IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr.

IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR ANTROPICE ASUPRA MEDIULUI

3.3. Industria chimică

Industria chimică foloseşte în procesele tehnologice diverse materiale cum ar fi: fluide de
transfer termic, solvenţi, agenţi de răcire şi refrigeranţi. Aceste produse, după utilizare, ajung în
mediul înconjurător constituind deşeuri chimice, cu potenţial de risc major.
Multe industrii care folosesc solvenţi organici cu impact negativ mare în mediu sunt în
căutare susţinută de solvenţi alternativi care au performanţe caracteristice similare, dar un impact
mai scăzut asupra mediului. Refrigeranţii complet halogenaţi de tipul clorofluorocarbon (folosiţi
până de curând) au efecte negative majore asupra mediului, deoarece epuizează ozonul stratosferic;
mecanismul acceptat este cel în care radicalii liberi ai clorului catalizează conversia ozonului
stratosferic la oxigen atomic. Această situaţie a stimulat cercetările pentru descoperirea unor
substituenţi ai acestor fluide, mai siguri din punct de vedere al mediului. Deşeurile chimice cu grad
de risc pentru mediu conţin în general amestecuri complexe, multifazice (de exemplu apă, compuşi
organici şi electroliţi). O clasă de contaminanţi potenţiali o reprezintă compuşii organici volatili,
întâlniţi frecvent în apele reziduale, aceştia contribuind la poluarea apei şi a atmosferei.
Printre formele cele mai întâlnite de poluare a mediului înconjurător de către activităţile
industriei chimice se numără:
 emisii de reziduuri organice în apele de suprafaţă;
 emisii de metale grele;
 emisii de bioxid de sulf;
 emisii de oxizi de azot;
 emisii de compuşi organici volatili;
 emisii de pulberi.
Începând cu revoluţia industrială şi până în prezent, industria chimică a sintetizat şi produs un
număr mare de substanţe chimice, de multe ori în cantităţi imense. Multe dintre acestea sunt
utilizate pentru realizarea unei game bogate de produse. Se poate afirma că numărul exact de
substanţe chimice care se utilizează astăzi este necunoscut. În 1981, firmele din sector au fost
solicitate să identifice substanţele existente pe piaţă şi astfel a fost întocmit Inventarul european al
substanţelor chimice existente care cuprinde 100116 de titluri. Potrivit estimărilor, din aceste
substanţe se comercializează în prezent între 20000 şi 70000 şi anual apar pe piaţă câteva sute de
noi substanţe chimice.
O mare parte din substanţele chimice se regăsesc în produsele care ajung la consumatori, după
care revin în mediul natural sub formă de deşeuri, multe dintre acestea fiind periculoase pentru
sănătatea umană şi a mediului. Printre pericolele pe care le prezintă producţia sau utilizarea
substanţelor chimice se numără:
 explozii, incendii şi otrăviri;
 emisii în atmosferă;
 probleme legate de descompunerea lor.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Gravitatea impactului asupra mediului generat de către substanţele chimice a fost recunoscută
pentru prima dată în anii 70, când problemele de acest fel au început să fie percepute mult mai
responsabil atât de către clasa politic şi lumea ştiinţifică. Una dintre diferenţele faţă de anii 70
constă în faptul că astăzi există un interes major privind bunurile de consum, cuprinzând produsele
alimentare, care reprezintă pentru multă lume sursa principală de expunere la acţiunea substanţelor
periculoase.
3.3.1. Tendinţe în producţia de substanţe chimice
Din 1945 până în prezent, producţia mondială a industriei chimice a înregistrat o creştere
uriaşă, ajungând în anul 1995 la cantităţi de peste 400 milioane de tone. Potrivit estimărilor la nivel
internaţional, în 1994 costurile mondiale au fost de aproximativ 1540 miliarde USD, din care
jumătate a fost generată de Statele Unite ale Americii, Japonia şi Germania. Europa a contribuit la
costurile totale cu un procent de 38% (din care 33% revine Europei occidentale), fiind regiunea cea
mai mare producătoare de substanţe chimice din lume, urmată îndeaproape de Asia şi ţările din
Pacific (inclusiv Japonia).
Principalii beneficiari ai industriei chimice sunt industria chimică însăşi, industria
manufacturieră (în special industria cauciucului şi a maselor plastice), serviciile şi consumatorii
finali. Creşterea continuă a producţiei industriei chimice este determinată de două cerinţe majore:
 Necesitatea satisfacerii cererii de noi produse de consum, realizate pe baza unor
substanţe chimice noi.
 Necesitatea utilizării şi desfacerii produselor şi subproduselor din industria petrolului,
unde există o cerere din ce în ce mai mare de combustibili.
O rafinărie produce anual diferite cantităţi de subproduse ca benzenul, etilena şi propilena,
care sunt utilizate ca materii prime în industria chimică. De asemenea, clorul, ca subprodus în
procesul de fabricare a hidroxidului de sodiu şi cadmiul rezultat din procesul de rafinare a zincului,
sunt substanţe chimice utilizate în cantităţi mari de către industria de prelucrare.
Deoarece industria chimică utilizează ca materii prime subproduse rezultate din alte industrii,
problema impactului generat de aceasta asupra mediului poate fi analizată complet numai printr-o
evaluare integrată. De exemplu, în cazul reducerii cantităţii dintr-un material toxic într-o baterie (de
exemplu, cadmiul) trebuie să se ţină seama de faptul că această substanţă (rezultată oricum din
procesul de rafinare a zincului) trebuie să-şi găsească o altă utilizare sau să fie distrusă ca deşeu,
prin metode care ar putea avea impact asupra mediului mai mare decât cel generat de bateriile cu
cadmiu.
3.3.2. Metale grele
Metalele grele mai sunt cunoscute sub denumirea de poluanţi sistemici, datorită faptului că nu
au o funcţie biologică, dar după pătrunderea în organism determină leziuni specifice la nivelul
anumitor organe şi sisteme, chiar în concentraţii foarte mici.
Metalele grele cele mai periculoase pentru sănătatea umană sunt cadmiul, mercurul şi
plumbul. Cadmiul se utilizează pentru fabricarea bateriilor, în industria maselor plastice şi în
pictură. Mercurul se foloseşte atât pentru fabricarea bateriilor, cât şi în stomatologie. Plumbul are
consecinţele cele mai grave asupra mediului, fiind utilizat ca antidetonator pentru benzină. Toate
aceste metale sunt toxice pentru om şi au efecte negative chiar şi la concentraţiilor la care sunt
prezente în mod normal în natură. Potenţialul lor toxic poate creşte prin efectul de bioacumulare.
Principalele surse de poluare cu metale grele sunt:
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

 Cadmiu
 surse staţionare, care cuprind procese de combustie pe bază de cărbuni, petrol, gaze
naturale;
 surse mobile, reprezentate de mijloacele de transport pe bază de motorină.
 Mercur
 surse mobile - trafic pe bază de benzină;
 surse staţionare - centrale termice, turnătorii fontă, incinerarea deşeuri spitaliceşti.
 Plumb
 surse mobile - trafic;
 surse staţionare - procese industriale etc.
În prezent, emisiile de metale grele au scăzut mult şi se prevede o reducere şi mai accentuată
ca urmare a introducerii unor tehnologii performante şi a eliminării complete a benzinei cu plumb.
Faţă de 1965, emisiile de cadmiu şi plumb sunt diminuate cu aproximativ 65%. Emisiile de mercur
în atmosferă provin în principal din procesele de ardere a cărbunelui, din procesele de fabricare a
cimentului, din industria metalelor neferoase şi din instalaţiile de incinerare a deşeurilor urbane.
Produsele cu un conţinut mare de mercur care sunt supuse incinerării sunt bateriile, lămpile
fluorescente, termometrele şi amalgamurile folosite în stomatologie. În 1990, emisiile totale de
mercur în atmosferă, provenite din ţările care au aderat la programul EMEP au fost estimate la 462
tone, din care jumătate provin din industria energetică şi 38% din producţia industrială.
Cadmiul este foarte răspândit în Europa şi provine mai ales din surse difuze. Concentraţiile de
cadmiu se diminuează de la sud spre nord, cu unele puncte de maxim în zonele industriale. Multe
din fluviile europene sunt caracterizate de concentraţii ridicate de metale grele. În perioada 1991 –
1993, conţinutul mediu de cadmiu în fluviile poluate era de circa 50 de ori mai mare decât în
fluviile nepoluate, concentraţia de plumb de 9 ori, cea de crom de 11 ori, iar cea de cupru de 4 ori
mai mare.
Metalele grele pot determina impacturi transfrontaliere, înainte de a ajunge în subsol, în
sedimente marine sau de a fi absorbite de către floră şi faună.
La nivel local, forme grave de poluare cu metale grele generează industria minieră, industria
metalurgică şi alte instalaţii industriale. Furnalele construite în urmă cu 50 de ani în fosta Uniune
Sovietică au determinat apariţia unor adevărate deşerturi industriale, prin distrugerea vegetaţiei pe o
rază de 15 km. Analizele efectuate pe anumite specii de muşchi au demonstrat conţinuturi de nichel,
cupru şi plumb până la distanţe de 200 km de la instalaţiile industriale. În regiunea Murmansk,
concentraţia de cupru şi nichel în apele de suprafaţă pe o rază de 30 km de la cel mai mare furnal
depăşesc cu mult pragul admisibil de toxicitate pentru om. Ecosistemele şi cel puţin cinci surse de
apă din zonă au fost complet distruse.
Efectele prezenţei metalelor grele în ceea ce priveşte ecosistemele sunt vizibile în jurul
furnalelor şi a depozitelor de zgură metalurgică şi sunt asemănătoare fenomenului de acidificare. Nu
se cunosc exact efectele metalelor grele asupra ecosistemelor forestiere şi nici asupra ecosistemelor
apelor dulci şi costiere, însă există cu siguranţă o legătură directă între imisiile de metale grele şi
acidificarea şi eutrofizarea acestor ape. Concentraţiile mari de metale grele produc o creştere a
stresului fiziologic al florei şi faunei şi a vulnerabilităţii la infecţii.
Conţinutul de mercur în carnea peştilor, în special în Scandinavia, depăşeşte nivelul
acceptabil din punct de vedere al sănătăţii. Se estimează că în Suedia, apa din circa 40 000 de lacuri
conţine o cantitate de mercur ce depăşeşte valoarea limită de 0,5 mg/kg admisă pentru consum.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Un caz care demonstrează efectele produse de substanţele chimice toxice asupra

ecosistemelor marine este cel al stridiilor expuse la tributilstaniu (TBT). În anii 80, s-a descoperit că
stridiile din diferite localităţi prezentau anomalii de creştere, iar multe gasteropode sufereau de o
formă de hermafroditism. Stridiile şi gasteropodele cu aceste simptome se găseau în apropierea
porturilor, iar în ţesuturile lor exista o cantitate mare de staniu, provenit de la emailurile
antivegetative ale ambarcaţiunilor.
Emisiile de metale grele încep să scadă, ca urmare a eliminării plumbului din benzină, a
introducerii sistemelor mai eficiente de tratare a apelor reziduale şi de incinerare a deşeurilor, a
introducerii unor tehnologii mai curate în industria metalurgică şi a reducerii utilizării cadmiului şi
mercurului în sursele de poluare locală. Emisiile difuze ale acestor metale sunt mai greu de
gestionat şi rămân încă o problemă ce trebuie soluţionată. Rezultate mai bune se vor obţine atunci
când cele mai bune tehnologii disponibile vor intra în funcţiune în toate ţările. Efectele observate
asupra ecosistemelor marine, posibilitatea manifestării fenomenului de bioconcentrare şi nivelele
ridicate ale concentraţiilor de metale grele în anumite zone impun menţinerea unei atenţii deosebite
în ceea ce priveşte reducerea în continuare a acestor emisii.
3.3.3. Poluanţi organici persistenţi
Poluanţii organici persistenţi (POP) sunt prezenţi pe cuprinsul întregii planete şi se pot
acumula în ţesuturile umane şi animale, ca urmare dispersiei cauzate de vânt şi de curenţii oceanici
şi prin intermediul lanţurilor trofice. Aceştia sunt substanţe chimice foarte stabile, care se pot
acumula în lanţurile trofice biologice, cu un grad mare de risc asupra sănătăţii omului şi mediului
înconjurător. Principalele tipuri de poluanţi organici persistenţi sunt :
 pesticide organoclorurate: aldrin, dieldrin, endrin, clordan, hexaclorbenzen, mirex, toxafen,
DDT, etc.;
 substanţe sintetice: bifenili policloruraţi (aprox.129 compuşi);
 produse secundare: dioxina şi furanii.
Caracteristicile principale ale poluanţilor organici persistenţi, care le fac să fie extrem de
periculoase, şi efectele lor asupra organismelor vii, sunt :
 persistenţa - sunt foarte rezistente la degradarea fotolitică, chimică şi biologică
având următorii timpi de înjumătăţire: în apă > 2 luni; în sol: > 6 luni; în aer > 2 zile;
 sunt transportabili în mediu pe distanţe lungi de la sursă;
 bioacumularea - se depun în ţesuturile grase ale organismelor vii, prin intermediul
apei, hranei şi a aerului inspirat (factorul de bioacumulare este întotdeauna > 5 000);
 toxicitatea - sunt toxici pentru oameni şi animale producând dezechilibre ale
sistemului imunitar, endocrin, de reproducere şi au efecte cancerigene şi genotoxice.
Sursele de emisie ale poluanţilor organici persistenţi pot fi grupate în 3 categorii:
 Punctiforme - din activităţi industriale şi neindustriale de tipul:
 producerea fontei - cu emisii de hidrocarburi aromatice policiclice (PAH),
hexaclorbenzen, dioxină;
 producţia de oţeluri în cuptoare electrice;
 producţia continuă şi discontinuă de asfalt în mixere tip cuptor si în tambur rotativ -
cu emisii de benzo-a-antren, crisen, benzo-b-fluorantren, benzo-a-piren;
 conservarea lemnului - cu emisii de creozot;
 incinerarea deşeurilor spitaliceşti;
 utilizarea solvenţilor în activităţi gospodăreşti.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

 De suprafaţă - din activităţi agricole cum sunt:

 arderea miriştilor;
 aplicarea produselor fitosanitare
 Liniare - din transporturi în afara drumurilor publice (drumuri interioare în fabrici,
agricultură etc.).
Unii poluanţi organici persistenţi rezultă ca subproduse nedorite din activităţile antropice şi
sunt greu de identificat şi controlat. Alţii sunt produşi pentru anumite utilizări şi printre aceştia se
numără pesticidele şi produsele chimice industriale. Fabricarea şi utilizarea unor substanţe, care în
Europa occidentală au fost eliminate gradual, continuă în unele ţări în curs de dezvoltare,
reprezentând un pericol pentru biosferă nu numai în ţările producătoare, ci şi în Europa şi zonele
arctice, care pot fi contaminate prin intermediul comerţului şi a dispersiei globale.
Se impune, astfel monitorizarea acestora, în scopul protejării sănătăţii umane şi a mediului
înconjurător. Monitorizarea şi măsurile de protecţie adecvate obiectivul general al Convenţiei de la
Stockholm, adoptată de România prin Legea 261/2004, convenţie ce cuprinde următoarele
prevederi generale:
 măsuri de eliminare a evacuărilor datorită producţiei şi utilizării intenţionate;
 restricţionarea producţiei şi utilizării;
 măsuri de reducere şi eliminare a evacuărilor din producerea neintenţionată;
 măsuri de reducere şi eliminare a evacuărilor de la depozite şi deşeuri
Prin monitorizarea poluanţilor organici persistenţi se urmăresc următoarele scopuri:
 identificarea surselor de emisie în mediu;
 determinarea emisiilor şi măsurarea lor cantitativă;
 stabilirea priorităţilor în vederea reducerii şi eliminării emisiilor;
 evaluarea riscurilor privind sănătatea şi mediul;
 promovarea măsurilor de prevenire a poluării.
3.3.4. Soluţii de minimizare a impactului
Prezenţa difuză a substanţelor chimice şi efectele lor negative asupra sănătăţii omului şi a
mediului înconjurător impun rezolvarea acestor probleme la nivel politic. Iniţial, acţiunile politice în
acest domeniu s-au orientat înspre reducerea efectelor cauzate de poluarea acută şi de accidente
majore, de tipul exploziilor. Mai recent, atenţia a fost îndreptată asupra efectelor cronice şi a altor
pericole generate de sursele difuze şi de circulaţia transfrontalieră a acestor substanţe. În prezent, în
Uniunea Europeană există peste zece directive care stipulează controlul substanţelor chimice.
Impactul substanţelor chimice poate fi redus prin intervenţii în diferite puncte ale traseului lor
în mediul înconjurător. Necunoaşterea efectelor toxice potenţiale ale acestora şi progresul lent în
ceea ce priveşte metodologia de evaluare a riscurilor (care reprezintă baza pentru găsirea soluţiilor
de reducere) au determinat adoptarea unor măsuri centrate pe prevenirea utilizării şi expunerii la
substanţele chimice periculoase, în special în ceea ce priveşte controlul riguros în punctele de
utilizare şi tratare a deşeurilor. De asemenea, accentul s-a pus pe o singură substanţă cu o toxicitate
specifică unei grupe de substanţe chimice cu proprietăţi asemănătoare, aşa cum sunt poluanţii
persistenţi şi cei bioacumulabili.
Descoperirile şi inovaţiile nanotehnologiei, în special în domeniul materialelor, pot contribui
la dezvoltarea unor noi tehnologii în industria chimică, care să afecteze cât mai puţin mediul
înconjurător. Chimia va putea folosi noile materiale structurale şi funcţionale furnizate de
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

nanotehnologie şi/sau noile tehnologii energetice cu randament ridicat sau sursele de energie
alternativă.
În acest proces de dezvoltare, industria chimică tradiţională va avea un rol central în sistemul
industrial global. Aceasta trebuie, însă, să găsească soluţii pentru rezolvarea problemelor de mediu.

3.4. Industria metalurgică

Industria metalurgică include două mari sectoare de activitate, şi anume:
 Metalurgia feroasă, caracterizată de faptul că produsele finale provin din prelucrarea
fierului. Industria principală din această ramură este industria fierului şi oţelului, în care
produsele de oţel sunt obţinute din minereu de fier sau din deşeuri conţinând fier.
 Metalurgia neferoasă, care se ocupă de prelucrarea primară şi secundară a
minereurilor de metale neferoase, cum sunt aluminiul, cuprul, zincul, plumbul, cadmiul,
mercurul, nichelul etc.
3.4.1. Metalurgia feroasă
Întreprinderile siderurgice sunt considerate întreprinderi mari, atunci când în cadrul lor se
desfăşoară procese de prelucrare a minereurilor extrase din zăcăminte şi întreprinderi mici atunci
când materia primă pentru obţinerea oţelului constă din deşeuri provenite din diverse surse.
În industria siderurgică mare, oţelul este obţinut dintr-un produs intermediar, care este fonta
brută. Materiile prime principale utilizate sunt minereul de fier, cocsul şi varul, care sunt introduse
într-un cuptor unde se arde cocsul drept combustibil şi se obţine fier din minereu. Varul este utilizat
ca substanţă de topire. Fonta brută astfel obţinută are o compoziţie asemănătoare cu cea a oţelului,
dar cu un conţinut mai mare de carbon şi impurităţi. Producţia de oţel din fontă brută impune
reducerea conţinutului de carbon, precum şi eliminarea impurităţilor. Procesele industriale
caracteristice industriei siderurgice presupune utilizarea următoarelor tipuri de instalaţii:
 depozite de minereu şi de cărbuni;
 instalaţii de sinterizare şi de peletizare, unde fierul suferă un proces de aglomerare care
are ca scop obţinerea unui material cu caracteristicile fizice şi chimice necesare pentru a
fi utilizat mai târziu în cuptoare;
 bateriile de cocs, unde cocsul este produs prin distilarea uscată a cărbunilor;
 cuptoare de topire, unde se obţine fonta brută din cocs şi fier cu ajutorul varului folosit
ca substanţă de topire;
 oţelării pe bază de oxigen, unde fonta brută şi/sau fierul vechi sunt transformate în oţel
prin injectarea de oxigen la temperatură ridicată;
 laminoare la rece/cald, realizarea pieselor din oţel.
În industria mică a fierului şi oţelului, fierul vechi este încărcat într-un cuptor cu arc electric
şi se topeşte când este expus la un curent electric. Procesul cuprinde următoarele activităţi:
 depozitarea materiilor prime (fierul vechi este depozitat în general în aer liber, în timp
ce alte materii prime cum sunt cărbunii, dezoxidanţii, materialele de aliaj etc., sunt
depozitate într-un spaţiu acoperit);
 preîncălzirea fierului vechi, utilizând gazele din proces în vederea reducerii energiei
necesare pentru topirea materiilor prime, activitate ce poate conduce la creşterea
emisiilor de compuşi de halogenuri organice şi hidrocarburi policiclice;
 încărcarea fierului vechi în cuptor împreună cu substanţele de topire;
 topirea în cuptorul cu arc electric;
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

 evacuarea şi prin separarea zgurii de oţel;

 tratarea secundară care permite evacuarea impurităţilor cum ar fi N2, H2, pulberile etc.;
 prelucrarea zgurii prin răcire în apă, măcinare şi cernere, în scopul recuperării
fragmentelor metalice;
 evacuarea progresivă.
În ceea ce priveşte metalurgia feroasă, aceasta este generatoare, în principal de emisii de
bioxid de carbon şi protoxid de azot, provenite din procesele de combustie. Activităţile siderurgice
din întreprinderile mari, care generează cantităţi importante de bioxid de carbon sunt:
 procesul de aglomerare din sinterizare, deoarece este necesară o mare cantitate de
energie pentru topirea materialelor;
 încălzirea camerelor bateriilor de cocs;
 procesul de cocsificare;
 producţia de fontă brută în cuptoarele de topire;
 procesul de producere a oţelului din fontă brută în oţelării pe baza oxigenului.
Cuptoarele de topire reprezintă sursa celor mai multe emisii de bioxid de carbon, urmate de
bateriile de cocsare, instalaţiile de sinterizare şi de cuptoarele ce utilizează oxigenul.
În oţelăriile mici, emisiile directe de bioxid de carbon provin în principal de la următoarele
activităţi:
 topirea în oţelăriile electrice, ca urmare a prezenţei oxigenului în combustibilul din
arzătoare sau a eliberării de oxigen, care produce reducţia conţinutului de carbon din
încărcătura cuptorului, eliminând bioxidul de carbon;
 emisiile directe de bioxid de carbon provenite de la cuptoarele cu arc electric, care sunt
mai mici decât cele de la combinatele mari, deoarece energia necesară pentru topirea
metalului din deşeuri este luată din reţea.
Întrucât emisiile de bioxid de carbon reprezintă o consecinţă directă a producerii de energie,
orice efort în vederea reducerii acestui agent poluant se va concentra în special asupra creşterii
eficienţei energetice a proceselor.
Emisiile indirecte de bioxid de carbon provin în principal de la utilizarea energiei electrice în
timpul procesului de producţie. Utilizarea varului pentru producerea fontei brute ar putea fi de
asemenea considerată o sursă indirectă, deoarece această materie primă se obţine din piatra de var
prin procesul de calcinare, cu degajare de bioxid de carbon.
3.4.2. Metalurgia neferoasă
Industria aluminiului
Producţia de aluminiu primar presupune parcurgerea a trei etape principale: extragerea
bauxitei, producţia de alumină şi procesul de electroliză. Aluminiul pur este extras din alumină în
celule electrolitice la temperatură ridicată şi curent de intensitate mare. La fel ca oţelul, şi aluminiul
poate fi obţinut din deşeuri.
Industria cuprului
Industria cuprului include două subsectoare, respectiv rafinărie - turnatorie şi semi-convertor.
Primul subsector se ocupă de rafinarea metalului fie din minereu fie din materii prime secundare,
cum ar fi reziduurile sau deşeurile provenite de la alte procese metalurgice. Sectorul semi-convertor
al cuprului include industria produselor semiconvertite din cupru şi aliajele lui, din care fac parte
producţia de sârma, foi de tablă şi tuburi etc.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Industria zincului
Zincul poate fi obţinut din minereuri de zinc sau din deşeuri de zinc.
Industria plumbului
Plumbul este produs din minereuri de plumb sau din deşeuri de plumb. În prezent, producţia
plumbului se concentrează mai mult asupra producţiei secundare decât asupra metalurgiei primare,
constând din recuperarea şi reciclarea materialelor care conţin plumb.
Emisiile directe de bioxid de carbon în metalurgia neferoasă provin, în principal, din
procesele de combustie prin care sunt generate electricitate, căldură şi abur. Aceste procese mai pot
genera emisii de oxizi de azot şi emisii de metan, în cazul în care combustia hidrocarburilor este
incompletă.
Pe lângă generarea de bioxid de carbon în timpul procesării energiei, o mică parte din aceste
emisii provine din procesele de obţinere a aluminiului şi zincului, în timpul electrolizei, datorită
reacţiei anodului de cărbune cu oxigenul produs prin electroliză şi printr-o reacţie secundară cu
aerul.
Dacă energia necesară este cumpărată de la distribuitorul de electricitate, emisiile de bioxid de
carbon sunt considerate indirecte. Acesta este cazul industriei de aluminiu, întrucât mai mult de
70% din energia consumată în procesul de producţie este electricitatea, iar 90% din aceasta este
destinată electrolizei aluminei.
În afară de emisiile de bioxid de carbon şi oxizi de azot, metalurgia neferoasă este
generatoare, în cantităţi mai reduse, de bioxid de sulf, compuşi organici volatili, fluoruri şi
hidrofluoruri (rezultate în principal din industria aluminiului), hidrocarburi policiclice aromatice,
dioxină, pulberi etc.
3.4.3. Măsuri de reducere a emisiilor
Reducerea emisiilor de bioxid de carbon
Măsurile de reducere a emisiilor de bioxid de carbon în cadrul metalurgiei feroase se
concentrează în principal asupra unei mai bune exploatări a surselor de energie şi constau în:
 injecţia de cărbune pulverizat şi deşeuri de plastic în cuptoarele de topire, în scopul
înlocuirii parţiale a cocsului;
 recuperarea energiei provenite de la gaze în instalaţiile de sinteză;
 recuperarea energiei obţinută de la cuptoarele de topire şi de la cuptoarele cu insuflare
de oxigen;
 producerea eficientă de căldura la temperatură joasă (recuperarea căldurii primite din
procesele cu temperaturi ridicate).
Măsurile legate de atenuarea emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul metalurgiei neferoase
se concentrează în special asupra industriei aluminiului, deoarece aceasta este industria cu cele mai
mari emisii de agenţi poluanţi.
Noile instalaţii pentru producerea primară de aluminiu utilizează celule cu anozi „prearşi”,
ceea ce conduce la reducerea semnificativă a scăpărilor de emisii de poluanţi. Emisiile sunt captate
în celulă şi transportate la un sistem eficient de tratament. Alte tehnologii aflate în diferite faze
experimentale, cu un mare potenţial de reducere a gazelor cu efect de seră sunt:
 utilizarea anozilor inerţi, care nu se consumă în procesul de electroliză;
 utilizarea catozilor umezi, realizaţi dintr-un material inert ce permite reducerea spaţiului
dintre anod şi catod.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Se estimează ca măsurile disponibile în vederea creşterii eficienţei energetice în producţia de

cupru, zinc, plumb, nichel şi alte metale pot economisi până la 25% din combustibilul necesar şi
25% din electricitate.
Reducerea emisiilor de oxizi de azot
Tehnologiile de reducere a oxizilor de azot sunt comune pentru ambele sectoare ale
metalurgiei. Metodologiile de reducere a emisiilor pot fi grupate în două categorii: tehnologii
primare, cum ar fi precombustia, schimbări operaţionale şi schimbări în instrucţiunile de combustie
şi tehnologii secundare, incluzând postcombustia gazelor din scurgeri sau tehnologii de evacuare a
oxizilor de azot. Din cadrul măsurilor de reducere a emisiilor de oxizi de azot se menţionează:
 utilizarea arzătoarelor de tip “Nivel scăzut al NOx” cu scopul de a reduce temperaturile
de vârf, reducând concentraţia de oxigen în zona combustiei primare şi micşorând
timpul de rezistenţă la temperatură ridicată, acestea ducând la diminuarea oxizilor de
azot;
 utilizarea arzătoarelor de tip “Nivel ultrascăzut al NOx” ajută la recircularea gazelor
scăpate din sistem, făcând posibilă reducerea emisiilor de oxizi de azot de la 40 la 60%
pentru combustibili gazoşi şi de la 30 la 50% pentru combustibili lichizi;
 recircularea gazelor din scăpări şi injecţii cu diluanţi pentru a reduce temperatura
flăcării şi, în consecinţă, concentraţia de oxizi de azot din gazele din scăpări;
 rearderea, constând în introducerea treptată a combustibilului în arzător, are la bază
crearea unor zone diferite în cuptor, injectând treptat combustibil şi aer;
 reducţia selectivă non-catalitică reduce cantitatea de oxizi de azot generaţi în timpul
procesului de combustie, utilizând amoniacul sau ureea pentru a reduce NOx la azot şi
apă;
 reducţia selectivă catalitică, când amoniacul gazos este amestecat cu gazele din scăpări,
amestecul fiind filtrat printr-un convertizor catalitic pentru ca reacţia sa fie completă;
 spălarea noxelor, cu ajutorul unor substanţe care oxidează NO în NO 2 în gazele din
scăpări, fiind absorbite împreună cu SO2 în turnul de spălat gaze.

3.5. Construcţiile
Construcţiile reprezintă unul dintre sectoarele productive cele mai importante şi totodată unul
dintre principalele motoare ale dezvoltării economice. Activitatea de construcţii se referă atât la
clădiri, cât şi la lucrările civile cum sunt străzile, podurile, căile ferate, digurile, construcţiile
industriale, prezentând o serie întreagă de particularităţi, printre care se amintesc diversitatea
metodelor de construcţie, precum şi numărul mare şi complexitatea regulilor de construcţie.
La fel ca orice activitate antropică, industria construcţiilor afectează în diverse moduri şi cu
diferite intensităţi factorii de mediu, fie că este vorba despre materialele de construcţie, de
organizarea de şantier sau de dezvoltarea urbană.
Apa
În ultima vreme s-a observat o reducere drastică a speciilor acvatice, fenomen care se
agravează şi se amplifică într-un ritm alarmant. Progresul şi comodităţile moderne, dezvoltarea
industriilor cu procese mari consumatoare de apă şi întreţinerea metabolismului marilor oraşe, sunt
doar câteva dintre cauzele care au generat supraexploatarea resurselor de apă, de care se leagă direct
deversarea unor cantităţi uriaşe de ape uzate in receptorii naturali. Aceste deversări, realizate fără un
tratament prealabil, creează probleme deosebit de grave comunităţilor biotice din mediul acvatic.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Principalii poluanţi proveniţi din industria materialelor de construcţii, care conduc la impurificarea
apelor sunt: praful, particulele solide în suspensie şi apa rezultată din procesele tehnologice,
contaminată cu uleiuri şi metale grele.
Aerul
Toate activităţile industriale produc şi emit în atmosferă o serie de gaze poluante, a căror
cantitate, calitate şi concentraţie sunt dependente de ramura industrială, de tipul procesului
tehnologic, de cantitatea şi calitatea materiilor prime folosite, de mărimea instalaţiilor industriale,
de uzura utilajelor etc.
Industria materialelor de construcţii contribuie la poluarea aerului prin următoarele emisii
poluante: praf, particule solide, oxizi de azot, bioxid de carbon, oxid de carbon, crom, plumb,
arsenic, vanadiu, compuşi fluoruraţi, acizi, pulberi de sodă etc. În afara de acestea, o mare parte din
materialele de construcţii folosite în construcţiile moderne emit radiaţii radioactive de diferite
intensităţi.
Solul
Printre principalele forme de degradare a solului se numără ocuparea şi distrugerea acestuia
prin incinte, organizări de şantiere, depozitare inadecvată a deşeurilor solide. La acestea se mai
adăugă contaminarea cu metale grele, prin depunerea unor poluanţi emişi în atmosferă (cazul
depunerilor acide) sau degradarea solului prin lucrări de exploatare minieră a resurselor de materii
prime ca materiale de construcţii.
3.5.1. Materiale de construcţii
Materialele folosite în construcţii pot influenţează pozitiv sau negativ atât factorii de mediu,
cât şi sănătatea persoanelor care locuiesc sau lucrează în anumite clădiri. La evaluarea materialelor
din punct de vedere ecologic, se ţine seama de câteva criterii, printre care: consumul de energie în
procesul de fabricare/prelucrare, acţiunea asupra sănătăţii umane, posibilităţile de reciclare.
Betonul - este alcătuit dintr-un liant (ciment), fondanţi (pietriş, nisip sau zgură) şi apă. Are
avantajul că se fabrică şi se prelucrează uşor şi, de asemenea, prezintă o capacitate ridicată de
captare a căldurii. Este un material a cărui utilizare se justifică perfect pentru construcţia de clădiri
industriale mari, poduri sau tuneluri, însă este mai puţin recomandat pentru construirea clădirilor
rezidenţiale, ca urmare a câtorva dezavantaje majore:
 are o rezistenţă ridicată la difuzia vaporilor şi prezintă un timp de uscare foarte mare;
 în prezenţa umidităţii conduce la condens şi formarea mucegaiului;
 are o conductibilitate termică mare, ceea ce îl face un material de construcţie rece şi
neadecvat pentru izolaţia termică;
 pentru asigurarea capacităţii portante este necesară adesea utilizarea inserţiilor de oţel;
 amplifică şi distorsionează câmpul natural de radiaţii al pământului, ecranând
astfel radiaţia solară.
Cheltuielile generate de necesitatea de curăţare a betonului la fiecare 20 - 30 de ani sunt foarte
ridicate, iar reciclarea acestui material este extrem de dificilă. Din punct de vedere estetic, betonul
este considerat un material de construcţie cenuşiu, monoton şi trist.
În cazul în care cimentul din compoziţia betonului este înlocuit cu calcar prelucrat hidraulic,
se obţine aşa numitul „bio-beton”, însă rezistenţa acestuia este mult mai redusă.
Gipsul utilizat în construcţii poate fi ghips natural sau ghips artificial. În timp ce gipsul
natural este un material de construcţie sănătos, cel prelucrat chimic poate prezenta o radioactivitate
ridicată. Se comportă bine la umiditate, este uşor de prelucrat, însă prezintă o capacitate de
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

încărcare statică redusă. Un material relativ nou, care poate fi achiziţionat din comerţ, este gipsul
rezultat ca produs secundar din instalaţiile de desulfurizare a gazelor emise de termocentrale (numit
şi gips REA). Acesta are o radioactivitate redusă, însă impurităţile de tipul clorurilor sau bioxidului
de sulf determină o reducere a calităţii. Utilizarea gipsului în construcţii se recomandă pentru
tencuieli.
Plăcile din gips utilizate în construcţii sunt de mai multe tipuri:
 plăci din gips pur;
 plăci de carton cu adaos de ghips;
 plăci care au pe ambele părţi un carton special;
 plăci din fibre de gips (compuse din gips, fibre de celuloză, hârtie reciclată şi un
agent de silicatizare).
Plăcile de gips care conţin fungicizi trebuie să fie înlocuite cu plăci de gips cu fibre de
celuloză, care sunt impregnate cu silicat de potasiu. Toate prezintă o excelentă difuzie a vaporilor,
precum şi un efect de reglare a climatului. Plăcile din gips se folosesc pentru tencuială, căptuşirea
pereţilor, pentru pereţii despărţitori şi căptuşirea acoperişurilor. Au avantajul că prezintă o suprafaţă
uscată, netedă, peste care se poate aplica imediat tencuiala sau tapetul.
Calcarul este, la fel ca gipsul natural, un produs natural pur. Utilizat ca liant pentru
producerea mortarului şi tencuielilor sănătoasă, acţionează ca dezinfectant şi element de reglare a
umidităţii, captează substanţele toxice din aer, influenţează pozitiv climatul din încăpere şi măreşte
conductibilitatea termică, având o rezistenţă mică la difuzie. O tencuială din calcar are mai multe
avantaje, printre care: miros plăcut, filtrează aerul, este uşor de prelucrat, este elastică şi ieftină.
Deoarece mortarul de var pur nu este rezistent la acizi şi apă, se recomandă calcarul cu un
conţinut ridicat de siliciu, argilă şi oxizi de fier, care formează varul hidraulic pentru construcţii.
Acesta se foloseşte mai ales pentru tencuieli exterioare şi interioare (în cazul solicitării puternice
sau a încăperilor umede) şi ca mortar pentru zidărie.
Cimentul se diferenţiază de gips şi calcar ca urmare a modului în care se desfăşoară procesul
de ardere. Cimentul se arde la o temperatură foarte ridicată, astfel încât este afectată structura
cristalină, obţinându-se un nou material cu o rezistenţă la presiune mai mare. Cimentul este foarte
dur, neelastic şi mai puţin higroscopic şi difuzabil decât calcarul sau gipsul. Tencuiala din ciment
trebuie evitată în interiorul clădirilor şi folosită doar acolo unde solicitarea sau umiditatea este mai
mare. Uneori se utilizează ciment provenit din procesele desfăşurate în furnale, însă acesta poate fi
radioactiv.
Lemnul este un material de construcţie care se recomandă a fi utilizat ori de câte ori este
posibil, ca urmare a avantajelor numeroase pe care le prezintă, printre care:
 are o mare capacitate de "respirare", poate absorbi multă umiditate;
 curăţă formal aerul şi captează astfel substanţele dăunătoare;
 este permeabil pentru radiaţia cosmico-terestră;
 are o radiaţie radioactivă redusă;
 prezintă o bună izolare termică;
 are o capacitate ridicată de încărcare statică;
 degajă un miros plăcut dacă nu este lăcuit;
 nu prezintă nici o problemă la înlăturare şi la fabricare.
Pentru construirea clădirilor rezidenţiale se recomandă lemnul arborilor răşinoşi (pin, molid,
larice), precum şi lemnul foioaselor (paltin, stejar, salcâm şi frasin).
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Materialele de construcţie pe bază de lemn sunt plăcile care se realizează din straturi subţiri,
rumeguş sau fibre. Acestea au avantajul că nu mai prezintă defectele lemnului masiv (umflare,
deformare, torsiune), însă au dezavantajul prezenţei lianţilor utilizaţi pentru stratificare (răşini
formaldehidice, răşini melaminoase, fenolice şi izocianate). Aceste substanţe sunt toxice şi sunt
degajate mai mult timp, chiar şi după întrebuinţare.
Metalele se folosesc în construcţii pentru elementele de sprijin şi consolidare, pentru
acoperişuri şi faţade. Pentru fabricarea materialelor de construcţie metalice se utilizează o cantitate
mare de energie, iar producerea lor este legată de emisii de diferiţi poluanţi (oxizi de azot, monoxid
de carbon, metale grele). Având o conductibilitate termică ridicată, metalele reprezintă suprafeţe
reci, etanşe la abur şi înrăutăţesc electroclimatul, motiv pentru care utilizarea lor în construcţiile
rezidenţiale trebuie limitată.
Materialele sintetice implică un consum mare de energie pentru fabricare şi, în afară de
aceasta, procesele tehnologice din care provin generează mai multe tipuri de substanţe dăunătoare,
care poluează aerul şi apa. În cazul producerii unui incendiu, multe dintre materialele sintetice
degajă gaze toxice. Din aceste motive, se recomandă înlocuirea materialelor sintetice, ori de câte ori
este posibil, cu alte materiale cum ar fi lemnul, piatra sau fibrele vegetale. Din punct de vedere
ecologic, este total contraindicată utilizarea combinaţiei polistirol – beton, aceasta determinând
efecte negative asupra mediului ambiant, printre care se menţionează: difuzie redusă, electroclimat
nefavorabil, evaporarea substanţelor toxice (stirol, vinil), imposibilitatea reciclării ulterioare. Multe
din materialele sintetice folosite în construcţii determină apariţia diferitelor afecţiuni patologice,
printre care şi cancerul. Izolaţiile din materiale sintetice, indiferent de formă, reprezintă o sursă de
degajare a substanţelor toxice pe o perioadă mai îndelungată, înrăutăţind climatul dintr-o încăpere,
ca urmare a etanşeităţii lor la vapori.
Argila (lutul) ocupă un loc aparte printre materialele de construcţie, necesitând un consum de
energie extrem de scăzut şi, ca urmare, poluare redusă a atmosferei. Este unul dintre materialele de
construcţie care determină cele mai reduse impacturi, atât din punct de vedere ecologic, cât şi din
punct de vedere al sănătăţii umane. Printre avantajele utilizării argilei ca material de construcţie se
numără:
 asigură un climat excelent în interiorul clădirilor;
 absoarbe imediat umezeala şi o degajă relativ repede;
 este un ideal acumulator de căldură şi degajă un miros plăcut;
 este foarte ieftin, întrucât argila este o substanţă minerală utilă extrem de
răspândită, ceea ce determină cheltuieli de construcţie mai reduse;
 nu ridică probleme din punct de vedere ecologic
Lutul este foarte potrivit pentru pereţii exteriori şi pentru cei interiori, ca protecţie acustică
pentru acoperişuri şi ca acumulator de căldură pentru podele şi tavane. În afară de aceasta, se poate
tencui cu lut şi se pot face cuptoare din lut.
Materialele izolante au un rol important în contextul economisirii de energie, ca măsură
importantă de protecţie a mediului înconjurător. De asemenea, sunt utilizate şi pentru protecţia
fonică şi împotriva incendiilor. Din punct de vedere al compoziţiei, materialele izolante sunt
anorganice, organice şi sintetice.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

 Materiale izolatoare anorganice

 Fibrele minerale (vată de sticlă, piatră şi zgură), care se fabrică prin
lichefierea la temperaturi foarte ridicate a mineralelor, rocilor şi sticlei uzate. Din
topitura rezultată se trag fire foarte subţiri, care se stropesc cu răşini sintetice şi uleiuri
minerale şi se întăresc în cuptor, după care se hidrofobează cu ajutorul siliconilor.
Problema principală a fibrelor minerale o reprezintă ponderea mare a fibrelor care se
află în domeniul critic al diametrului de 1 mm, caz în care acestea pot fi inhalate. Deşi
nu s-a dovedit efectul cancerigen al fibrelor minerale asupra omului, ele sunt asociate cu
riscul de producere a cancerului. În timpul prelucrării şi manipulării pot determina
iritaţii ale pielii. Nu sunt reciclabile şi se recomandă renunţarea la aceste materiale, cel
puţin până când se clarifică potenţialul lor cancerigen.
 Sticla spongioasă (sub formă de plăci negre), care se fabrică dintr-o
topitură de sticlă şi praf de cărbune, obţinându-se astfel un material izolant etanş la
vapori şi rezistent la putrezire. Reclamă consumuri mari de energie pentru fabricare şi
nu este reciclabilă.
 Materiale izolante organice
 Pluta este coaja unui stejar vechi de circa 7 ani, care se
prelucrează prin coacere la temperaturi de 300 – 400oC, până devine granulată,
obţinându-se apoi pluta "pur expandată", fără folosirea lianţilor cum sunt răşina sintetică
şi bitumul (există şi plută impregnată cu bitum sau răşini sintetice). Pluta este folosită ca
material de umplutură sau sub formă de plăci. Este bună atât pentru izolarea interioară,
cât şi pentru cea exterioară. Atât fabricarea, cât şi posibilităţile de reciclare (se
transformă în humus) fac din plută un material izolator recomandat.
 Fibrele de cocos se obţin prin adăugarea sulfatului de
amoniu sau a sării de bor şi sunt rezistente la foc. Fibrele naturale, rezistente la
umiditate, se folosesc sub formă de plăci şi plase pentru izolarea acoperişului, pereţilor
şi tavanului, precum şi pentru etanşarea ferestrelor şi a uşilor. Au avantajul unui consum
redus de energie în timpul procesului fabricare, care se desfăşoară după norme
ecologice şi pot fi reciclate.
 Fibrele de lemn se folosesc sub formă de plăci,
compuse din deşeuri de lemn rezultate din industria de prelucrare a lemnului, fiind
aglomerate cu ajutorul răşinilor. Plăcile pentru exterior sunt amestecate cu 10 – 15 %
bitum, pentru a le face rezistente la umezeală. Printre avantajele acestui material de
construcţie se numără folosirea resturilor lemnului de conifere, folosirea unei materii
prime ecologice şi posibilitatea reciclării.
 Fibrele de celuloză se obţin din hârtie reciclată, care se
amestecă cu săruri minerale pentru protecţia împotriva incendiilor şi a descompunerii.
Din punct de vedere al mediului înconjurător, utilizarea celulozei se recomandă fără
restricţii, deoarece fabricarea acesteia necesită consum foarte redus de energie şi nu este
dăunătoare sănătăţii.
 Materialele izolatoare sintetice se folosesc în
majoritatea cazurilor pentru izolaţia acustică.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

 Polistirolul este un spumant tare, care se utilizează sub două forme: polistirol expandat
(culoare albă) şi polistirol extrudat (culoare verde sau albastră). Ambele tipuri se
compun din benzol şi etili, ambele substanţe fiind derivate ale petrolului. La fabricarea
acestuia sunt generate diferite substanţe toxice, care sunt cancerigene (stirol, benzol).
De asemenea, în timpul procesului de fabricare sunt emise gaze care afectează stratul de
ozon, accentuează efectul de seră şi favorizează creşterea concentraţiei de ozon la
nivelul solului. O altă problemă din punct de vedere ecologic este legată de dificultăţile
de reciclare.
 Poliuretanul se foloseşte în special pentru fixarea ferestrelor şi uşilor şi pentru etanşarea
crăpăturilor. Se utilizează atât sub formă de plăci, cât şi sub formă de spumă, care este
plastică. Se obţine din poliol şi izocianat (care este o substanţă toxică), cu ajutorul unui
carburant, procesul de producţie necesitând un consum mare de energie, rezultând prin
urmare emisii de gaze cu efect de seră şi distrugătoare de ozon. De asemenea, în
procesul de fabricare rezultă toxine puternice, precum şi substanţe explozive şi
cancerigene. La utilizarea spumei se degajă izocianat, iar în caz de incendiu apare acidul
cianhidric, care este o substanţă foarte toxică. De regulă, poliuretanul este un material
dificil de reciclat.
 Spuma reo-formaldehidică determină o poluare a mediului înconjurător atât în timpul
procesului de fabricare, cât şi în timpul prelucrării, ca urmare a prezenţei formaldehidei,
care este o substanţă toxică. Întrucât şi posibilităţile de reciclare sunt reduse, se
recomandă evitarea acestui material.
În concluzie, se poate spune că din punct de vedere ecologic şi biologic este avantajoasă
utilizarea substanţelor izolante minerale şi organice. Materialele izolante sintetice nu sunt
recomandate din următoarele motive: substanţele de bază sunt toxice, consum mare de energie în
procesul de fabricare, în unele cazuri se produc emisii toxice la prelucrare şi la utilizare, rezultă
produşi toxici în urma descompunerii în caz de incendiu, problema deşeurilor este încă nerezolvată.
3.5.2. Organizarea de şantier
Activităţile desfăşurate pe un şantier de construcţii afectează factorii de mediu într-o măsură
mai mare sau mai mică, în funcţie de natura şi specificul lucrărilor care se impun.
 Apele superficiale
Activităţile specifice unui şantier de construcţii pot genera impacturi ca urmare a deplasării
diferitelor substanţe şi materiale de construcţie, a spălării instalaţiilor, a emiterii diferitelor tipuri de
poluanţi. Intensitatea şi gravitatea impacturilor depind de o serie întreagă de factori, printre care:
 amplasarea şi tipul instalaţiilor de fabricare a betonului, de epurare a
apelor de şantier, de producţie, depozitare şi recuperare;
 amplasarea bazinelor de spălare;
 structura reţelei de canalizare şi amplasarea punctelor de deversare a
apelor uzate;
 necesarul de apă pentru diferite tipuri de utilizări.
 Apele subterane
Principalele riscuri legate de impactul asupra apelor subterane se referă la posibilitatea de
infiltrare a substanţelor poluante în formaţiunile acvifere, în special în stratul freatic, cu urmări
asupra utilizării apei pentru alimentarea populaţiei cu apă potabilă şi asupra echilibrului ecologic.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

În cazul realizării unor construcţii subterane de tipul galeriilor, puţurilor etc., în scopul
protejării lucrărilor împotriva inundării sunt necesare lucrări de asecare a formaţiunilor acvifere,
ceea ce determină o reducere a resurselor de apă subterană şi la dezechilibre ale regimului
hidrodinamic.

 Atmosfera
Impacturile asupra atmosferei sunt generate de activităţile de excavare şi săpare, fabricarea
cimentului şi de vehicularea mijloacelor de transport de mare tonaj, activităţi care determină
poluarea atmosferei cu praf şi pulberi.
 Zgomote şi vibraţii
De cele mai multe ori, atât activităţile presupuse de construcţia în sine, cât şi vehicularea
utilajelor grele, conduc la creşterea nivelului de zgomot în jurul unui şantier. Zgomotul şi vibraţiile
sunt produse de utilajele şi instalaţiile utilizate şi de mijloacele de transport grele şi de utilizarea
substanţelor explozive (atunci când este cazul) şi pot afecta receptorii mai sensibili din zona de
influenţă.
Analizând tipurile de activităţi care se desfăşoară într-un şantier, pot fi puse în evidenţă
utilajele şi lucrările specifice care reprezintă surse de emisii atmosferice poluante (pulberi şi gaze)
semnificative. Astfel, aproape în orice şantier de construcţii se întâlnesc următoarele instalaţii:
 instalaţii pentru fabricarea betonului;
 instalaţii de tratare a materialelor inerte (separare, concasare, sortare);
 mijloace de transport al materialelor (încărcătoare pentru betoniere,
autobetoniere, autobasculante);
 elevatoare şi macarale în zona de depozitare a materialelor;
 grupuri electrogene pentru producerea energiei electrice;
 instalaţii de ventilare în cazul şantierelor de executare a galeriilor şi tunelurilor.
În afară de acestea, există emisii produse de motoarele mijloacelor de transport care asigură
aprovizionarea şantierului cu materialele necesare. Estimarea numărului de autovehicule care
circulă în acest scop, se poate realiza pornind de la necesarul de materiale de construcţie.
Pentru a determina emisiile generate de activităţile prevăzute în cadrul unui proiect de
construcţie, trebuie cunoscute lucrările necesar de efectuat şi tipul şi numărul de utilaje folosite.
Instalaţiile de fabricare a betonului sunt caracterizate de puncte de emisie a pulberilor,
determinate în funcţie de transportul materialelor în silozuri şi punctele de descărcare din
autobetoniere (operaţii care, în majoritatea cazurilor, sunt responsabile de circa 85% din emisiile
totale) şi de emisiile difuze provenite din transport şi depozitare, care variază foarte mult de la o
instalaţie la alta. Dispersia pulberilor generate de depozitarea materialelor de construcţii este, de
regulă, mai dificil de analizat. Procesul de producere a pulberilor care se dispersează în atmosferă
este cauzat de două fenomene fizice:
 pulverizarea şi abraziunea materialelor generată de mijloace mecanice (roţi, pale,
ustensile etc.);
 acţiunea erozivă a vântului (cu viteze mai mari de 5 m/s, în funcţie de suprafaţa
erodabilă).
Distanţa teoretică de depunere a pulberilor este definită în funcţie de dimensiunile particulelor
şi de viteza vântului. Pentru o viteză de referinţă a vântului de circa 4 m/s, particulele cu dimensiuni
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

mai mari de 100µ sedimentează pe o rază de 10 m în jurul sursei de emisie, iar particulele cu
dimensiuni cuprinse între 30 şi 100µ sedimentează pe o rază de 100 m în jurul sursei, în timp ce
particulele cu dimensiuni sub 10µ se comportă asemănător poluanţilor gazoşi.
Dispersia pulberilor în zonele de depozitare şi transport a materialelor se datorează
următorilor factori:
 operaţiilor de deplasare a materialelor: încărcare, descărcare, mişcarea mijloacelor de
transport din zona de depozitare;
 acţiunea erozivă a vântului în condiţii de climă uscată.
Estimarea cantităţilor de pulberi dispersate se face pe baza cunoaşterii vitezei vântului, a
gradului de umiditate a materialului şi a dimensiunilor particulelor de pulbere.
În ceea ce priveşte şantierele mobile (cazul construirii şoselelor sau căilor ferate, spre
exemplu), impactul este asemănător celui generat de şantierele fixe, însă cu o extindere în timp mai
redusă.
3.5.3. Ameliorarea impactului construcţiilor asupra mediului
Măsurile de diminuare a impactului generat de activitatea de construcţie asupra mediului pot
avea un caracter general, ţinând de executarea corectă a lucrărilor prevăzute într-un proiect, sau
caracter specific, în funcţie de natura surselor generatoare de impact.
Măsurile care se referă la modul de desfăşurare a activităţilor de pe un şantier de construcţii
pot fi încadrate în mai multe categorii, având în vedere tipul lucrărilor la care se referă.
Lucrări mecanice
 Prelucrarea şi vehicularea materialelor
 aglomerarea pulberilor prin umezire;
 descărcarea materialelor din vehicule de la înălţime redusă, circulaţia
mijloacelor de transport cu viteză mică şi realizarea transportului în containere închise.
 Depozite de materiale
 protejarea depozitelor de materiale împotriva acţiunii vântului prin umezire şi
instalarea unor ecrane de protecţie;
 încetarea lucrului în perioade nefavorabile din punct de vedere al condiţiilor
climatice;
 depozitele de materiale de mari dimensiuni trebuie acoperite cu folii sau rogojini
sau chiar plantate.
 Suprafaţa şantierului şi căile de acces
 drumurile nebetonate trebuie stropite, astfel încât să se evite generarea pulberilor şi
prafului în timpul transportului;
 amplasarea instalaţiilor de spălare a vehiculelor la ieşirea din şantier;
 limitarea vitezei maxime pe drumurile de şantier la 30 km/h;
Procese termice şi chimice
 Lucrări de pavare şi impermeabilizare
 nu se execută tratamente termice cu temperaturi ridicate pentru smolire pe
şantier;
 utilizarea emulsiilor în locul soluţiilor bituminoase;
 reducerea temperaturilor de lucru prin alegerea unor lianţi adecvaţi;
 utilizarea unor cazane închise cu regulatoare de temperatură;
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

 utilizarea unor explozivi cu impact mai redus asupra mediului, de tipul

emulsiilor, gelurilor sau slurry.
Cerinţe privind utilajele
 utilizarea ori de câte ori este posibil a unor utilaje şi instalaţii cu emisii reduse, aşa cum
sunt cele cu motoare electrice;
 utilizarea şi întreţinerea corespunzătoare a utilajelor şi instalaţiilor cu motoare cu ardere
internă;
 utilizarea unor carburanţi cu un conţinut redus de sulf;
 măsuri de reducere a cantităţilor de pulberi produse în timpul lucrărilor (umectare,
captare, aspirare etc.).
Instalaţii de fabricare a betonului
Astfel de instalaţii trebuie prevăzute cu ecrane, care au rolul de a împiedica emisiile difuze de
pulberi şi, în acelaşi timp, de atenuare a zgomotului. Toate fazele de producere a cimentului
(depozitare, sortare, încărcare, vehiculare, dozare şi încărcare în betoniere) sunt generatoare de
pulberi şi, din acest motiv, lucrările se execută în recipiente închise. Emisiile rezultate sunt captate
şi dirijate spre filtre de epurare. Punctele de emisie situate la distanţe mai mici de 50 m de zonele
locuite trebuie să fie situate sub nivelul panourilor care împrejmuiesc şantierul.
Prelucrarea, depozitarea şi vehicularea materialelor de construcţie
Măsurile cele mai utilizate pentru reducerea emisiilor difuze rezultate în timpul prelucrării
(separare, sfărâmare, sortare) materialelor de construcţie sunt:
 umectarea şi aplicarea unor aditivi pentru stabilizare;
 acoperirea mijloacelor de transport şi umectarea corespunzătoare în punctele de
încărcare şi descărcare;
 protejarea depozitelor împotriva acţiunii erozive a vântului cu ajutorul foliilor,
panourilor şi barierelor;
 utilizarea dispozitivelor de desprăfuire.
3.5.4. Impactul dezvoltării urbane asupra mediului înconjurător
Folosirea terenurilor
Orice tip de dezvoltare se presupune că are drept scop îmbunătăţirea calităţii vieţii, însă orice
tip de dezvoltare are consecinţe ecologice. Pentru fiecare teren este necesar să se evidenţieze
tipurile de utilizare adecvate, în această analiză fiind luate în calcul şi alte criterii, în afara celor de
ordin economic şi ingineresc printre care valoarea ştiinţifică şi educaţională, atributele istorice,
valoarea rezidenţială, recreaţională şi instituţională, precum şi caracteristicile microclimatului.
În ceea ce priveşte utilizarea multifuncţională a unui teren, se acceptă întrepătrunderea
zonelor rezidenţiale, comerciale şi industriale, având în vedere următoarele avantaje pe care le poate
avea:
 creşterea indicelui de valorificare a terenurilor;
 reducerea intensităţii transporturilor;
 spargerea monotoniei structurilor urbane;
 creşterea vitalităţii de-a lungul întregii zile pentru zona urbană;
 posibilitatea reducerii impactului global asupra mediului.
Implicaţiile care decurg din modificările destinaţiei anumitor terenuri atunci, când se impune
realizarea unui anumit proiect, trebuie analizate cu atenţie chiar şi pentru zone limitrofe mai
îndepărtate de zona proiectului propriu-zis.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Proiectarea urbană şi de locuinţe

Proiectarea trebuie să acorde mai multă atenţie formelor urbane astfel încât acestea să devină
atractive şi coerente, iar fiecare parte componentă să aibă propria sa identitate. O primă cerinţă a
proiectării urbane este necesitatea de exploatare a calităţii particulare şi a atracţiilor naturale ale
zonei, conservând ceea ce este bun şi minimizând efectele negative ale dezvoltării. Reducerea
consumului de resurse în construcţii, întreţinerea şi exploatarea corectă a acestora reprezintă un
element important în asigurarea unei dezvoltări durabile.
Proiectarea urbană are consecinţe directe asupra impactului vizual prin designul, volumul şi
dispoziţia construcţiilor. Integrarea acestora în peisajul natural este o cerinţă de bază în cadrul
proiectării structurilor clădirilor.
În politica urbană trebuie asigurate câteva obiective care sa asigure regenerarea urbana şi un
mediu înconjurător atractiv, precum şi locuinţe confortabile, accesibile financiar unui grup socio-
economic cât mai numeros. Printre aceste obiective se numără:
 asigurarea terenurilor de construcţii în zone adecvate, la preţ de cost accesibil;
 luarea în considerare la planificarea şi proiectarea zonelor rezidenţiale a
cerinţelor şi valorilor materiale şi umane specifice zonei;
 orientarea clădirilor în raport cu punctele cardinale şi vânturile dominante;
 optimizarea dimensiunilor clădirilor de locuit, precum şi a distanţelor dintre ele
pe criterii de însorire şi iluminare;
 optimizarea raportului între suprafaţa totală a clădirilor şi suprafaţa vitrată;
 utilizarea vegetaţiei, a arborilor în vederea obţinerii protecţiei eoliene, termice,
fonice şi a calităţii aerului. De asemenea, prin plantaţiile de arbori pot fi controlate
stabilitatea terenurilor şi nivelul apelor freatice;
 folosirea celor mai bune tehnici pentru proiectare (implicaţiile asupra mediului
trebuie privite nu numai din punct de vedere al folosirii diferitelor materiale disponibile
dar şi al exploatării şi întreţinerii);
 realizarea unui echilibru între zonele rezidenţiale şi cele publice, asigurând astfel
un management eficient al întregii zone.
Construcţii ecologice
Proiectarea, construcţia şi întreţinerea clădirilor are un impact semnificativ asupra mediului
înconjurător şi resurselor materiale. Toate construcţiile existente în prezent consumă împreună o
treime din energia mondială consumată şi două treimi din energia electrică.
Clădirile reprezintă o sursă majoră de poluare provocând probleme privind calitatea aerului
din oraşe. Ele sunt responsabile pentru 49% din degajările de SO 2, 25% de protoxid de azot, 10%
specifice care distrug calitatea aerului din zonele urbane. Produc de asemenea 35% din degajările de
CO2 care este elementul principal ce determina modificări climatice.
Metodele tradiţionale de construcţie nu ţin seama adeseori de interdependenţa dintre o
construcţie permanentă, împrejurimile sale şi de ocupanţii săi. Construcţiile tipice consumă mai
multe resurse decât sunt necesare, au impact negativ asupra mediului şi produc cantităţi mari de
deşeuri. Pentru aceste clădiri se cheltuieşte foarte mult pentru consumul de energie şi apă.
Există multe posibilităţi de a face clădirile mai curate din punct de vedere ecologic, de
exemplu, dacă numai 10% din locuinţe ar folosi sisteme solare de încălzire a apei s-ar evita zeci de
tone de emisii de carbon anual in atmosferă.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI CURS Nr. 5

Metodele de construcţie ecologice oferă posibilitatea realizării unor clădiri recomandabile din
punct de vedere al mediului înconjurător şi al eficientei resurselor, folosind o metoda integrata de
proiectare. Clădirile ecologice contribuie la conservarea resurselor, la eficientizarea şi regenerarea
energiei şi la conservarea apei. De asemenea, iau in considerare ideea diminuări producerii
deşeurilor, creează o ambianţă sănătoasă şi confortabilă, reduc costurile de exploatare şi de
întreţinere şi ţin cont de problemele legate de conservarea istorică, accesul la transportul public şi
alte infrastructuri şi sisteme ale comunităţii.
Construcţiile ecologice au devenit mult mai răspândite, ele reprezentând atât o soluţie la
problemele speciale legate de construcţii, cât şi la încurajarea constructorilor de a adopta metode
ecologice. Unele construcţii folosesc mai puţine produse primare şi fac mult mai eficientă folosirea
resurselor naturale. Locuinţele în comun folosesc, de asemenea, mai puţine produse din cherestea,
deoarece zonele comune cum sunt bucătăria sau locurile de recreare trebuie construite ca zone de
locuit divizate, pentru a putea fi folosite de toţi locatarii. Există o mulţime de materiale care conţin
produse ce pot fi mai disponibile decât cele convenţionale şi, în acelaşi timp, pot ajuta la reducerea
cantităţii de deşeuri produse care trebuie depozitate.