PROIECT DE SEMESTRU LA DISCIPLINA REAMENAJAREA

TERENURILOR DEGRADATE

INTRODUCERE (max 1 pag.)

1. TIPURI DE TERENURI DEGRADATE (DEPOZITE DE REZIDUURI)
Depozitele de steril pot fi clasificate după mai multe criterii, cum ar fi: natura materialului depozitat,
geometria depozitului, tehnologia de depozitare, modul de transport, gradul de periculozitate etc.
1.1. După natura rocilor şi substanţelor depozitate, geometria depozitului şi modul de transport al
materialului
Rocile şi substanţele de depozitat
După conţinutul în substanţe utile:
 Depozite de steril;
 Depozite de substanţe minerale utile.
După tăria rocilor:
 Depozite de roci şi substanţe moi;
 Depozite de roci şi substanţe tari.
După inflamabilitate:
 Depozite de substanţe neinflamabile;
 Depozite de substanţe inflamabile (combustibile).
După gradul de radioactivitate:
 Depozite cu nivel radioactiv scăzut;
 Depozite radioactive.
Geometria depozitelor
După numărul de trepte:
 Depozite cu o singură treaptă;
 Depozite cu mai multe trepte.
După înălţimea depozitului:
 Depozite cu înălţime mică (<30 m);
 Depozite cu înălţime mare (30-100 m);
 Depozite cu înălţime foarte mare (>100 m).
După relieful suprafeţei:
 Depozite pe terenuri orizontale;
 Depozite pe terenuri înclinate (<20°);
 Depozite pe terenuri cu înclinare mare (>20°).
Tehnologia de depozitare
Hidrotransport
 Iazuri de decantare sau hidrohalde.
Iazurile de decantare reprezintă sisteme de construcţii şi echipamente care servesc pentru transportul
hidraulic al reziduurilor din uzinele de preparare sau din termocentrale şi depozitarea acestora, precum şi
pentru recircularea şi epurarea apei.
Transport uscat
Depozitele formate în acest mod se clasifică în funcţie de tipul mijloacelor de transport cu ajutorul
cărora materialul ajunge la locul de depozitare.
 Depozite formate prin transport auto;
 Depozite formate prin transport pe cale ferată;
 Depozite formate prin transport pe benzi;
 Depozite formate prin transport cu funicularul;
 Depozite formate prin transport cu poduri de haldare.
Amplasamentul depozitelor exterioare se stabileşte întotdeauna pe baza unui studiu geotehnic care
trebuie să stabilească geometria taluzurilor generale, marginale şi de lucru în depozit, în funcţie de durata lor
de existenţă şi de mijloacele de depozitare folosite.
La amplasarea depozitelor pe povârnişuri şi în văi, trebuie prevăzută evacuarea apelor de infiltraţie
dincolo de limitele acestora sau scurgerea lor prin tuburi aşezate în corpul depozitelor (fig. 1.).
Dacă depozitele sunt situate pe şesuri, înălţimea necesară a treptelor se obţine prin utilizarea diverselor
utilaje şi ridicare treptată a drumului de transport (fig. 2.).
1.2. După gradul de stabilitate şi natura obiectivelor din zona de influenţă

În funcţie de acest criteriu depozitele de reziduuri solide se clasifică conform tabelului 1.

Gradul de stabilitate 3. Depozite cu
4. Depozite
2. Depozite ce pot deplasări ce pot fi
1. Depozite cu stabilizate, la care nu
intra în mişcări limitate prin
volum important şi apar ca probabile
periculoase datorită amenajări sau prin
deplasări active. fenomene de
Natura obiectivelor unor factori. tehnologia de
alunecare.
din zona de influenţă exploatare.
1. Locuinţe şi
construcţii cu 1.1 1.2 1.3 1.4
caracter social.
2. Construcţii şi
instalaţii industriale,
căi de comunicaţie 2.1 2.2 2.3 2.4
cu trafic intens,
cursuri de apă.
3. Căi de
comunicaţie cu trafic
restrâns sau 3.1 3.2 3.3 3.4
circulaţie restrânsă
de persoane.
4. Zone fără
construcţii, cu acces
4.1 4.2 4.3 4.4
sporadic de
persoane.
(Coloanele 1, 2, 3, 4 reprezintă grupe de periclitate)

Înălţimea depozitelor variază de la câţiva metri la câţiva zeci de metri şi uneori peste 100 m, în
funcţie de proprietăţile fizico-mecanice ale amestecului de roci depozitate, de metoda şi utilajul de formare a
depozitului şi de relieful şi proprietăţile fizico-mecanice ale terenului pe care se realizează depunerea.
Înălţimea minimă de câţiva metri a treptelor depozitului se adoptă la construirea depozitelor cu mai
multe trepte, în cazul rocilor argiloase şi la întrebuinţarea buldozerelor pentru nivelare; iar înălţimea maximă
(peste 30 m) se adoptă în cazul rocilor nisipoase şi la utilizarea excavatoarelor de haldă şi a transbordoarelor
cu braţ în consolă, precum şi la construirea depozitelor în văi şi pe versanţi.

Fig. 1. Amplasarea depozitelor pe versanţi şi în văi Fig. 2. Construirea depozitelor pe terenuri orizontale

Reprezentarea la scară a depozitului (plan + secţiuni) bold la clasificări pentru situaţia dată

2. STUDII NECESARE PROIECTĂRII REAMENAJĂRII TERENURILOR

Pentru evaluarea corespunzătoare şi alegerea metodelor şi tehnicilor de reabilitare a terenurilor

degradate trebuie cunoscuţi şi analizaţi factorii care influenţează lucrările de amenajare şi modelare a
terenului, stabilirea vegetaţiei, precum şi interacţiunea dintre plante şi mediul în care acestea urmează să se
dezvolte. Aceşti factori afectează, de asemenea, alegerea variantei de reutilizare a terenului şi mijloacele
utilizate pentru obţinerea rezultatului dorit.
2.1. Studii geomorfologice şi hidrogeologice
Aceste studii au rolul de a stabili caracteristicile suprafeţei terenului, natura subsolului, litologia,
prezenţa şi tipul stratelor acvifere. Pentru aceasta, este necesară efectuarea unor cercetări geologice şi a unui
minim de lucrări de prospectări geologice.
Configuraţia suprafeţei terenului
Configuraţia suprafeţei terenului se referă la geometria suprafeţei şi include pantele (taluzurile şi
versanţii) şi forma suprafeţei terenului, fără a lua în considerare aspectele morfogenetice ale suprafeţei
terenului, care se aplică unor regiuni mai extinse.
Forma suprafeţei terenului
De la simplu la complex, pot fi distinse trei tipuri de forme ale terenului. Formele elementare
reprezintă cele mai mici şi mai simple unităţi, care sunt indivizibile la o anumită scară. Simplitatea lor
geometrică (de exemplu, pantă liniară, pantă curbă sau teren plan) facilitează recunoaşterea lor ca unităţi
fundamentale într-un sistem de segmentare a suprafeţei terenului. Unele forme de relief tradiţionale sunt
forme elementare unice, dar în cele mai multe cazuri, acestea sunt compuse din mai multe forme elementare.
Suprafaţa terenului este compusă din forme compozite, creând al doilea nivel de complexitate a reliefului.
Modelele caracteristice create de asociaţii de forme reprezintă al treilea nivel de complexitate, fiind numite
sisteme de terenuri.
Microrelieful se referă la diferenţele de cotă ale suprafeţei terenului, măsurate pe distanţe de ordinul
metrilor. Caracteristicile formelor naturale diferă de cele rezultate prin prelucrarea terenului. În zonele cu
relief asemănător, suprafaţa terenului poate fi aproape uniformă sau poate fi întreruptă de movile, canale sau
gropi.
Rugozitatea se referă la o configuraţie a suprafeţei unui teren cu lungimea de sub 10 m, pe care
există protuberanţe la distanţe mai mici de 50 cm. Termenul de rugozitate a terenului se foloseşte în cadrul
operaţiunilor de prelucrare a solului şi afectează aspectele legate de comportamentul apei pe suprafaţa
terenului, cum ar fi retenţia, infiltrarea, scurgerea şi eroziunea.
Textura solului
Textura solului se referă la participarea procentuală a diferitelor categorii de particule (nisip, praf,
argilă), în alcătuirea unui sol. Se poate determina atât în laborator, cât şi pe teren, prin modalităţi specifice. În
laborator, după ce au fost separate prin cernere şi sedimentare cele trei categorii de particule şi după ce a fost
înlăturat humusul şi carbonatul de calciu, se calculează participarea procentuală şi se stabileşte textura, cu
ajutorul diagramei ternare. Principalele clase texturale sunt nisip, nisip lutos, lut nisipos, lut, lut prăfos, praf,
lut nisipo-argilos, lut argilos, lut argilo-prăfos, argilă nisipoasă, argilă prăfoasă şi argilă.
Structura solului
Structura solurilor se referă la unităţile din care sunt compuse particulele primare. Coeziunea din
cadrul acestor unităţi este mai mare decât adeziunea dintre acestea. Ca o consecinţă, sub solicitări, masa
solului tinde să se rupă de-a lungul unor plane sau zone predeterminate. Aceste plane sau zone, la rândul lor,
formează limite.
Structura solului este forma pe care capătă solul datorită proprietăţilor sale fizice şi chimice. Fiecare
unitate individuală a structurii solului se numeşte taxon (unitatea structurii solului, cum ar fi un agregat, un
miez, o prismă, un bloc sau o granulă, formate prin procese naturale).
Structura solului este determinată de modul în care sunt prinse şi agregate împreună granulele
individuale şi de modul în care sunt formaţi porii. Structura solului are o influenţă majoră asupra circulaţiei
apei şi aerului, activităţii biologice, creşterii rădăcinilor şi apariţiei răsadurilor: structură granulară;
structură bloc; structură prismatică; structură lamelară; structură columnară; structură masivă.
Porozitatea
Prin porozitate se înţelege raportul dintre volumul golurilor existente între particulele solide şi volumul
total al materialului (inclusiv porii). Volumul porilor depinde de tipul de granule care alcătuiesc roca, de modul
lor de sortare, de felul cum acestea sunt aranjate şi dacă sunt sau nu cimentate. Porozitatea unei roci (pori,
fisuri, interstiţii) se exprimă prin coeficientul de porozitate (n), definit ca raport între volumul porilor (Vp) şi
volumul total al rocii (Vt). Porozitatea (se exprimă în %) poate fi calculată sub formă de porozitate totală şi
porozitate eficace.
Indicele (cifra) porilor ( e ) reprezintă raportul dintre volumul golurilor şi volumul scheletului
mineral.
Permeabilitatea
Permeabilitatea reprezintă proprietatea rocilor de a permite apei să circule prin masa lor, şi depinde de
modul de aranjare a granulelor, mărimea porilor, temperatura şi vâscozitatea apei etc.
 Din punct de vedere hidrologic, rocile pot fi clasificate astfel: roci permeabile, care permit curgerea apei
prin masa lor, care pot fi granulare (formate din material grăunţos şi în general neuniform) sau fisurate (formate
din roci impermeabile, dar cu fisuri de diferite mărimi); roci semipermeabile, prin care apa circulă cu greutate;
roci impermeabile, care nu permit trecerea apei prin masa lor.
În funcţie de permeabilitate, rocile se împart în trei categorii: roci acvifere; roci acviclude; roci
acvifuge.
Permeabilitatea se exprimă cu ajutorul a doi coeficienţi: coeficientul de filtrare (kf) şi coeficientul
de permeabilitate (kp). Coeficientul de filtrare reprezintă viteza curentului acvifer la un gradient hidraulic
unitar şi temperatură.
Infiltraţia
Infiltraţia reprezintă pătrunderea apei de la suprafaţa terenului în subsol. Infiltraţia este un fenomen
diferit de cel de filtrare, care reprezintă circulaţia apei prin stratele permeabile din subsol. Din punct de
vedere fizic, principala diferenţă dintre infiltraţie şi filtrare constă în faptul că în primul caz, mediul poros
prin care are loc deplasarea apei nu este saturat, în timp ce în al doilea caz acesta este saturat cu apă.
Hidrografia şi hidrogeologia
În cadrul acestor studii se analizează regimul hidrodinamic al apelor, calitatea acestora şi modul de
aprovizionare a solului cu apă din pânza freatică. Rezultatele obţinute servesc identificării şi cuantificării
resurselor de ape de suprafaţă şi subterane, care pot constitui surse potenţiale de irigaţie, prevenirii excesului
de umiditate în perioadele cu precipitaţii abundente, stabilirii modului de refacere a drenajului de suprafaţă şi
subteran sau creării unor zone umede. De asemenea, cunoaşterea hidrografiei locale este necesară şi din
motive geotehnice. În special în zonele colinare, torentele pot conduce la apariţia crevaselor şi ravenelor pe
taluzuri şi versanţi, ceea ce implică riscuri suplimentare de declanşare a alunecărilor. În acelaşi timp, ele pot
periclita culturile în faza iniţială.

2.2. Studii fizice

Caracterizarea fizică a terenurilor este necesară pentru determinarea principalelor proprietăţi care
influenţează o serie de lucrări de amenajare şi remodelare în scopul reabilitării ecologice. Printre
caracteristicile fizice şi mineralogice care trebuie studiate se numără:
 compoziţia granulometrică;
 greutatea volumetrică în stare uscată şi la umiditate naturală, greutatea specifică;
 umiditatea naturală şi umiditatea la saturaţie;
 starea de consistenţă;
 gradul şi capacitatea de îndesare;
 existenţa unor fenomene de tipul tixotropiei-lichefierii, cimentării, colmatării, gelificării,
oxidării, degradării, dizolvării unor săruri şi modificării structurii iniţiale precum şi
măsuri de accelerare sau eliminare a acestor fenomene.
Compoziţia granulometrică
Particulele rocilor şi ale solului au forme şi dimensiuni variate, ceea ce se reflectă asupra
proprietăţilor lor. Este, deci, necesară determinarea distribuţiei pe dimensiuni a particulelor sau stabilirea
compoziţiei granulometrice. Toate particulele care au dimensiuni cuprinse între anumite valori convenţionale
formează o anumită fracţiune granulometrică.
Numeric, uniformitatea sau neuniformitatea materialelor, se exprimă prin coeficientul de
neuniformitate. În funcţie de valoarea coeficientului de neuniformitate, rocile se clasifică astfel: uniforme U
< 5; cu uniformitate medie 5 < U < 15; neuniforme U > 15.
Greutatea volumetrică şi densitatea
Greutatea volumetrică a fazei solide sau specifică (γs) se defineşte ca fiind raportul dintre greutatea
particulelor solide şi volumul propriu acestor particule (fără goluri).
Densitatea scheletului mineral (γs) se defineşte ca raportul între masa particulelor solide dintr-o
cantitate de material şi volumul propriu al acestor particule (fără goluri).
Greutatea volumetrică a unei roci (γa) se defineşte ca raportul dintre greutatea rocii şi volumul
acesteia, inclusiv golurile.
Se mai pot determina: greutatea volumetrică a pământului în stare uscată (γ d); greutatea volumetrică
a pământului în stare saturată (γsat); greutatea volumetrică a pământului umed (parţial saturat); greutatea
volumetrică a pământului în stare submersată.
Umiditatea
Umiditatea se defineşte ca raportul dintre masa apei conţinută în pori (mw) şi masa materialului solid
(ms), fiind exprimată în procente.
 Gradul de umiditate (de saturaţie) - Sr - se defineşte ca raportul între volumul apei conţinute în pori
şi volumul total al porilor sau ca raportul umidităţilor.
Consistenţa şi plasticitatea
Consistenţa pământurilor se referă la gradul de coeziune şi adeziune sau la rezistenţa la deformări şi
la rupere. Consistenţa depinde foarte mult de raportul sol-apă, stările extreme fiind umed şi uscat.
Umidităţile la care pământul trece de la o stare fizică la alta sunt valori caracteristice şi poartă numele de
limite de plasticitate. Separaţia dintre cele patru stări a realizat-o Atterberger.
Cu cât starea de consistenţă a pământului este mai redusă, cu atât deformaţia lui sub încărcare este
mai mare. Pământurile argiloase prezintă variaţii de volum atunci când li se schimbă umiditatea. Umflarea se
produce când umiditatea pământului creşte, în timp ce contracţia are loc atunci când umiditatea scade.
Aceste caracteristici sunt întâlnite şi în cazul terenurilor degradate, comportamentul lor fiind însă
determinat, în cele mai multe cazuri, şi de factorii chimici.

2.3. Studii chimice

Solul sau subsolul asigură plantelor un mediu atât fizic, cât şi chimic. Proprietăţile chimice se referă
la capacitatea solului de a furniza elemente esenţiale necesare pentru creşterea plantelor, dar şi la prezenţa
unor substanţe chimice care pot fi toxice pentru plante. Cele mai importante studii chimice includ:
 reacţia pH, alcalinitate sau aciditate;
 schimbul de cationi;
 conţinutul de nutrienţi esenţiali pentru plante;
 proprietăţile care afectează alimentarea cu nutrienţi;
 prezenţa oricăror substanţe chimice în cantităţi toxice.
Dacă oricare din aceşti factori are o valoare care limitează creşterea plantelor, se pot lua măsuri
adecvate de ameliorare a terenului. Majoritatea problemelor terenurilor degradate se referă la asigurarea unui
conţinut minim de nutrienţi pentru vegetaţie.

2.4. Studii geo-mecanice şi geotehnice

Studiile din această categorie urmăresc în principal determinarea următoarelor caracteristici:
compresibilitatea; compactarea şi consolidarea; unghiul de frecare interioară, coeziunea şi rezistenţa la
forfecare.
Compresibilitatea
La deformarea pământurilor şi rocilor prin îndesare participă toate cele trei faze constituente: solidă,
lichidă şi gazoasă. Deformaţiile pământurilor pot fi reversibile (ca urmare a comprimării elastice a
particulelor solide şi a gazelor, a dizolvării gazelor şi subţierii învelişului de apă absorbită) şi ireversibile sau
remanente (ca urmare a îndesării prin rearanjare a particulelor solide şi prin strivirile locale ale acestora).
În vederea calculelor de tasare şi compresibilitate ale materialelor, este necesar să se stabilească
caracteristicile de compresibilitate, şi anume: tasarea specifică; modulul de deformaţie edometric.
Compactarea şi consolidarea
Compactarea reprezintă îndesarea pe cale mecanică a pământurilor, prin micşorarea volumului
golurilor. Reducerea volumului golurilor are loc pe seama porilor neocupaţi de apă; dacă pământul ar fi
saturat şi apa nu ar putea fi îndepărtată, compactarea nu ar fi posibilă.
La nisipuri nu se poate pune problema de consolidare deoarece, ca urmare a permeabilităţii lor mari,
apa este evacuată din pori odată cu încărcarea, dând particulelor posibilitatea să ocupe foarte rapid poziţia
corespunzătoare noii stări de îndesare.
Rezistenţa la forfecare
Ruperea într-un masiv de pământ se produce acolo unde este depăşită rezistenţa lui la forfecare.
Cunoscând, deci, rezistenţa de rupere la forfecare se poate defini condiţia de rupere a pământului. Aceasta
condiţie se exprimă printr-o relaţie între efortul unitar normal σ şi efortul unitar tangenţial τ.
Principalii factori de care depinde rezistenţa la forfecare a pământurilor necoezive sunt:
- starea de îndesare;
- mărimea particulelor (unghiul de frecare interioară creşte odată cu mărimea particulelor);
- gradul de neuniformitate (cu cât pământul este mai uniform, cu atât unghiul de frecare interioară este mai
mic, întrucât efectul de încleştare între particule este mai mic);
- forma particulelor (pământurile cu particule colţuroase, ascuţite, au un unghi de frecare interioară mai mare
decât cele cu particule rotunjite, frecarea fiind cu atât mai mare cu cât materialul din care sunt constituite
particulele este mai rezistent);
- compoziţia mineralogică (nisipurile micacee au unghi de frecare interioară mai mic decât nisipurile
cuarţoase).
Principalii factori de care depinde rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive sunt:
- structura internă a materialului. Orice solicitare la forfecare a unui pământ argilos provoacă o reorientare a
particulelor solide care tind să se aşeze după direcţia forfecării.
- natura şi calitatea apei din pori. Cu cât umiditatea unui pământ este mai mică, cu atât rezistenţa lui la
forfecare este mai mare.
- starea anterioară de eforturi a pământurilor argiloase
Atât unghiul de frecare interioară, cât şi coeziunea, au valori care se modifică în timp, deoarece
structura, umiditatea şi starea de eforturi şi tensiuni sunt variabile în timp.

2.5. Studii şi cercetări structurale

Stabilitatea terenurilor şi a depozitelor de reziduuri
Pentru controlul depozitelor aflate în construcţie sau în conservare, în faza de proiectare este necesar
să se prevadă o serie de măsuri referitoare la:
- controlul periodic al stabilităţii depozitului şi al zonelor înconjurătoare;
- studii geotehnice executate periodic asupra rocilor din fundament şi asupra rocilor şi substanţelor din
depozit.
Calculul tasărilor
În cazul depozitelor în care sunt înmagazinate volume importante de material şi cu fundaţii speciale
sau neomogene (compresibile, anizotrope, cu versanţi abrupţi, nesimetrici) sunt necesare calcule speciale,
realizate atât în secţiunea maximă cât şi în alte secţiuni considerate caracteristice.
Principalii parametri care trebuie analizaţi pentru calculul tasărilor sunt înălţimea depozitului, durata
şi ritmul de depunere a materialului, natura şi granulometria materialului depozitat, ritmul de refacere a
nivelului apelor în corpul depozitului şi nu în ultimul rând, capacitatea portantă şi tasarea terenului pe care
este construit depozitul.

2.6. Studii climaterice

Clima este un factor determinant pentru toate tipurile de vegetaţie, mediul unei plante fiind
determinat de regiune sau zonă (macroclimat) şi de localizare, cum ar fi un versant sau o formă pozitivă de
relief (microclimat). Macroclimatul este important în alegerea modului de utilizare a terenului şi în selectarea
speciilor de plante, în timp ce microclimatul se poate modifica în vederea atingerii scopurilor propuse.
Studiile climaterice se întocmesc pe baza datelor statistice pe o perioadă de cel puţin 20 ani
consecutivi şi trebuie să cuprindă regimul precipitaţiilor şi al temperaturilor, intensitatea vânturilor şi analize
privind evapotranspiraţia potenţială.

2.7. Studii ecologice şi pedologice

Studiile ecologice se realizează în scopul stabilirii condiţiilor în care se poate dezvolta noua vegetaţie
pe suprafeţe de teren degradat. Pe baza acestor studii se stabileşte dacă este posibil ca în cadrul reabilitării
ecologice să se reconstruiască ecosistemul anterior sau se poate apela la alte comunităţi vegetale.
Studiile pedologice se efectuează pentru determinarea calităţii solului, necesară pentru dezvoltarea
anumitor tipuri de plante. Tot în cadrul acestor studii se determină grosimea şi stadiul de evoluţie a stratului
de sol vegetal utilizat de comunităţile vegetale pentru înrădăcinare. Studiile pedologice trebuie să conţină
harta solurilor, proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice ale acestuia, fertilitatea naturală şi necesităţile
privind aplicarea îngrăşămintelor.

2.8. Experimente în vase de vegetaţie şi în câmp

Folosind material prelevat de pe terenul degradat, se realizează experimente pentru fiecare zonă
pedoclimatică în scopul studierii factorilor de vegetaţie.
Experimentele în vase de vegetaţie urmăresc determinarea comportamentului plantelor utilizate în
diferite condiţii de sol şi pentru anumite doze de îngrăşăminte, prin efectuarea unor observaţii fenologice,
cum ar fi data răsăritului plantei, numărul de plante ajunse la maturitate, lungimea plantelor mature, apariţia
diferitelor boli, întârzieri la coacere etc.
Experimentele în câmp urmăresc determinarea tipului de reabilitare ecologică la care se pretează
terenurile degradate, în funcţie de caracteristicile climatice ale regiunii, de tipul solului şi de felul
îngrăşămintelor aplicate. Pe baza acestor experimente se alege tipul plantelor care vor servi pentru
reabilitarea terenurilor degradate, tipul şi cantitatea de fertilizant necesară, precum şi regimul de irigare.
3. CAUZELE ŞI FACTORII ALUNECĂRILOR

Alunecările sunt deplasări de mase de roci pe suprafeţe de alunecare finite de-a lungul cărora
eforturile tangenţiale depăşesc rezistenţa totală de rupere la forfecare a rocilor.
Stabilirea factorilor şi cauzelor care au generat sau urmează să provoace deformarea sau chiar
declanşarea unei alunecări este o operaţie, în general dificilă, dar posibilă de realizat prin analiza categoriilor
de forţe care intervin în procesul de alunecare.
Dintre factorii definitori ai forţelor care intervin în procesul de alunecare se menţionează:
- greutatea masivului alunecător;
- ponderea masivului de rezemare;
- înclinarea taluzului;
- panta suprafeţelor de separaţie în cazul taluzurilor stratificate sau în cazul construirii haldelor pe vetre
înclinate;
- stratificaţia, fisuraţia şi şistuozitatea rocilor din taluzuri;
- presiunea hidrostatică şi hidrodinamică a apei;
- unghiul de frecare interioară şi coeziunea rocilor.
Analizând condiţiile de variaţie a acestor factori în sensul producerii alunecărilor, se determină
cauzele instabilităţii:
- cauze externe, care se referă la factori determinanţi ai forţelor exterioare ce provoacă sau împiedică
alunecarea;
- cauze interne, care se referă la factorii determinanţi ai forţelor de rezistenţă la forfecare a rocilor.

3.1. Factori externi care influenţează stabilitatea versanţilor sau taluzurilor

Factorul geologic
Acest factor, deşi nu reprezintă o cauza directa a alunecărilor, are un rol deosebit în formarea lor şi
de aceea, schemele şi metodele de estimare a stabilităţii taluzurilor trebuie alese în funcţie de condiţiile
geologice. Aceasta presupune exprimarea cât mai corectă posibil a factorului geologic în termeni inginereşti,
ceea ce determină gradul de valabilitate a rezultatelor obţinute prin metodele aplicate în analizele de
stabilitate. Astfel, există metode care consideră taluzul omogen, lipsit de stratificaţii (care pot fi utilizate cu
succes atât pentru haldele de steril, cât şi pentru iazurile de decantare) şi metode pentru masive stratificate
care permit luarea în considerare a sensului de cădere a stratelor.
Supraîncărcarea bermei superioare
Se refera la modificările stării de eforturi şi tensiuni în taluzuri datorate acţiunii inginereşti a omului.
Printre aceşti factori se menţionează supraîncărcarea taluzurilor la partea superioară prin amplasarea şi
vehicularea utilajelor tehnologice sau prin depozitarea rocilor, excavarea rocilor la partea inferioară a
taluzurilor. Aceşti factori modifică raportul între forţele de rezistenţă şi forţele care solicită taluzul la
alunecare.
De asemenea, tot în această categorie se pot include elementele geometrice ale taluzului ( înclinarea
şi înălţimea) care sunt stabilite prin proiecte geotehnice şi care influenţează gradul de stabilitate. De
exemplu, creşterea pantei determină creşterea efortului tangenţial, a cărui valoare maximă se înregistrează la
piciorul taluzului.
Acţiunea apelor de suprafaţă
Conduc la creşterea umidităţii rocilor din care este alcătuit taluzul şi implicit la reducerea rezervei de
stabilitate sau chiar la alunecarea acestuia. S-a constatat că cele mai multe alunecări se produc în perioadele
cu precipitaţii abundente (cel mai adesea primăvara, când se înregistrează creşteri ale precipitaţiilor imediat
după topirea zăpezilor). Precipitaţiile abundente determină creşterea cantităţii infiltraţiilor de apă în teren,
ceea ce provoacă scăderea rezistenţei acesteia. Ca urmare a experimentelor realizate în practica construirii
taluzurilor artificiale, s-a constatat că umezirea materialului datorită precipitaţiilor este maximă la piciorul
taluzurilor, umiditatea prezentând variaţii pe o adâncime de 2-3 m de la suprafaţă.
Influenţa defavorabilă a precipitaţiilor, prin creşterea umidităţii rocilor, prin crearea pânzei freatice,
şi a presiunii apei din pori, se manifestă în special în halda unde structura dezagregata a amestecului de roci
facilitează infiltrarea apelor.
Acţiunea apelor subterane
Acest factor joacă un rol extrem de important în formarea suprafeţelor de alunecare prezenţa apei în
roci influenţând starea de eforturi unitare prin următoarele elemente:
- variaţia umidităţii pământurilor nesaturate;
- presiunea hidrostatica a apei din pori;
 - presiunea hidrodinamica a apei.
La scăderea nivelului apei se poate înregistra o creştere a greutăţii datorită înlăturării efectului de
subpresiune a apei, fenomen ce se manifestă mai ales în cazul rocilor permeabile.
Problema stabilităţii haldelor de steril este mai complexă şi mai dificilă decât aceea a versanţilor în
general, deoarece instabilitatea apare încă din deci stabilitatea haldei este foarte mult influenţată pe lângă
geometria ei de prezenţa apei cu multiplele ei influenţe.
Apa din pori creează o presiune ce duce la reducerea rezistenţei la forfecare a rocilor, ca urmare a
diminuării presiunii efective pe suprafaţa de alunecare.
În cazul în care terenul pe care se construieşte halda este nedrenat şi apele băltesc în apropierea
taluzului de haldă, blocurile care se rostogolesc pe taluz se îmbibă cu apă şi formează la baza acesteia un
noroi care, atunci când este încărcat cu materialul de haldă refulează şi produce deformaţii. La determinarea
parametrilor geometrici ai haldelor, trebuie luate în considerare atât caracteristicile geotehnice ale
amestecului depus cât şi cele ale rocilor care formează terenul de bază.
Acţiunea îngheţului
Prin fenomenul de îngheţ, rocile suferă o serie de deformaţii importante, care se referă la degradarea
structurii lor, ceea ce are drept urmare o reducere bruscă a proprietăţilor de rezistenţă mecanică. Prin
îngheţare, creşte cantitatea de apă conţinută în roci şi ca atare, acestea suferă o dilatare care poate fi sesizată
datorită unei uşoare ridicări a reliefului, însoţită de o deplasare incipientă care se dezvoltă după linia de cea
mai mare pantă. Aceasta deplasare reprezintă, de fapt, un început al procesului de alunecare a taluzului.
Efectul îngheţului asupra stabilităţii taluzurilor este diferit în funcţie de natura rocilor. Astfel, rocile
argiloase se degradează considerabil în timpul procesului de îngheţ, în timp ce nisipurile şi pietrişurile se
comportă mult mai bine.
Se apreciază că fenomenele de îngheţ-dezgheţ au avut o mare influenţă asupra degradării structurii
rocilor din taluzurile „in situ”. Fragmentarea unor blocuri care ulterior s-au deplasat de pe taluzuri se
asociază cu aceste fenomene şi cu tensiunile de tracţiune care apar.
Factorul seismic
Şocurile seismice datorate cutremurelor sau exploziilor masive, exercită, de regulă, asupra taluzurilor
atât forţe verticale, cât şi orizontale, care pot genera fenomene de alunecare. Forţele verticale reduc presiunea
efectivă normală pe suprafeţe de alunecare, în timp ce forţele orizontale, mult mai puternice, joacă un rol
decisiv în ceea ce priveşte stabilitatea taluzurilor. De altfel este cunoscut faptul că în timpul unui cutremur
acţiunea seismica poate avea orice direcţie, motiv pentru care în calcule se consideră orizontală, acesta fiind
cazul cel mai defavorabil în ceea ce priveşte efectul asupra stabilităţii taluzurilor.
De asemenea, vibraţiile produse de funcţionarea şi circulaţia utilajelor pe berma superioara a
treptelor sau eventualele explozii produse în apropiere pot conduce la diminuarea rezervei de stabilitate cu
10-15%, influenţa acestora fiind resimţita în special atunci când taluzul se află la limita de echilibru.

3.2. Factori interni care influenţează stabilitatea versanţilor sau taluzurilor

Cauzele interne se referă la factorii determinanţi ai forţelor de rezistenţă la forfecare:
Presiunea unitară efectivă
Este o parte din presiunea totală, determinată de încărcarea masivului şi greutatea sa proprie.
Presiunea efectivă este partea din efort care se transmite prin scheletul mineral şi prin contactul dintre
particule, restul de presiune fiind suportată de apă şi constituie presiune apei din pori.
Unghiul de frecare interioară
Este determinat de mărimea şi asperitatea suprafeţelor granulelor fragmentelor de rocă, de gradul de
neuniformitate şi de existenţa şi grosimea învelişurilor de apă absorbită din jurul lor.
Coeziunea structurală
Poate fi influenţată de către acţiunea apei, prin spălarea sărurilor, care deţin rolul unui liant. La rocile
argiloase, în special la cele fisurate, coeziunea este mult diminuată datorită prezenţei unor reţele de
discontinuităţi, în general cu orientări haotice determinate de fisuri, fracturi, oglinzi de fricţiune etc.
Coeziunea hidrocoloidală
Aceasta se poate micşora ca urmare a creşterii umidităţii, prin îngroşarea învelişurilor de apă, efectul
fiind slăbirea atracţiei dintre particule şi reducerea presiunii capilare în acelaşi timp. În natură nu se produce
numai modificarea frecării sau numai a coeziunii ci ambii factori sunt afectaţi simultan, unul dintre ei însă
putând fi redus în măsură mai mare.
4. ANALIZE DE STABILITATE

De cele mai multe ori, în scopul analizării stabilităţii taluzurilor individuale se utilizează metode de
analiză bazate pe starea de echilibru limită, care sunt procedee de calcul mult utilizate în scopul definirii
stabilităţii taluzurilor naturale sau artificiale.
Aceste metode verifică condiţiile impuse pentru stabilitatea maselor ce constituie un taluz, în
particular pentru echilibrul forţelor sau momentelor. Metodele, bazate pe criterii similare, prevăd în linii mari
modelarea versantului analizat, definirea stării de încărcare şi adoptarea unui criteriu de rupere. În
consecinţă, aceste analize depind în mod determinant de tipul modelului adoptat şi de proprietăţile fizico-
mecanice atribuite materialelor.
Obiectivele principale ale unei analize de stabilitate pot fi grupate sub următoarea formă:
 evaluarea posibilităţii ca un versant să poată fi implicat într-un fenomen de alunecare;
 evaluarea stabilităţii diferitelor tipuri de taluzuri artificiale în diferite condiţii (de exemplu, la
terminarea construirii lor sau după un timp oarecare);
 analizarea stabilităţii corpului de alunecare, pentru a înţelege mecanismele care au determinat
ruperea taluzului (retroanaliza);
 evaluarea efectelor lucrărilor de refacere asupra stabilităţii versantului;
 evaluarea efectelor de încărcare dinamică, cum ar fi acelea induse de un seism;
 înţelegerea evoluţiei formelor naturale evidenţiate de analizele morfologice.
Alunecările pot avea diferite mecanisme şi pot fi caracterizate de o suprafaţă de alunecare bine
definită. Formele cele mai frecvente ale suprafeţelor de alunecare, care pot fi analizate după metoda
echilibrului limită sunt cele plane, cilindrico-circulare şi poligonale.
În cazul alunecărilor după suprafeţe circulare, acestea pot fi schematizate ca un arc de cerc sau ca o
curbă necirculară, alunecările de translaţie au loc, în schimb, după suprafeţe asimilabile unui plan.
Suprafeţele compuse pot fi întâlnite în cazuri particulare, când condiţiile geologice influenţează forma
suprafeţei de alunecare.
La orice taluz, componenta tangenţială a forţei de greutate, care acţionează de-a lungul suprafeţei de
alunecare, tinde să deplaseze materialul spre baza taluzului. Aceasta iniţiază, de fapt, procesul de deplasare,
atunci când rezistenţa este depăşită de forţele active. Printre forţele active trebuie incluse şi cele care se
datorează prezenţei apei. La fel de importante sunt forţele dezvoltate de şocurile seismice, care pot fi cauza
primară a fenomenelor de alunecare.
Necesitatea prezenţei unei suprafeţe de alunecare este unul din punctele care solicită un maxim de
atenţie, deoarece metodele de analiză a stabilităţii pot fi utilizate numai atunci când o masă de material tinde
să alunece pe o suprafaţă definită, care poate fi reprezentată generic ca o suprafaţă curbă sau plană.
În ceea ce priveşte gradul de certitudine a rezultatelor obţinute, trebuie subliniată influenţa majoră a
determinării proprietăţilor de rezistenţă ale rocilor. Rezistenţa la forfecare disponibilă în masivul de rocă este
unul din punctele cele mai dificil de determinat, deoarece, pe lângă faptul că aceasta este legată de tipul
materialului şi de alterările suferite de acesta, este corelată direct cu situaţia hidrogeologică existentă, care nu
este întotdeauna simplu de determinat.
În mod convenţional se introduce factorul de siguranţă F, definit ca raportul dintre rezistenţa la
forfecare disponibilă şi rezistenţa la forfecare existentă de-a lungul unei anumite suprafeţe de alunecare.
Problema este considerată bidimensională şi i se asociază condiţiile de deformare plană de-a lungul
suprafeţei; în afară de acesta se face ipoteza că ruperea se produce instantaneu de-a lungul suprafeţei
considerate. Se presupune, deci, că întreaga rezistenţă la forfecare disponibilă intră în joc în acelaşi moment.
Această supoziţie este în contradicţie cu observaţiile frecvente, fie în câmp, fie în laborator, asupra ruperii
progresive a materialelor, şi ar putea fi luată în considerare prin valori medii sau pe strate ale parametrilor de
rezistenţă.
Forma geometrică a suprafeţei de alunecare este determinată în principal de condiţiile geologice
(stratificaţie, şistuozitate, fisuraţie, falii etc.).
a - suprafaţă de alunecare plană
b - suprafaţă de alunecare curbă (cilindrico - circulară)
c - suprafaţă de alunecare cu contur poligonal.
Luând în considerare elementele de discontinuitate existente în versanţi sau taluz, suprafaţa de
alunecare are în multe cazuri formă plană. Dacă o alunecare se formează într-un masiv omogen, lipsit de
stratificaţii sau stratificat, dar cu grosimea mare a stratelor, suprafaţa de alunecare este curbilinie (sau
cilindrico-circulară) având concavitatea orientată spre masa de alunecare.
 De cele mai multe ori suprafaţa de alunecare are o formă compusă din porţiuni plane şi curbe,
determinate de condiţiile geologice locale.
Considerând alunecarea ca un proces mecanic rezultat ca urmare a interacţiunii dintre forţele de
alunecare (forţe active) şi forţele care se opun alunecării (forţe de rezistenţă sau pasive), se acceptă drept
criteriu pentru aprecierea stabilităţii unui taluz, gradul de stabilitate, exprimat prin coeficientul minim de
stabilitate.
La ora actuală, problema rezervei de stabilitate a unui taluz reprezintă încă o nedeterminare, deoarece
în calculele de stabilitate nu se poate ţine seama de toţi factorii de influenţă (factorul geologic, factorul
climateric, acţiunile inginereşti ale omului, timpul).
Alunecări după suprafeţe plane
Astfel de alunecări pot fi întâlnite în corpul haldelor şi iazurilor de decantare formate din material
nisipos de terasă, precum şi în treptele de lucru din cariere, executate în formaţiuni care înclină spre taluzul
treptei.
În cazul taluzurilor de haldă, formate din materiale care mai păstrează o oarecare coeziune,
stabilitatea este sporită datorită coeziunii care se manifestă pe suprafaţa de alunecare.
Deoarece iniţial planul de alunecare este ales arbitrar, va trebui găsit acel plan după care s (coeficient
de stabilitate) va avea o valoare minimă. Acest plan este planul potenţial de alunecare, iar coeficientul de
stabilitate corespunzător exprimă gradul de stabilitate al taluzului.
După determinarea unghiului βo, care determină planul de alunecare critic, acesta se va introduce în
relaţiile de calcul şi va rezulta coeficientul de stabilitate minim.
Alunecări după suprafeţe curbe
În cazul alunecărilor după suprafeţe cilindrico-circulare pentru determinarea suprafeţei potenţiale de
alunecare, trebuie avut în vedere, pe de-o parte, că prin două puncte de pe conturul versantului pot fi trasate o
infinitate de cercuri, iar că cele două puncte pot avea o infinitate de poziţii.
Dintre procedeele de determinare a suprafeţelor potenţiale de alunecare se menţionează procedeele
grafice ale lui W. Fellenius şi Janbu, iar ca metode de calcul procedeele lui Fellenius, Maslov-Berer, Bishop.
Alunecări după suprafeţe cu contur poligonal
În cazul masivelor tectonizate, stabilitatea taluzurilor depinde atât de dispunerea suprafeţelor de
discontinuitate, cât şi de caracteristicile de rezistenţă ale rocilor de pe aceste suprafeţe. O situaţie
asemănătoare se întâlneşte şi în cazul haldelor de steril construite pe versanţi cu înclinare variabilă.
În acest caz, se analizează stabilitatea haldei în ansamblu, presupunând că alunecarea se poate
produce fie prin stratul de sol vegetal, fie de-a lungul suprafeţei de contact dintre haldă şi terenul de bază.
Coeficientul de stabilitate se determină grafic, ţinând seama de valoarea forţelor de împingere activă
Ei. Pentru aceste forţe s-a considerat că direcţia lor de acţionare este orizontală, ceea ce reprezintă cazul cel
mai defavorabil din punct de vedere al stabilităţii.
Când un sector nu este stabil, el poate exercita presiuni asupra sectorului vecin, afectându-i
stabilitatea, iar când este stabil el poate juca rolul de prisma de reazem. Stabilitatea întregului taluz depinde
de stabilitatea ultimului sector. Chiar dacă unele sectoare sunt instabile şi exercită împingeri active asupra
sectoarelor din aval, ceea ce ar determina unele refulări ale acestora, dacă ultimul sector din aval este stabil,
rezultă că stabilitatea de ansamblu a haldei pe aliniamentul considerat este asigurată.
În consecinţă, analiza de stabilitate după suprafeţe de alunecare poligonale poate fi folosită cu deplin
succes pentru aprecierea stabilităţii de ansamblu a haldelor amplasate pe versanţi.

(formule, calcule, tabele, desene pentru alunecări plane, curbe + influenţa suprasarcinilor,
apa din porii rocilor, factorul seismic)

5. STABILIZAREA ALUNECĂRILOR DE TEREN (RETALUZAREA ŞI TERASAREA)

Pentru elaborarea măsurilor de stabilizare a alunecărilor de teren este necesară cunoaşterea detaliată
a cauzelor care provoacă alunecarea, precum şi a factorilor care influenţează acest proces, şi anume: structura
geologică a masivului; caracterul stratificaţiilor; sensul de cădere al stratelor faţă de taluz; unghiul de taluz;
tectonica masivului; condiţiile hidrogeologice; proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor; poziţia şi adâncimea
suprafeţei de alunecare etc.
Drenarea apelor de suprafaţă şi a apelor subterane
Deoarece apa este una din principalele cauze care determină alunecările de teren şi taluzuri, drenarea
corespunzătoare a acesteia reprezintă o măsură foarte eficientă de stabilizare a alunecărilor.
 Prin drenarea apelor de suprafaţă se reduce sau chiar se evită procesul de înmuiere a rocilor, proces
care le modifică acestora proprietăţile fizico-mecanice. Pentru realizarea drenării apelor de suprafaţă, este
necesară nivelarea suprafeţei alunecării şi a zonelor vecine şi construirea drenurilor de scurgere a apei.
Nivelarea constă în umplerea crăpăturilor şi a zonelor depresionare, împiedicându-se astfel
acumularea apei pe suprafaţa terenului, ceea ce conduce la reducerea infiltraţiilor în masiv.
Prin drenare se urmăreşte evitarea pătrunderii apelor de suprafaţă în zona alunecărilor. Aceste lucrări
trebuie să fie independente, pentru a putea asigura scurgerea apei în eventualitatea unor reactivări ale
alunecării, recomandându-se executarea în zone stabile. Pentru prevenirea fenomenelor de eroziune, panta
canalelor nu va depăşi (mai ales în cazul rocilor moi) valoarea de 2%.
Drenajul subteran coboară nivelul apei subterane ridicându-se astfel presiunea apei din porii rocilor
şi presiunea hidrostatică din fisuri, îndepărtează apa din masa alunecătoare şi preia afluxul de apă din zonele
vecine alunecării. Pentru drenarea apelor subterane se folosesc foraje de drenare de mare diametru echipate
cu pompe submersibile, tranşee de asecare, galerii de drenare şi filtre penetrante.
Filtre inverse pentru reducerea efectului sufoziunii
Când sufoziunea este cauza alunecărilor de taluzuri, pentru reducerea efectului ei se folosesc filtre
inverse bine încastrate în taluz. Filtrele inverse, având o permeabilitate mai mare decât terenul pe care îl
protejează, joacă rolul de colectare cu funcţie de drenare a apei şi totodată de barare a suspensiilor
transportate în curentul de apă.
Filtrele inverse pot fi folosite pentru stabilizarea versanţilor sau taluzurilor afectate de sufoziune,
precum şi pentru stăpânirea proceselor sufozionare care apar în gropile de fundaţie săpate în terenuri
granulare sub nivelul hidrostatic.
Efectul plantaţiilor şi împăduririlor
Înierbarea, plantaţiilor şi împăduririlor reprezintă o măsură cu efect pozitiv în stabilizarea
alunecărilor de teren, aplicându-se după nivelarea terenului şi asigurarea scurgerii apelor de suprafaţă.
Acoperirea suprafeţei alunecate cu brazde de iarbă împiedică uscarea terenurilor şi formarea
crăpăturilor de contracţie prin uscare, care constituie o cale de acces a apei în teren. Stratul de iarbă
protejează terenul împotriva eroziunii şi uşurează scurgerea apelor de suprafaţă. Totodată, consumul de apă
reduce umiditatea din teren pe primii 2-3 m adâncime.
Plantaţiile şi împăduririle au efect pozitiv mult mai mare în stabilizarea alunecărilor de teren.
Consumul de apă din teren este mult mai sporit, o dovadă în acest sens fiind faptul că adâncimea apei
subterane în zonele împădurite este mult mai mare decât în împrejurimi, structura geologică şi condiţiile de
alimentare cu apă fiind aceleaşi.
O altă acţiune pozitivă a plantaţiilor şi împăduririlor în stabilizarea alunecărilor de teren este efectul
de armare pe care îl au rădăcinile asupra terenului.
Reducerea pantei taluzurilor şi versanţilor
Stabilizarea alunecărilor de teren poate fi realizată şi prin reducerea pantei taluzurilor şi versanţilor,
care se face prin taluzare (fig. 3.a), execuţie de berme la partea superioară (fig. 3.b) sau crearea
contrabanchetelor la baza taluzului sau versantului (fig. 3.c). Pentru efectuarea operaţiilor de taluzare sau de
execuţie a bermelor sunt necesare o serie de calcule, astfel încât în urma reducerii pantei taluzului sau
versantului să fie îndeplinită condiţia de stabilitate.
Contrabanchetele se realizează din anrocamente, pietriş sau alte materiale locale. Acestea cresc
rezerva de stabilitate a taluzurilor şi versanţilor atât prin greutatea lor proprie, mărind forţele de rezistenţă,
cât şi prin rezistenţa mai mare la forfecare a materialului din care sunt formate.

Fig. 3. Reducerea pantei taluzurilor şi versanţilor

În natură, rolul contrabanchetelor (sau contraforţi) este îndeplinit de terasele aluvionare, care s-au
dovedit foarte eficace în stabilizarea alunecărilor. Dacă la baza unui versant, un râu depune mai multe
materiale decât poate transporta, procesul de eroziune este redus şi înlocuit treptat cu procesul de formare al
unei terase. Cu timpul terasele aluvionare devin veritabili contraforţi naturali, realizând stabilizarea
alunecării de pe versant.
Acoperirea taluzurilor şi versanţilor
Acoperirea cu folii de materiale plastice – se aplică acolo unde se constată tendinţa de alunecare, şi
unde prin crăpăturile terenului apele de suprafaţă pot pătrunde până la rocile predispuse la alunecare (argile,
marne), creând astfel suprafeţele de desprindere.
Metoda este eficientă pentru suprafeţe cu dimensiuni reduse. Zonele cu crăpături se acoperă cu
ajutorul unor folii din substanţe speciale ca: polietilenă, polisobutilenă, poliviclorid etc.
Înainte de aşezarea foliei, trebuie să se pregătească corespunzător suprafaţa care va fi acoperită cu
strate de protecţie (nisip fin).
Acoperirea cu bitum – constă în stropirea succesivă cu bitum în strate de 6-8 mm grosime a zonei
unde se constată crăpături. Stropirea bitumului cald se poate face cu o cisternă stropitoare sau cu un
dispozitiv manual.
Metoda este destul de eficientă, însă are dezavantajul că la desele schimbări ale vremii şi sub
influenţa razelor de soare materialul se degradează.
Acoperirea cu argilă – se aplică pe suprafeţe mai puţin întinse şi se face manual sau mecanizat, prin
injectarea unei pulpe de argilă în fisurile şi crăpăturile ce apar pe teren.
Îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor
Electroosmoza – realizează o reducere a cantităţii de apă din teren, ceea ce conduce la o creştere a
rezistenţei la forfecare. La trecerea unui curent electric printr-un teren saturat, apa se deplasează spre catod,
de unde este îndepărtată rezultând o consolidare electroosmotică. Curentul electric în teren mai poate
produce şi alte efecte favorabile printre care:
- schimbul de ioni;
- depunerea particulelor preluate din electrozi;
- modificarea structurii terenului.
Când cationii se deplasează, transportă cu ei apa, în timp ce anionii transportă foarte puţină apă sau
deloc. Are loc, deci, o migraţiune a apei spre catod.
Electroosmoza este limitată ca domeniu de aplicare numai la rocile argiloase, care din punct de
vedere granulometric aparţin de grupa prafurilor, cu diametrul particulelor de 5-50 μm şi nu se aplică la
nisipuri, îndeosebi la cele grosiere, deoarece, pentru o permeabilitate mai mare a rocii mai mare de 10 -4 cm/s,
viteza de filtrare a apei subterane domină pe cea creată de efectul curentului electric.
Arderea rocilor – se realizează prin injectarea în teren a unui amestec de combustibil şi aer printr-o
reţea de conducte. Acest procedeu produce schimbări ireversibile. Rezistenţa la forfecare a rocilor creşte
datorită reducerii conţinutului de apă cedată prin evaporare.
La temperaturi mai mari de 100ºC se elimină apa adsorbită, la 400-600ºC unele argile se modifică
ireversibil devenind mai puţin sensibile la apă, iar la 900-1000ºC argilele sunt transformate în cărămidă.
Efectul principal al arderii constă, deci, în reducerea sensibilităţii argilelor la acţiunea apei.
Congelarea rocilor – duce, de asemenea, la creşterea rezistenţei la forfecare, având un efect pozitiv
în stabilizarea alunecărilor.
Injectarea rocilor – îmbunătăţeşte substanţial proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor, reducând
posibilităţile de formare a suprafeţelor de alunecare în taluzuri şi versanţi. Rocile pot fi injectate cu lapte de
ciment sau de var, silicat de sodiu, răşini sau alte substanţe chimice.
Prin injectare, rocile îşi măresc rezistenţa la forfecare, ceea ce duce la reducerea treptată a deplasării
până la stabilizarea fenomenului de alunecare. În afară de costul ridicat, aplicarea acestor metode este
limitată şi de natura rocilor, deoarece injecţiile dau rezultate bune numai la nisipuri cu diametrul de cel puţin
0,1 mm.

(desen, calcule volume de retaluzare, demonstraţii + reprezentarea depozitului şi secţiunilor

după retaluzare, terasare)

6. NIVELAREA SUPRAFEŢELOR DE TEREN

Nivelarea trebuie să creeze condiţiile necesare executării lucrărilor de regenerare a fertilităţii solului
şi cultivării plantelor, sau condiţii pentru scopuri constructive, această activitate intrând în obligaţiile
unităţilor miniere.
 Lucrările de nivelare se încep imediat imediat ce halda prezintă o stabilitate suficientă pentru a se
putea lucra în condiţii de deplină securitate. Durata de aşteptare de la depunere la nivelare depinde de mulţi
factori, fiind influenţată în special de tehnologia de haldare aplică şi de elementele geometrice ale haldei.
În cazul formării haldelor cu transbordorul cu braţ în consolă sau cu podul transbordor, nivelarea se
poate face chiar în timpul construirii acestora. Dacă halda va fi redată circuitului agricol, se recomandă ca
nivelarea să se realizeze după 2-3 ani de la depunere, timp în care materialul se tasează natural. În ultimii ani,
tendinţa de obţinerea unor suprafeţe cât mai netede în cazul recultivării biologice a fost depăşită de
necesitatea reducerii volumelor şi implicit a costurilor de nivelare, dar şi de dorinţa de asigurare a
biodiversităţii. De exemplu, pentru recultivarea agricolă se consideră suficient ca prin nivelare să se asigure
accesul şi vehicularea maşinilor agricole.
Nivelarea terenului se face longitudinal şi uneori şi transversal, realizându-se în două etape distincte.
În prima etapă, după depunerea materialului în haldă, în cadrul lucrărilor de reamenajare se execută o
nivelare capitală, unde se admit toleranţele de  10 cm faţă de planul de referinţă.
În a două etapă, în cadrul activităţii de producţie a unităţilor agricole, se efectuează o nivelare de
exploatare, în scopul menţinerii condiţiilor realizate prin nivelarea capitală.
Nivelarea suprafeţelor de pe depozitele de steril se realizează cu buldozere de diferite tipuri.
Pentru scurgerea apei trebuie să se asigure pante de 2-3 %(maxim 5%) spre drenurile marginale ale
haldei şi unghiuri de taluz de la 1:1,25 până la 1:4 la o haldă cu înălţime până la 40 m dacă halda va fi
recultivată agricol, înălţimea treptelor de haldă trebuie să fie mai mică de 20 m, ceea ce se poate realiza prin
lucrări de terasare.
În vederea stabilirii concrete a volumului lucrărilor de nivelare, trebuie realizată o ridicare
topografică a suprafeţei haldei ce urmează a fi recultivată. Perimetrul haldei, se pichetează cu ţăruşi, fiecare
reper având o cotă bine stabilită.
Pe planul de situaţie astfel realizat se execută profile verticale la distanţe corespunzătoare unor erori
minime privind evaluarea volumelor de roci ce trebuie să fie apoi vehiculate prin nivelarea suprafeţei haldei.
Pe aceste profile se trasează şi suprafaţa proiectată a haldei după nivelare. Se evidenţiază în acest
mod felul lucrărilor ce se vor executa (rambleiere sau debleiere).
Pe secţiuni s-a trasat conturul iniţial şi conturul terenului actual şi s-a calculat suprafaţa obţinută între
cele două linii. Valoarea obţinută s-a înmulţit cu distanţa dintre secţiuni obţinându-se volumul în masiv. În
vederea executării cu succes a acestor operaţii s-a ţinut seama de acoperirea lacurilor aferente haldei pentru a
asigura o bună stabilitate a culturii.

(desen nivelare, calculul volumului de nivelare al depozitului)

7. TRANSPORTUL ŞI DEPUNEREA ŞI NIVELAREA SOLULUI VEGETAL

Reamenajarea stratului de sol fertil este necesară pentru asigurarea condiţiilor de dezvoltare a
vegetaţiei pe suprafaţa haldei. Suprafeţele utile , în special pentru agricultură trebuie să aibă pe o adâncime
de cel puţin 50-100 cm, o structură argiloasă sau nisipo-argiloasă, cu cca. 15% argilă, materiale capabile să
reţină umiditatea şi să asigure o bună permeabilitate pentru apă şi aer, precum şi o bună capacitate de
adsorbţie, bine aprovizionate cu macroelemente de P, K, Ca, S, Mg şi microelemente fără să conţină
elemente nocive. Aciditatea acestui sol trebuie să fie favorabilă dezvoltării plantelor, întrucât între acestea şi
producţia de recolte există o legătură directă.
În cazul depozitului considerat, solul este adus dintr-un depozit de sol vegetal de la o distanţă de 4
km, cu ajutorul autobasculantelor şi răspândit pe haldă cu buldozere, într-un strat de 0,5 m grosime. După
fiecare depunere se face nivelarea cu buldozere şi apoi scarificarea cel puţin odată, după două direcţii
perpendiculare, pentru a îndepărta bolovănişul sau alte corpuri străine.
După aşezarea solului vegetal pe întreaga grosime necesară condiţiilor date se execută drenurile de
apă la panta de 2-3%. (reamenajare viticolă + agricolă)

După efectuarea lucrărilor descrise în capitolul anterior se va trece la lucrări de recultivare care sunt
descrise încontinuare.
Terenurile ocupate în prezent de haldele de steril de mină creează în mediul natural un fel de plăgi
care alterează aspectul peisagistic al zonei.
Pentru redarea acestor suprafeţe în circuitul natural , având în vedere ca majoritatea lor se găsesc pe
păşuni s-au ales ca soluţii tehnice împădurirea taluzurilor.
 Prelucrarea terenului după răspândirea varului constă în arare (cu plugul) şi grăpare ( cu grape cu
discuri ). Se face cu scopul omogenizării solului, respectiv a mărunţirii , afânării şi nivelării arăturii.
Pentru ca plantaţia să acopere cât mai repede terenul s-a propus o schemă de 1,5-2,5 m între rândurile
de puieţi şi 1,0-3,0 m pe rând. Se va face plantarea în gropi, amestecul cel mai indicat este cel în buchete de
50-100 m2 sau în benzi pare alterne , late de 5-10 m, desimea culturii fiind de 5000-6000 puieţi la hectar. În
toate cazurile plantarea se va face în gropi de 30*30*30 cm până la 40*40*30 cm.
Ca lucrări pregătitoare s-a prevăzut pichetarea terenului în vederea asigurării desimii şi uniformităţii
plantaţiei. În categoria de lucrări s-a prevăzut retezarea tulpinii la 50% din puieţii plantaţi la ha pentru
obţinerea unor tulpini fasciculate care să contribuie la o cat mai rapidă îndesire a plantaţiei, în timp ce puieţii
neretezaţi asigură parţial protecţia solului încă din momentul plantării.
Tot ca lucrări de întreţinere a plantaţiei s-a prevăzut revizuirea acestora de 4 ori şi completarea
lipsurilor în primii 2 ani după plantare.
Se impune luarea legăturii cu organele locale pentru interzicerea păşunatului după instalarea
plantaţiei asigurându-se astfel liniştea necesară pentru reuşita şi buna dezvoltare a culturii.
Totodată , cultura silvică instalată precum şi însămânţarea ierburilor perene vor realiza o ameliorare a
aspectului peisajului puternic degradat şi integrarea treptată a acestui teritoriu în peisajul natural al zonei.
(reamenajare pomicolă sau silvică)

(calculul sup depozitului şi volumului de sol necesar de transportat şi depus pe haldă)

8. AMELIORAREA SOLULUI (doar pentru reamenajare viticolă şi agricolă)

Este o operaţie care se execută în scopul îmbunătăţirii acidităţii solului haldat, fiind o soluţie aplicată
mai recent. În complexul măsurilor care se întreprind pentru refertilizarea terenurilor, ameliorarea are un rol
foarte important, deoarece influenţează direct asupra producţiei ulterioare ce se va obţine pe terenurile
respective. Repercursiunile din anii următorii ameliorării se pot deduce cu greu, de aceea ea trebuie
executată cu multă exigenţă şi după proiecte tehnice.
Tehnologia ameliorării terenurilor este specifică fiecărei halde, fiind stabilită pe baza expertizelor
geologice, prin care se evidenţiază calitatea solurilor, felul de recultivare, conţinuturile precise ale
substanţelor ameliorative şi culturile care se pretează pentru fiecare teren în parte.
Ameliorarea se poate face cu calciu, cenuşă de cărbune sau fenoli conţinuţi în apele industriale. În ultimul
timp, se utilizează pentru ameliorarea terenurilor zeoliţii naturali. Aceştia au o largă utilitate în cultura
plantelor, dar şi în zootehnie şi piscicultură. Sub formă de amendament agricol, aceste minerale contribuie la
aerisirea solului, se comportă ca neutralizator al solurilor acide şi controlează eliberarea amoniului, azotului
şi potasiului din îngrăşăminte.
În cazul concret al depozitului considerat am optat pentru o ameliorare cu calciu, având în vedere
caracterul net acid al materialului haldat. Administrarea calciului în teren se face în doze prescrise. De
regulă o dotă are 100 t Ca/ha , dar în funcţie de aciditatea solului se pot administra submultipli de doză (25 t
Ca/ha , 50 t Ca/ha ) precum şi multipli de doză.
Ameliorarea cu calciu consta din următoarele lucrări :
- transportul varului pe haldă ;
- răspândirea varului pe haldă ;
- prelucrarea terenului după răspândirea varului.
Transportul varului pe haldă se execută mecanizat, cu ajutorul autobasculantelor , aceleaşi care s-au
folosit la transportul solului, până la depozitul de var amplasat pe haldă. Varul va fi procurat de la Cariera
Meri în zona oraşului Sadu , cca. 45km.
Răspândirea se va face prin lucrări de împuşcare , care conduc la un timp de execuţie foarte redus ,
precum şi la un cost mic. Pentru a se putea aplica trebuie să se ţină seama de direcţia vântului dominant.
Metoda aceasta constă în următoarele complexe de operaţii :
- depunerea pe suprafaţa haldei a grămezilor de calcar la distanţe bine stabilite (10-30 m , volumul de
calcar la o împuşcare este de 4,8 m3 , numărul de grămezi este de 20- toate acestea pentru o doză de 50
t CaO/ha).
- executarea de găuri de mină în aceste grămezi în care se introduc cartuşe de exploziv şi se împuşcă cu
fitil detonant. Sub efectul exploziei varul este împrăştiat pe suprafaţa haldei pe o rază de cel puţin 15
m.
- umplerea crăpăturilor provocate de explozie care are loc după ce s-au împuşcat cel puţin 70-80 de
grămezi.
9. EŞALONAREA ÎN TIMP A LUCRĂRILOR PROPUSE
Alegerea tipurilor de utilaje folosite pentru retaluzare, nivelare, planare:
Pentru realizarea acestor lucrări vom folosi buldozere de tipul S 1500 care au următoarele caracteristici:

Vef=4,5 m3 Id = 24 m tc= 30 s
Kt = 1,88 II = 8 m to= 80 s
Ki = 1,5 Vt= 1,2 m/s t = 25 s
It = 8 m Vi= 0,2 m/s

Productivitatea unui buldozer se calculează cu relaţia :

3600*Vef * K t * K i
P m3/h , unde:
Tc

Vef – volumul prismei de material aflat în faţa lamei, în teren compact;

Kt – coeficientul de folosire al buldozerului în timp;
Ki – coeficientul prin care se ia în considerare înclinarea pe care lucrează buldozerul;
Tc – durata unui ciclu.
Durata unui ciclu se determină cu relaţia:

It Id It
Tc    t c  t o  2t s, unde:
Vt V d Vi

Vt, Vd, Vi – vitezele buldozerului în timpul tăierii, deplasării şi întoarcerii;

It, Id, Ii – distanţele de tăiere de deplasare a materialului şi de întoarcere a buldozerului;
tc – timpul necesar cuplării şi decuplării;
to – timpul necesar pentru întoarceri;
t – timpul necesar coborârii lamei;

8 24 8
Tc=    30  80  25  203 s
1.2 0.8 0.2

3600* 4.5 * 1.88 * 1.5

P=  225 m3/h
230

Ps= 225*8 =1800 m3/schimb

Pzi= 1800*2 =3600 m3/zi

Se va lucra cu X buldozere numărul de zile necesare pentru nivelare fiind:

Vu
N , unde :
n * Pzi

n- nr. de buldozere folosite;

Vu- volumul de umplut;
N – nr. de zile necesare;
Pzi- productivitatea buldozerului pe zi.

Alegerea tipurilor de utilaje folosite pentru încărcarea şi transportul solului vegetal şi calcarului :
Cantitatea de sol necesară se determină cu relaţia :

Qs Sh*0,5,
 unde:
Sh – suprafaţa depozitului după retaluzare, terasare;
0,5 – grosimea stratului de sol vegetal depus.
(reamenajare viticolă + agricolă)

Cantitatea de sol necesară se determină cu relaţia :

Qs Ng*Vg,
unde:
Ng – număr de gropi;
Vg – volumul unei gropi.
(reamenajare pomicolă sau silvică)

Pentru transportul solului se vor utiliza autobasculante de tip ROMAN 12215 DFK. Productivitatea
unei basculante se va calcula cu relaţia :

60 * T * Vu *
P , unde:
Tc

Tcti+tmp+tmg+td+tma

Vu * t
ti
q *c

60 * L
tmp
Vmp

60 * l
tmg
Vmg
Vu – volumul util al benei ; Vu 6,03 m3;
Tc – timpul unui ciclu;
ti – timpul de încărcare;
t – timpul de încărcare a excavatorului;
tmp- timpul de mers în plin;
L – distanţa de la haldă la depozitul de sol vegetal;
tmg – timpul de mers în gol;
Vmg- viteza de mers în gol;
ti 2,7 minute
tmp 8 minute
tmg 6,8 minute
Tc= 21,5 minute
P= 108,2 m3/schimb

Se va lucra în două schimburi cu Z autobasculante. Productivitatea unei autobasculante va fi 216,4

m3/zi. Numărul necesar de zile pentru terminarea lucrărilor de transport a solului vegetal va fi :

Qs
N  zile
Pzi * 10
Pentru încărcarea solului în autobasculante se vor folosi excavatoare echipate cu cupă inversă de
tipul E-754 cu o productivitate de exploatare Qsch219 m3/schimb. Se va lucra cu Y excavatoare în două
schimburi.

(graficul de eşalonare a lucrărilor)

CONCLUZII (cu privire la necesitatea reamenajării depozitelor de reziduuri, stabilitatea depozitului,
lucrări de regeometrizare, necesar de sol, puieţi, volumele rezultate, număr de zile necesare efectuării
lucrărilor propuse etc.)

BIBLIOGRAFIE
1. Lazăr, M. – Reabilitare ecologică. Editura Universitas, Petroşani 2001.
2. Lazăr, M. – Reabilitarea terenurilor degradate. Editura Universitas, Petroşani 2010.
3. Georgescu, M. – Sistematizarea şi reutilizarea terenurilor. Litografia Institutului de Mine, Petroşani 1989.
4. Fodor, D. ş.a. – Exploatări la zi. Exemple de calcul. Litografia Institutului de Mine, Petroşani 1975.
5. Rotunjanu, I. – Stabilitatea versanţilor şi taluzurilor. Editura INFOMIN, Deva 2005.
6. Băncilă, I. – Geologie inginerească, vol. 2. Editura Tehnică. Bucureşti, 1981.