În stratosfera medie şi joasă apare astfel ca evidentă acţiunea unui curent puternic circumpolar,
numit vârtej polar, care izolează mase mari de aer poziţionate numai deasupra polului, care
datorită absenţei razelor solare şi a schimburilor termice devin tot mai reci. Când temperatura
atinge - 80°C, se formează nori de acid azotic trihidrat şi de apă cu un conţinut ridicat de acid
azotic (prezent în mod normal în stare gazoasă), care se numesc nori stratosferici polari (PSC,
Polar Stratospheric Clouds). Aceşti nori constituie suprafeţe catalizatoare ideale pentru iniţierea
unei serii complicate de reacţii, care determină descompunerea diferiţilor compuşi ODS şi
eliberarea moleculelor biatomice de clor (Cl2) şi brom (Br2). La începutul primăverii australe
(octombrie - noiembrie), acţiunea razelor solare determină dispersia norilor stratosferici polari şi
scindarea moleculelor biatomice de clor şi brom în atomi singulari cu o reactivitate înaltă.
Eliberarea bruscă a acestor atomi conduce la iniţierea unui lanţ de reacţii catalitice, care determină
degradarea ozonului şi apariţia aşa numitei “găuri de ozon”. Atomii halonilor (clor sau brom)
acţionează ca şi catalizatori, combinându-se în mod repetat cu molecule de ozon, formând o
moleculă de oxigen şi un monoxid (de exemplu: Cl + O3 → O2 + ClO). Monoxidul se combină
apoi cu un atom de oxigen, eliberând oxigen molecular şi un atom de halogen, care reîncepe
acelaşi proces (ClO + O → O2 + Cl). Printr-un astfel de ciclu repetitiv, un singur atom de clor sau
brom poate distruge sute de molecule de ozon, înainte de a fi neutralizat de către substanţe cum ar
fi metanul, peroxidul de hidrogen sau hidrogenul molecular. Chiar dacă bromul este mai puţin
prezent în atmosferă decât clorul, el este mai reactiv; moleculele volatile care conţin acest element
au un potenţial de distrugere a ozonului mai mare decât al altor substanţe de tipul CFC.
Acţiunea distructivă a substanţelor ODS, deşi acestea sunt prezente în toate zonele globului
terestru, este mult mai evidentă în zona antarctică, prin formarea norilor stratosferici polari.
Trebuie subliniat faptul că acţiunea ODS se manifestă oriunde în stratosferă, însă mai puţin vizibil,
întrucât acţiunea razelor solare stratosferice suportă întotdeauna eliberarea atomilor de clor şi
brom care servesc drept catalizatori în procesul de degradare a ozonului.
Gaura din stratul de ozon şi, în general diminuarea ozonului stratosferic, nu reprezintă un risc
imediat pentru sănătatea omului. Situaţia poate deveni dramatică în condiţiile în care intensitatea
fenomenului va creşte. Unele studii arată că o diminuare cu 1% a coloanei de ozon determină o
creştere a nivelului razelor ultraviolete la sol cu aproximativ 1,2%. Razele de acest tip pot produce
modificări ale moleculelor de tip ADN şi ARN, iar expunerea excesivă conduce la dezvoltarea
melanoamelor şi a altor tipuri de cancer de piele. Un alt efect posibil constă în provocarea
diferitelor interferenţe în reglarea mecanismelor sistemului imunitar. Efectul direct al
ultravioletelor se manifestă asupra retinei ochiului, provocând o serie de afecţiuni care se pot solda
cu orbire. Astfel de efecte s-au constatat în regiunile locuite din apropierea Polului Sud (Patagonia
şi Noua Zeelandă), zonele cele mai afectate de diminuarea stratului de ozon stratosferic.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 2

Primele semnale de alarmă privind impactul antropic asupra stratului de ozon au fost
formulate la începutul anului 1970, pornind de la emisia vaporilor de apă şi a oxizilor de azot din
motoarele supersonice a avioanelor şi rachetelor. În anul 1974 M. Molina şi F. Rowland au
demonstrat ca substanţele chimice de tipul clorofluorocarburilor sunt transportate în stratosferă
prin circulaţia maselor de aer şi pot avea acţiune distrugătoare asupra stratului de ozon. Mai mult
de 60 de ani aceste substanţe au fost utilizate ca agenţi frigorifici în frigidere şi climatizoare, ca
solvenţi, propulsori pentru amestecuri de aerosoli, la producerea spumelor din substanţe organice
expandate etc. Se consideră că durata de viaţă a celor mai răspândite clorofluorocarburi este de 50
şi respectiv 100 ani. În perioada anilor 1960-1970 rata de emisie în atmosfera a CFC-11 şi CFC-12
a crescut considerabil. S-a constatat, însă, că şi după reducerea fabricării şi emisiilor de CFC
(1986 - 1993), concentraţia acestora în atmosferă continuă să crească.
Îngrijorarea în legătură cu efectele distrugătoare ale diminuării stratului de ozon a condus în
anii '80 la apelul pentru acţiuni la nivel mondial privind stoparea producerii şi utilizării
clorofluorocarburilor şi a altor compuşi chimici utilizaţi în sectorul frigorific, pazei contra
incendiilor, la producerea solvenţilor, materialelor izolatoare şi aerosolilor, care contribuie la
epuizarea stratului de ozon.
Consecinţele diminuării ozonului stratosferic şi, implicit ale creşterii nivelului radiaţiilor
ultraviolete pot fi sintetizate după cum urmează:
 Asupra omului: arsuri şi diferite forme cancer de piele, cataracte şi alte boli ale
retinei, scăderea eficacităţii sistemului imunitar, agravarea incidentelor legate de bolile
infecţioase, arsuri grave în zonele expuse la soare;
 Asupra plantelor (toate speciile afectate la acelaşi nivel): afectarea fenomenului
de fotosinteză, micşorarea frunzelor plantelor, reducerea eficienţei schimbului de apă;
 Asupra ecosistemului acvatic: reducerea ratei de supravieţuire a ihtiofaunei,
reducerea producţiei de fitoplancton, reducerea capacitaţii reproductive la peşti, crabi,
amfibieni şi a capacitaţii larvare.
Ozonul stratosferic este monitorizat în România în staţiile amplasate în Timişoara şi Reşiţa,
care fac parte din reţeaua EUROAIRNET. În aceste staţii măsurătorile se efectuează în timp real,
utilizând metoda de referinţă prevăzută în Ordinul 592/2002, şi anume metoda fotometrică – UV.
Analizele datelor obţinute în cele două staţii de măsurare a ozonului în anul 2003 au condus la
următoarele concluzia că la Timişoara valorile concentraţiei s-a încadrat între 6,37 μg/m 3 – 90,78
μg/m3, iar la Reşiţa între 0,874 μg/m3 – 158,41 μg/m3, pragul de alertă fiind depăşit în luna august.
Concentraţia ozonului la sol este măsurată cu ajutorul unui analizor automat (Monitor Labs
ML 9812), model prevăzut cu o calibrare internă automată. Instrumentul de măsură folosit este
programat pentru o calibrare la fiecare 24 ore. Valorile concentraţiei ozonului la sol se încadrează
în limite normale în staţiile amplasate atât în zonele urbane poluate, cât şi în zone care ar putea fi
poluate ca urmare a circulaţiei maselor de aer pe distanţe mari.