IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr.

IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR ANTROPICE ASUPRA MEDIULUI

3.6. Transporturile
Una dintre activităţile antropice cu impact negativ major asupra mediului înconjurător şi
asupra sănătăţii umane este transportul, care reprezintă o sursă importantă de poluare a aerului. Din
acest motiv, în ultimele decenii relaţia dintre mijloacele de transport, care sunt surse mobile de
poluare a atmosferei, şi mediul înconjurător a devenit obiectul unor dezbateri de ordin ştiinţific,
tehnologic, medical, de amenajare a teritoriului, de politică de mediu, juridic, politică de stat etc.
Pentru o societate şi o economie care se află în plin proces de globalizare, mobilitatea reprezintă o
condiţie esenţială. Posibilităţile de transport comode şi ieftine reprezintă un factor important în
competiţia internaţională, care facilitează flexibilitatea pieţei de muncă, iar participarea la
mobilitatea socială conduce la creşterea calităţii vieţii.
În ultima perioadă se asistă la o creştere continuă a volumului transporturilor, ceea ce
determină presiuni tot mai mari asupra mediului înconjurător, în special în ceea ce priveşte
modificările climatice şi dispariţia speciilor. Pe plan european se înregistrează eforturi care au drept
obiectiv stoparea acestor tendinţe, însă rezultatele se rezumă, în cel mai bun caz, la reducerea ratei
acestei creşteri.
Unul dintre obiectivele importante ale politicii Uniunii Europene privind transporturile este
acela de a disocia rata de creştere a volumului transporturilor de dezvoltarea economică, obiectiv
care nu a fost încă atins. Volumul de transport creşte constant, urmărind ritmul dezvoltării
economice sau chiar depăşindu-l. Însă dezvoltarea are nevoie de transport, iar transportul are nevoie
de energie. Necesarul de energie pentru transport reprezintă o parte însemnată din necesarul total de
energie al unei ţări: în ţările aparţinând Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OECD) acest necesar este de aproximativ 33%, în ţările în curs de dezvoltare însă necesarul de
energie pentru transporturi este mult mai redus – în India în jur de 12%, în Nigeria şi China sub
10%. În ţările OECD se consumă circa 62% din uleiurile minerale în sectorul transporturilor, în
timp ce în celelalte ţări acest procent este de 49%.
Pentru evaluarea relaţiilor dintre transport şi mediul înconjurător sunt necesare analize care să
stabilească influenţa transporturilor asupra unora dintre indicatorii de durabilitate a mediului
înconjurător: randamentul energetic, emisia de gaze cu efect de seră, emisia poluanţilor atmosferici
şi creşterea ponderii infrastructurilor de transport. În acest sens trebuie stabilită contribuţia
activităţilor de transport la consumul de energie cu efecte asupra calităţii mediului, la emisiile de
bioxid de carbon, la emisiile de oxizi de azot, la emisiile de oxizi de sulf, precum şi la luarea în
folosinţă a terenurilor pentru construirea infrastructurilor. De asemenea, este interesant de studiat
care sunt efectele măsurilor impuse de politicile de mediu în sectorul transporturilor.
La nivelul Uniunii Europene, în perioada anilor ‘90, s-a înregistrat o dezvoltare intensă a
transporturilor rutiere şi aeriene. Cea mai rapidă dezvoltare a fost cea a transportului aerian, care a
avut o rată de creştere anuală de peste 5%. În acest timp, transportul feroviar, transportul rutier de
călători şi navigaţia au înregistrat o stagnare sau chiar un declin.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

Traficul rutier afectează mediul în principal prin eliminarea de noxe, dar şi ca urmare a
creşterii numărului de autovehicule. În mod ideal, în procesul de combustie produsele petroliere ar
trebui să se transforme în bioxid de carbon şi vapori de apă, care sunt gaze netoxice. Însă în
produsele petroliere mai rămâne o parte din impurităţile conţinute în petrolul nativ, cum sunt
compuşi ai sulfului şi azotului. Din cauza aditivilor adăugaţi în benzină şi a faptului că motoarele nu
asigură combustia completă, 3 până la 25% din combustibilul petrolier nu se transformă în bioxid
de carbon şi vapori de apă, ci în oxid de carbon, hidrocarburi aromatice nesaturate şi policiclice,
radicali ai acestora, precum şi diferite produse ale oxidării lor cum sunt peroxizii, aldehidele etc. O
parte din azotul din aer, ajuns în cilindrii motorului, se oxidează parţial, formând diferiţi oxizi de
azot. La aceştia se adaugă şi oxizii de sulf, formaţi prin oxidarea compuşilor de sulf din
combustibil.
O parte din emisiile provenite din transportul rutier ajung în atmosferă sub formă de aerosoli,
particule solide sau lichide foarte mici, invizibile pentru ochiul omului (funinginea, sărurile de
plumb, vapori de hidrocarburi etc.). Astfel, masa particulelor aerosolice în atmosfera urbană este de
până la 200 ori mai mare (20 mg/m3) decât în aerul de la suprafaţa oceanului (0,1 mg/m 3). Impactul
indirect al acestora se referă la: modificarea funcţiilor atmosferei, menţinerea unei temperaturi mai
ridicate în mediul urban, ceea ce provoacă reducerea umidităţii relative cu 2 – 8%; formarea mai
frecventă a norilor de asupra oraşelor, crescând astfel cantitatea de precipitaţii atmosferice cu 5 – 10
% şi numărul de zile ceţoase iarna cu 30 – 100%; modificarea balanţei radiaţiei solare, reducerea
vizibilităţii.
Un rol important în formarea smogului fotochimic îl au oxizii de azot, care se formează
inevitabil în procesul combustiei din cilindrele motoarelor cu ardere internă. Aceştia, sub influenţa
razelor solare trec prin aşa numitul ciclu fotolitic, în urma căruia în aer se formează monoxidul de
azot, oxigen atomic şi ozon. Toţi aceşti oxidanţi influenţează nociv nu numai organismul uman, ci şi
întreaga vegetaţie din zonă.
Oxizii de sulf conţinuţi în gazele de eşapament ale automobilelor, pe lângă faptul că participă
la afectarea căilor respiratorii, mai participă la acidificarea mediului (prin transformarea în acid
sulfuric), fenomen cu impact negativ asupra vegetaţiei , construcţiilor, instalaţiilor.
Emisiile de poluanţi atmosferici nocivi provenite de la mijloacele de transport rutiere au
înregistrat o reducere în statele Uniunii Europene, reducere care se explică pe seama impunerii unor
standarde care de la începutul anilor 90 au devenit din ce în ce mai severe. Astfel, emisiile de
substanţe poluante au scăzut cu 24 % până la 35 %, iar această tendinţă se menţine şi în prezent. Cu
toate acestea, în zonele urbane există încă mari probleme legate de poluarea aerului cauzată de
transportul rutier, ceea ce impune măsuri suplimentare pentru reducerea gradului de expunere a
locuitorilor oraşelor la acţiunea substanţelor poluante dăunătoare sănătăţii.
Cu toate că, aşa cum s-a arătat, autovehiculele rutiere generează poluare într-o măsură tot mai
redusă, emisiile de gaze de seră provenite din sectorul transporturilor sunt în continuă creştere.
Aceasta deoarece reducerea emisiilor specifice de bioxid de carbon provenite de la automobile, a
fost mai mult decât compensată de creşterea volumului transporturilor. Rezultatul este o creştere
netă de aproximativ 20 % a emisiilor de CO2 provenite de la transportul rutier.
Aviaţia are o contribuţie însemnată în ceea ce priveşte emisiile de bioxid de carbon. Se
presupune că în urma ratei ridicate de creştere a transportului aerian, impactul său asupra
modificărilor climatice îl va depăşi în curând pe cel al autovehiculelor de pasageri. Estimările arată
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

ca până în anul 2030, impactul transportului aerian asupra climei va fi dublu faţă de cel al
transportului rutier de pasageri.
Orientarea spre moduri de transport mai durabile necesită mijloace de transport mai eficiente
din punct de vedere energetic şi mai puţin dăunătoare pentru mediu şi sănătatea publică. Deşi are un
impact puternic asupra nivelului de zgomot, transportul feroviar este un mod de transport ecologic
şi una dintre cele mai eficiente măsuri în vederea reducerii poluării, aducând rezultate pozitive atât
pe termen scurt, cât şi pe termen mediu. Transportul pe cale ferată necesită un consum redus de
energie şi generează cantităţi mici de emisii directe, raportat la numărul de persoane sau de mărfuri
transportate.
Un impact major generat asupra mediului înconjurător de activitatea de transport este cel
asupra habitatului şi biodiversităţii, prin utilizarea directă a terenurilor, perturbările cauzate de
zgomot şi lumină, poluarea aerului şi fragmentarea peisajului. Pe măsură ce infrastructura de
transport se extinde, tot mai multe zone naturale protejate vor fi supuse acestei presiuni. În medie,
aproximativ jumătate din zonele protejate din Europa sunt deja afectate de transporturi. Există
diferenţe regionale foarte mari, strâns legate de variaţiile densităţii populaţiei, însă transportul are
un impact semnificativ chiar şi în cele mai îndepărtate zone din regiunea arctică.
Relaţia „transport - sănătate” este de mai mulţi ani ţinută în evidenţă de comunitatea mondială
şi cea europeană. Astfel, la prima conferinţă Europeană „Mediul şi sănătatea” a miniştrilor de mediu
şi sănătăţii, conferinţă ce a avut loc în 1989 în Frankfurt pe Main, printre priorităţile de mediu şi
sănătate s-au numărat şi:
 minimizarea impactului asupra mediului şi sănătăţii populaţiei a dezvoltării energetice,
transportului şi în primul rând a celui auto;
 asigurarea calităţii aerului atmosferic, reducerea poluării cu oxizi de fosfor şi azot, cu
oxidanţi fotochimici, cu substanţe organice volatile.
La cea de a treia conferinţă „Mediul şi sănătatea” (Londra, 1999) a fost adoptat un document
numit „Documentul pentru transport, mediul înconjurător şi protecţia sănătăţii”. În acest document,
este făcută publică îngrijorarea autorităţilor europene în legătură impactul negativ al transportului
rutier asupra sănătăţii.
În ceea ce priveşte evoluţia emisiilor de bioxid de carbon provenite din sectorul
transporturilor din România în perioada 1989 - 2003. Se poate observa din diagramă că tendinţa este
una crescătoare, motivul principal pentru aceasta regăsindu-se în creşterea numărului de
automobile. O tendinţă de reducere a acestor emisii se remarcă la nivelul anilor 1998 şi 1999, odată
cu introducerea unor norme mai severe calitatea combustibilului utilizat, a catalizatorilor şi
utilizarea pe scară tot mai largă a benzinei fără plumb.
La nivelul anului 2003, emisiile de bioxid de carbon din sectorul transporturilor din România
au fost de 11964,2 Gg CO2. La evaluarea emisiilor de diferiţi compuşi din sectorul transporturilor
(bioxid de carbon, metan, protoxid de azot, oxizi de azot, compuşi organici volatili, monoxid de
carbon şi bioxid de sulf) au fost luate în considerare aviaţia civilă, transportul rutier, transportul pe
cale ferată, navigaţia, precum şi sursele mobile din agricultură, silvicultură şi piscicultură (tabelul
nr. 3.4).
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

Tabel nr. 3.4 Emisii de gaze provenite din transport în anul 2003 (Gg)
CO2 CH4 N2O NOx SO2
Aviaţie civilă 109,92 0,000786 0,003147 0,47 0,04
Transport rutier 9612,46 1,5789 0,0805 95,95 13,26
Cale ferată 898,9 0,0619 0,0074 14,86 1,75
Navigaţie 347,59 0,02019 0,0029236 7,13 1,32
Alte mijloace de transport 995,36 0,07 0,01 16,76 1,4
Total 11964,23 1,731776 0,1039706 135,17 17,77

Cantitatea de emisii a fost estimată pe baza cantităţilor de combustibil utilizate, informaţia

primară fiind preluată din balanţa energetică naţională. Conform datelor raportate în balanţa
energetică, s-a împărţit consumul de combustibil pentru fiecare sector şi tip de combustibil. Astfel,
se estimează că în anul 2003 s-au înregistrat următoarele consumuri:
 benzină: 1% în aviaţie, 90% în transportul rutier şi 9% pentru sursele mobile din
agricultură, silvicultură şi piscicultură;
 motorină: 75% în transportul rutier, 12,5% transportul pe cale ferată, 4,5% în
transportul naval şi 8% pentru sursele mobile din agricultură, silvicultură şi piscicultură;
 aproape întreaga cantitate de combustibil greu şi întreaga cantitate de cărbune
raportate s-au utilizat în sectorul naval;
 numai 20% din întreaga cantitate de kerosen consumată a fost utilizată pentru aviaţia
civilă.
În sinteză, se poate afirma că activităţile legate de transportul de pasageri şi de mărfuri
afectează grav aerul prin emisii de gaze cu efect de seră; emisii de gaze care determină formarea
ploilor acide; emisii de gaze toxice; emisii de pulberi şi praf. Alte efecte ale transportului asupra
mediului înconjurător se referă la producerea zgomotului, producerea vibraţiilor, ocuparea şi
modificarea utilizării terenurilor, impact vizual şi ecologic şi nu în ultimul rând, producerea
accidentelor.
Printre soluţiile de minimizare a impactului generat de transport asupra mediului înconjurător
(în special a atmosferei) se menţionează:
Ø Transportul rutier
 utilizarea benzinei fără plumb;
 introducerea catalizatorilor pentru reducerea emisiilor de CO2, CO, NOx şi
hidrocarburi;
 creşterea temperaturii de ardere a combustibilului
Ø Transportul pe cale ferată – emisiile de gaze rezultate din transportul pe cale ferată
sunt nesemnificative comparativ cu transportul rutier, însă se impun măsuri de reducere a
zgomotului.
Ø Transportul aerian –se impun măsuri de limitarea a zgomotului şi a emisiilor
poluante.

3.7. Agricultura
Solurile agricole, cele care susţin producţia de alimente şi fibre, posedă o mare varietate de
funcţiuni ecologice, printre care se menţionează:
 creează o legătură între atmosferă, resursele hidrice şi sistemele geolitologice;
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

 filtrează substanţe de diferite naturi, dizolvate în apă, şi acumulează particulele aflate în

atmosferă;
 pot acţiona atât ca sursă de gaze cu efect de seră, cât şi ca un rezervor de carbon, ca
urmare a proprietăţii culturilor de a fixa bioxidul de carbon atmosferic şi de a-l
înmagazina în sol;
 reglează fluxul precipitaţiilor;
 se află în interacţiune cu clima, determinând tipul de cultură adecvat;
 influenţează utilizarea solului şi forma peisajului, constituind diferite tipuri de habitate,
asigurând diversitatea biologică, furnizând apă şi nutrienţi;
 creează condiţii pentru conservarea seminţelor şi pentru viaţa micro- şi
macroorganismelor animale;
 îndeplineşte funcţiuni sociale şi culturale importante.
Pe baza acestor consideraţii, se poate constata că relaţiile dintre mediul înconjurător şi
agricultură sunt extrem de complexe şi au o natură dublă:
 pe de o parte, agricultura suferă un impact negativ generat de diferite medii productive,
ilustrat prin competiţia privind utilizarea solului de către alte sectoare (industria,
infrastructurile de transport etc.); imisii de diferiţi efluenţi (solizi, lichizi, gazoşi) asupra
culturilor şi solurilor agricole; modificările climatice şi fenomene meteorologice extreme
(inundaţii, secetă, uragane etc.);
 pe de altă parte, agricultura este considerată, ca urmare a gradului de intensificare,
concentrare şi specializare pe care l-a atins în ultimele decenii, ca unul dintre principalii
responsabili de poluarea apelor, eroziune, poluarea şi acidificarea solului, intensificarea
efectului de seră, pierderea habitatelor şi a biodiversităţii, simplificarea peisajului etc.
Este însă la fel de adevărat că agricultura însăşi poate avea un rol pozitiv în realizarea unor
procese capabile să reducă poluarea şi degradarea mediului înconjurător şi în oferta de servicii de
tip turistic şi recreativ, istoric şi cultural şi poate contribui la ameliorarea climei locale şi a
modificărilor climatice globale.
Agricultura este poluată şi poluantă din cauza următoarelor activităţi specifice:
 folosirea îngrăşămintelor chimice;
 folosirea pesticidelor;
 irigaţiile;
 defrişările;
 desecarea mlaştinilor şi lacurilor;
 favorizarea eroziunii solurilor şi a declanşării alunecărilor de teren;
 păşunatul intensiv;
 deşeuri agricole şi zootehnice
Fertilizanţii contribuie într-o măsură importantă la dezvoltarea agriculturii moderne, dar
totodată, aceste substanţe chimice sunt responsabile de unul dintre cele mai grave impacturi asupra
mediului înconjurător generate de către agricultură. Producţiile ridicate, specifice agriculturii
intensive, reclamă cantităţi mari de nutrienţi pe care solurile, chiar şi cele mai fertile, nu le pot
asigura în totalitate, fiind necesar să fie completate prin fertilizare. O parte mai mare sau mai mică
din îngrăşămintele aplicate rămâne neconsumată de culturi, astfel încât acestea se pierd (mai ales
cele pe bază de azot) în anumite condiţii de sol, topografie şi climă, prin scurgerile de suprafaţă sau
cu apele de infiltraţie, existând astfel riscul de poluare a mediului acvatic.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

Intensitatea şi volumul pierderilor depind de mai mulţi factori, cum sunt: cantitatea, tipul,
epoca şi tehnicile de aplicare a îngrăşămintelor, intensitatea şi distribuţia precipitaţiilor, modul de
prelucrare a solului, tipul de cultură şi rotaţia culturilor practicată, modul de gestionare a
reziduurilor vegetale etc.
Acumularea fertilizanţilor în sol determină degradarea proprietăţilor fizice şi chimice ale
acestuia, ca urmare a unor mecanisme diferite de la un element la altul, în funcţie de numeroşi
factori, printre care:
 tipul de sol şi de cultură;
 sistemul de drenaj;
 dozele de fertilizant aplicate;
 modalitatea şi perioadele de fertilizare.
În special fertilizanţii pe bază de azot şi fosfor contribuie la contaminarea apelor de suprafaţă
şi a celor subterane, consecinţa fiind stimularea dezvoltării algelor şi apariţia fenomenului de
eutrofizare.
Stabilirea cantităţilor adecvate de azot sub formă de îngrăşăminte pentru diferite culturi este
relativ dificilă, din cauza numeroşilor factori care trebuie luaţi în considerare, printre cei mai
importanţi numărându-se necesităţile de azot ale culturilor şi cantităţile de azot asimilabil
disponibilizate de sol pe durata ciclului de vegetaţie.
Fosforul din îngrăşămintele aplicate pe sol are o mobilitate redusă, fiind reţinut în cea mai
mare parte sub forme reversibil adsorbite de pe coloizii solului. Din acest motiv, aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor are mai puţine restricţii legate de protecţia mediului. Pot să apară
probleme în cazul solurilor nisipoase, intens fosfatate, (prin infiltraţie în apa freatică) şi a terenurilor
în pantă, susceptibile de eroziune, când sunt posibile pierderi prin particulele de sol antrenate de
scurgerile de suprafaţă, dacă îngrăşămintele fosfatice au fost aplicate prin încorporare în primii 10
cm de la suprafaţa solului.
Pesticidele au un rol determinant în agricultura modernă, fiind utilizate în scopul distrugerii
culturilor de paraziţi (insecte şi acarieni) şi agenţi patogeni (bacterii, viruşi, ciuperci), pentru
controlul dezvoltării plantelor afectate şi pentru asigurarea obţinerii unor standarde înalte de calitate
a producţiilor agricole. Deoarece toate aceste substanţe folosite pentru distrugerea dăunătorilor sunt,
în general, substanţe toxice (în unele cazuri chiar cancerigene), utilizarea improprie sau neautorizată
a acestora poate conduce la riscuri majore pentru sănătatea oamenilor şi animalelor. Impactul
utilizării pesticidelor este mai mare decât în cazul fertilizanţilor, manifestându-se asupra
proprietăţilor fizice şi chimice ale solului, dar şi asupra micro- şi macrofaunei.
Practicile agricole neadecvate determină intensificarea impacturilor generate de activităţile
agricole şi sunt legate de:
 sărăcirea terenurilor în anumite substanţe nutritive, determinată de folosirea intensivă şi
repetată a aceloraşi tipuri de culturi;
 practicarea agriculturii intensive fără măsuri de protejare a solului;
 defrişările necontrolate;
 absenţa măsurilor de conservare sau protecţie a terenurilor, având ca urmare generarea
fenomenelor de eroziune
Irigarea culturilor în zonele unde există soluri cu regim hidric exudativ, este o măsură
agrotehnică de primă importanţă pentru asigurarea unor producţii corespunzătoare din punct de
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

vedere cantitativ şi calitativ. Aplicarea măsurilor de irigaţii fără un control riguros poate determina,
însă, un impact negativ asupra factorilor de mediu.
În primul rând, irigaţiile conduc la pierderi mari de apă prin sistemele de stocare, aducţiune şi
distribuţie, contribuind astfel la risipirea unei resurse naturale importante. Pe terenurile irigate, în
anumite situaţii, poate creşte riscul de poluare a apelor cu nitraţi prin antrenarea acestora în
profunzime. Cauzele care conduc la acest fenomen se referă, pe de o parte, la dozele mari de
îngrăşăminte care se aplică la culturile irigate (peste 50% din îngrăşămintele administrate sunt
răspândite în aer, apă şi sol, fără a ajunge la plante), iar pe de altă parte, la realizarea în sol a unor
condiţii optime de umiditate pe o perioadă mai lungă, ceea ce favorizează mineralizarea materiei
organice şi formarea de nitraţi.
Gravitatea riscului de poluare cu nitraţi a apelor depinde de o serie de factori, printre care:
cantitatea de nitraţi existenţi în sol, cantitatea de apă aplicată, metoda de irigare practicată,
caracteristicile solului (în special permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei), precum şi
cantităţile de nitraţi preluate de cultură. Cu cât solul este mai permeabil şi are o capacitate de
reţinere mai mică, cu atât riscul de poluare cu nitraţi este mai mare.
Printre efectele negative ale irigaţiilor se mai amintesc:
 creşterea nivelului apelor freatice (băltiri);
 suprasaturarea şi înmlăştinarea solurilor;
 salinizarea solurilor;
 favorizarea apariţiei unor focare de infecţie.
Eroziunea solului constă pierderea particulelor de sol ca urmare a acţiunii apei şi vântului.
Riscul de eroziune trebuie redus printr-un management adecvat. Intensificarea eroziunii conduce la
pierderea treptată a stratului superficial de sol şi astfel la reducerea fertilităţii solului prin pierderea
particulelor fine de sol bogate în nutrienţi. Eroziunea contribuie la creşterea riscului de producere a
inundaţiilor, prin intensificarea scurgerilor, blocarea drenurilor şi canalelor de drenaj.
Procesele erozionale se produc atunci când cantitatea de precipitaţii depăşeşte cantitatea de
apă pe care o poate absorbi solul, iar o parte din precipitaţiile căzute se scurge pe suprafaţa terenului
(scurgerea superficială). Precipitaţiile abundente se produc destul de des, iar riscul de eroziune a
terenurilor sub formă de ravene şi rigole este sporit atunci când intensitatea precipitaţiilor depăşeşte
15 mm/zi sau 4mm/oră.
Eroziunea eoliană afectează mai ales solurile nisipoase şi prăfoase, mai ales dacă nu sunt
acoperite cu vegetaţie. Dacă solurile sunt predispuse la eroziune şi sunt cultivate, atunci sunt
necesare măsuri de control şi de protecţie.
Printre alte cauze care determină probleme legate de mediul înconjurător, ca urmare a
desfăşurării practicilor agricole se numără noxele generate de maşinile agricole (gaze de eşapament,
zgomote, vibraţii, scurgeri şi pierderi de carburanţi pe sol, distrugerea structurii solului prin
compactare) şi păşunatul intensiv.
În afară de cele arătate anterior, sectorul agricol determină emisii de gaze cu efect de seră.
Emisiile directe provenite din sectorul agricol sunt emisii de metan şi protoxid de azot, iar cele
indirecte sunt emisii de oxizi de azot şi monoxid de carbon. Cele mai reprezentative surse de emisii
de gaze cu efect de seră din sectorul agricol sunt: fermentaţia enterică din ramura zootehnică (emisii
de metan generate de digestia animalelor ierbivore, în special a bovinelor), sistemul de management
al deşeurilor animale (deşeurile de la fermele de creştere a animalelor reprezintă o sursă de metan şi
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

protoxid de azot), cultivarea orezului (câmpurile de orez inundate sunt o sursă de producere a
metanului) şi arderea deşeurilor agricole.
În România, în ultimele două decenii s-a înregistrat o reducere substanţială a cantităţilor de
substanţe active (fertilizanţi şi pesticide) utilizate în agricultură.
Procesul erozional determinat de practicile agricole şi silvice s-a intensificat în ultimii ani în
România, ca urmare a unei exploatări neraţionale a fondului forestier şi a fondului funciar şi a
aplicării unui sistem tehnologic necorespunzător, în special pe terenurile aparţinând gospodăriilor
mici şi mijlocii.

3.8. Exploatarea resurselor de apă

3.8.1. Acumulările de apă
Construcţia unui dig reprezintă una dintre cele mai dificile intervenţii asupra teritoriilor şi
ecosistemelor, deoarece afectează mediul înconjurător în mod ireversibil, nu numai în limitele
viitorului lac de acumulare, ci şi în aval de acesta.
În amonte de barajul construit pentru bararea unui curs de apă se formează un lac de
acumulare, transformând astfel un habitat de apă curgătoare într-un habitat de apă cu o curgere
extrem de lentă, aproape stătătoare. Durata mare în care se realizează schimbul de apă în lacul din
spatele digului determină efecte negative asupra ecosistemului. Întreaga floră şi faună de pe
suprafaţa viitorului lac dispare, iar în acest fel este distrus rapid un ecosistem creat de natură de-a
lungul mileniilor. De asemenea, prin apariţia în zonă a unei oglinzi de apă de mari dimensiuni, este
posibilă apariţia unor modificări microclimatice.
În aval de baraj, există riscul de imposibilitate a asigurării debitului minim, care garantează
ecosistemului acvatic o evoluţie normală a proceselor fizice şi biologice.
Construirea marilor baraje poate conduce şi la o înrăutăţire a calităţii apei, ceea ce are drept
urmare o modificare substanţială a ihtioflorei şi ihtiofaunei.
Un alt impact al barării cursurilor mari de apă este reprezentat de riscul cedării barajelor,
fapt ce are consecinţe dezastruoase asupra mediului înconjurător şi a populaţiei din zonă (este deja
cunoscut cazul cedării digului de la Vajon din anul 1963).
Un impact major se manifestă asupra populaţiei care locuieşte în amonte de locul de
amplasare a barajului, în zona care urmează a fi inundată, populaţie care va fi strămutată.
În sinteză, se poate spune că cele mai grave forme de impact ale barării cursurilor de apă
asupra mediului se referă la:
 modificarea morfologică a cursului de apă, atât în amonte, cât şi în aval faţă
de punctul de construire a digului;
 modificarea calităţii apei;
 reducerea biodiversităţii, ca urmare a dispariţiei peştilor migratori şi a
plantelor acvatice;
 limitarea debitului de apă în aval;
 blocarea transportului de aluviuni, atât de necesare agriculturii;
 modificări ale nivelului hidrostatic al apelor subterane;
 strămutarea populaţiei care locuieşte în zonele care intră în raza de influenţă a
lacului de acumulare.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

3.8.2.Canale navigabile şi amenajări portuare

Canale navigabile
Lucrările de amenajare a unui canal navigabil sunt importante şi necesită folosirea unui parc
de utilaje complex ce cuprinde macarale plutitoare, graifere plutitoare, barje, utilaje terasiere
(buldozere, încărcătoare frontale) şi mijloace de transport rutiere.
Activitatea utilajelor reprezintă un factor potenţial de poluare a apei. Poluarea poate fi
rezultatul gestionării necorespunzătoare a deşeurilor de santină cu conţinut ridicat de produse
petroliere şi de alte produse periculoase rezultate din activitatea pe vase. Nu trebuie admisă
evacuarea acestor deşeuri de pe vase în apă. Deşeurile trebuie colectate în saci sau în butoaie şi
evacuate controlat pe uscat, unde urmează a fi sortate şi expediate la centre specializate de
neutralizare, tratare şi depozitare. Un volum important de lucrări este reprezentat de dragajele
prevăzute pentru calibrarea şenalului. Dragajele au un impact redus asupra calităţii apei,
nepermanent şi limitat ca spaţiu de manifestare. Activitatea dragelor provoacă în zona de lucru
creşteri ale turbidităţii apei şi resuspensia unor cantităţi de sedimente din patul albiei.
Cantitatea sedimentelor în suspensie rezultate din dragaj depinde de numeroşi factori, din care
pot fi menţionaţi tehnologia de dragare, natura sedimentelor, adâncimea şi viteza apei. Şenalele
navigabile trebuie menţinute, în special prin autodragare, şi trebuie să asigure adâncimea necesară
navigaţiei în condiţii de siguranţă.
Un trafic dens pe canalele navigabile are consecinţe negative greu de evitat, care se referă la
efectele morfologice ale valurilor produse de circulaţia vaselor sau convoaielor de nave. Valurile
produse de deplasarea convoaielor amplifică mult eroziunea malurilor. Contribuţia valurilor
generate de transportul naval la eroziunea totală a malurilor este foarte greu de precizat, însă
lucrările de regularizare compensează într-o oarecare măsură efectele acestora.
În concluzie, amenajarea şi exploatarea canalelor navigabile afectează în principal apa,
tipurile cele mai frecvente de impact fiind:
 afectarea suprafeţei albiei în porţiunile unde se efectuează lucrări de adâncire;
 modificarea regimului hidrologic şi hidrodinamic a cursului de apă, ca urmare a
lucrărilor efectuate şi a deplasării navelor;
 încărcarea apei cu diferite substanţe diluate sau compacte (creşterea turbidităţii), prin
tulburarea depunerilor aluvionare în timpul realizării şi exploatării canalului navigabil;
 poluarea apei cu diferite substanţe provenite de la navele care circulă pe canale;
 deversarea substanţelor poluante din depozitele temporare de pe maluri;
 distrugerea directă a organismelor bentosului de pe albia ce se adânceşte, ceea ce duce
la încetinirea proceselor de autoepurare a apei pe o perioadă lungă de timp.
Amenajări portuare
Porturile, fie că sunt industriale, comerciale sau turistice, au un impact complex asupra
mediului înconjurător şi, totodată, greu de controlat. Printre formele de impact caracteristice
amenajărilor portuare se numără:
 ocuparea şi degradarea zonelor litorale prin infrastructuri şi lucrări de protecţie,
delimitând mici golfuri în care schimbul de apă este redus, ceea ce favorizează poluarea;
 degradarea litoralului şi cauzarea fenomenelor de eroziune costieră, cu un întreg şir de
consecinţe dificil de estimat;
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

 afectarea echilibrului între apele dulci şi cele marine;

 poluarea tuturor factorilor de mediu, cauzată de vehicularea şi depozitarea substanţelor
toxice;
 apariţia deşeurilor solide, a substanţelor utilizate pentru curăţarea navelor, a substanţelor
organice şi a apelor reziduale;
 contaminarea sedimentelor marine cu metale, hidrocarburi, nutrienţi, bacterii, substanţe
chimice de sinteză.
Aceste fenomene nu pot fi studiate, evaluate şi luate în considerare în mod singular, ele având
o manifestare sinergică.

3.8.3. Alte lucrări de gospodărire a apelor

Derivaţiile influenţează calitatea şi turbiditatea apei, modifică morfologia şi determină
eroziunea patului albiei şi pot conduce la pierderi de habitat terestru şi acvatic şi pierderi de habitate
critice sau unice.
Sistemele de răcire utilizate în diferite procese industriale evacuează apa cu o temperatură mai
mare decât cea a receptorului natural, cu consecinţe negative pentru unele specii de floră şi faună
acvatică.
Alimentarea cu apă
Prelevarea apei din sursele subterane determină coborârea nivelului apelor freatice,
modificarea regimului hidrodinamic al apei, modificări ale calităţii apei subterane, modificarea
chimismului apei, antrenarea poluanţilor. În cazul prizelor de apă de suprafaţă se produc
următoarele efecte: modificarea vitezei apei, a bilanţului termic, a concentraţiei de substanţe
nutritive, colmatarea albiei etc., ceea ce generează un impact important asupra factorilor biotici, atât
ca distribuţie, cât şi ca diversitate.

3.9. Depozitarea deşeurilor

Cantitatea se deşeuri produsă de societatea modernă este imensă: 4 miliarde de tone de
deşeuri solide pe an numai în Europa, adică circa 5 tone pe an pe cap de locuitor. Producerea de
deşeuri are implicaţii majore sub două aspecte: pe de o parte, acestea pun în pericol sănătatea
umană şi mediul înconjurător, iar pe de altă parte, reflectă ineficienţa cu care societatea utilizează
resursele disponibile.
Deşeurile se împart în două categorii, în funcţie de provenienţa şi caracteristicile lor. Astfel,
există deşeuri urbane şi deşeuri speciale.
Deşeuri urbane
 deşeuri menajere provenite din zonele rezidenţiale;
 deşeuri nepericuloase provenite zonele rezidenţiale;
 deşeuri provenite din curăţarea şi întreţinerea străzilor;
 deşeuri vegetale provenite din zonele verzi (grădini, parcuri, cimitire);
Deşeuri speciale
 deşeuri din activităţile agricole şi industriale;
 deşeuri din demolări, construcţii, inclusiv deşeurile periculoase rezultate din
activitatea minieră;
 deşeuri din activităţi artizanale;
 deşeuri din activităţi comerciale;
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

 deşeuri din sfera serviciilor;

 deşeuri rezultate din activitatea de recuperare şi distrugere a deşeurilor,
 nămoluri menajere rezultate din activităţile de potabilizare şi epurare a apelor şi din
exploatarea apelor curgătoare;
 deşeuri spitaliceşti;
 utilaje şi aparaturi deteriorate şi uzate;
 mijloace de transport ieşite din funcţiune.
Impactul deşeurilor asupra mediului înconjurător se manifestă asupra tuturor factorilor de
mediu, cele mai întâlnite forme fiind următoarele:
 Asupra apelor prin deversarea directă a deşeurilor în apă sau prin exfiltraţii provenite
din depozitele de deşeuri.
 Asupra aerului atât prin emisiile de metan provenite din procesele de degradare a
substanţelor organice din componenţa deşeurilor, cât şi prin emisii de substanţe poluante
rezultate din instalaţiile de incinerare.
 Asupra solului prin deversări accidentale sau prin construirea unor depozite de
deşeuri necontrolate.
În întreaga lume există preocupări şi temeri privind impactul deşeurilor (în continuă creştere)
asupra mediului înconjurător. În ceea ce priveşte populaţia, multe persoane sunt îngrijorate de
modul în care deşeurile, în special cele industriale, le va influenţa viaţa şi sunt interesate de
următoarele probleme:
 Poluarea solului şi a apelor, cauzată de infiltrarea substanţelor contaminante din
depozitele de deşeuri în apele de suprafaţă şi în formaţiunile acvifere subterane. Depozitele
de deşeuri solide pot prezenta riscuri de apariţie a unor astfel de exfiltraţii, care conţin
adesea materii organice, amoniac, metale grele şi alte substanţe toxice, epurarea lor fiind
dificilă din punct de vedere tehnic şi, totodată, costisitoare.
 Emisiile de metan în atmosferă, care au un rol important în fenomenul de încălzire
globală. Amestecul exploziv de aer şi metan care se formează într-un depozit a fost de
multe ori cauza unor incendii şi explozii care s-au soldat cu victime şi pagube materiale
importante.
 Degradarea peisajului ca urmare a construirii depozitelor.
 Riscuri de alunecare spontană a depozitelor de deşeuri.
 Emisiile de dioxină rezultate din operaţia de incinerare a deşeurilor, care există în
absenţa unor tehnologii de incinerare mai eficiente (dar, în acelaşi timp, mai costisitoare).
 Cenuşile zburătoare rezultate din operaţia de incinerare a deşeurilor, periculoase
pentru sănătate.
 Compromiterea definitivă a zonelor contaminate, ca urmare a utilizării îndelungate a
instalaţiilor de incinerare a deşeurilor.
 Epuizarea resurselor naturale ca urmare a tendinţei de utilizare a unor cantităţi mari
de materii prime.
Obiectivul de utilizare durabilă şi raţională a resurselor impune, printre altele, o gestionare
corectă a deşeurilor, care trebuie să pornească de la faza de proiectare a unui proces tehnologic,
până la fabricarea, distribuţia şi consumul bunurilor produse.
Aceasta înseamnă, înainte de toate, o politică de reducere a cantităţilor de deşeuri rezultate din
procesele economice, încurajarea oricărei forme de recuperare, reutilizare şi reciclare a deşeurilor
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

(este de reţinut utilizarea deşeurilor în scopul obţinerii energiei prin incinerare, ceea ce trebuie să
stimuleze colectarea selectivă a acestora). Pe de altă parte, pentru cazul deşeurilor care nu pot fi
reutilizate şi trebuie distruse, este necesară realizarea unor instalaţii de incinerare care să fie dotate
cu cea mai bună tehnologie disponibilă, evitându-se astfel fenomene majore de poluare.
Priorităţile de acţiune în acest sens, vizând diferite faze de producere, prelucrare şi distrugere
a deşeurilor pot fi grupate după cum urmează:
 reducerea cantităţilor de deşeuri produse, precum şi a gradului lor de
periculozitate;
 reutilizarea şi reciclarea deşeurilor;
 recuperarea deşeurilor sub diferite forme (materiale, energetice);
 distrugerea deşeurilor în condiţii de siguranţă.
Printre instrumentele de realizare a acestor obiective de gestionare corectă a deşeurilor se
numără instrumentele economice (măsuri fiscale, stimulative sau coercitive, taxe ecologice etc.) şi
instrumentele de gestionare (planuri de gestionare a deşeurilor), acorduri între autorităţile publice şi
operatorii economici, monitorizarea modului de aplicare a normelor în vigoare.

3.10. Turismul
Turismul poate fi definit ca un ansamblu de fenomene, generate de deplasarea benevolă şi
temporară a indivizilor sau a grupurilor de indivizi spre locuri care nu reprezintă rezidenţe ale
acestora, în scopul recreerii şi/sau culturale. În general, motivaţiile turismului sunt acelea de
detensionare, comunicare sau acumularea de noi cunoştinţe.
Implicaţiile economice ale turismului sunt multiple: creează noi locuri de muncă şi
favorizează dezvoltarea infrastructurilor care lipsesc în multe locuri. Turismul reprezintă pentru
numeroase ţări domeniul care aduce cel mai mare aport produsului intern brut.
Turismul este un important consumator de spaţiu şi resurse naturale şi antropice, un generator
de schimbări la nivelul mediul înconjurător şi al economiei, determinând mai multe tipuri de efecte.
Analiza impactului turismului asupra mediului înconjurător, considerat ca şi cumul al tuturor
acestor efecte, pozitive sau negative, interesează deoarece se urmăreşte ca expansiunea turismului
să păstreze echilibrul ecologic, să evite suprasolicitarea resurselor, poluarea şi orice alte efecte
negative asupra mediului. Dezvoltarea ecologică a turismului în zone protejate vizează în principal
patru planuri:
 Economic, prin creşterea gradului de valorificare a resurselor, îndeosebi a celor mai
puţin cunoscute, pentru reducerea presiunii asupra celor mai intens exploatate.
 Ecologic, prin asigurarea utilizării raţionale a tuturor resurselor, reducerea şi eliminarea
deşeurilor, reciclarea lor, asigurarea conservării şi protecţiei mediului, scăderea procesului
de sustragere a terenurilor agricole şi forestiere din circuitul agricol şi silvic.
 Social, prin sporirea numărului de locuri de muncă, menţinerea unor meserii tradiţionale,
atragerea populaţiei în practicarea diferitelor forme de turism.
 Cultural prin valorificarea elementelor de civilizaţie, artă şi cultură deosebite, care
exprimă o anume identitate culturală şi dezvoltă spiritul de toleranţă.
Deşi la prima vedere activităţile turistice sunt poate cel mai puţin poluante, în timp ele pot
avea efecte nedorite, în special atunci când în dezvoltarea turismului în ariile protejate nu se ţine
cont de două condiţii fundamentale: respectarea capacităţii de încărcare ecologică şi particularităţile
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

fiecărei zone protejate. Evaluarea impactului negativ presupune cunoaşterea principalelor aspecte
negative ale dezvoltării turismului.
 Circulaţia turistică necontrolată (în afara traseelor marcate) poate conduce la distrugeri ale
solului şi vegetaţiei; perturbarea faunei şi declanşări de incendii.
 Fluxul turistic crescut generează perturbări asupra mediului; modificări în comportamentul
animalelor şi amplificarea formelor de poluare.
 Dezvoltarea excesivă şi neadaptată cerinţelor impuse de statutul de arie protejată determină
aglomerări de populaţie; supraîncărcarea cu elemente de infrastructură şi apariţia unor
stiluri arhitecturale nearmonizate cu cele existente.
 Lipsa dotărilor de folosire a energiei alternative, a reciclării şi epurării apelor utilizate, a
depozitării şi compostării gunoaielor în cadrul structurilor turistice de primire şi de
alimentaţie publică are ca efecte poluare fizică, poluarea apei, poluarea solului, poluarea
aerului.
 Absenţa amenajărilor specifice, destinate popasurilor şi campării determină degradarea
peisajului prin acumularea de deşeuri.
 Exploatarea intensivă a resurselor naturale cu valenţe turistice poate conduce la scăderea
gradului de atractivitate a acestor resurse.
 Practicarea braconajului, a pescuitului şi vânătorii necontrolate înseamnă scăderea
dramatică a efectivelor de faună sălbatică.
 Turismul automobilistic (parcarea şi circulaţia în locuri interzise, cu abatere de la
drumurile principale) generează poluare cu gaze de eşapament şi zgomot; distrugerea
florei; poluarea aerului.
Cunoaşterea dezavantajelor posibile ale activităţilor turistice asupra ariilor protejate este
deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât conştientizarea lor trebuie să conducă la acţiuni de
diminuare a acestor efecte negative care să sprijine dezvoltarea durabilă a oricărei forme de turism.
Impactul economic, socio-cultural şi ecologic negativ al turismului poate fi contracarat cu
ajutorul unor mijloace specifice, precum valorificarea echilibrată a tuturor resurselor naturale,
sisteme de depozitare şi reciclare a deşeurilor corespunzător normelor ecologice, interzicerea
activităţilor de exploatare a lemnului şi a braconajului neautorizate, reorganizarea activităţilor
turistice, dezvoltarea mijloacelor de transport non – poluare, etc.
Dezvoltarea turismului trebuie să se realizeze ţinând seama de criteriul durabilităţii, adică
trebuie să fie o dezvoltare ecologică durabilă pe termen lung, convenabilă din punct de vedere
economic, etic şi social pentru comunităţile locale. Dezvoltarea durabilă este un proces dirijat, care
prevede o gestionare globală a resurselor, în scopul asigurării rentabilităţii, permiţând salvarea
capitalului natural şi cultural. Turismul, ca un instrument potenţial de dezvoltare, poate şi trebuie să
participe activ la strategia de dezvoltare durabilă. Caracteristica unei gestionări corecte a turismului
este aceea de garantare a durabilităţii resurselor de care acesta depinde.
Durabilitatea turismului înseamnă, prin definiţie, că acesta integrează mediul natural, social şi
uman, respectă echilibrul fragil ce caracterizează multe zone turistice, în special micile insule şi
zonele naturale expuse riscului. Turismul trebuie să asigure o evoluţie acceptabilă din punct de
vedere al influenţei sale asupra resurselor naturale, a biodiversităţii şi asupra capacităţii mediului de
a suporta impactul şi produsele reziduale..
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 6

Diversitatea speciilor şi integritatea ecosistemului nu pot fi substituite sau înlocuite şi, din
acest motiv, un turism care ameninţă toate aceste valori este de neacceptat. Studiile de impact
asupra mediului reprezintă o necesitate esenţială pentru realizarea unui turism durabil.
Mediul în care trăiesc specii de floră şi faună fragile, rare sau pe cale de dispariţie trebuie să
fie protejat, asigurând astfel existenţa habitatului pentru aceste specii, prin împiedicarea impactului
şi permiterea regenerării terenurilor şi apelor care îl conţin. Aceste măsuri sunt valabile pentru
animalele terestre şi păsările din toate ecosistemele din fiecare continent, precum şi pentru cele ce
populează apele sau care trăiesc sub pământ. Pădurile, litoralele, apele curgătoare şi stătătoare
trebuie, de asemenea, supravegheate şi protejate. Este imperios necesar să existe inventarieri pentru
toate zonele fragile din punct de vedere ecologic, iar rezultatele trebuie comunicate şi organizaţiilor
care se ocupă de turism.
O nouă amenajare turistică trebuie să ţină seama de faptul că armonia creată de secole între
configuraţia terenului, vegetaţie, raportul între spaţiile libere şi cele închise, culori naturale
dominante este foarte fragilă şi uşor de distrus. Realizarea construcţiilor de agrement trebuie să
respecte o anumită proporţionalitate cu spaţiul şi să fie în concordanţă cu capacitatea de absorbţie a
mediului.
Ecoturismul este privit ca o formă de turism alternativ şi trebuie să includă spre definire
următoarele elemente:
 produsul are la bază natura şi elementele sale;
 managementul ecologic în slujba unui impact minim;
 contribuţia la conservare;
 contribuţia la bunăstarea comunităţilor locale;
 educaţie ecologică.
Ecoturismul reprezintă una dintre formele turistice cu cea mai mare tendinţă de creştere în
ultimii ani, cu precădere în ariile protejate. Prin promovarea acestei forme de turism, multe ţări ale
lumii care consideră că ariile protejate sunt o parte esenţială a ofertei turistice, au făcut ca turismul
în natură şi ecoturismul să reprezinte elemente importante ale industriei turistice.
Aplicarea ecoturismului ca model de dezvoltare a turismului, cu deosebire în zonele protejate
şi a principiilor sale are o dublă ţintă: pe de o parte valorificarea integrată a resurselor naturale şi
culturale de excepţie, cu îmbunătăţirea calităţii vieţii în comunităţile locale, iar pe de altă parte
satisfacerea motivaţiilor şi cerinţelor turiştilor în concordanţă cu conservarea mediului pentru
generaţiile viitoare. Dezvoltarea durabilă a turismului satisface necesităţile actuale ale turiştilor şi a
regiunilor ce constituie gazda acestora şi în acelaşi timp protejează şi sporeşte oportunităţile pentru
viitor. Este considerat un factor care conduce către un management al tuturor resurselor într-o astfel
de manieră încât necesităţile economice, sociale şi estetice pot fi satisfăcute conservând totodată,
integritatea culturală, procesele ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi sistemele de susţinere a
vieţii.