ECOLOGIE

- SUPORT DE CURS -
Prof. Univ. Dr. MIRCEA DUŢU

CAPITOLUL I

PROBLEME GLOBALE, SOLUŢII GENERALE

Prin amplitudinea de manifestare şi profunzimea consecinţelor lor

problemele ecologice, mai precis cele ale protecţiei mediului şi conservării naturii
au dobândit o dimensiune universală şi permanentă.

1. Calitatea aerului

Poluarea aerului, datorită caracterului său transfrontalier şi efectelor la lungă

distanţă de sursă, a devenit o problemă globală în ultimele decenii.
Poluarea aerului are numeroase cauze: unele sunt rezultatul activităţilor
umane, altele se datoresc unor condiţii naturale, de loc şi de climă (erupţii
vulcanice, emisiile datorate unor procese spontane etc.). O parte din sursele
generate de activităţile umane sunt fixe, dar ponderea surselor mobile (în special
vehiculele de diferite tipuri) este în creştere.
Combinarea fizico-chimică a principalilor poluanţi are tendinţa de a
complica efectele nocive şi depăşeşte, în unele zone, capacitatea naturală a
atmosferei de a le absolvi, dispersa şi neutraliza; în afară de efectele negative
asupra oamenilor, poluarea atmosferei influenţează şi starea agriculturii,
zootehniei, pădurilor, apelor etc.
O analiză a evoluţiei principalilor poluanţi ai aerului efectuată pe baza
datelor furnizate de GEMS arată:
– zonele urbane sunt cele mai expuse la efectele poluării aerului şi, în
special, oraşele mijlocii şi mici (cu peste 100.000 locuitori);
– în unele state europene se înregistrează o reducere a emisiilor industriale
de poluanţi, prin utilizare de instalaţii şi echipamente adecvate;
– în ce priveşte principalii poluanţi: oxidaţii de carbon au tendinţa de a
scădea în America de Nord (Canada şi SUA) şi în Japonia, ca urmare a
obligativităţii filtrelor pentru gazele de eşapament; oxizii de azot au crescut, mai
ales datorită surselor mobile, iar poluarea din surse fixe s-a stabilizat; bioxidul de
sulf denotă o tendinţă de scădere, iar referitor la particulele în suspensie, cea mai

1
mare parte a oraşelor din ţările în curs de dezvoltare sunt mai poluante decât cele
din statele industrializate.

1.1. Depunerile acide (ploile acide)

Această formă de manifestare a poluării aerului priveşte atât vechile state

industrializate din Europa şi America de Nord, cât şi o parte a Asiei şi Americii
Latine care au cunoscut o rapidă creştere economică. Ea dereglează funcţionarea
ecosistemelor, accentuează deteriorarea clădirilor şi induce perturbaţii
atmosferice.
Depunerile de substanţe acide pe sol şi floră care afectează vegetaţia, apele
de suprafaţă şi activităţile umane, inclusiv starea de sănătate a populaţiei, sunt
legate direct de transportul la distanţe relativ mari a poluanţilor aflaţi în aer.
Pădurile scandinave au fost primele victime, la începutul anilor ’70,
constatându-se îmbolnăviri masive ale arborilor, în proporţie de 40-50% din
efectiv; ulterior au fost efectuate apele unor lacuri din ţările scandinave, N-E SUA
şi S-E Canadei, Scoţiei etc., pădurile din Franţa, Germania şi Asia etc.
Starea sănătăţii populaţiei poate fi afectată în mod direct, prin inhalarea
depunerilor acide, prin consumul de apă alterată prin acidificare şi prin consumul
de peşte, carne, legume şi zarzavaturi care au absorbit particulele nocive.
La nivel internaţional, în anul 1979, la Geneva, a fost semnată Convenţia
privind poluarea transfrontalieră la lungă distanţă.

1.2. Schimbarea climaterică şi efectul de seră

Structura termică a atmosferei este influenţată, într-o măsură însemnată, de

CO2, vapori de apă şi ozon; în concentraţii reduse se află: oxizii de azot, metan,
clorofluorocarboni (CFC), care influenţează în mai mică măsură comportamentul
termic al atmosferei. Prezenţa lor în diferite proporţii şi acţiunea în anumite
condiţii constituie cauza efectului de seră.
Utilizarea combustibililor fosili şi incendierea pădurilor au antrenat o
creştere cu 25% a cantităţii de CO2 care acţionează ca „gaz cu efect de seră“
asupra mediului, blocând emisiile de infraroşii ale suprafeţei terestre, lăsând
totodată să treacă radiaţiile soarelui.
Alte gaze care favorizează acest fenomen, precum metanul sau
clorofluorocarbonii au cunoscut şi ele creşteri semnificative.
Mecanismul de producere a „efectului de seră“ este următorul:
caracteristica comună a acestor substanţe e relativa transparenţă la radiaţia solară
recepţionată de Pământ şi relativa opacitate la radiaţia termică a suprafeţei
terestre, a cărei lungime de undă este mai mare decât a radiaţiei solare. Ca urmare,
se produce fenomenul de încălzire, de creştere a temperaturii aerului în păturile de
joasă altitudine a atmosferei; pe măsură ce concentraţia acestor gaze creşte în
această zonă, radiaţia solară recepţionată la nivelul solului nu este afectată; în

2
schimb pierderea de căldură este redusă în mod sensibil, astfel că se înregistrează
o creştere a temperaturii aerului în apropierea solului. Este efectul de seră.
Acest fenomen este unul natural, a existat dintotdeauna, în absenţa sa
temperatura s-ar echilibra către –18°C, dar a fost accentuat prin emisiile de gaze
provenite din activităţi umane la dimensiuni periculoase pentru climă, echilibrul
ecologic şi om.
Efectul de seră influenţează calitatea mediului pe mai multe căi. În primul
rând, se estimează că dacă nu se iau măsuri corespunzătoare, temperatura globală
a planetei va creşte cu 2-5°C până la sfârşitul secolului XXI. Reîncălzirea va fi
mai importantă în zonele de înaltă altitudine şi pentru perioada de iarnă. De
asemenea, evoluţia precipitaţiilor (fundamentală pentru climat!) este incertă; s-ar
putea accentua fenomenele climatice externe (secete). Se consideră, în acelaşi
context, că o încălzire a aerului deasupra Antarcticii va permite să ningă
(actualmente este prea frig pentru aceasta!), iar zăpada va contribui la creşterea
gheţii antarctice. La nivelul planetei, o încălzire a atmosferei joase a pământului
cu 1,5-4,5°C va determina o creştere cu 20-140 cm a nivelului mărilor şi
oceanelor; zonele de coastă, de deltă şi cele din apropierea estuarelor ar suferi
inundaţii. În acelaşi timp, se va produce o salinitate a apelor subterane punând în
pericol aprovizionarea cu apă potabilă a aglomeraţiilor urbane.
Printre alte consecinţe ale unui asemenea fenomen s-ar număra creşterea
nivelului mării ca urmare a topirii gheţarilor şi calotei glaciare; se aşteaptă,
totodată, la serioase modificări ale condiţiilor climatice locale şi regionale, cu
grave consecinţe economice şi ecologice.
În cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992) a fost semnată Convenţia-
cadru privind schimbările climatice prin care statele industrializate s-au angajat să
stabilizeze emisiile lor de gaze cu efect de seră, dar presiunile de ordin economic
au făcut să eşueze acest obiectiv. La reuniunea de la Kyoto (decembrie 1997) s-au
stabilit noi angajamente, prevăzându-se o reducere medie cu 5% până în 2010-
2015 a nivelului de emisii din 1990. Dar aceste măsuri nu par a fi suficiente, mai
ales că consumul energetic ar continua să crească în ţările în curs de dezvoltare.
Ca urmare, va fi necesar un transfer de tehnologii cu un consum redus de energie
spre lumea a treia, promovarea instrumentelor de incitaţie economică pentru
producţii curate etc.

1.3. Diminuarea stratului de ozon

Stratul de ozon (O3) situat în atmosferă constituie filtrul natural care

absoarbe radiaţiile solare ultraviolete, periculoase pentru organismele vii.
Într-adevăr, în atmosferă, zonă situată între 15 şi 45 km înălţime de la
suprafaţa pământului, O3 joacă un rol important pentru ocrotirea vieţii, întrucât
atomii acestuia constituie un „ecran“ care împiedică razele ultraviolete să
pătrundă pe Terra. Reducerea cu 1% a stratului de ozon poate determina
amplificarea cu 2% a cazurilor de cancer al pielii ori tulburări de vedere,

3
diminuarea sa afectând negativ fauna, flora (prin încetinirea procesului de
fotosinteză), planctonul etc.
Principalii clorofluorocarboni vinovaţi de modificările care afectează
echilibrul dintre producerea şi distrugerea ozonului, în atmosfera Pământului, sunt
tetraclorura de carbon (CFC – 11) şi metilcloroformul (CFC – 12), amândouă
inerte în atmosfera joasă; în stratosferă însă, datorită radiaţiiloe ultraviolete, aceste
substanţe se descompun şi degajă clor; acesta devine catalizatorul distrugerii
ozonului.
Sub presiunea comunităţii ştiinţifice, lumea politică a semnat, în 1987,
Protocolul de la Montreal, revizuit la Londra, în 1990, care stabileşte oprirea
producţiei, în anul 2000, de CFC, haloni şi tetraclorură de carbon şi, în anul 2005,
a cloroformului de metil.
Conform unui recent raport întocmit de specialişti reconstituirea totală a
stratului de ozon ar putea fi posibilă până în anul 2050, dacă Protocolul din 1987
ar fi respectat integral!

2. Despăduririle

Pădurile şi arborii, care acoperă aproape o treime din uscat, formează una
din principalele resurse naturale ale globului, regulatoare ale climatului,
protectoare ale apelor şi folosită la realizarea unor produse reprezentând circa 100
miliarde de dolari anual.
Din punct de vedere ecologic, evacuează CO2 din atmosferă şi serveşte ca
habitat faunei şi florei; supravieţuirea populaţiei indigene a pădurilor depinde de
protecţia ecosistemelor acestora.
Patrimoniul forestier se află într-un rapid proces de diminuare; presiunile
care se exercită asupra pădurilor sunt considerabile; 20 de ţări, în care trăiesc
aproximativ 100 milioane de oameni, nu posedă resursele necesare pentru a-şi
acoperi nevoile minime de combustibil; în timp ce jumătate din populaţia
mondială îşi asigură din păduri combustibilul şi hrana pentru anuale, în fiecare an
se disting între 10 şi 20 milioane de hectare de pădure. Ţările bogate utilizează şi
risipesc, sub diferite forme, mai ales esenţe rare, greu regenerabile. Pădurile (în
primul rând cele tropicale din America Latină, Africa şi Asia) dispar într-un ritm
anual estimat la 15 milioane de hectare.
De altfel, potrivit estimărilor internaţionale, cele mai afectate sunt pădurile
tropicale, care pierd anual aproximativ 1,5-2% din suprafaţa lor.
Prima cauză a despăduririlor este defrişatul necesar pentru alimentarea
sporită a populaţiei ori pentru realizarea exportului în vederea obţinerii devizelor
liber convertibile; urmează despăduririle spontane şi clandestine, iar apoi
distrugerea provocată de poluarea atmosferică (această formă de degradare a
mediului face ca aproximativ 15% din resursele totale de pădure din 17 ţări ale
Europei să fie afectate). Supraexploatarea modifică regimul precipitaţiilor în

4
calitatea agricolă a solurilor. Totodată, prin distrugerea pădurilor tropicale vor
dispărea numeroase specii vegetale şi animale.

3. Diversitatea biologică (biodiversitatea)

Diversitatea biologică (biodiversitatea) reprezintă bogăţia de viaţă

exprimară prin milioane de specii de plante, animale şi microorganisme, cu
patrimoniul lor genetic şi complexele ecosisteme la edificarea cărora concură în
mediul viu. Termenul de biodiversitate acoperă ansamblul bogăţiei naturale a
biosferei: speciile terestre şi acvatice şi ecosistemele lor.
Reculul zonelor naturale în faţa urbanizării, agriculturii, despăduririlor şi
desţelenirilor a antrenat dispariţia a mii de specii.
Speciile animale şi vegetale cunosc o descreştere pe măsură ce mediul
natural se degradează, mai ales în ecosistemele deosebit de bogate precum
pădurile tropicale, recifurile de corali şi mlaştinile.
Potrivit datelor UICN, între 11 şi 34% dintre speciile de peşti, mamifere,
reptile, păsări etc. sunt anual în pericol, iar 12,5% dintre vegetalele superioare
sunt ameninţate cu dispariţia.
În absenţa unor eforturi concentrate la nivel internaţional, creşterea
numărului speciilor pe cale de dispariţie nu încetează.
De exemplu, extrapolarea tendinţelor actuale demonstrează că 5-15% din
toate speciile mondiale ar putea dispărea până în anul 2020, iar fenomenul ar
putea atinge 20% până în anul 2050.
Degradarea biodiversităţii este o problemă globală din cel puţin trei motive:
a) pentru o raţiune de principiu: toate speciile au dreptul de a trăi în
condiţiile care le sunt proprii;
b) multiplele forme de viaţă menţin echilibrul chimic şi fizic la suprafaţa
Pământului, existenţa sa fiind o cerinţă a supravieţuirii;
c) experienţa arată că menţinerea unui stoc genetic maxim prezintă un
interes economic pentru agricultură, medicină, industrie.
În cadrul Conferinţei mondiale privind mediul şi dezvoltarea (Rio de
Janeiro, 3 – 16 iunie 1992) a fost adoptată „Convenţia privind protecţia
biodiversităţii“, iar la 3 aprilie 1997 Fondul Mondial pentru Natură a lansat o
campanie mondială pentru protecţia mediului.

4. Resursele de apă

4.1. Resursele de apă dulce

Din apa care acoperă trei sferturi din suprafaţa planetei, numai 3% este apă
dulce şi, din aceasta, numai o sutime este accesibilă omului; administrate
corespunzător, aceste resurse ar putea să satisfacă totuşi cerinţele actuale.

5
 Ea rămâne o sursă naturală limitată, inegal repartizată în timp şi spaţiu,
constituie o problemă mondială de a cărei rezolvare depinde viitorul societăţii
umane, prezenţa sa fiind indispensabilă dezvoltării.
Factorii poluanţi: agricultura (care consumă 70% din apa dulce disponibilă
şi contaminează apele subterane cu substanţe chimice – nitraţi şi pesticide –
folosite pentru stimularea şi protejarea culturilor), industria (care utilizează circa
21% din resursele de apă dulce, din care cea mai mare parte este folosită pentru
răcire şi spălare, din care 18% se întoarce în natură încărcată cu subproduse
industriale ori are o temperatură care poate modifica echilibrul ecologic),
consumul uman (se apreciază că în „lumea a treia“ trei pătrimi din populaţia
rurală nu au acces la ape sănătoase şi că trei sferturi din populaţia totală nu dispun
de echipamente sanitare corespunzătoare).
Se estimează că, în prezent, circa o treime din populaţia mondială trăieşte în
ţări care cunosc probleme moderate ori severe în privinţa apei şi că, până în 2025,
două treimi din omenire se va găsi în această situaţie. Circa 20% din populaţia
mondială nu are acces la apă salubră şi aproximativ 50% nu beneficiază de un
sistem de asanare adecvat.
În acelaşi timp, împărţirea şi utilizarea apei pot fi surse de conflict între
state. Este cazul, de pildă, al diferendelor existente între Israel şi vecinii săi arabi
în privinţa râurilor Iordan, Litani şi al castelului de apă al Gllanului, între Pakistan
şi India asupra folosirii apelor Indusului, ori cel dintre Ungaria şi Slovacia
referitot la barajul hidroenergetic de la Gabcikovo de pe Dunăre.

4.2. Mediul marin

Mările şi oceanele, care acoperă 70% din suprafaţa globului, joacă un rol
capital în menţinerea ecosistemelor, echilibrul climatic şi al vieţii animalelor şi
vegetalelor; furnizează proteine, energie, constituie un mijloc de transport, de
loisir şi alte avantaje economice, sociale şi culturale, dar sunt şi locul de deversare
al subproduselor a numeroase activităţi umane.
Efectele combinate ale suprapescuitului şi poluării fac să scadă resursele
piscicole şi alte resurse marine; dintre formele de poluare se remarcă: poluarea de
către nave, prin deversări de deşeuri, prin hidrocarburi, telurică etc.

5. Degradarea solurilor

Degradarea solurilor se exprimă sub forma fenomenului de deşertificare

definit ca „diminuarea sau distrugerea potenţialului biologic al Pământului“ (doc.
ONU). Acoperă toate formele de degradare a solului ca urmare a despăduririi,
eroziunii accelerate, desecărilor ori salinizării terenurilor, supraexploatării
terenurilor agricole, poluării etc.

6
 Datorită deşertificării, circa 6 milioane de hectare de terenuri cultivabile
dispar în fiecare an. Pretutindeni în lume coroziunea, supraexploatarea,
suprapăşunatului degradează într-un ritm accelerat suprafaţa terenurilor
cultivabile, având drept rezultat transformarea în deşert a zonelor aride şi
semioaride. Drept consecinţă, Terra nu va mai putea să hrănească locuitorii
acestor regiuni, iar flora şi fauna vor dispărea.
Degradarea solurilor se repercutează negativ în primul rând asupra
producţiei alimentare, o parte însemnată a populaţiei intrând în cerc vicios al
sărăciei şi degradării mediului: în timp ce populaţia se înmulţeşte şi necesităţile de
hrană cresc, sunt abandonate modurile tradiţionale de asolament care permit
regenerarea solului, ceea ce conduce la degradarea acestuia sau mărirea
suprafeţelor agricole prin despăduriri, desecări etc.

6. Populaţia

Înmulţirea populaţiei şi reducerea resurselor naturale au un impact tot mai

intens şi cu caracter mondial asupra mediului. Astfel, în secolul al XVI-lea pe
Pământ trăiau 450 milioane de oameni. În 1900 s-a ajuns la 1,5 miliarde de
persoane, iar în 1950 la peste 2 miliarde. Astăzi populaţia planetei creşte într-un
ritm fără precedent, ajungând la 5,8 miliarde de indivizi. Şi cifra va atinge 7,6
miliarde într-un sfert de veac, stabilindu-se probabil în jurul a 10 miliarde spre
anul 2050. În 1998, 95% dintre noii veniţi pe lume s-au născut în ţările slab
dezvoltate.
Toţi aceşti oameni exercită, în căutare de hrană, îmbrăcăminte şi un nivel de
viaţă cât mai bun, presiuni diverse asupra mediului.

CAPITOLUL III

POLUAREA: FENOMEN MAJOR AL LUMII CONTEMPORANE

1. Noţiuni generale. Scurt istoric

Mediul este afectat prin acţiunea umană pe două căi principale: prin poluare
şi, respectiv, activităţi distructive pentru echilibrul ecologic, precum eliminarea
anumitor specii şi despăduririle.
După cum este cunoscut, protecţia mediului a devenit brusc o preocupare
majoră şi a dobândit statutul de problemă prioritară la sfârşitul secolului al XX-
lea, determinând una dintre schimbările fără precedent survenite într-o perioadă
recentă a istoriei.
Astfel, pe de o parte, în timp ce unele cauze ale poluării dispăruseră în
favoarea unei asanări generale a modului de viaţă şi a condiţiilor de igienă,
formele şi sursele de poluare au înregistrat, la nivel global, o amploare deosebită

7
după secolul al XIX-lea. Industriile au fost cei mai mari purtători ale acestor
forme de poluare. Pe de altă parte, alte două fenomene: creşterea accentuată a
populaţiei (manifestată cu pregnanţă mai ales în Europa începând din anii 1800) şi
dezvoltarea oraşelor, însoţită de concentrarea activităţilor industriale în mediul
urban, au jucat şi joacă rolul de factori agravanţi.
Istoria umanităţii a cunoscut trei tipuri principale de poluare: poluarea
microbiană, artizanală şi industrială.
Poluarea microbiană (ori bacteriană) este o poluare naturală, provocată
de bacteriile care trăiesc şi se dezvoltă în materiile aflate în stare de descompunere
ori putrefacţie, precum şi în apele stătătoare şi reprezintă una din sursele cele mai
clasice şi mai importante ale poluării epocilor industriale. Această poluare a
cunoscut trei cauze principale de-a lungul istoriei. Prima problemă a fost pusă de
starea străzilor, arareori pavimentate, adeseori murdare, care erau surse de
mirosuri persistente şi multiple infecţii în zonele urbane. Apele murdare şi uzate,
folosite reprezentau a doua cauză a poluării microbiene.
În sfârşit, gunoaiele şi resturile menajere care, în absenţa unor sisteme
eficace de colectare, aveau tendinţa de acumulare, au constituit al treilea factor
tradiţional de poluare microbiană.
De altfel, poluarea microbiană este o permanenţă a istoriei omenirii, creând
şi astăzi multiple dificultăţi în unele zone ale lumii. Totuşi a fost notabil atenuată
prin progresele higienei din secolul XX.
Poluarea artizanală reprezintă cel de-al doilea tip istoric de poluare şi este
strâns legată de activităţile economice umane: tăbăcării, olărit, fabricarea hârtiei şi
alte activităţi artizanale, preindustriale, care poluau aerul şi apa şi, în acelaşi timp,
erau surse de poluare sonoră şi de deşeuri. Aceste vătămări au existat în mod
continuu încă din antichitate şi sunt la originea primelor reglementări relative la
protecţia mediului. Efectul vătămător al artizanatului a rămas însă limitat în
comparaţie cu cel care avea să provină, începând din secolul al XIX-lea, de la
activităţile industriale.
Poluarea industrială. Cea de a treia formă istorică de poluare, poluarea
industrială, se caracterizează printr-o mare întindere a prejudiciilor cauzate
mediului. Ea poate fi „reziduală“ sau continuă ori „accidentală“, instantanee.
Primele vătămări ale mediului, la începutul secolului al XIX-lea, se datorau
industriilor chimice. O dată cu ascensiunea procesului de privatizare, poluarea
industrială a dobândit rapid o dimensiune considerabilă. Marile poluări industriale
din primele decenii ale secolului trecut au fost la originea primelor eforturi ale
legislaţilor naţionale de a adopta măsuri antipoluante. Dar acestea nu se refereau
decât la situaţii concrete, izolate. O dată cu criza ecologică majoră, declanşată în
1960, poluarea factorilor de mediul a devenit o problemă fundamentală.
Din raţiuni metodologice, pentru prezentarea fenomenelor de poluare şi
efectelor lor specifice pentru diversele medii vom opta pentru o prezentare
sectorială a problemelor.

8
 2. Poluarea aerului

Poluarea aerului a fost definită ca fiind „introducerea în atmosferă de către

om, direct sau indirect, de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de
natură a pune în pericol sănătatea umană, a prejudicia resursele biologice şi
ecosistemele, a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma
valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului“ (Convenţia privind
poluarea transfrontalieră la lungă distanţă, adoptată la Geneva, la 13 noiembrie
1979).
Este o definiţie a poluării adaptată la particularităţile domeniului;
introducerea de poluanţi în atmosferă prezintă o nouă ambiguitate. Potrivit Legii
nr. 137/1995 atmosfera reprezintă masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră,
incluzând şi stratul de ozon. Aerul este, prin excelenţă, un mediu de tranzit: gazele
ori particulele nu rămân aici decât temporar şi frecvent nu-şi produc efectele decât
atunci când se depun pe sol, plante, în mare, lacuri ş.a. În acelaşi timp, totuşi,
aerul otrăvit poate cauza şi în mod direct prejudicii, în special fiinţelor vii. De
remarcat, totodată, că în atmosferă poluanţii se propagă mult mai repede şi
parcurg distanţe foarte lungi, în raport cu alte medii.
Poluarea aerului antrenează o serie de consecinţe negative pentru sănătatea
omului, starea faunei şi florei, a calităţii mediului în general.
Astfel, în privinţa omului, este afectat în primul rând aparatul respirator, cu
riscuri mai mari pentru copii, persoanele în vârstă ori cele deja cu tulburări
respiratorii. Vegetaţia suferă prin fenomenul de uscare a pădurilor, ierbii şi
plantelor. Chiar o serie de materiale (piatra, metalele, picturile etc.) sunt
influenţate negativ de poluarea atmosferică.
Poluarea aerului provine din trei surse principale, în ordine:
- instalaţiile fixe de combustie (încălzirea casnică, centralele termoelectrice,
cazangeriile industriale);
- transporturile cu automobile;
- unele procedee de fabricaţie industrială.
Cea mai mare sursă de poluare atmosferică rămâne combustia: fie că este
vorba de încălzitul industrial, de cel domestic sau de gazele de eşapament. Prin
impurităţile prezente în combustibil ori carburanţi, prin fum (combustie
incompletă) sau prin oxizii de azot (prin faptul că aerul de combustie este format
în proporţie de 80% din azot) aerul este poluat în proporţii importante.

2.1. Poluanţii atmosferici. Dioxidul de sulf (SO2)

SO2 a fost considerat mult timp ca poluantul major al atmosferei, care

agravează tulburările respiratorii şi atacă, datorită acidităţii sale, vegetale (inclusiv
prin inhibarea fotosintezei), viaţa acvatică şi materialele.

9
 În ţările industrializate, SO2 provine, în proporţie de 90%, din activităţi
umane şi mai ales din combustia de cărbune (lignit ori turbă). Datorită acestui
fapt, poluarea cu SO2 este cu precădere o poluare hibernală, de circa 3-4 ori mai
intensă în lunile de iarnă, decât în lunile de vară.
Contribuie în mod substanţial la producerea fenomenului „ploilor acide“.
Oxizii de azot (NOx) produc efecte negative, în special asupra aparatului
respirator, generând bronşite cronice. În plus, efectul negativ asupra vegetaţiei
este dublu: ca acid (element al ploilor acide) şi ca oxidant, intrând în componenţa
faimoaselor smoguri întâlnite în marile oraşe (iritante pentru ochi şi sistemul
respirator).
Spre deosebire de SO2, produs în special de instalaţiile fixe de combustie,
oxizii de azot provin, în proporţie de 70%, din transporturi auto.
Oxidul de carbon (CO) are un efect deosebit de periculos pentru om:
combinându-se cu hemoglobina din sânge, împiedică transportul oxigenului în
sistemul circulator. În doză puternică, asfixia este mortală. În doze slabe
antrenează dureri de cap, vârtejuri, tulburări senzoriale şi poate, de asemenea, să
conducă la acumularea lipidelor în sânge şi, pe această cale, să blocheze arterele.
Ca şi oxizii de azot, oxidul de carbon este, înainte de toate, o poluare
produsă de automobil (circa 80%) şi, mai precis, a autovehiculelor pe benzină (un
vehicul diesel emiţând de 25 de ori mai puţin CO).
O asemenea depoluare ar putea fi realizată prin înzestrarea autovehiculelor
pe benzină, pe de o parte, cu o injecţie electronică (permiţând astfel o mai bună
combustie printr-un mai bun dozaj al carburantului), iar, pe de altă parte prin
instalarea de vase catalitice (permiţând a termina, datorită unui catalizator,
combustia gazelor de eşapament înainte de ieşirea lor).
În acelaşi timp, constructorii de automobile au pus la punct motoare
intrinsec curate, care evită această „situaţie de epurare“ finală, fragilă şi
costisitoare, care este vasul catalitic.
Plumbul. Toxicitatea plumbului se manifestă ca un generator de tulburări
nervoase, în special la copii, dar şi ca factor de anemie, perturbând sinteza
hemoglobinei în sânge. Este pentru om un toxic cu efect cumulativ (saturnism).
Plumbul este un produs tipic al civilizaţiei automobilului pe benzină: plumbul-
teractil serveşte ca aditiv la benzine pentru a ameliora „indicele octanic“ (în
proporţie de 90 la sută), în timp ce uzinele de tratare a mineralelor ori metalelor
sunt principale surse industriale.
Particulele (praful, aerosolii, negrul de fum). Aceasta a fost mult timp
poluarea atmosferică cea mai vizibilă. Zilnic, oamenii inhalează particule de
natură diversă, în special cele care au dimensiunea inferioară unei centime de
milimetru, care penetrează astfel în cutia toracică şi, dacă sunt mai fine, până în
alveolele pulmonare. În sinergie cu SO2, praful poate provoca dificultăţi
respiratorii persoanelor fragile.
Efectul acestor particule poate fi de natură diferită:
- iritant (dacă acestea sunt acide);

10
 - fibrosant (azbestul ori siliciul rup ţesuturile);
- alergogen (unele prafuri naturale);
- cancerigen ori mutagen (produsele chimice organice, radioactive etc.).
Multe pulberi sunt de origine naturală (vulcani, erupţii marine, polen etc.),
altele sunt de origine umană, în zona urbană sau industrială şi sunt datorate în
proporţie de 50% procedeelor de fabricaţie industrială, 25% instalaţiilor de
combustie şi 25% de vehicule.
Hidrocarburile şi solvenţii (compuşi organici volatili: COV)
Compuşii organici volatili cuprind o mare varietate de substanţe chimice
organice, în special hidrocarburi, ale căror efecte pot fi multiple, asupra sănătăţii
(toxice, iritante, cancerigene ori mutagene), dar şi ca factori ai poluărilor
fotooxidante: în prezenţa luminii soarelui, componentele organice volatile
reacţionează cu oxizii de azot şi produc ozon ori alţi oxidanţi puternici.
Această poluare fotooxidantă (smog) are un triplu efect: asupra sănătăţii
(tulburări de respiraţie, dureri de cap, iritaţii ale ochilor), asupra vegetalelor (în
special pădurilor) şi asupra materialelor.
Sursele naturale ale COV sunt evident foarte numeroase (păduri, zone
umede, animale) şi predominante în unele regiuni ale globului. Cel mai adesea
COV provin din trei surse principale:
- transporturile auto;
- utilizarea domestică ori industrială a vopselelor şi solvenţilor;
- stocajul de hidrocarburi.
Acidul clorhidric. Participă, alături de SO2 şi oxizii de azot la „aciditatea
ploilor“ şi astfel agresează vegetalele şi materialele. Acidul clorhidric provine mai
ales de la uzinele de incinerare a gunoaielor menajere, din cauza prezenţei între
acestea a plasticului clorural, PVC. Contribuie la acidifierea aerului. Intoxicaţiile
cu clor pot fi la originea tulburărilor respiratorii, oculare şi digestive.
Fluorul. Emis, în principal, de către procedeele industriale (industria
acidului fosforic şi îngrăşămintelor chimice, aluminiului etc.) şi de combustia
anumitor cărbuni face parte dintre poluanţii care contribuie la acidifierea aerului.
Este un gaz extrem de iritant, în special pentru căile respiratorii.
Cadmiu, mercur, zinc sunt metale eliminate în cantităţi notabile de către
instalaţiile de tratare a mineralelor ori metalelor şi de uzinele de incinerare a
gunoaielor menajere. Mercurul este recunoscut ca un toxic puternic, iar inhalarea
sa poate atrage tulburări psihice.
MVC (monoclor de vinil) este utilizat mai ales ca monomer în fabricarea
materialelor plastice ori materie primă de sinteză organică. Inhalarea acestui
produs cancerigen poate provoca tulburări neurologice şi hepatice.
Alături de aceşti poluanţi majori, clasici, exist şi alte substanţe, prezente
adesea în cantităţi deosebit de reduse de o mare diversitate şi provenind din surse
diferite: activităţi industriale, vehicule, tratarea deşeurilor etc.
Se pot distinge patru mari categorii de asemenea poluanţi:
- metalele;

11
 - compuşii chimici organici;
- particulele ori gazul radioactiv;
- fibrele (precum azbestul).
Prin ingestie, inhalaţie ori contact cutanat, consecinţele acestor poluanţi pot
fi foarte diverse pentru om: toxicitate (tulburări sanguine, nervoase, respiratorii,
hormonale, renale etc.), riscuri de cancer, malformaţii congenitale etc. Alături de
acestea sunt riscuri pentru mediu, în caz de persistenţă şi de bioacumulare a unor
substanţe (metale grele, pesticide etc.).

3. Poluarea şi protecţia apei

Deşi acoperă trei pătrimi din suprafaţa globului şi constituie 75% din
ţesuturile vii, apa constituie totuşi o resursă naturală limitată. Şi aceasta din mai
multe motive.
În primul rând, nu e suficient de a avea apă, este necesar să fie avută într-un
loc corespunzător şi la momentul oportun. În plus, trebuie să fie şi de o calitate
convenabilă.

3.2. Poluarea apelor este definită ca acea schimbare a compoziţiei apelor

care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvate pentru
întrebuinţarea economică sau recreativă şi duce la deteriorarea florei şi faunei din
mediul acvatic; se manifestă ca un fenomen complex, multiform, care exprimă
atât unitatea dintre apele dulci şi de mare, cât şi dintre uscat şi mediul acvatic.
Potrivit definiţiei prevăzute de Legea apelor (nr. 107/1996) poluarea
constituie orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste
o limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate
produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o
folosire normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a
interveni alterarea.

3.3. Formele de poluare a apei

Principalele forme de poluare a apei, în funcţie de resursele şi de natura lor,

sunt:
a) Poluarea organică. Principala sursă a acestei forme de poluare acvatică
o constituie deversările menajere din marile oraşe şi o serie de industrii precum
cea a celulozei şi hârtiei ori industria agroalimentară.
Poluarea organică are u mecanism propriu de producere: deversate în apă,
materiile organice sunt consumate ori degradate de către bacterii, având loc un
proces de „autoapărare“. Dar aceste bacterii au nevoie de oxigen. Aşa că, o
cantitate însemnată de materii organice care trebuie degradate favorizează
înmulţirea bacteriilor şi, în consecinţă, un masiv consum de oxigen care

12
determină, la rândul său, moartea peştilor şi a altor vieţuitoare acvatice prin
asfixie.
b) Poluarea toxică provine în mod exclusiv din surse industriale şi, în
special, din industria chimică, extractivă şi prelucrătoare a metalelor ş.a. Una
dintre problemele importante ale acestei forme de poluare o reprezintă măsurarea
toxicităţii produselor.
c) Materiile în suspensie. Diferite particule, datorate eroziunii naturale ori
deversării artificiale a localităţilor sau industriilor, pot schimba calitatea apei,
generând o poluare estetică (tulburarea apei), jenând viaţa peştilor (prin
introducerea de particule în branhii) ori contribuind la poluarea organică sau
toxică. La nivelul ţărilor occidentale, circa trei sferturi din materiile în suspensie
proveneau din oraşe şi numai un sfert din industrie.
Eliminarea acestor particule în suspensie are loc, în general, prin simpla
decantare, prin depunere pe fundul marilor bazine.
d) Materiile nutritive (nitraţi, fosfaţi). Acest tip de substanţe nutritive,
respectiv nitraţi şi fosfaţi, provoacă fenomenul de eutrofizare a apelor curgătoare
line, lacurilor ori mărilor.
Aceasta se datorează faptului că excesul de nutrimente favorizează o
proliferare, chiar o explozie de alge care se descompun rapid, consumând enorme
cantităţi de oxigen. Fără oxigen apa devine locul unor procese de fermentaţie şi
putrefacţie.
Pe de altă parte, nitraţii prezintă şi un alt inconvenient în ce priveşte apa
potabilă. În aceasta, în mod normal, nitraţii nu trebuie să depăşească 50 mg/litru.
Nitraţii transformaţi în nitriţi provoacă sugarilor ori fetuşilor femeilor gravide o
boală a sângelui numită „maladia albastră“; totodată, producerea de nitrosamine
cancerigene este încă controversată (unele legume, precum ţelina, spanacul, sfecla
sau morcovul sunt o sursă importantă de nitraţi. Unele mezeluri, conserve de
carne şi peştele afumat sunt, de asemenea, surse de nitraţi).
Fosfaţii provin, în părţi aproape egale, din dejecţii umane, fosfatine şi din
diverse surse industriale şi agricole. La rândul lor, nitraţii provin în principal din
agricultură (îngrăşăminte) şi din creşterea intensivă a animalelor (dejecţii).
În apele subterane, agricultura şi creşterea animalelor antrenează o poluare
importantă, cel mai adesea cumulativă şi persistentă în straturile de apă.
e) Poluarea bacteriană.
Această formă de poluare generează multiple probleme de ordin sanitar. Ea
poate afecta, în primul rând, apa de băut, fapt care aceasta este supusă unor forme
speciale de protecţie. Astfel, de regulă, alături de dezinfectarea acesteia sunt
prevăzute în jurul puţurilor de captare a apei potabile „perimetre de protecţie“,
pentru a beneficia de marea putere epuratoare a solului.
Aşa se face că, în general, această categorie de ape este bine protejată, mai
ales în ţările occidentale, probleme ridicând mai ales apele de baie.
Clorurarea deşeurilor constituie cea mai bună soluţie, dar, cel puţin pentru
moment, este deosebit de costisitoare. Tehnicile naturale (lagunajul intens al

13
apelor uzate, redarea solului) sunt mult mai eficace, utilizând puterea epuratoare a
aerului, soarelui şi solurilor.
f) Poluarea termică. O mare parte a apelor utilizate în industrie sunt ape de
răcire care apoi se evacuează, în stare caldă. Ca atare, acestea vor degaja căldură,
fie în atmosferă, fie în ape.
Acest fenomen de încălzire a apelor poate avea două consecinţe principale:
- o influenţă directă asupra vieţii unor specii vegetale şi animale;
- o activitate bacteriană mai intensă şi astfel un foarte mare consum de
oxigen (se observă frecvent, în perioadele foarte calde, peşti pe mal, asfixiaţi,
victime ale unui „şoc de căldură“).

3.4. Poluanţii apelor. Desigur, în strânsă legătură cu formele de poluare a

apei se află poluanţii acesteia care pot fi grupaţi în poluanţi organici şi biologici
şi, respectiv, poluanţi chimici.
A. Poluanţii organici şi biologici
CCO (Cererea chimică de oxigen). Poluarea prin materii organice
(compuşi de hidraţi de carbon, materii proteice, lipide etc.), degradabile ori nu
este datorată mai ales surselor industriale (industrie chimică, de celuloză şi hârtie,
petrolieră, agroalimentară) şi reziduurilor provenite de la populaţia urbană. Aceşti
poluanţi deversaţi în cursurile de apă antrenează, în urma degradării, un consum
suplimentar de oxigen în detrimentul organismelor vii din mediul acvatic.
Importanţa acestei poluări într-un efluent poate fi evaluată prin cererea chimică de
oxigen (CCO), care reprezintă cantitatea de oxigen necesară degradării pe cale
chimică a totalităţii poluării.
Micropoluanţii organici sunt reprezentaţi de numeroasele substanţe
organice din apă care traversează staţiile de epurare fără a fi alterate şi sunt astfel
susceptibile de acumulare în lanţul alimentar.
Materiile în suspensie deja prezentate, constituie din ce în ce mai mult o
problemă şi din perspectiva posibilităţii de a provoca o descompunere anaerobică
a materiilor organice, însoţită de degajarea de gaze, cu consecinţe dezastruoase
pentru cursurile de apă.
B) Poluanţii chimici
Azotul. În apă se întâlnesc patru categorii principale de compuşi azotaţi:
nitraţi, nitriţi, azotul organic şi amoniacul, care pot avea surse naturale (ploi,
zăpadă, degradarea deşeurilor vegetale, animale etc.) ori sunt semnul unei poluări.
Conţinutul ridicat de azot antrenează o creştere excesivă a algelor şi plantelor pe
fundul râurilor.
Sărurile nutritive precum compuşii azotaţi, sulfaţi, fosfaţi, cloruri
accelerează fenomenul de eutrofizare a râurilor (proliferarea masivă a anumitor
alge în detrimentul altor specii). O serie de industrii evacuează cantităţi
importante de săruri, precum unităţile de producere a oxidului de titan, a
fosfogipsului, fabricile de îngrăşăminte etc.

14
 Metalele, ca de pildă cadmiul, cuprul, mercurul, plumbul, zincul, titanul,
sunt prezente în deversările lichide provenite de la diverse industrii: metalurgică,
chimică etc. Aceste produse fac parte dintre „materiile inhibitorii pentru viaţă“
fiind, în grade variabile, periculoase pentru organismele vii. Unele dintre ele,
precum mercurul sau plumbul, se pot concentra în lanţul alimentar de la plancton
până la om.
Arsenicul este utilizat, în principal, în metalurgie, în industria chimică şi
parachimică (industria coloranţilor, pesticidelor, fabricării de acetilenă etc.), în
fabricarea sticlei şi ceramicii ş.a. Cianurile sunt mai puţin toxice pentru
organismele inferioare, invers decât în cadrul otrăvii.
Fluorul, precum marea majoritate a metaloizilor, nu este niciodată întâlnit
în stare naturală sub forma sa moleculară liberă, ci sub formă de fluoruri (fluorura
de aluminiu, de sodiu, de diverse roci sedimentare). Totodată, nici fluorurile nu
sunt prezente în mod natural în cantitate periculoasă în mediu. Aportul de fluor în
apă provine de la activităţile industriale, în special cele din metalurgia
aluminiului, industria acidului fosforic şi îngrăşămintelor fosfatice.
Fenolii provin, cel mai frecvent, din poluarea industrială, respectiv din
industria petrolului, siderurgie, industria chimică şi farmaceutică. Date fiind
proprietăţile antiseptice ale numeroşilor fenoli, conţinutul ridicat de fenoli
antrenează o diminuare a fenomenului de biodegradare. În sfârşit, gustul deosebit
de neplăcut generat de prezenţa fenolilor în apă, face ca riscul de contaminare să
fie practic exclus.
Micropoluanţii chimici sunt poluanţi dificil de decelat prin procedeele
obişnuite de analiză, dată fiind concentraţia ori complexitatea lor chimică. Ei sunt
în general puţin degradabili, dificil de eliminat şi susceptibili de acumulat în lanţul
alimentar.

4. Poluarea sonoră

4.1. Noţiunea de zgomot. Noţiunea de zgomot cunoaşte definiţii diferite.

Astfel, de exemplu, Le petit Larousse ilustré îl defineşte ca „un ansamblu confuz
de sunete fără armonie“. La rândul său, Le Petit Robert îl consideră „un sunet care
nu este muzical“. Le Littre îl defineşte ca un „ansamblu confuz de sunete“; de
obicei zgomotul este considerat ca fiind „orice senzaţie auditivă dezagreabilă ori
jenantă“. Această din urmă definiţie are meritul de a sublinia caracterul relativ al
noţiunii de zgomot, ţinând de intensitatea sunetului, de frecvenţă (gravă sau
ascuţită), de durată, caracterul său neaşteptat etc. Să adăugăm la aceasta că
deranjul pe care îl produce va depinde de momentul în care se produce (zi ori
noapte), de persoană, ori de „zgomotul de fond“. În acelaşi sens, o muzică plăcută
pentru unul poate să fie insuportabilă pentru altul, că plasarea în unele
circumstanţe (de exemplu, unde se urmăreşte numai ascultarea) poate fi
inacceptabilă în altele (pentru că aici se vrea să se citească ori să se muncească),

15
în sfârşit că fiecare este mai sensibil la zgomotele produse de altul, decât la cele
ale sale.
Pentru a elimina aceste neajunsuri ale relativităţii şi subiectivităţii noţiunii
de zgomot s-a identificat un mijloc obiectiv de măsurare a sa sub forma
decibelilor.
În majoritatea ţărilor, problemelor poluării sonore le este acordată o
importanţă redusă; de regulă, statul plasează aceste responsabilităţi asupra
autorităţilor locale, care, cel mai adesea, sunt incapabile de a impune o acţiune
minimă şi omogenă.
4.2. Efectele zgomotului sunt multiple. În primul rând, poate fi afectat
auzul omului, fie printr-o oboseală auditivă, care reprezintă un deficit provizoriu
de auz şi care se manifestă începând de la zgomote de 75 la 80 dB, fie printr-un
efect de mască (zgomotul împiedicând auzirea conversaţiilor ori semnalelor de
pericol şi contribuind astfel la o anumită „izolare“), fie o pierdere definitivă a
auzului, care poate surveni în caz de zgomot intens şi prelungit (peste 85 dB timp
de 8 ore pe zi, de-a lungul mai multor ani).
Zgomotul poate avea, de asemenea, şi alte efecte asupra sănătăţii, în special
asupra sistemului cardiovascular (hipertensiune arterială, mai ales) sau asupra
sistemului digestiv ori psihicului. Acesta este, în acelaşi timp, un important agent
de stres*.
Totodată, s-a constatat că zgomotul împiedică dezvoltarea limbajului şi
deprinderea cititului la copii (fiind afectaţi mai ales cei care iau masa în cantine
şcolare, la frecvent peste 80 dB).
În sfârşit, zgomotul perturbă somnul sub forma dificultăţilor de a adormi,
trezirilor nocturne şi mai ales prea scurta durată a somnului profund, cel care este
cel mai reparator.
4.3. Sursele de zgomot. De regulă, se disting două mari surse de zgomot:
- mijloacele de transport (rutiere, feroviare, aeriene);
- zgomotele de vecinătate (stabilimentele industriale, şantiere, activităţi
domestice şi de petrecere a timpului liber etc.).
4.3.1. Zgomotele produse de transport. Datorită „exploziei“ transportului de
mărfuri şi de persoane, expunerea persoanelor la zgomot are o tendinţă generală
de creştere, în ciuda amplificării normelor de antizgomot la vehicule ori utilizării
ecranelor acustice.
Zgomotul produs de transporturi (vehicule cu motor, căile ferate, avioanele)
constituie principala formă de manifestare a acestui tip de poluare, datorită a cel
puţin trei raţiuni: „explozia“ numărului de autovehicule, care s-a dublat, de
exemplu în ultimii 15 ani în ţările OCDE), intensificarea procesului de urbanizare

*
Astfel, în jurul aeroportului din Los Angeles s-a constatat o pondere cu 18% mai mare a
maladiilor cardiovasculare fatale şi o dublare a sinuciderilor. În Norvegia s-a pus în evidenţă o
corelaţie între zgomot şi bolile psihice.

16
(amplificat în această perioadă cu 50%) şi a traficului aerian (multiplicat de patru
ori).
Vehiculele electrice constituie un mijloc de diminuare a zgomotului (şi
poluării aerului) în oraşe. Poate fi vorba de vehicule bimod (electrice) în interiorul
oraşelor şi diesel în exterior, din motive de putere a autovehiculelor şi de
autonomie: unele camioane de ridicare a gunoaielor sunt astfel echipate.
Gestiunea traficului alături de alte măsuri, constituie o cale importantă de
reducere a zgomotelor produse de circulaţia autovehiculelor prin:
- limitarea vitezei (reducerea la 30 km/h, experimentată în Elveţia ori
Germania, ar permite câştigarea a 4-5 dB;
- interzicerea circulaţiei pe anumite trasee ori la anumite ore.
În multe ţări şi oraşe s-a interzis circulaţia maşinilor grele în toiul nopţii ori
au fost stabilite itinerare de deviere; în unele cazuri s-au creat parcuri de staţionare
pentru acestea şi centre de încărcare în afara oraşelor.
Pentru a izola autovehiculele producătoare de zgomot au fost create ecrane
ori taluze acustice de-a lungul şoselelor ori prin izolări fonice ale imobilelor
riverane.
Transporturile aeriene. Deşi nu reprezintă un caracter general, în senul că
priveşte cu prioritate populaţiile riverane aeroporturile, zgomotul produs de
transporturile aeriene dobândeşte în ultimul timp o importanţă deosebită.
Pentru reducerea acesteia se acţionează în primul rând pentru diminuarea sa
la sursă, a zgomotului produs de aeronave (avioane, elicoptere etc.) prin
adoptarea, în cadrul CACI a unor norme reluate apoi de legislaţiile naţionale.
În unele ţări (chiar dacă uneori la nivel simbolic) au fost stabilite taxe ori
redevenţe asupra avioanelor zgomotoase (Germania).
Ca şi în cazul autovehiculelor, măsurile de gestiune sunt deosebit de
importante pentru prevenirea ori combaterea zgomotelor sub forma:
- restricţiilor orare, în special interdicţia de zbor în timpul nopţii;
- stabilirea de itinerare, altitudini de survol şi de proceduri de zbor (de
exemplu, la Zürich; supravegherea continuă a tuturor decolărilor şi aterizărilor a
permis reducerea la 0,4% a violării normelor instituite.
În acest context se cuvine subliniată importanţa regulilor de urbanism, care
permit evitarea construirii de clădiri în proximitatea aeroporturilor.
Transporturile feroviare. Mult timp, transporturile feroviare afectau doar
o mică parte din populaţie, dar apariţia trenurilor de mare viteză a schimbat
întrucâtva această situaţie. Şi aici principala formă de prevenire a zgomotului o
constituie acţiunea asupra sursei de producere prin stabilirea unor norme de
construcţie cât mai stricte. Se adaugă măsuri de izolare a construcţiilor riverane şi
de gestiune corespunzătoare a traficului.
4.3.2. Zgomotul de vecinătate. Poate fi vorba de zgomote datorate industriei,
şantierelor, discotecilor ori restaurantelor, activităţilor casnice etc.
Cea mai eficientă formă de prevenire ori reducere a acestui tip de poluare
sonică o reprezintă acţiunea asupra surselor, prin stabilirea normelor de emitere a

17
zgomotelor ori gestiunea adecvată (interdicţia unor activităţi în unele locuri ori la
anumite ore).
Regulile de urbanism stabilesc, în unele ţări, instituirea unor perimetre de
protecţie, în jurul stabilimentelor industriale care produc zgomote, în care
construcţiile fie că sunt supuse unor norme acustice specifice, fie că sunt interzise.
În sfârşit, controlul şi sancţionarea zgomotelor de vecinătate sunt deosebit de
dificil de realizat.
Izolaţia. Oricare ar fi sursa de zgomot, soluţia finală şi cea mai eficace o
constituie insonorizarea.
Astfel, izolaţia acustică a clădirilor este o necesitate pentru protecţia
împotriva zgomotului vecinilor ori din exterior.
Zgomotele pot ajunge la oameni fie pe cale aeriană (ferestre, uşi, găuri de
aerisire), fie pe cale solidiană (vibrarea pereţilor, ţevăriei etc.).

5. Regimul deşeurilor

Una dintre numeroasele probleme ale vieţii moderne o constituie cea a

stocajului, neutralizării ori eliminării deşeurilor. Din punctul de vedere al
provenienţei lor, acestea pot fi: deşeuri menajere, deşeuri industriale, deşeuri
agroalimentare şi deşeuri nucleare.

5.1. Deşeuri menajere. Această categorie de deşeuri cuprinde, în special,

gunoaiele menajere propriu-zise, grămezile de deşeuri, deşeurile legate de
folosirea automobilelor (epave, pneuri, bidoane etc.).
Tratamentul deşeurilor menajere. Principala cale o constituie în acest
sens reciclajul, pentru care sunt folosite curent trei metode: compostajul,
incinerarea, depozitarea. Ponderea acestora este foarte variabilă de la o ţară la alta,
de la o epocă la alta. De exemplu, în Franţa, incinerarea este folosită de 45% din
populaţie, faţă de 8% care foloseşte compostajul şi 45% descărcarea „controlată“.
A. Compostajul priveşte mai ales partea fermentabilă (circa 50% din total)
a gunoaielor (deşeuri alimentare, hârtie etc.). Din punct de vedere tehnic,
compostajul constă în lăsarea deşeurilor în lăsarea deşeurilor mai multe luni să
fermenteze în aer liber. Apoi, în uzine are loc operaţia de compostare care dă
naştere la aşa-numitele „humus“-uri ori elemente chimice în cantitate slabă,
precum magneziu, cupru, zinc etc.
Împrăştierea gunoaielor pe câmp („mocirle verzi“) este cunoscută încă din
antichitate. Această metodă, precum astăzi compostajul, a suferit concurenţa
îngrăşămintelor chimice (mai concentrate şi astfel mai uşor manipulabile), precum
şi efectul negativ al prezenţei crescânde în deşeuri a sticlei, metalului ori
materialelor plastice, puţin apreciate de agricultori. Pentru a înlătura acest ultim
inconvenient, compostajul necesită o triere prealabilă care, adeseori, lasă mult de
dorit.

18
 B. Incinerarea vizează partea combustibilă a deşeurilor menajere. Contrar
uzinelor de compostaj care reclamă spaţii întinse, incinerarea este o soluţie
„compactă“, utilizată cu precădere în cazul marilor aglomeraţii urbane.
Din păcate, deşeurile menajere sunt un combustibil destul de sărac – de
circa 5 ori mai puţin caloric decât cărbunele – şi, în afară de aceasta, foarte
eterogen. În interiorul cuptorului este necesară o bună aerare şi un amestec al
deşeurilor, în condiţiile unei temperaturi maxime de 900oC. Dificultatea constă şi
în epurarea fumului. O recentă reglementare europeană din 1989, deosebit de
severă, riscă să scumpească cu 20-50% preţul incinerării, alături de necesitatea
captării şi neutralizării acidului clorhidric (degajat, în special, prin combustia
plasticului P.V.C.).
În plus, trebuie avute în vedere greutăţile ridicate de „zgurile“ de metale
grele şi de descărcare ale acestora.
C. Depozitarea rămâne procedeul cel mai frecvent în ţările dezvoltate.
Depozitările brute, „sălbatice“, sunt, în general, interzise de lege. Ca atare, acestea
sunt supuse unui control şi reguli speciale de realizare.
„Depozitarea controlată“ constă în a nivela la intervale scurte de timp (la o
zi sau două) şi a separa straturile de gunoaie de cele de nisip ori de pământ.
Această tehnică evită mirosurile şi risipirea, dar nu rezolvă toate problemele
delicate. Astfel, locul de depozitare trebuie să fie etanş, apele de ploaie care se
infiltrează şi poluează să fie recuperate şi tratate în scopul de a se evita orice
contaminare a apelor subterane. „Biogazul“ care rezultă din fermentarea internă a
gunoaielor depozitate trebuie captat şi împrăştiat (existând riscul de mirosuri şi de
explozie). În sfârşit, trebuie prevăzută reamenajarea sitului după exploatare.
Toate aceste aspecte pot să scumpească costul depozitărilor, care rămâne
totuşi scăzut în raport cu cel al incinerării şi compostajului.
Un alt inconvenient al depozitării este acela al consumului unei resurse
uneori rare: spaţiul, care poate fi un teren, bine închis, situat nu prea departe de
oraş, destul de rar de găsit în regiunile dens populate.
D. Reciclajul şi colectarea selectivă a unor deşeuri menajere.
Reciclajul textilelor, hârtiilor vechi, sticlei, plasticului, metalelor ori a altor
asemenea materiale au deja o lungă istorie.
Astăzi, când este evidenţiată o penurie a resurselor naturale, această
problemă dobândeşte o importanţă deosebită.
Recuperarea deşeurilor menajere se face în funcţie de natura acestora şi
condiţiilor socioeconomice concrete din fiecare ţară.

5.2. Deşeurile industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi

pot fi încadrate în trei mari categorii:
- deşeurile organice, precum deşeurile de hidrocarburi, gudroanele,
solvenţii;
- deşeurile minerale lichide, precum cele provenite de la băile de decapare şi
de tratament la suprafaţă al metalelor;

19
 - deşeurile minerale solide, precum nisipurile de topitorie, ultime provenind
de la depoluarea apei şi aerului.
Aceste deşeuri speciale cuprind, de asemenea, deşeurile ultime provenind de
la depoluarea apei şi aerului.
Ca o constatare generală, industria metalelor în sens larg (metalurgie,
siderurgie, constructoare de maşini), petrolului şi chimiei sunt cele mai mari
„producătoare“ de deşeuri industriale.
Tratamentul deşeurilor industriale. Ca o regulă generală, tratarea
deşeurilor industriale se face după trei metode: incinerarea, tratamentul fizico-
chimic şi depozitarea.
Incinerarea presupune crearea unor uzine speciale, cimentarea absorbind o
parte tot mai importantă a deşeurilor combustibile.
Dimpotrivă, incinerarea în mare, la bordul vapoarelor incineratoare,
considerată mult timp ca o metodă bună pentru solvenţii cloruraţi (acidul
clorhidric fiind neutralizat în imensitatea mării) este pe cale de a fi abandonată.
Tratamentul fizico-chimic constă în detoxificarea deşeurilor (prin
neutralizarea acizilor, decianurare etc.), fie prin separarea deşeurilor în mai multe
faze.
Depozitarea ridică o serie de probleme legate de securitate şi controlul
realizării acestei operaţii.
În ultimul timp, în unele ţări se practică stocajul în fostele mine adânci de
sare (care prezintă avantajul de a fi total lipsite de apă).
Reciclajul deşeurilor industriale se realizează în diverse scopuri:
economisirea materiilor prime, a energiei, în privinţa tratării acestora etc.

5.3. Deşeurile agroalimentare reprezintă, în multe ţări din punct de vedere

cantitativ, partea cea mai importantă a deşeurilor. Totuşi, în ciuda acestei cantităţi
considerabile, acestea ridică mai puţine probleme pentru mediu decât deşeurile
industriale ori menajere deoarece din punct de vedere calitativ sunt mai uşor
asimilate de natură ori valorificate.
Îngroparea acestora pune din ce în ce mai multe probleme de spaţiu de
poluare.
Valorificarea în alimentaţia animalelor presupune operaţii complexe şi
costisitoare din punct de vedere sanitar.
5.4. Deşeurile nucleare pot proveni, de regulă, fie din laboratoarele de
cercetare ori de medicină, fie, mai ales, din producţia de energie nucleară.
Această categorie de deşeuri se caracterizează, pe de o parte, prin mai mult
sau mai puţin marea activitate (care creează pericolul), iar, pe de altă parte, prin
durata de viaţă (unele corpuri radioactive se dezintegrează instantaneu, altele
„trăiesc“ mii ori chiar milioane de ani).
Deşeurile din centralele nucleare pot fi: combustibil (uraniu) uzat, retras din
reactor, deşeuri tehnologice datorate faptului că ţevile ori alte elemente ale
centralei sunt inevitabil contaminate.

20
 Aceste deşeuri tehnologice ale centralelor (ca şi deşeurile radioactive
medicale) sunt deşeuri de categoria A, având un dublu merit: o viaţă scurtă şi o
slabă activitate. Datorită acestui lucru ele sunt stocate la mică profunzime.
În schimb, combustibilul uzat are un dublu inconvenient: o viaţă lungă şi
înaltă activitate (deşeuri categoria C). De aceea, în unele ţări s-a decis regenerarea,
retratarea combustibilului uzat, prin extragerea uraniului şi plutoniului care să fie
reutilizat în centrală.
Soluţia cel mai frecvent utilizată pentru deşeurile cu lungă durată este aceea
ca, după o „răcire“ la suprafaţă timp de câteva zeci de ani (în special pentru
deşeurile cu puternică activitate, care degajă multă căldură) să fie îngropate la
mare adâncime (mai multe sute de metri) în straturi geologice adecvate: cu cât
mai puţină apă, fără risc seismic etc. Specialiştii apreciază că patru tipuri de roci
sunt corespunzătoare pentru aceasta: sarea (fără apă şi foarte plastică), argila,
granitul şi şisturile.

CAPITOLUL IV

PROBLEMELE DEGRADĂRII BIODIVERSITĂŢII

ŞI CONSERVĂRII NATURII

Degradarea naturii a cunoscut, cu precădere în ultimul secol, dimensiuni

alarmante. Treptat, patrimoniul mondial natural a sărăcit ca urmare a dispariţiei
unor specii de plante sau animale, iar multe dintre cele existente sunt ameninţate
cu dispariţia.
Astfel, în secolul al XV-lea se estima că, de la anul 1 şi până atunci,
dispăruse o singură specie de animale; în 1900 una pe an, în prezent una pe zi.
Dincolo de consideraţiile de ordin etic ori religios, respectul vieţii, al
formidabilei „biodiversităţi“ a lumii, este o problemă de supravieţuire cel puţin
din patru puncte de vedere: interdependenţa lumii vii, valenţele sale medicale,
agricole şi, respectiv, industriale.

1. Valenţele naturii
1.1. Interdependenţa naturii vii. Întreaga lume vie constituie un sistem în
care elementele se înlănţuiesc printr-un şir infinit de interdependenţe. Astfel, de
exemplu, animalele au nevoie de plante care, singure, convertesc energia solară în
hrană. La rândul lor, plantele au nevoie de animale pentru a transporta polenul
necesar fecundării. Animalele nu supravieţuiesc decât dacă prada lor
supravieţuieşte. Această interdependenţă este deosebit de fragilă*.

*
S-a descoperit că un arbore din Insulele Maurice (“lemnul de fier“) nu se reproduce de 300 de
ani. Aceasta pentru că seminţele aveau nevoie, pentru a germina, să fie mâncate de faimoşii

21
 Iar toate acestea sunt exemple izolate; 80% din populaţia ţărilor în curs de
dezvoltare se îngrijesc medical plecând de la produse naturale, iar 40% din totalul
prescripţiilor medicale americane provin din surse naturale. Lumea vie este astfel
o imensă „farmacopee“.
În ultimele cazuri, chimia a împrumutat din natură secretele descoperirilor
sale.
Totodată, lumea vie poate oferi ceva mai important şi decât substanţele:
mecanisme.
Astfel, unele întrebări nu-şi pot găsi decât astfel de explicaţii:
– de ce unele specii de melci, precum şi bizonul american, sunt printre
rarele animale la adăpost de cancer?
– pentru ce virusul myxomatos, inofensiv pentru iepurii din America de
Sud, a decimat rasa europeană?
– pentru ce virusul SIDA produce moartea la om şi nu se atinge de
unele maimuţe, atât de aproape de el?
– Cunoaşterea acestor mecanisme şi a genelor care le guvernează ar constitui o
impresionantă semnificaţie pentru lupta omului împotriva unor maladii grave ale
timpului nostru.
1.3. Funcţia de rezervor agroalimentar. Asigurarea hranei pentru
miliardele de locuitori ai Terrei depinde, în mare măsură, de biodiversitatea
planetei.
Numeroase vegetale consumate de om ori de animale au nevoie de albine,
bondari ori lilieci pentru a fi polenizare. Viespiile ucid insectele dăunătoare;
furnicile distrug cantităţi impresionante de larve defoliante ş.a. Pe de altă parte,
monoculturile moderne ale unei specii sunt fragile şi foarte expuse maladiilor şi
atacului insectelor. Rezistenţa lor poate fi crescută însoţindu-le periodic, cu specii
rămase sălbatice.
În sfârşit, natura este un imens rezervor de hrană, încă destul de puţin
utilizat. Astfel, dacă cel puţin 75.000 de plante sunt comestibile, 75% din
alimentaţia umană provine din 7 specii (grâu, orez, porumb, cartofi, orz, manioc
etc.).
1.4. natura ca resursă pentru industrie. Numeroase ramuri industriale
utilizează ca materii prime resurse naturale. Amidonul (din grâu ori din porumb),
latexul, uleiurile vegetale, grăsimile vegetale ori animale sunt utilizate de mult
timp în prelucrarea industrială(pentru obţinerea săpunului, cosmeticelor,
medicamentelor, cernelurilor, băuturilor etc.). lemnul pădurilor este utilizat intens
în proporţii chiar îngrijorătoare pentru starea pădurilor.
Numeroase pesticide au fost descoperite în natură, în special puternice
pietroide, extrase dintr-o specie de margaretă sălbatică.

„dodas“ şi de a suporta, în cursul tranzitului intestinal, atacul sucului lor gastric. O dată cu
dispariţia acestei specii şi arborii respectivi sunt ameninţaţi cu dispariţia.

22
 Plantele pot constitui, de asemenea, o posibilă sursă de energie în viitor, în
locul combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaz).
Totodată, nu trebuie ignorate biotehnologiile, care constau în fabricarea de
produse prin utilizarea elementelor organismelor vii.
Cunoscute şi utilizate de mii de ani pentru fabricarea pâinii, vinului, berii,
brânzeturilor etc., aceste biotehnologii „explodează“ astăzi graţie exploatării
sistemice a modului de viaţă al microorganismelor şi datorită posibilităţilor
recente de a izola enzimele şi chiar „genele“ responsabile pentru „puterea“
miraculoasă a acestora.

2. Cauzele sărăcirii biodiversităţii

Principala cauză a sărăcirii biodiversităţii o constituie activităţile socioumane. În

ceea ce priveşte situaţia animalelor, se estimează că distrugerea habitatelor,
supraexploatarea şi introducerea speciei contribuie, fiecare în parte, cu o treime
la extincţia speciilor. În cazul vegetalelor, transformarea terenurilor joacă un rol
major.

2.1. Transformarea suprafeţelor terestre este considerată drept una

dintre cauzele cele mai importante de erodare a biodiversităţii. Astfel, reculul
pădurilor în faţa expansiunii activităţilor agricole constituie un principal factor de
despădurire. Creşterea demografică rapidă a obligat societăţile să cauze noi
terenuri agricole în detrimentul mediilor naturale şi a antrenat, totodată, un
consum imens de resurse. Reducerea suprafeţelor împădurite a devenit un
fenomen mondial.
Construirea de mari baraje şi drenajul zonelor inundate au avut un impact
important asupra mediilor acvatice, distrugând habitate.

2.2. Supraexploatarea speciilor

Supraexploatarea speciilor de animale şi plante provoacă dispariţia ori

rarefierea a numeroase specii. Colecţionarii de specii rare, industria
vestimentară, comerţul internaţional, competiţia pentru obţinerea rentabilităţii în
materie de pescuit şi exploatarea resursele naturale sunt duşmanii declaraţi ai
naturii.
Peste o treime din speciile ameninţate cu dispariţia se găsesc într-o
asemenea situaţie datorită supraexoploatării lor. Pentru obţinerea produselor utile,
produselor pentru frumuseţe ori prestigiu sau din plăcere, omul exploatează, de o
manieră necorespunzătoare, diferite specii de plante ori de animale. Fildeşii
elefanţilor sau ai morselor, coarnele rinocerilor (cu putere afrodisiacă ori
medicală), pieile de crocodili ori ai felinelor, carapacele broaştelor ţestoase,
penele de păsări, cochiliile, orhideele fac obiectul unui comerţ înfloritor.

23
 Uneori, omul pescuieşte ori vânează pentru a se proteja de un concurent:
lupul, lynuxul, ursul ori delfinul (întrucât prinde „peştele pescarilor“). În sfârşit,
omul poate vâna ori pescui şi din plăcere.

2.3. Degradarea habitatelor speciilor

Alături de supraexploatarea speciilor, pierderea habitatului lor (ori fragmentarea

acestuia, de exemplu, prin căi de comunicaţii) sau perturbarea acestuia constituie
cauza principală a dispariţiei ori degradării speciilor (după unele aprecieri
pentru circa două treimi=.
Dintre habitate, cele mai bogate în specii sunt pădurile tropicale şi zonele
umede.
2.3.1. Pădurile tropicale umede din America Latină, Asia şi Africa
cuprind, după unele estimări, între 50 i 90% din speciile vii. Biodiversitatea
acestora este deosebit de vastă.
Frecvent, speciile sunt endemice, în sensul că nu se găsesc în altă parte, în
special în insule (mici ori mari); distrugându-se aceste locuri, se distruge astfel un
patrimoniu unic.
În aceste păduri, speciile sunt mult mai mult decât în altă parte foarte
dependente unele de altele, dispariţia uneia producând reacţii în lanţ. Această
mare diversitate este datorată căldurii, umidităţii şi, mai ales, acestui mediu
tropical, care nu s-a modificat de sute de milioane de ani.
Drama constă în faptul că aceste păduri nu se reconstituie din trei motive:
– Sărăcia solurilor, conform datelor şi analizelor efectuate, solurile
pădurilor tropicale sunt foarte sărace;
– Eroziunea – covorul vegetal evită contactul erodal al ploii cu solul care,
fiind foarte permeabil, stochează apa. În situaţia tăierii arborilor, ploaia erodează
şi inundă foarte repede solul.
– Diminuarea regimului pluviometric: ploaia căzută asupra pădurii
tropicale este, în mare parte, retrimisă în atmosferă prin transpiraţia plantelor,
intrând într-un circuit precis. Ca atare, cu cât suprafaţa împădurită este mai mare,
cu atât cantitatea de apă creşte şi invers.
Defrişarea pădurilor tropicale îşi găseşte determinarea dar nu şi justificarea
în multe alte fenomene.
Astfel, principala cauză a constat şi constă încă în conversia pădurilor în
terenuri agricole ori de creştere a vitelor. Avantajele obţinute pe această cale sunt
însă minime datorită sărăciei solurilor şi faptului că monoculturile rezistă frecvent
necorespunzător la boli, insecte ori paraziţi.
Trebuie menţionată apoi exploatarea lemnului, mai ales pentru încălzit
(care reprezintă în ţările în curs de dezvoltare circa 80% din lemnul utilizat), dar şi
pentru extracţia lemnului exotic (în special în Asia de Sud-Est).
2.3.2. Zonele umede sunt întinderi de apă de mică adâncime, fie inferioare,
fie litorale. Se caracterizează printr-o bogăţie biologică deosebită, unele dintre

24
acestea putând produce până la 8 ori mai multă masă vegetală decât un câmp de
grâu. Diversitatea biologică este considerabilă şi se datorează faptului că
adâncimea redusă permite penetrarea razelor soarelui.
De asemenea, schimburile între apele dulci şi apele sărate în estuare şi
zonele de coastă ori schimburile dintre un fluviu şi şesul său aluvional, pe scurt,
price schimburi de materii organice ori nutrice sau vii între pământ, apele sărate şi
apele dulci antrenează o productivitate deosebită.
Din păcate, toate aceste zone sunt ameninţate, fie prin lucrări de drenaj fie
prin urbanism şi industrializare, care le consumă spaţiul ori le poluează.
• Poluarea solurilor şi apei perturbă, de asemenea, ecosistemele şi pot
reduce ori elimina populaţiile de specii sensibile.
• Amenajarea teritoriului, prin construirea infrastructurilor rutiere şi
feroviare, de aeroporturi, precum şi urbanizarea crescândă determină distrugerea a
diverse habitate, mai ales prin fragmentarea mediilor, factor de sărăcie a
biodiversităţii.
Schimbările climaterice globale. „Efectul de seră“ şi fenomenul de
încălzire globală antrenează modificări importante la nivelul regimului
pluviometric şi al climei cu consecinţe directe datorită impactului asupra
procesului de adaptare la mediu.

2.4. Cauze indirecte. Alături de aceste cauze principale şi directe de

sorginte naturală, eroziunea biodiversităţii este şi rezultatul unei exploatări din ce
în ce mai masive a resurselor naturale pentru nevoile socioumane, dar şi într-un
context al unei logici comerciale care privilegiază profitul pe termen scurt. Ca
stare, nu trebuie neglijate nici cauzele provenite din funcţionarea societăţilor
umane, aflate în plină expansiune.
Dintre acestea mai importante sunt:
2.4.1. Creşterea demografică se manifestă, prin ritmul său înalt, ca factor
de exploatare a resurselor naturale şi de ocupare a spaţiilor.
Sistemele economice şi politice neadaptate la problemele conservării
naturii constituie un alt important factor distructiv al biodiversităţii.
2.4.2. Drepturile de proprietate, drepturile de acces la resurse. În multe
cazuri şi pentru o serie de specialişti dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
sale joacă un rol negativ în utilizarea durabilă a resurselor naturale, care reprezintă
nu numai o sursă de hrană, dar şi o rezervă financiară. Aceste resurse, deci
biodiversitatea, sunt considerate în consecinţă ca o proprietate comună, „bunuri
publice“ care nu aparţin nimănui şi care se apropie prin posesie ori uzaj.
Impunerea de reguli de folosinţă poate crea conflicte violente. Dar prin opoziţie,
accesul necontrolat la resursele aflate în proprietate comună poate fi cauza unei
rapide supraexploatări: dacă resursa nu aparţine cuiva, cel care o exploatează
urmăreşte un profit maxim pe termen scurt, cu ignorarea intereselor esenţiale de
lungă durată. Confruntaţi cu o atare situaţie, economiştii au sugerat privatizarea
resursei ori acordarea de drepturi de folosinţă exclusivă. Dar o atare soluţie este,

25
la rându-i, discutabilă întrucât dreptul de proprietate creează excludere frecvent
generatoare de drame sociale.
2.4.3. Insuficienţa cunoştinţelor vizând ecosistemele pentru a putea
preveni evoluţia lor, mediile cele mai bogate în specii sunt situate în zonele
subtropicale, cel mai adesea în ţări sărace, care au alte priorităţi de finanţare decât
dezvoltarea cunoştinţelor asupra biodiversităţii.

3. Formle şi modalităţi de conservare a biodiversităţii

Potrivit unei definiţii frecvent utilizate, conservarea reprezintă gestiunea şi

utilizarea judicioasă a naturii şi resurselor, atât pentru beneficiul societăţilor
umane, cât şi din motive etice. Conservarea biodiversităţii presupune, aşadar, nu
numai protecţia speciilor sălbatice, ci şi a diversităţii genetice a speciilor
cultivate şi domesticite.

3.1. Ariile protejate. Ariile protejate reprezintă situri pe care interesul

public le consideră că trebuie să le protejeze şi să le gereze în scop de conservare.
În înţelesul Legii nr. 137/1995 aria protejată constituie o zonă delimitată
geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată sau
reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de
conservare; sub această denumire generică se află: parcuri naţionale, rezervaţii
naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii şi altele. Noţiunea
cuprinde în realitate situaţii foarte diferite, mergând de la mari rezervaţii de faună
şi floră şi până la mici situri, destinate conservării unor specii particulare.
Totodată poate fi vorba de rezervaţii integrale unde intervenţia umană este exclusă
ori de zone locuite în care protecţia faunei şi florei este asigurată prin implicarea
populaţiei locale în gestiunea mediului şi speciilor.
În majoritatea rezervaţiilor şi parcurilor, obiectivul principal îl constituie
protejarea şi conservarea. În privinţa acestui ultim element, conservarea nu
semnifică status quo ori imobilism.
Se estimează că în prezent există circa 4500 situri protejate, reprezentând
3,5% din suprafaţa terestră.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-au creat primele zone protejate,
ideea dominantă era aceea că exploatarea şi conservarea mediilor naturale erau
două activităţi incompatibile, ceea ce impunea sustragerea unor zone naturale
întregi de sub influenţa omului, considerat ca factor principal de perturbare.
Ulterior, această metodă s-a aplicat în situaţiile în care speciile sunt pe punctul de
dispariţie şi pentru salvarea lor sunt transferate într-un conservator botanic ori
zoologic. Aceste măsuri s-au dovedit cele mai eficace de până acum în asemenea
situaţii limită.

3.2. Rezervaţiile biosferei

26
Conceptul de rezervaţie a biosferei a fost introdus de Consiliul internaţional de
coordonare al Programului „Omul şi Biosfera“ (M.A.B.) din cadrul UNESCO, în
anul 1970. Scopul declarat al acestuia l-a constituit stabilirea unei serii de arii
protejate, legate între ele printr-o reţea de coordonare internaţională, având ca
obiectiv demonstrarea beneficilor conservării pentru societate şi procesul de
dezvoltare. Acest obiectiv urma să fie atins prin elaborarea unui management de
cooperare şi gestiune a acestor zone, dezvoltarea unui sistem de monitoring,
participarea colectivităţilor locale şi informarea şi educaţia ecologică.
Totodată, în 1988, Consiliul MAB a relevat o serie de schimbări care să fie
operate în vederea modernizării conceptului şi sprijinirii aplicării sale din punct de
vedere financiar. La rândul său, Conferinţa UNESCO a adoptat în 1991 o
rezoluţie prin care cere consolidarea statutului juridic al rezervaţiei biosferei, iar
în 1995 s-a adoptat Strategia de la Sevilla privind dezvoltarea rezervaţiilor
biosferei în contextul secolului XXI.
Potrivit cadrului statutar al Reţelei mondiale a rezervaţiilor biosferei
acestea sunt definite ca „arii“ cuprinzând ecosisteme ori o combinaţie de
ecosisteme terestre şi de coastă/marine, recunoscute la nivel internaţional în
cadrul programului UNESCO „Omul şi Biosfera“. Pentru acest statut rezervaţiile
sunt propuse de către guvernele naţionale, fiecare dintre ele trebuind să răspundă
la un minimum de criterii şi să îndeplinească un minimum de condiţii înainte de a
fi admise în reţea.
Astfel, rezervaţiile biosferei sunt menite să îndeplinească trei funcţii
complementare: o funcţie de conservare, pentru a prezerva resursele genetice,
speciile, ecosistemele şi peisajele; o funcţie de dezvoltare, pentru a încuraja o
dezvoltare economică şi umană durabilă; şi o funcţie de suport logistic, pentru a
susţine şi încuraja activităţile de cercetare, de educaţie, de formare şi de
supraveghere continuă în relaţie cu activităţile de interes local, naţional şi global,
vizând conservarea şi dezvoltarea durabile.
Fiecare rezervaţie trebuie să cuprindă trei elemente. Una sau mai multe
zone centrale, care beneficiază de o protecţie integrală, pe termen lung., şi care
permite conservarea biodiversităţii, supravegherea ecosistemelor mai puţin
perturbate şi de a desfăşura activităţi de cercetare, informare, educaţie ecologică.
O zonă tampon, bine identificată, care, în mod normal, înconjoară ariile centrale,
utilizând pentru activităţile de cooperare compatibile cu practici ecologice viabile,
inclusiv ecoeducaţie, loisin, ecoturism şi cercetare aplicată şi fundamentală. În
sfârşit, o zonă de tranziţie flexibilă (ori arie de cooperare), care poate cuprinde un
anumit număr de activităţi agricole, aşezări umane etc. compatibile cu dezvoltarea
durabilă a resurselor regiunii.

3.3. O marcă prioritară, „pădurea ecologică“

îmbinarea valenţelor instrumentelor economico-fiscale şi de piaţă cu exigenţele

protecţiei mediului a condus, cel mai adesea, la formule deosebit de eficiente

27
pentru promovarea idealurilor ecologiste. Un exemplu recent îl constituie, în
acest sens, iniţiativa World Wide Fund for Nature (WWF) – Fondul Mondial
pentru natură – de a crea şi lansa la nivel mondial o marcă privind exploatarea
ecologică a pădurilor.

CAPITOLUL V

SOLUŢII PENTRU MARILE PROBLEME ALE MEDIULUI

În faţa marilor şi gravelor probleme ale poluării mediului se cază diverse

soluţii, la nivel individual sau colectiv, local, naţional, regional sau universal.
Dincolo de particularităţile şi aspectele concrete, se conturează trei mari categorii
de soluţii.
Prima porneşte de la aprecierea că principala cauză a dificultăţilor şi
problemelor ecologice o constituie industrializarea. Ca atare, se sugerează să se
renunţe total la dezvoltarea de tip industrial, pentru a ne înapoia la societăţile de
tip tradiţional, preindustriale. Dar această propunere nu atinge fondul problemelor,
întrucât sistemele de producţie preindustriale nu sunt capabile să asigure
supravieţuirea unei populaţii mondiale de peste 5 miliarde de oameni şi care creşte
într-un ritm vertiginos.
A doua poziţie este dominată de fatalism; creşterea populaţiei este
considerată ca un fel de rău inevitabil, pe care oamenii nu-l pot controla. Naturii îi
revine rolul fundamental în acest sens, pe calea reacţiilor proprii, aşa cum a făcut-
o în permanenţă până acum. Totuşi, nu se ştie dacă cumva posibilităţile
restauratoare ale naturii nu au fost distruse sau cel puţin reduse prin agresiunea
socioumană îndelungată; dacă ele subzistă, restabilirea echilibrului ecologic s-ar
putea realiza inclusiv pe calea unor dezastre naturale, care ar conduce la stabilirea
populaţiei la nivel stabil.
A treia viziune, cu un caracter mai realist porneşte de la principiul că este
dificil să te întorci la perioade de mult depăşite, că important este ca omul să
progreseze cu mai mult discernământ şi va găsi soluţii adecvate în domeniul
ştiinţei şi tehnicii.
Cei care susţin această perspectivă au în vedere mai ales posibilităţile pe
care le oferă noua revoluţie industrială, „revoluţia creantică“.
Este vorba de schimbarea cea mai importantă cunoscută în domeniul
ştiinţifico-tehnic.
Într-o asemenea perspectivă optimist-umanistă, printre soluţiile concrete
care se prefigurează în direcţia protecţiei şi conservării mediului se numără:
producerea curată şi fără risc, pârghiile economico-fiscale, reglementări legale,
modificarea şi afirmarea unei noi atitudini socioumane faţă de natură şi corolarul
acestora, promovarea unei dezvoltări durabile.

28
 1. Producerea curată şi fără risc

În domeniul protecţiei mediului, regula „este mai uşor şi mai bine de

prevenit decât de reparat“ a dobândit o consacrare deplină. Analiza diferitelor căi
de prevenire şi combatere a poluărilor relevă că, în principal, metodele clasice de
acţiune împotriva acestora constau în:
a) acţiuni „la capătul şirului“, o soluţie puţin echitabilă, întrucât lasă
victimele să se doteze şi să se apere singure (victima zgomotului trebuie să se
doteze şi să utilizeze aparatul de protecţie, cea a poluării aerului să poarte masca
protectoare etc.);
b) îndepărtarea şi separarea autorilor şi victimele poluării (stabilirea de
perimetre de protecţie în jurul aeroporturilor) puţurilor de apă potabilă, instruirea
de zone de protecţie sanitară pe lângă locuinţe etc.);
c) epurarea poluanţilor (apele uzate), gazul de eşapament, deşeurile
periculoase etc..
În ultimul timp se afirmă însă tot mai intens o concepţie nouă, cea a luptei
împotriva răului la sursă, prin a produce curat: fie prin fabricarea de produse
„curate“ (ecologice, folosind procedee (tehnologii) curate.

1.1. Produsele curate cunosc trei ipostaze: promovarea ecoproduselor,

interzicerea produselor periculoase şi controlul produselor chimice (toxice):
a) promovarea „ecoproduselor“. Sporirea preosupărilor legate de
protecţia mediului şi creşterea calităţii vieţii au condus, printre altele la apariţia
unor pieţe, din ce în ce mai bogate, a ecoproduselor.
Într-adevăr, produsele „verzi“, „ecologice“, „biologice“, „naturale“ au devenit
o prezenţă în tot mai multe domenii.
„Marketing-ul verde“ a devenit astăzi o componentă semnificativă a
politicilor comerciale, elementelor clasice şi ale „marketing-ului mixt“ (produs,
comunicare, preţ, distribuţie) şi se adaugă variabilitatea ecologică.
O problemă dificilă este de a şti cum se poate aprecia caracterul ecologic
al unui produs; astfel, un produs poate fi „curat“ în cursul utilizării sale (maşină
silenţioasă), în amonte de procesul fabricaţiei ori transportul său (mai puţină
poluare ori mai mic consum de energie) ori în aval de eliminarea sa (deşeuri mai
uşor de tratat ori reciclat). Devine apoi necesar de a ţine seama de ansamblul
ciclului produsului.
b) Interzicerea produselor periculoase. Realizarea de produse „curate“
trebuie să fie completată prin interzicerea produselor periculoase. Această operaţie
se realizează prin instituirea, pe calea legislaţiilor naţionale, a unui regim şi de
procedură de autorizaţie. Sunt supuse acestora, de regulă, următoarele produse:
– medicamentele, cosmeticele, dezinfectantele, materialele de contact cu
produsele alimentare, aditivele alimentare, pesticidele, îngrăşămintele explozibile,
produsele utilizate în producerea apei potabile, substanţele radioactive;

29
 – calitatea carburanţilor (benzină fără plumb, gazolină fără sulf), vehicule
nepoluante ori obiectele nezgomotoase.
c) Controlul produselor chimice. Elementele chimice constituie factorii
populaţiei cei mai răspândiţi şi mai periculoşi în medii precum aerul, apa etc.
Datorită acestui lucru, legislaţiile naţionale şi reglementările comunitare
europene au instituit procedura de control şi autorizare pentru toate substanţele
chimice care urmează să fie comercializate, prin reprezentarea şi analiza efectului
acesteia asupra omului şi mediului.

1.2. producţiile curate se exprimă în:

a) tehnologii industriale şi agricole curate. Dictonul „a epura este bine, a
produce curat este şi mai bine“ a devenit o realitate. Adeseori sunt considerate
„curate“ tehnologii industriale ori operaţii constând numai în a recicla apa (în
scopul de a diminua resturile de tratat) ori a recicla ori valoriza produse care
odinioară erau aruncate (băile de vopsele, de solvenţi ori de acizi).
Dar tehnologiile curate sunt semnificative mai ales atunci când modifică
principiul însuşi al fabricaţiei.
b) Tehnologiile ecologice în agricultură. Dezvoltarea intensivă a
agriculturii a determinat poluarea apelor prin utilizarea îngrăşămintelor (nitraţi) şi
pesticidelor. Consumul excesiv al acestor produse reprezintă o ameninţare pentru
mediu, cât şi o pierdere inutilă pentru agricultură.
În acelaşi timp, aceste poluări sunt deosebit de dificil de oprit întrucât sunt
difuze şi singurul remediu îl constituie tehnologiile curate.
Astfel, în ce priveşte nitraţii sunt utilizate ca metode:
– ajustarea dozei de îngrăşăminte la nevoile plantelor, prin distribuirea lor
în cantităţi optime şi la momentul oportun şi, dacă e posibil, fracţionând aportul la
momentele-cheie ale creşteri plantelor. Se poate astfel măsura conţinutul de azot
al solului ori plantelor, în scopul de a nu-l suplimenta în mod inutil.
– ameliorarea modului de împrăştiere a îngrăşămintelor, în practică s-a
dovedit că injecţia subterană sub formă lichidă ori gazoasă la nivelul rădăcinilor
facilitează asimilarea diminuând astfel pierderile.
– evitarea pierderilor de azot care se produc, în principal, când solul nu
este ori este prea puţin acoperit, de unde ideea de a implanta culturi de iarnă, care
consumă resturile de azot din sol şi evită spălarea sa. Aceste culturi pot să fie
recoltate după iarnă, fie îngropate prin arat în sol (plantele îngropate servind astfel
ca „îngrăşământ verde“ pentru viitoarea cultură din primăvara următoare).

1.3. Producerea fără risc. Alături de stăpânirea poluărilor organice este

necesară prevenirea accidentelor majore. Cele mai frecvente s-au dovedit în
practică patru tipuri de accidente; industriale, nucleare, accidente în mare,
transporturi periculoase.
a) Riscurile industriale. Accidentele majore legate de riscul tehnologic aui
cunoscut o înmulţire îngrijorătoare.

30
 Accidentele de această natură au avut un puternic impact asupra opiniei
publice, datorită consecinţelor distrugătoare pe care le-au avut. Nu de puţine ori,
în urma producerii unor accidente majore au fost adoptate importante acte
normative.
b) Riscul nuclear. Accidentele de la Three Mile Island (SUA, 1979, fără
iradiere, numai o fuziune parţială a reactorului) de la Cernobâl (Ucraina, 1986,
explozia reactorului, mai multe zeci de morţi în urma accidentului, dar fără
îndoială cu mult mai mulţi pe termen mediu şi lung) sunt cele mai semnificative în
acest domeniu.
În ambele cazuri (ca, de altfel, în 80% din accidentele nucleare) eroarea
umană a jucat un mare rol (incapacitatea de a administra un accident a cărui
origine era materială).
De aici rezultă importanţa deosebită a sistemelor automatizate care se
substituie omului pentru a gira anomaliile, precum şi pregătirea de echipe de
intervenţie în situaţii de criză.
Principalul risc nuclear rămâne în prezent cel al proliferării nucleare.
AIEA ţine o evidenţă foarte precisă a materialelor fusionabile pentru a evita
deturnările în scopuri militare. Dar apariţia de noi combustibili micşti (uraniu-
plutoniu) şi complexitatea crescândă a „retratamentului“ combustibililor uzaţi fac
sarcina acesteia din ce în ce mai complicată.
În acest sens, prin decizii ale Organizaţiei Maritime Internaţionale (OMI)
navele petroliere ori chimice sunt obligate de a avea dublă carcasă, compartimente
speciale, legături radio permanente, cu echipaje calificate etc. În acelaşi timp,
unele rute periculoase şi sensibile sunt interzise acestor nave. De asemenea, mai
ales ţările dezvoltate refuză frecvent accesul la porturile lor a navelor sub pavilion
de complezenţă care nu respectă asemenea reguli.
d) Transporturile periculoase. Transportul (rutier, feroviar, prin conducte
etc.) de substanţe toxice, inflamabile ori explozibile constituie un alt important
risc în contemporaneitate.
Printre măsurile instituite în acest domeniu menţionăm interdicţia anumitor
itinerare, consolidarea cisternelor şi altor elemente de transport, supravegherea
radio a vehiculelor mai periculoase, certificarea întreprinderilor de transport,
utilizarea mai frecventă a mijloacelor de transport mai sigure, precum calea ferată
etc.

2. Ecologia industrială – o posibilă soluţie

În căutarea soluţionării gravelor şi complexelor probleme ale protecţiei

mediului şi conservării naturii, în ultimul timp se afirmă şi ecologia industrială, ca
metodă de restructurare a industriei în sisteme ciclice, ca şi cele proprii naturale.
Această nouă tendinţă de cercetare şi analiză teoretico-practică are ca obiectiv

31
primordial crearea şi dezvoltarea de industrii curate, luând ca model mediul
natural în rezolvarea problemelor ecologice. Aplicarea modului natural la nivelul
activităţii industriale ar conduce la sporirea eficienţei, diminuarea consumului de
resurse naturale şi ar genera pierderi mai puţine.

2.1. Câteva consideraţii generale

Sistemul industrial contemporan este linear: extrage materii prime şi energie

fosilă din natură, le procedează şi reintegrează reziduurile în mediu. Această
metodă cu dublul său aspect – extracţie şi evacuare – şi cu acelaşi obiect – natura
– stă la baza naşterii problemelor ecologice actuale. Dar mediul natural
funcţionează de o manieră foarte diferită: a devenit un sistem ciclic care ar putea
să se aplice ca o „matrice“ unei noi infrastructuri industriale. În sistemul natural
nu există resturi care se aruncă. Nutrimentele unei specii provin din moartea şi
dezintegrarea altora, iar materialele circulă, se transformă în formă eficientă. În
natură, toxinele concentrate nu se înmagazinează şi nici nu se transformă „pe
bucăţi“, ci se sintetizează la locul de folosinţă (ca în cazul celebru al veninului
şerpilor).
Un asemenea sistem permite acţiunea independentă a fiecărui individ al unei
specii, dar la un moment dat înlănţuie activităţile sale în formă cooperativă.
Obiectul ecologiei industriale este tocmai acela de a identifica şi aplica aceste
principii în domeniul activităţii industriale.

3. Revoluţia cuantică şi problemele mediului

În timp ce revoluţia industrială din secolul trecut a ost posibilă datorită

resurselor naturale şi mâinii de lucru ieftine, cea cuantică are la bază noile
descoperiri ale cunoaşterii ştiinţifice.
Câteva din efectele acestei revoluţii sunt detectabile în cibernetică,
tehnologia superconductorilor, ingineria genetică, comunicaţii, robotică ori
fuziunea la rece. Aceste evoluţii vor avea un impact major asupra protecţiei şi
conservării mediului.
În primul rând, se va schimba radical rolul materiilor prime: se vor reduce
mult efectele cărbunelui, fierului, ale petrolului şi altor elemente de acest gen, în
ce priveşte contribuţia lor la economie. Ca atare, nevoia mai mică de asemenea
substanţe va determina şi o diminuare a presiunii asupra mediului.
Apoi, noile tehnologii vor ajuta, sub diferite forme, la soluţionarea
diverselor probleme ale ocrotirii naturii.
Permiţând enorme reduceri (în privinţa greutăţii, volumului şi dificultăţilor
de manipulare) în raport cu sistemele mecanice, noile tehnologii vor conduce la
diminuarea considerabilă a nevoilor de resurse naturale şi a agresiunilor faţă de
mediu.

32
 Noua revoluţie industrială va permite, în acelaşi timp, abandonarea treptată
a surselor periculoase şi contaminate; se va reduce consumul de petrol şi cărbune,
chiar actuala producţie de energie nucleară, apreciată drept „centralizată,
antieconomică şi insalubră“, va cunoaşte un proces de reducere considerabilă.

4. Pârghiile economice şi fiscale de protecţie a mediului

Protecţia mediului pe calea diverselor măsuri juridico-economice şi

instituţionale a constituit una dintre preocupările constante ale gândirii şi
strategiilor ecologice. Ea şi-a găsit expresia în numeroase poziţii teoretice şi
experienţele practice naţionale.
Dacă am avea, de pildă, în vedere situaţia din SUA, unul dintre pionierii
protecţiei mediului şi conservării naturii, am putea distinge două poziţii
fundamentale: pe de o parte, gândirea convenţională având în centrul său ideea că
modul cel mai sigur de ocrotire a naturii îl constituie reglementările stabilite de
stat, iar pe de alta, aşa-numiţii public choise theorits, cu o influenţă tot mai
considerabilă în viaţa politică şi universitară americană, care se pronunţă în
favoarea unei alte soluţii. În aceasta din urmă perspectivă, piaţa liberă şi
proprietatea privată oferă cele mai bune şi sigure garanţii pentru protecţia
factorilor de mediu şi conservarea naturii: numai cei răspunzători în mod pecuniar
şi direct sunt consideraţi ca suficient de interesaţi pentru a realiza o administrare
corespunzătoare a mediului.

4.2. Măsuri stimulatorii economice şi fiscale

Aşa cum remarca un specialist, nu este posibil(şi nici de dorit) să se pună un

jandarm în spatele fiecărui cetăţean, iar apoi nu trebuie ignorat faptul că acest
supraveghetor public poate să fie purtătorul unui interes personal, mai mult sau
mai puţin puternic, dar care să afecteze aplicarea normelor de protecţie.
În faţa unei asemenea situaţii, legislaţiile naţionale şi practice ale diferitelor
state au experimentat şi aplică o serie de pârghii economice şi fiscale, precum:
taxele, subvenţiile, sistemele de consignaţie şi bursele de poluare.
Taxele sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activităţilor
care aduc atingeri mediului. Adeseori, atunci când nu se vrea să se interzică un
produs, ci numai limitarea utilizării sale, acest din urmă obiectiv se poate realiza
pe calea instituirii unor taxe suplimentare, care să-i amplifice costul. Este o
metodă de regulă, preferată politicienilor de cote ori contingentări, considerate
drept foarte birocratice.
În raport cu scopul direct urmărit, taxele pot să se prezinte în următoarele
ipostaze:
1. Taxe percepute după cantitatea ori calitatea substanţelor poluate eliberate
în mediu;

33
 2. taxe percepute pe produsele care sunt poluate; fie în timpul fabricării
acestora, fie în timpul utilizării lor; de asemenea, pot fi taxate produsele devenite
învechite, pentru care a fost introdus un sistem de eliminare;
3. Diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin
introducerea unei taxe pentru un produs echivalent, care este poluant;
diferenţierea permite practicarea de preţuri mai avantajoase pentru produsele
curate;
4. Redevenţe utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivităţii, de pildă
pentru tratarea deşeurilor;
5. taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative, precum
înregistrarea produselor chimice ori pentru aplicarea anumitor reglementări.
Cunoscând o diversitate de ipostaze în diferitele ţări, aceste taxe urmăresc,
de regulă, două obiective principale. Este vorba, mai întâi de funcţia de colectare
de fonduri într-uns cop dat; în acest sens, nivelul taxelor este relativ scăzut.

4.3. Politica preţurilor în favoarea conservării mediului

Un important instrument economic de acţiune în favoarea protecţiei şi

conservării mediului îl constituie şi politica în domeniul preţurilor. Frecvent,
întrucât preţurile produselor nu reflectă costul pentru mediu al producţiei ori cel al
emisiilor rezultate în urma folosirii acestora, el rămâne să fie suportat la nivelul
întregii societăţi. Ca atare, politicile în materie pot să garanteze luarea în calcul a
costului pentru mediu pe care îl comportă bunurile şi serviciile. Este, de exemplu,
cazul în care statul este proprietarul ori controlează resursele naturale precum
pădurile ori rezervele de minereu.
Această formulă poate să se repercuteze mai ales asupra preţurilor
produselor de bază care provin din ţările în curs de dezvoltare, care ar trebui astfel
stabilite şi percepute încât să reflecte corespunzător costurile ascunse legate de
protecţia mediului, atât la nivel local, cât şi mondial.

4.4. Detaxările şi subvenţiile

Suprimarea taxelor pentru unele produse datorită semnificaţiilor lor pentru

ocrotirea naturii s-a dovedit o modalitate importantă de promovare a unor
obiective ecologice. Astfel, ridicarea taxelor în cazul benzinei fără plumb a
permis, în multe ţări stabilirea unor preţuri ale acesteia celor ale benzinei
obişnuite, încurajând astfel utilizarea acestui combustibil curat. În acelaşi mod s-a
procedat şi în privinţa biocarburanţilor. De asemenea, o diminuare a fiscalităţii se
practică şi pentru autovehiculele care respectă norme de poluare mai stricte decât
cele instituite pe cale legală.
În privinţa subvenţiilor, menţionăm cu titlu de exemplu ajutoarele financiare
acordate la nivel naţional pentru epurarea apei şi aerului, prin cele oferite la nivel
comunitar pentru practicile agricole favorabile mediului. Principala formă de

34
realizare a subvenţiilor este reprezentată de fondurile pentru mediu, create pentru
a finanţa direct protecţia naturii.. Subvenţiile sunt utilizate pentru acordarea de
credite sau diminuarea dobânzilor aferente acestora. O formă inedită de incitaţie
economică este experimentată în Danemarca, respectiv un „bonus ecologic“. Pe
această cale se recompensează angajaţii ale căror acţiuni permit reducerea
consumului de resurse naturale şi a poluării aerului, apei sau a solului.

4.5. Sistemele de consignaţie

practicat de mai mult timp pentru ambalajele din sticlă, sistemul de

consignaţie, prin reutilizarea acestora şi rambursarea cheltuielilor, a fost extins în
unele state şi pentru sticlele din plastic şi în Germania este preconizat pentru un
larg evantai de ambalaje (pentru băuturi, detergenţi, vopsele şi lacuri etc.). Un
sistem de depozitare a autovehiculelor este utilizat în Norvegia încă din anul
1978, în scopul de a evita răspândirea necontrolată a deşeurilor. Tot un fel de
consignaţie este şi procedeul conform căruia taxa plătită pentru uleiuri ori
regeneratoare la momentul cumpărării este returnată în momentul reciclării lor. În
sfârşit, de remarcat şi ideea constituirii unei cauţiuni de către exploataţii carierelor
de nisip ori de piatră, rambursată după repunerea în stare iniţială a locului.

4.6. Bursele de poluare

Destul de controversat până în prezent, acest sistem nu a fost experimentat

decât în SUA, în privinţa apei şi aerului.
Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă americană de materii
prime)= a inventat o piaţă a drepturilor de a polua; societăţile americane pot, pe
această piaţă, să cumpere asemenea drepturi care le permit să satisfacă exigenţele
de poluare fără a investi ele înseşi în procesele de depoluare. Drepturile de a polua
vor fi vândute de către producătorii care şi-au ameliorat propria situaţie, în sensul
degajării de la valoarea economică adăugată pe care o pot ceda la alţi exploatanţi
mai poluanţi.
Principiul constă, în concret, în următoarele: o uzină poate epura mai mult
decât i se cere şi permite astfel alteia de a epura mai puţin, desigur contra unei
anumite plăţi. Se vând astfel creanţe de poluare. În SUA s-au format chiar curtieri
pentru a intermedia şi facilita asemenea tranzacţii. Bine conceput şi corect aplicat,
sistemul poate constitui o sursă importantă de economii.
Ca atare, unele uzine, pentru care costul epurării este scăzut, pot să-şi
permită o serie de economii pentru care costul ar fi, dimpotrivă, considerabil. În
plan juridic, ediţia Clean Air Act din SUA din 1990 a consacrat acest sistem.
Sistemul se doreşte introdus şi la nivel internaţional, în domeniul reducerii
emisiilor de gaze cu efect de seră prin „permisele de emisie“ negociabile, un stat
putând vinde dreptul său de „a polua“ la altul şi chiar să se împrumute de la sine,
în sensul de a reporta depăşirile de emisie în viitor, asupra generaţiilor următoare

35
(borrowin). Principalul obstacol în realizarea unei „pieţe mondiale“ a permiselor
de emisie va consta în modul de efectuare a controlului, de impunere, în caz de
nerespectare a obiectivelor propuse. Exemplul mecanismului intern din SUA în
materia emisiilor de SO2 nu este pertinent aici, întrucât în caz de „depăşire a
drepturilor de poluare“ autorităţile naţionale pot aplica sancţiuni contravenţionale
sau chiar penale. Or, dreptul internaţional public este lipsit de forţa de
constrângere necesară aplicării dispoziţiilor sale.

4.8. Marca-verde (eco-label)

în ţările occidentale, ca expresie a viziunii în plină afirmare conform căreia

important este a descoperi şi preveni problemele ecologice înainte ca acestea să se
manifeste, în loc de a reacţiona prin mijloace care ar putea fi costisitoare se acordă
o însemnătate crescândă etichetajului (mărcii) ecologice. Etichetajul ecologic
reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile mediului,
făcând apel la preocupările publicului şi prudenţa producătorilor. O atare metodă
cere producătorilor să experimenteze întregul ciclu al vieţii produsului (producere,
distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului în
toate stadiile şi cu privire la toate sectoarele: aer, apă, sol.

CAPITOLUL VI

IMPACTUL PROBLEMELOR MEDIULUI ASUPRA CUNOAŞTERII

UMANE

„Criza ecologică“, manifestată virulent la mijlocul anilor 1960, şi consecinţa

sa imediată, posibilitatea declanşării unei catastrofe autodistrugătoare, au pus,
pentru prima dată în istorie, sub semnul întrebării, disponibilităţile omului de a
exploata şi utiliza natura, „limitele“ în care creşterea economică poate fi
concepută şi desfăşurată astfel încât să nu se degradeze în mod esenţial şi
ireversibil mediul natural, de care civilizaţia umană depinde din ce în ce mai mult.
A devenit tot mai evident faptul că soluţionarea corespunzătoare a unor
asemenea probleme, cu numeroase şi profunde implicaţii, reclamă o nouă
abordare teoretică şi o acţiune practică adecvată în cadrul interacţiunii ecologico-
economice şi culturale dintre om (societate) şi mediul său ambiant în sensul
reevaluării statutului acestuia în cadrul sistemului ecologic, restructurării şi
armonizării tot mai depline a celor două laturi fundamentale: cea fizică şi biotică,
pe de o parte, şi cea umană şi culturală, pe de altă parte.
O nouă viziune globală asupra problematicii mediului presupune o riguroasă
şi permanentă perspectivă axiologică şi futurologică, altfel spus o reprezentare cât

36
mai exactă a consecinţelor viitoare ale acţiunii de azi şi optimizarea acesteia în
funcţie de noile imperative.
Problema cardinală o constituie, aşadar, redimensionarea condiţiei ecologice
a omului, înţelegerea sa, în primul rând, ca o condiţie socioculturală, de apropiere,
din perspectiva adevăratelor şi fundamentalelor interese socioumane, a naturii şi
elementelor sale componente.
La nivel teoretico-conceptual, impactul crizei ecologice al problemelor
ocrotirii şi conservării mediului asupra ştiinţelor sociale s-a exprimat prin apariţia
şi dezvoltarea unor laturi şi dimensiuni noi ale unor discipline tradiţionale cu
tendinţe de autonomizare şi afirmare specifică, constituind veritabile (posibile)
răspunsuri la această nouă sfidare a sfârşitului de secol şi de mileniu.
Sunt semnificative, în acest sens, afirmarea în ultimele două decenii a
ecosociologiei, ecologiei politice, economiei mediului ambiant, ecoeducaţiei
dreptului mediului etc., toate urmărind a imprima noi perspective dezvoltării
ştiinţelor tradiţionale respective în raport cu noile cerinţe ale sistemului social.
Se înregistrează, totodată, un proces tot mai evident de integrare a ştiinţelor
naturii şi a celor sociale care au cunoscut, mai mult de un secol, o dezvoltare
separată cu o evidentă neputinţă de intercomunicare şi interconexiune.
Specializarea exagerată a disciplinelor a condus, printre altele, la
incapacitatea de a formula o viziune de ansamblu, de a percepe rolul cunoştinţelor
particulare într-o interpretare globală, nu numai a societăţii, ci şi a dialecticii om
(societate) – natură.
Abordarea adecvată, capabilă să ofere datele şi soluţiile pertinente –
teoretice şi practice – a problemelor pe care le implică protecţia şi dezvoltarea
mediului impune afirmarea unităţii ştiinţelor, interpretarea acestora în substanţa
nervurilor fundamentale.

1. Un nou cadru teoretic al raportului om (societate) – natură

În condiţiile accentuării crizei economice mondiale, ale impactului tot mai

profund al problemelor protecţiei mediului asupra vieţii umane şi a societăţii, se
vorbeşte din ce în ce mai mult de „incapacitatea în care se află filosofia şi ştiinţele
umane, în general, de a oferi un nou sistem coerent de valori, un ecosistem
intelectual“ care să reflecte în termeni specifici progresele realizate în
macroecologie şi să ofere noi perspective atitudinii (eticii) omului faţă de natura
înconjurătoare.
Încă din 1966, Darling şi Milton, susţinând asemenea idei, relevau
necesitatea analizei din perspectiva umanistă a consecinţelor şi incidenţelor
nefaste pe care le produc asupra mediului noile tehnologii şi alte dimensiuni ale
acţiunii sociale contemporane (Darling, F.F., Milton, J.P., Future environnments
of North America).
Într-adevăr, ca chintesenţa intelectuală a timpurilor moderne şi teorie a celor
mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii filosofice este

37
chemată să participe (mai) activ la găsirea unor soluţii adecvate globale ale acestei
probleme vitale, să ofere dimensiuni noi cognitiv-axiologice şi pragmatice acţiunii
umane, în efortul său tot mai acut în vederea reevaluării condiţiei ecologice a
omului contemporan.
Raportul societate – natură dobândeşte astăzi, din ce în ce mai evident, un
caracter fundamental, de al cărui echilibru depinde esenţial existenţa celor două
elemente componente, menţinerea lor în limitele care să nu schimbe entitatea
calitativă şi să nu determine mutaţii substanţiale ale trăsăturilor definitorii, ci,
dimpotrivă, să realizeze o unitate tot mai deplină pe baza esenţei primordiale
comune. În acest context, surprinderea semnificaţiilor profunde ale culturii şi
atitudinii umane faţă de mediul natural prezintă o importanţă deosebită. Şi acestea
cu atât mai mult cu cât tehnologia economiei industriale şi „închiderea“
disciplinelor în sensul specializării lor tot mai accentuate au generat o
tehnocultură susţinută de un sistem educativ conceput şi implementat astfel încât
să formeze competenţe din ce în ce mai specializate.
După cum este cunoscut, natura constituie acea parte din univers faţă de
care omul acţionează într-o măsură mai mare sau mai mică, societatea umană
însăşi este un produs al naturii, iar cei doi termeni nu pot fi delimitaţi decât unul
în raport cu celălalt. Din acest punct de vedere, omul (societatea) nu există decât
în şi prin raportare la mediul natural, constituind cu acesta un tot indestructibil a
cărui dezintegrare produce consecinţe uşor de bănuit pentru condiţia umană (şi nu
numai).
Şi totuşi, între societate şi natură există o diferenţă calitativă, fundamentală,
care pune în lumină semnificaţia filosofică a problemei raporturilor dintre natură
şi societate: prima se dezvoltă potrivit propriilor sale legi obiective, care operează
în afara conştiinţei individuale sau sociale, pe când legile care guvernează
sistemul social, deşi obiective, sunt legate şi influenţate de conştiinţa şi activitatea
lui homo sapiens.
Prin activitatea sa de transformare a naturii (mai ales atunci când se
acţionează masiv şi rapid) omul (omenirea, în sens larg) disturbă condiţiile
naturale şi aceasta se întoarce (în virtutea unităţii de care vorbeam) cu efecte
deosebit de negative asupra condiţiilor existenţei umane. Putem spun că apariţia
omului a constituit punctul de pornire al unui proces, care va deveni permanent,
de distrugere a echilibrului om – natură, de „alterare“. Uneori ierelevarea tuturor
dimensiunilor acestui raport om (societate) – natură (mediu) în dinamica lor
presupune, în acelaşi timp, o necesară perspectivă istorică.
Întreaga istorie dă expresie faptului că natura este creatoare de viaţă, că
aceasta a asigurat existenţa omului şi a făcut obiectul muncii sale; în acelaşi timp,
omul a fost într-o permanentă luptă (uneori dramatică) cu forţele terifiante ale
naturii, acţionând să le cunoască, să le subordoneze şi să le folosească
semnificaţiile.
Este un adevăr uşor de constatat faptul că atitudinea omului faţă de natură s-
a schimbat permanent de-a lungul timpului: pe măsură ce societatea s-a dezvoltat,

38
omul a devenit mai puternic şi a acţionat mai profund asupra mediului natural,
ceea ce s-a reflectat şi la nivelul concepţiilor privind legăturile directe dintre el
(societate) şi natură.
Astfel, oamenii primitivi au fost, prin excelenţă, consumatori în general
pasivi, s-au integrat (aproape) perfect în cadrele şi cerinţele sistemului natural; în
faţa unei dominaţii covârşitoare a naturii, locuind în peşteri sau alte adăposturi
oferite de mediul natural, îmbrăcându-se cu piei sau cu alte produse ale naturii,
folosind obiecte şi arme din lemn, piatră şi os. În faţa unei neputinţe generale au
început să creadă în plante şi animale, să se supună şi să privească descumpăniţi
tot ceea ce le venea în contact direct şi a căror existenţă şi semnificaţie nu le
puteau înţelege.
Într-adevăr, suntem în faza în care omul a folosit (asimilat) materia naturală,
dar nu a creat nimic care să nu existe în natură; un asemenea nivel minim de
dezvoltare a forţelor de producţie (care s-a exprimat şi printr-un impact redus
asupra stării naturii) a generat un sistem de noţiuni religioase, mituri şi legende
care exprimau o atitudine relativ complexă, contradictorie, a omului faţă de
mediul său înconjurător.
O dată cu destrămarea perioadei primitive, oamenii au început să cultive
câmpurile şi să crească animalele; descoperă şi folosesc focul, se prelucrează
fierul şi astfel începe marea aventură a transformării neîncetate a naturii. După
sute de mii de ani de amorfă preistorie, omul îşi amplifică puterile şi se va
desprinde de starea sa naturală, originară, creându-şi treptat una nouă, diferită
calitativ: cea socială. Dar, totodată, se declanşează şi un proces (din ce în ce mai
accelerat) de degradare a echilibrului ecologic: sun tăiate păduri, exterminate
multe specii de animale şi plante, apare şi se amplifică sub impulsul activităţii
umane fenomenul poluării factorilor de mediu aflat într-un proces de permanentă
amplificare.
Încă din antichitate, filosofia şi, în special, materialismul s-au preocupat de
înţelegerea lumii ca un întreg, dar, cu toate acestea, nu s-a înţeles rolul decisiv al
omului în transformarea (inclusiv consecinţele sale) naturii; acţiunea umană a fost
privită mult timp ca o simplă formă de folosire a resurselor naturale şi nu de
transformare a mediului.
La rândul lor, religia creştină şi alte religii care au dominat Evul Mediu au
promovat o etică şi atitudine puţin favorabile unui raport optim dintre om şi
natură. Astfel, pe baza ideii că natura a fost creată de Dumnezeu să servească
omul, s-a format şi afirmat o viziune având în centru teza subordonării
necondiţionate a naturii, întotdeauna menită să servească nelimitat fiinţa umană;
aceasta a creat o adevărată tradiţie care domină şi astăzi şi a determinat o situaţie
de superioritate a omului faţă de natură şi o atitudine agresivă faţă de aceasta.
Printre factorii care determină sau influenţează o asemenea poziţie, O.P. Dwivedi*

*
O.P. Dwivedi, La science politique et l’environnement, în „Revue internationale des science
sociales“, nr. 109/1986, Paris, UNESCO.

39
menţionează: valorile iudeo-creştine, ştiinţa şi tehnologia, industrializarea,
urbanizarea, proprietatea privată, precum şi o serie de elemente cultural-sociale.
În epoca Renaşterii asistăm la o adevărată explozie a descoperirilor
ştiinţifice şi perfecţionarea continuă a mijloacelor de muncă au permis o
transformare crescândă a mediului natural şi o exploatare tot mai masivă a
resurselor sale, au determinat o îmbunătăţire treptată a condiţiilor de viaţă ale
omului.
O asemenea realitate a determinat o încredere nelimitată în valoarea
progresului ştiinţifico-tehnic şi a întărit convingerea că tehnologia – mai devreme
sau mai târziu – va rezolva inclusiv orice problemă în privinţa păstrării şi
ameliorării echilibrului ecologic, protecţia mediului faţă de orice fel de poluare.
Deşi constituie o expresie a conştientizării depline a omului asupra puterilor
sale prometeice, acest „exclusivism“ a constituit una dintre cele mai importante
cauze ale degradării, de o manieră generală, a mediului ambiant.
Într-adevăr, cuceririle progresului tehnico-ştiinţific au generat societatea
industrială caracterizată prin folosirea unei imense cantităţi de materii prime, un
proces intens de urbanizare etc., fenomene cu puternice efecte (inclusiv negative)
asupra echilibrului ecologic, calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi
umane ai mediului.
În contextul unei asemenea atitudini generale, în care omul se manifestă ca
un „stăpân şi posesor al naturii“ (după formula lui Descartes), nu a lipsit încă
unele puncte de vedere în care se sesizează o oarecare înţelegere a complexităţii şi
caracterului biunivoc al raporturilor dintre om (societate) şi natură (mediu).
Printre promotorii unor asemenea poziţii teoretice menţionăm, în primul
rând, pe filosoful englez Francis Bacon care, în celebra frază: „dacă vrei să
stăpâneşti natura trebuie să te supui ei“, a exprimat chintesenţa relaţiilor practico-
cognitive ale subiectului uman cu lumea înconjurătoare.
Indiscutabil, în epoca noastră şi, mai ales, în ultimele decenii când se
vorbeşte chiar de trecerea la o a treia „revoluţie industrială“, s-a atins apogeul
impactului acţiunii umane asupra mediului natural; aşa-numitele poziţii
“alarmiste“ vorbesc chiar de criza iremediabilă şi moartea naturii întrucât
dezvoltarea societăţii ar conduce la distrugerea de o manieră generală a mediului
şi, pe cale de consecinţă, ar genera dispariţia însăşi a rasei umane.
În opoziţie cu această formă modernă a pesimismului istoric, reprezentanţii
optimismului îşi exprimă încrederea în raţiunea umană, în capacitatea omului de a
stabili şi dezvolta relaţii de armonie cu mediul natural.
Sub imperiul necesităţii absolute de protecţie şi conservare a mediului, al
conştientizării gravităţii şi implicaţiilor fenomenului poluării are loc o reevaluare
a valorilor şi priorităţilor din cadrul relaţiilor reciproce societate-natură.
Desigur, şi în privinţa acestei noi atitudini „umaniste“ faţă de mediul
ambiant şi problemele sale, poziţiile exprimate de specialişti cunosc o diversitate
şi înţelegeri diferite. Aşa, de exemplu, într-o opinie, ceea ce este condiţia socială a
omului, ci starea sa de spirit în raport cu natura; prin absolutizarea şi

40
unilateralizarea unei asemenea teze, analistul occidental Y.F. Tuan, în lucrarea sa
„Topohilia: a study of environmental perception“ (1974), formulează conceptul de
„geopietate“, bazat pe „împăcarea cvasireligioasă“ dintre om şi mediul său.
Numeroasele şi diferitele abordări actuale pun în evidenţă discrepanţele (sau poate
contradicţiile) într-o atitudine de „reverenţă ideală“ faţă de problemele mediului şi
necesitatea acţiunii concrete şi imediate în vederea soluţionării lor
corespunzătoare. Este mai evident acest lucru cu precădere la aşa-numitele poziţii
„ecocentriste“ care pun în discuţie necesitatea şi importanţa socială (în sens larg) a
dimensiunilor creşterii economice şi dezvoltării tehnologice, care se manifestă în
diferite părţi ale planetei.
„Ultimele controverse asupra nivelurilor radiaţiilor, traseul unei autostrăzi
ori pragurile poluării arată existenţa unor ordini de zi ascunse, unde figurează de
fapt alte probleme: neputinţa crescândă a indivizilor de a evita deciziile care
afectează existenţa lor şi problema de a şti în ce măsură creşterea economică
trebuie continuată în detrimentul altor valori (Cotgrove S., Catastrophe on
cornucorpia, Chicester, Wiley, New York).
La rândul lor, punctele de vedere moderate, în frunte cu tehnocentrismul,
doresc să promoveze progresul printr-o aplicare prudentă a ştiinţei, o bună
administrare şi gestiune a resurselor naturale; pe această linie de gândire, Benet şi
Carry, de pildă, pleacă de la ideea că omul are aptitudinea de a stăpâni natura,
sistem din care face parte integrantă; el dispune de tehnologie adecvată, care poate
fi aplicată de o manieră corespunzătoare, astfel încât să asigure supravieţuirea
ecologică a speciei umane, important este să se hotărască şi să acţioneze în acest
sens. Dincolo de diferenţele ce caracterizează un punct de vedere sau altul se
admite, din ce în ce mai mult că alături de exploatarea şi folosirea raţională a
valorilor patrimoniului natural, rezolvarea deplină, corespunzătoare a vitalei
problematici ecologice impune din ce în ce mai mult cerinţa formulării unei noi
„etici“ a raporturilor omului cu mediul, coerente, active, pe baza unui interes real
şi acut al acestuia pentru conservarea şi ameliorarea naturii, de integrare a
valorilor sale în cadrul constelaţiei valorice proprii, cu alte cuvinte, alternativa
unor moravuri noi, pentru folosirea raţională a naturii“.
Este nevoie de ceea ce am putea numi o dimensiune ecologică a orizontului
moral-civic al omului modern, exprimată prin cultivarea sentimentului
responsabilităţii faţă de protecţia şi dezvoltarea mediului, conştiinţa datoriei civice
de a se comporta şi acţiona cu grijă şi înţelegere în raport cu elementele naturii
ambiante. Numai aşa se pot crea premisele fundamentale ale unei noi relaţii ale
societăţii cu mediul ambiant, extinzându-se „domnia necesităţii naturale“ şi
libertatea omului faţă de natură fiind concepută ca necesitatea de a regla raţional
propriul schimb de materii cu natura, de a op pune sub controlul lui general.
2. Religiile lumii şi problemele protecţiei mediului

41
 Rezolvarea marilor probleme ecologice contemporane depinde din ce în ce
mai mult de atitudinea subiectivă, personală şi comportamentul colectiv al
indivizilor.
Controlul civic şi acţiunea societăţii civile au devenit indispensabile
rezolvării obiectivelor de protecţie a mediului şi conservare a naturii. În acest
context, relaţia dintre fiinţa umană şi natură devine una fundamentală,
determinantă. În medierea şi exprimarea ei au intervenit numeroase forme
culturale, în frunte cu fenomenul religios. Formele religioase primitive, încă vii în
multe părţi ale lumii, acordă individului o dimensiune şi un rol diferite de cele pe
care li se atribuie de către „religiile“ omului occidental modern. Primele nu
recunosc omul ca individ care există prin sine însuşi, fără legătura cu forţele
animale şi/sau minerale care îl înconjoară.
Dincolo de diversitatea abordărilor, s-au conturat două perspective
spirituale, două mari curente de gândire şi, deopotrivă, două atitudini esenţiale
prezente sub o formă sau alta de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei umane.
Prima consideră umanitatea ca o parte integrantă a naturii, un microcosmos în
simbioză într-un macrocosmos ori, cel puţin, ca o asociere indispensabilă a celor
doi termeni ai existenţei. Fiinţa umană apare astfel ca un subiect printre multe
altele ale coexistenţei, ci aflat într-o permanenţă căutare de căi şi mijloace de
promovare a parteneriatului şi alianţei sale cu mediul natural. Cele mai redutabile
s-au dovedit până acum reprezentările şi abordările religioase, etice, juridice etc.
Cea de-a doua concepţie-atitudine este, prin excelenţă, una pragmatică,
porneşte de la a considera omul (societatea) ca separat de natură, oricum complet
diferiţi, mediul natural apare, în consecinţă, ca un obiect util ori agreabil ordonat
omului în calitate de mijloc în raport cu un scop determinat.
Desigur, cele două abordări nu sunt şi nu pot fi total separate, nu există în
stare „pură“, complet izolate un de cealaltă; dimpotrivă, adeseori elemente
reciproce coexistă sau chiar se întrepătrund. Sub o formă sau alta, ele s-au
manifestat în toate civilizaţiile, cu preponderenţa uneia sau alteia dintre
componente, după perioade istorice şi arii geoculturale.
Sunt totuşi greu de evaluat efectele pe termen mediu şi lung pe care aceste
abordări le-au avut asupra stării mediului, dar influenţa lor (pozitivă sau negativă)
este evidentă.

2.1. Concepţia – atitudine integratoare, participativă

Pornind de la ideea unei simbioze ancestrale între om şi natură, această

perspectivă este prezentă, în elementele sale definitorii, în multe dintre culturile
lumii.
În Egiptul antic, de exemplu, întâlnim legenda conform căreia fiinţele
umane s-au născut „din ochii Soarelui“. Într-o primă etapă, oamenii au recunoscut
şi au dialogat cu numeroşi „dumnezei naturali“, simbolizaţi ori încarnaţi prin
cocoş, berbec, vacă etc., atât de prezenţi în vechea artă religioasă de pe malurile

42
Nilului. La un moment dat însă, după judecata lui Osiris, fiinţa umană îşi
reevaluează statutul şi este admisă în carul Soarelui, ca însoţitor aş Astrului divin
(asimilat Dumnezeului suprem). Această evoluţie poate arăta trecerea ori legătura
dintre cele două concepţii, în prima perioadă omul fiind partener şi egal cu
dumnezeii naturali, aparţinători, cel puţin la nivel simbolistic, speciilor faunei, iar
în perioada secundă ridicându-şi poziţia la nivelul Creatorului. Un atare salt îi
creează o situaţie de superioritate, de supremaţie în raport cu celelalte elemente
naturale.
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în religiile Africii negre, Omul este
văzut, în esenţă, ca persoană, ca o sinteză dinamică a unui ansamblu de
componente având origini şi meniri diferite. Prima şi principala este sulful
(sufletul), recunoscut pretutindeni ca exclusivă operă a Creatorului; numit emi de
către populaţiile Zoruba şi gbigbo de cele Fon, el nu este apanajul exclusiv al
fiinţei umane. Este esenţa şi semnul a tot ceea ce este viu, unind într-o adevărată
comunitate toate fiinţele vii, deopotrivă animalele şi plantele. Astfel, etnia Fon
denumeşte fiinţa umană, indiferent de vârstă şi de sex, prin apelativul gheto: ghe
semnifică în acelaşi timp viaţa şi moartea; to înseamnă, totodată, a aparţine şi a fi
tatăl. Denumirea de „stăpân“ sau „prinţ“ al lumii s-au potrivi deci întocmai
omului, dar nu poate fi vorba de un stăpânitor absolut al universului, întrucât
fiinţa vie rămâne dependentă de mediu prin multiple legături. Cea de-a doua
componentă a persoanei este corpul, lăcaş al suflului, principala sursă a acţiunii
umanului asupra lui însuşi şi asupra mediului.
Statutul omului persoană este în mod fundamental acela de „a fi în relaţie“;
a trăi înseamnă a gospodări pluralitatea componentelor sale personale, exploatând
toate resursele naturii înconjurătoare. Iar mediul este făcut din viaţă, din forţă sau
energie sau din virtute. Viaţa este viaţa tuturor fiinţelor vii, oameni, animale şi
vegetale, dar şi a strămoşilor, a diverselor divinităţi şi chiar a Fiinţei Supreme.
„Pandynamismul“ negro-african prin statutul transcendent conferit omului şi
prin mitul Prometheului regional ajunge ca Dumnezeu să recunoască în final în
fiinţa umană „egalul şi fratele său“.
India este considerată, la rândul său, una dintre rarele regiuni ale planetei
unde curentele de gândire care proclamă participarea organică a omului la cosmos
au evoluat în sensul accentuării după perioada hindusă (Veda, Upanishade, Yoga)
până la era budhismului şi jainismului.
Hinduismul. Spre deosebire de celelalte religii tradiţionale, hinduismul este
mai degrabă un fenomen concret, colectiv şi personal, un mod de a fi în lume, o
practică existenţială.
Universul este un imens spaţiu osmozat, unde fiinţele circulă, cu cicluri de
existenţă marcate, cea mai mare parte, prin reîncarnări sub specii şi forme vizibil
variate, conform unui program iniţial specific. Purusa din Upanishade, simbolizată
prin „omul în soare“, este, în felul brahmanului, fiinţa întregului viu. Expresia pe
care hinduismul o foloseşte pentru a se descrie este sanatana dharma, respectiv
legea bunei ordini, o lege fără origini şi fără sfârşit. Ea operează în natura

43
cosmosului, natura lumii şi în natura fiecărei fiinţe vii şi trebuie să se manifeste
atât în comportamentul individului, cât şi în cel al societăţii. O atare lege
semnifică, în cele din urmă, arta de a trăi cu natura, fără a merge până într-acolo
încât a se confunda cu aceasta, care este în afara şi înlăuntrul fiinţei umane, cu
scopul ultim al existenţei. Ca o concluzie, religia hindusă, în concepţia, în riturile
şi în viziunea sa asupra lumii, este impregnată de natură. Iar această constatare
este valabilă şi în privinţa literaturii, artei şi filosofiei sale.
Budhismul a pus toate fiinţele vii pe picior de egalitate, care „să fie pline de
bucurie şi siguranţă“ şi a insistat asupra necesităţii de a schimba tendinţa generală
a lumii potrivit căeria cel slab este victima celui mai puternic. Primul dintre cele
„cinci precepte“ pentru laici cere „să te abţii să ucizi fiinţele vii“. Această
atitudine nonviolentă şi absenţa unui Dumnezeu suprem au creat omului o poziţie
egală cu a celorlalte fiinţe vii şi i-au obstaculat posibila violenţă faţă de natura
înconjurătoare. În optica budhistă, adevărata natură a fiinţei umane este sforţarea
de a atinge adevărul ultim, de a se elibera de iluzia seducătoare a egocentrismului
şi de a regăsi pacea deplină a unei vieţi în armonie cu toate procesele
interdependente care formează lumea. Adevărata bunăstare se naşte din renunţarea
la egoismul avid şi dintr-o viaţă în armonie cu natura. Important este de a ne plasa
într-o perspectivă pe termen lung şi de a recunoaşte locul şi responsabilitatea
fiinţelor umane în mediul natural, de a înţelege faptul că comportamentele noastre
au o incidenţă asupra mediului şi că acesta din urmă influenţează, la rându-i,
spiritul nostru.
Jainismul afirmă substanţialitatea sufletului (atman), mergând până la a
socoti întregul univers – chiar plante, minerale şi elemente naturale ca aerul şi apa
– însufleţit şi înzestrat cu sensibilitate.
Principiul nonviolenţei, sub forma primului din cele cinci jurăminte capitale
ale ascetului „să nu vatăme fiinţele vii“, a făcut ca jainismul să rămână una dintre
religiile care au împins cel mai departe imperativul respectului necondiţionat
arătat vieţii. O atare atitudine a mers până într-acolo încât călugării poartă un fel
de mască chirurgicală pentru a nu inspira insecte din neatenţie ori folosesc o
măturică din pene de păun ca să-şi deschidă calea pentru a nu strivi în mers vreun
viermişor. În privinţa laicilor se promovează vegetarismul strict, iar în regiunile
Jaina s-au organizat spitale sau „case de odihnă pentru animale“. Cunoscuta
atitudine nonviolentă a lui M. Gandhi nu poate fi explicată decât având în vedere
profunda influenţă a eticii Jaina practicată în mediul său natural.
Şi filosofia clasică chineză, principiul universal macrocosmic „tao“, care
guvernează viaţa fiinţelor şi lucrurilor, promovează unitatea şi simbioza dintre om
şi natură.
În privinţa genezei, chinezii aveau o viziune a unui univers în „devenire
permanentă“, supusă legilor naturale la eşalon cosmic. Lao-ţî, fondatorul şcolii
taoiste, scria în Taoteging că „vidul creator“ este la originea tuturor fiinţelor,
fenomenelor inerente ori manifestărilor universului. Acest „vid creator“ se
divizează în două forţe opuse şi complementare: Jing-ul pasiv şi Zang-ul activ,

44
alternanţa celor două forţe – când una creşte, cealaltă descreşte – comandă
mişcările ciclice de transformare şi devenire permanentă a ansamblului
universului. Aceasta este Tao, după care evoluează miriadele existenţei.
Potrivit mitului popular chinezesc, la început, universul era o masă haotică,
cerul nu era separat de pământ. Numai o dată cu apariţia Omului strămoş, denumit
Pangu, haosul s-a rupt, pentru a ceda locul unui Univers constituit din două părţi
esenţiale: una translucidă şi uşoară, Cerul, alta opacă şi grea, Pământul.
Această geneză exprimă şi explică locul omului în univers: el se situează
între cer şi pământ, face legătura între acestea şi participă la devenirea lor.
Cerul, Omul şi Pământul sunt, aşadar, în viziunea antropocosmică a gândirii
tradiţionale chineze cele trei elemente care compun Universul. Omul se plasează,
astfel, între spaţiul infinit al astrelor şi mediul constituit din toate creaturile care
poluează planeta noastră.
Omniprezenţa Naturii în devenirea Omului şi interdependenţa dintre aceştia
conferă original culturii chineze, caracter care se manifestă în aproape toate
aspectele creaţiei artistice şi intelectuale.
Shintoismul japonez porneşte de la ideea că ţara a fost zămislită de un
cuplu creator Izanagii no Mikoto şi Izanami no Mikoto, imitând procesul de
procreaţie umană, iar după aceea s-au născut diferiţii Kami: ai mărilor, fluviilor,
munţilor şi câmpiilor. Cele trei elemente constitutive ale universului: Kamii,
oamenii şi natura sunt concepute ca o entitate unică. Din moment ce natura, ca şi
omul, e creată de zei, se caracterizează prin „naştere“ şi „venire pelume“ şi unul şi
celălalt au aceeaşi relaţie de la părinte la copil cu zeii; ca fraţi şi surori
consangvini (hara kara), copii au aceeaşi mamă. Zeii kamii, oamenii şi natura,
uniţi printr-o aceeaşi legătură de sânge, nu se situează într-o relaţie de opoziţie sau
conflict, ci, cimpotrivă, într-una de încredere şi ajutor reciproc. Ca şi omul „copil
al zeilor“, natura este considerată ca având o „spiritualitate“ (reisei) proprie.
În existenţa sa, fiinţa umană are nevoie de tot ce-i procură natura, este
dependentă de apă, de oxigen şi de căldură. Natura poate provoca omului, prin
diverse fenomene dezlănţuite şi mari prejudicii până a-i pune viaţa în pericol, dar
partea de binefaceri este totdeauna cea mai importantă.
Aflat în vârful piramidei întregii creaţii, omul reprezintă o „realitate
superioară“, dar deşi are capacităţi excepţionale nu posedă o putere universală.
referitor la cele „zece mii de fenomene“ ale naturii din lumea oamenilor, omul
trebuie să le recunoască puterea şi să se apropie de ele cu umilinţă şi recunoştinţă,
dar şi într-un spirit de conciliere, dăruire reciprocă şi coexistenţă împărtăşită.
Abordarea incaşă reprezintă, după mulţi, un exemplu viu al unui model de
dezvoltare durabilă. Astfel, pentru filosofia inca există trei lumi: Hanan Pacha ori
lumea celestă, Kay Pacha – lumea de aici de jos şi Uhu Pacha ori lumea Terrei
mamă. Dumnezeu, soarele, luna şi stelele aparţin lumei celeste, iar bărbaţii,
femeile animalele, plantele şi microroganismele sunt fraţi şi surori şi trăiesc în
lumea de aici de jos.

45
 Terra-mamă deţine secretele lumii terestre; dacă fiinţele umane le-ar
cunoaşte niciodată nu ar mai distruge ori polua planeta. Incaşii au cunoscut aceste
secrete şi de aceea au construit magnifice terase andine pentru agricultură şi au
dezvoltat şi au dezvoltat peste 150 de resurse genetice care permit astăzi hrănirea
populaţiei mondiale (ca, de exemplu, cartoful, roşiile, porumbul ori papaia). Şi
astăzi, în continuarea unor asemenea tradiţii, indienii checiuas posedă o filosofie
naturistă solidă, care le permite să respecte toate forţele naturii şi de a exploata
durabil resursele biologice şi naturale, de modul în care toate celelalte culturii
încearcă să promoveze o dezvoltare durabilă.
La toate aceste exemple se pot adăuga, desigur, multe altele, unele dintre ele
precum şamanismul ori „miturile construcţiei lumii“ de la amerindieni şi din
Oceania sunt încă vii şi cu un impact semnificativ în viaţa comunităţilor
respective.

2.2. Concepţia-atitudine agresivă, utilitaristă

Deşi a promovat idei şi atitudini de superioritate a omului faţă de natură şi a

dezvoltat, în consecinţă, o agresivitate permanentă a societăţii în raport cu mediul
este concepţia cea mai cunoscută şi mai evidentă. În rândul promotorilor săi se
înscriu, mai ales, religiile monoteiste, care i-au conferit omului un rol diferit.
Dumnezeul unic se situează deasupra mediului, iar omul a fost confecţionat după
„chipul şi asemănarea sa“. De aceea, el are un rol deosebit. Restul lumii, speciile
de plante şi animale care trăiesc aici îi sunt astfel subordonate. Se construieşte şi
se întreţine în acest mod un univers antropocentric, cu diferite ipostaze particulare
de manifestare. Monoteismul rigid şi exclusivist a condus adesea spre o viziune
asupra omului şi locului său în natură, contrară sentimentului originar de unitate şi
reciprocitate dintre cele două elemente ale ecuaţiei existenţiale.
Această concepţie-atitudine a contribuit la exploatarea nemiloasă a
resurselor mediului şi astfel, treptat, au apărut şi s-au agravat problemele
ecologice ale lumii de azi.
Dintre partizanii acestei perspective se remarcă, în primul rând,
creştinismul.
Potrivit tradiţiei creştine, către sfârşitul celei de a şasea zi a săptămânii
creaţiei, Dumnezeu a decis şi a grăit astfel: „Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele
domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot Pământul!“.
Plămădit din ţărâna pământului, Omul poartă în el materia din care a fot
făcută întreaga Lume şi se înrudeşte astfel prin aceasta cu întreaga natură
înconjurătoare, de la pomi la animale.
Spre deosebire însă de animale şi celelalte creaturi, Omul şi numai Omul a
fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind înzestrat cu suflet,
gândire, simţire şi voinţă proprie.

46
 Înrudindu-se cu Creatorul prin suflet, omul a fost pus stăpân pe întreaga
creaţie. Primul dintre noi, Adam, a primit ca misiune să păzească şi să lucreze în
Grădina Raiului din Eden, făcut, la rându-i, după asemănarea Raiului ceresc. El a
dat nume tuturor vieţuitoarelor câmpului şi păsărilor cerului, care îi erau supuse
„şi trăiau în pace cu Omul pe care Dumnezeu îl pusese stăpân pe întreaga lume
văzută“. După „păcatul originar“, rupându-se pactul dintre Om şi Dumnezeire,
echilibrul şi Raiul iniţial dispar, apărând tot felul de dezechilibre şi manifestări
distructive.
Declanşarea „crizei ecologice“ şi dezbaterile pe care le-a generat au adus cu
sine şi semnele schimbării la nivelul acestei concepţii dominante, cu multe
consecinţe asupra atitudinii şi civilizaţiei omeneşti.
Unele vin chiar din partea teologilor care, întorcându-se spre rădăcinile
religioase din inima tradiţiei biblice, reconsideră rolul care i se atribuie omului în
natură. Se consideră că omul, în calitatea sa de „administrator“ al naturii, îşi
asumă faţă de aceasta o anumită responsabilitate. Dar limitarea la nivelul anumitei
răspunderi menţine separarea dintre om şi natură.
Totuşi, în ultimul timp, se afirmă o şcoală de gândire creştină care vede
omul ca pe o parte integrantă a naturii, dat fiind că la fel ca animalele a fost făcut
din lut (Geneze 2, 7 şi 19). Când Dumnezeu i-a dat viaţă omului, la fel a făcut şi
cu păsările şi cu animalele. Dar omul este considerat deasupra celorlalte fiinţe
deoarece el şi numai el a fost făcut după „chipul lui Dumnezeu“.
Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Una dintre cuceririle cele mai recente ale
acestei „corecturi originare“ este „catehismul verde“ promovat de mişcarea
„Ecologia în Biserică“ („Okologie in du Kirche“) al cărei reprezentant cel mai
mediatizat în Germania este pastorul Eugen Drewemann. El denunţă cu virulenţă
„atitudinea spirituală a Europei, care este singura ce consideră omul nu ca o parte
a creaţiei, ci ca un suveran al naturii... Este viaţa cu sens unic care ne
predestinează catastrofei“.
Iudaismul şi-a fixat concepţia privind mediul în Talmud. „Când Saint-Beni-
Soid-II a creat primul om, l-a prevenit şi avertizat. Iată lucrările mele, frumuseţea
lor, perfecţiunea lor; şi tot ceea ce am creat, am creat pentru tine. Ia-l în pază spre
a nu deteriora şi nici distruge lumea mea, căci după tine nu va fi nimeni pentru a-l
repara“ (Talmud Kohellet Raba 7.28). Citatul rezumă aproape perfect ideile
concepţiei iudaice: responsabilitatea omului, frumuseţea şi caracterul perfect al
lumii şi, prin aceasta, capacitatea de a satisface una dintre primele nevoi umane:
nevoia de frumuseţe, afirmarea că lumea ar putea satisface toate celelalte nevoi ale
omului, care ocupă un loc secund. Midrach-ul spune, de asemenea, că această
lume a fost creată pentru a fi folosită de om, ceea ce semnifică faptul că natura
este considerată un bun în raport cu societatea (omul) şi este destinată exploatării
de către aceasta.
Aceste consideraţii conceptuale îşi găsesc şi expresii practice. Aşa, de
exemplu, religia interzice evreilor, practicarea vânătorii: este interzisă uciderea
animalelor în orice scop, cu excepţia autoapărării, ceea ce include şi faptul

47
hrănirii. Este oprită şi, ca atare, este interzis să se vâneze întrucât animalele ucise
nu sunt comestibile. E, de asemenea, interzis să se cauzeze suferinţe animalelor;
or, vânătoarea determină suferinţe fără nici un scop. Dintr-o altă perspectivă,
Talmudul furnizează unele referinţe vizând protecţia mediului şi prin
reglementările sale privind pagubele şi regulile de împărţire a resurselor naturale
în caz de penurie, în frunte cu apa care a marcat dintotdeauna istoria Orientului
Mijlociu, generând chiar o seri de războaie.
Abordarea islamică porneşte de la limitele condiţiei umane exprimate prin
patru principii: Tawheed (care afirmă unicitatea Creatorului, exprimă unicitatea şi
unitatea creaţiei şi întrepătrunderea elementelor cosmosului, din care omenirea
face parte intrinsecă), Fitra (ce desemnează caracterul original al creaţiei şi înscrie
umanitatea în cadrul său), Mizan (desemnează principiul căii de mijloc şi arată că
Dumnezeu a distins specia umană prin raţiune, capacitatea de a înţelege) şi
Khalifa (în virtutea căruia rasei umane i s-a conferit datoria sacră de a gera natura
şi de a o administra conform scopurilor sale). Şi aici aspectele antropocentrice
sunt evidente. Omenirea are un loc aparte în sistemul divin; oamenii sunt mai mult
decât prietenii pământului, sunt paznicii acestuia. Astfel, dincolo de faptul că
suntem parteneri egali cu toate celelalte elemente ale Creaţiei, avem o răspundere
suplimentară din faptul că suntem dotaţi cu raţiune, dar nu până într-acolo încât să
fim consideraţi „stăpâni şi posesori ai naturii“. Omul face parte din sistemul
instituit de Divinitate, dar numai el este dotat cu o voinţă proprie şi astfel capabil
să intervină în funcţionarea Creaţiei, prin rolul de gardian conferit. Această
responsabilitate suplimentară impune limite comportamentului său şi trebuie să
conducă la o recunoaştere conştientă a propriei lor fragilităţi. Şi, ca atare, să se
supună legii divine care este sensul şi primul scop al islamului.
Declanşarea crizei ecologice şi dezbaterile pe care le-a generat au adus cu
sine şi semnele schimbării la nivelul acestei concepţii dominante. Unele şi cele
mai importante vin din partea teologilor care, întorcându-se spre rădăcinile
religioase, inima tradiţiei biblice încearcă să reconsidere rolul atribuit omului în
natură. Astfel, acestuia i se recunoaşte faptul că în calitate de „administrator“ al
naturii îşi asumă faţă de aceasta şi o anumită responsabilitate. Dar limitarea
raportului la o anumită răspundere menţine separarea dintre om şi natură. Totuşi,
se afirmă tot mai riguros o şcoală de gândire creştină care vede omul ca pe o parte
integrantă a naturii, dat fiind că la fel ca animalele a fost făcut din lut (Geneza 2, 7
şi 19). Când Dumnezeu i-a dat viaţă omului, la fel a făcut şi cu păsările şi
animalele. Dar omul este considerat deasupra celorlalte fiinţe deoarece el şi numai
el a fost creat după „chipul lui Dumnezeu“.
Dintre „curentele“ creştine, Biserica Catolică (adunând circa 1 milion de
persoane), datorită amplorii sale de biserică universală, pare cea mai receptivă la
problemele ecologice. Aşa, de pildă, în Mesajul Sanctităţii Sale Ioan Paul al II-lea
pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii (1 ianuarie 1999) intitulat „În respectarea
drepturilor umane se află secretul păcii adevărate“ un capitol special este
consacrat „responsabilităţii în privinţa mediului“. Pornind de la idea că „Cu

48
promovarea demnităţii umane se conjugă dreptul la un mediu sănătos“,
documentul papal constată că „Un sistem de norme internaţionale, regionale şi
naţionale asupra mediului ambiant conferă treptat formă juridică acestui drept“.
Dar simplele măsuri juridice sunt considerate insuficiente, o reală protecţie a
mediului presupunând „o schimbare profundă a stilului de viaţă tipic civilizaţiei
moderne de consum, în special în ţările cele mai bogate“. Iar concluzia este
deosebit de sugestivă: „Prezentul şi viitorul lumii depind de apărarea creaţiei
pentru a exista o permanentă interacţiune între persoana umană şi natură“.

3. Ecodezvoltarea sau dezvoltarea durabilă

Puternica efervescenţă ecologică din deceniile 6 şi 7 ale secolului nostru a

adus şi o nouă viziune asupra raporturilor dintre dezvoltarea economică şi
protecţia ecologică. Întrebarea fundamentală a devenit următoarea: cum să
concepem o evoluţie a societăţii care să fie fondată atât pe reducerea timpului de
muncă, cât şi pe urmărirea progresului?
Lucrări precum: „Nu avem decât un Pământ“ (B. Ward, 1964) ori „Stop
creşterii“ (elaborată şi publicată în 1972 sub egida Clubului de la Roma) au
supralicitat temerile opiniei publice faţă de o catastrofă ecologică majoră, legată
de suprapopulare, poluare şi epuizarea resurselor naturale.
Teza opririi totale a creşterii economice, aşa-numita „creştere-zero“,
susţinută de mişcările ecologiste americane şi teoretizată spectaculos de unii
specialişti, a fost criticată din mai multe motive şi, în cele din urmă, abandonată.
După multe dezbateri, s-a ajuns la concluzia că importantă este nu a se căuta
oprirea creşterii, ci redefinirea acesteia, astfel încât progresul să se manifeste
„pragmatic“, cu prudenţă faţă de cerinţele conservării mediului. În acest context,
ecologismul a susţinut, în general, că creşterea cantitativă trebuie să fie
diferenţiată pe regiuni, dezvoltarea societăţii nefiind unică şi masivă, ci organică
şi variată în căutarea compatibilităţii dintre mediul natural şi cel social.
Creşterea „calitativă“ (şi nu exclusiv „cantitativă“) încearcă să găsească un
optim tehnologic, o mai bună armonie între om (societate) şi mediu (natură).
Dezvoltarea văzută de ecologism nu priveşte numai materia şi energia, ci şi
cel de-al treilea elemente al vieţii, informaţia, modul de folosire a primelor două,
atât cultura genetică a speciei, cât şi patrimoniul cultural al societăţii.
Conferinţa OMU privind mediul, de la Stockholm (iunie, 1972), apoi
strategia mondială a conservării naturii (lansată în 1980 de Uniunea Internaţională
pentru Conservarea Naturii – IUCN) au tins să definească ferm caracteristicile
unui mod de dezvoltare durabilă favorabilă protecţiei şi conservării mediului.
După o oarecare eclipsă în timpul anilor crizei energetice, tema „ecodezvoltării“
sau „dezvoltării durabile“ revine în atenţia specialiştilor şi forurilor internaţionale
la sfârşitul anilor ’80.
Conceptul ca atare, de dezvoltare durabilă, popularizat mai ales prin raportul
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare – CMED – (aşa-numitul „Raport

49
Brundtland“) intitulat „Viitorul nostru comun“, din 1987, reflectă un nou grad de
înţelegere economică a problemelor ecologice.
O asemena concepţie a „dezvoltării durabile“, s-a exprimat la nivel
internaţional în documentele adoptate în cadrul Conferinţei mondiale de la Rio
privind mediul şi dezvoltarea (3-14 iunie, 1992) în special în Declaraţia şi
Programul de acţiune intitulat „Agenda XXI“.

Concluzii

Termenul de ecodezvoltare (economistul francez Pezzey a identificat peste

60 de definiţii ale termenului), ori de „dezvoltare durabilă“ cunoaşte abordări
foarte diverse. Dincolo de accepţiunea strict economică se manifestă o multitudine
de semnificaţii. Astfel, „econcetriştii“, partizani ai protecţiei naturii ca un scop în
sine, se opun „antropocentriştilor“, care se interesează de mediu numai din
punctul de vedere al utilităţii sale pentru om.
Printre aceştia din urmă, putem distinge „liberalii“ (precum Solow,
Tietenberg ş.a.) convinşi de liberul joc al mecanismelor de piaţă, amendate
corespunzător pe termen lung al mediului; la rândul lor, „reformiştii“ (Pearce,
Bishop, Turner etc.) insistă asupra miopiei pieţei faţă de complexitatea
mecanismelor de regularizare ale biosferei şi sugerează o intervenţie publică
crescută.
În sfârşit, „radicalii“ (Lele, Brown ş.a.) reclamă o reevaluare radicală a
opţiunilor actuale în materie de dezvoltare şi consum.

4. Ecosociologia

În acest sens, ecosociologia, ca ramură a sociologiei având ca obiect

definitoriu „conceptualizarea relaţiilor dintre societate şi mediu pornind de la
dualitatea biologică a speciei umane“, cunoaşte azi o largă dezvoltare teoretico-
practică.
Desigur, tradiţia sociologică clasică reprezentată de Marx, Durkheim şi
Weber – dominată de antropocentrism şi caracterizată printr-o poziţie sceptică faţă
de biologism – a încorporat (în stare incipientă) şi primele elemente sociologice
de inspiraţie ecologică.
Din acest punct de vedere, în mod tradiţional, i se atribuie lui Emil
Durkheim paternitatea sociologiei mediului; într-adevăr, teza sa de doctorat (şi
prima mare carte) „De la division du travail social“ (1983) a avut ca problemă
centrală relaţia dintre indivizi în colectivitate. Pentru soluţionarea acesteia, marele
sociolog distinge două forme de solidaritate: una mecanică (o solidaritate prin
similitudine, în care indivizii diferă puţin unul de altul) şi una organică
(caracterizată prin aceea că unitatea şi coerenţa colectivităţii rezultă şi se exprimă

50
prin analogii cu organele fiinţelor, care îndeplinesc fiecare funcţie proprie şi nu se
aseamănă, fiind toate în mod egal indispensabile vieţii).
Dar această nouă disciplină va cunoaşte deplina consacrare prin contribuţiile
teoretice ale „şcolii de la Chicago“, ai cărei reprezentanţi principali – Robert Park
şi Ernest Burgess – în lucrările lor se inspiră şi pornesc de la raporturile complexe
dintre regnul vegetal şi cel animal, preocupându-se aproape exclusiv de structurile
spaţiului urban al societăţii americane interbelice (A se vedea şi Frederich H.
Buttel, „Sociologie et environnement: lent maturation de l’ecologie humanie“, în
„Revue internationale des science sociale“, nr. 109/1986, p. 366).
Pe această bază cei doi autori conturează o „direcţie de cercetare în
sociologie“, având în centrul său transpunerea conceptului de ecologie asupra
convieţuirii umane, în special în oraşe. S-au diferenţiat trei curente principale:
a) unul preponderent biologist, pentru care omul
reprezintă un câmp de forţe al capacităţilor de captare
a indivizilor în concurenţă, în cadrul unui echilibru
biotic fluent;
b) al doilea se rezumă la analiza aspectelor spaţiale ale
structurilor sociale (de exemplu, distribuţia ratei
delicvenţei în raport cu zonele urbane, modelele
urbane etc.);
c) studiul adaptării oamenilor la mediul lor organic în
care „comunitatea constituie mecanismul adaptiv
hotărâtor“ (A. Hawley).
Ecosociologia nu dobândeşte un loc aparte, bine delimitat în cadrul
ecologiei umane decât o dată cu publicarea, în 1950, a lucrării lui Hawley:
„Human Ecology“, „înrădăcinând ecologia umană în morfologia socială a lui
Durkheim“.
Ecosociologia, recunoscută în multe părţi ale lumii ca ramură nouă, în plină
afirmare, a sociologiei, cunoaşte astăzi o diversitate deosebită; această situaţie este
determinată, în primul rând, de complexitatea şi intensitatea implicaţiilor
problemelor ecologice asupra condiţiei umane şi sociale contemporane.

51